Codul de procedură civilă

Legislaţia procedurală civilă a Republicii Moldova reglementează raporturile sociale referitoare la raporturile procesuale civile ce apar la înfăptuirea justiţiei de către instanţele judecătoreşti de drept comun şi de cele specializate în cadrul judecării pricinilor în acţiuni civile, precum şi a altor pricini, date în competenţa lor de prezentul cod şi de alte legi.

(1) Procedura de judecare a cauzelor civile în instanţele judecătoreşti de drept comun şi în cele specializate este stabilită de Constituţia Republicii Moldova, de prezentul cod şi de alte legi organice. Normele de drept procedural civil din alte legi trebuie să corespundă dispoziţiilor fundamentale ale Constituţiei Republicii Moldova şi prezentului cod.

(2) În caz de coliziune între normele prezentului cod şi prevederile Constituţiei Republicii Moldova, se aplică prevederile Constituţiei, iar în caz de discordanţă între normele prezentului cod şi cele ale unei alte legi organice, se aplică reglementările legii adoptate ulterior.

(3) Dacă prin tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sînt stabilite alte norme decît cele prevăzute de legislaţia procedurală civilă a Republicii Moldova, se aplică normele tratatului internaţional dacă din acesta nu rezultă că pentru aplicarea lor este necesară adoptarea unei legi naţionale.

(4) Legislaţia procedurală civilă stabileşte modalitatea de judecare a pricinilor în acţiuni civile ce rezultă din raporturi juridice civile, familiale, de muncă, locative, funciare, ecologice şi din alte raporturi juridice, a pricinilor cu procedură specială şi cu procedură în ordonanţă (simplificată), precum şi a celor care apar în legătură cu executarea actelor instanţei judecătoreşti şi actelor altor autorităţi.

(1) Instanţele judecătoreşti aplică legile procedurale civile în vigoare la data judecării cauzei civile, efectuării actelor de procedură sau executării actelor instanţei judecătoreşti (hotărîri, încheieri, decizii, ordonanţe), precum şi a actelor unor alte autorităţi în cazurile prevăzute de lege.

(2) Noua lege procedurală nu duce la modificarea efectelor juridice deja produse ca rezultat al aplicării legii abrogate şi nu le desfiinţează. De la data intrării în vigoare a noii legi procedurale, efectele vechii legi încetează dacă noua lege nu prevede altfel.

(3) Legea procedurală civilă care impune obligaţii noi, anulează sau reduce drepturile procedurale ale participanţilor la proces, limitează exercitarea unor drepturi ori stabileşte sancţiuni procedurale noi sau suplimentare nu are putere retroactivă.

Sarcinile procedurii civile constau în judecarea justă, în termen rezonabil, a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice şi asociaţiilor lor, ale autorităţilor publice şi ale altor persoane care sînt subiecte ale raporturilor juridice civile, familiale, de muncă şi ale altor raporturi juridice, precum şi în apărarea intereselor statului şi ale societăţii, în consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept, în prevenirea cazurilor de încălcare a legii.

(1) Orice persoană interesată este în drept să se adreseze în instanţă judecătorească, în modul stabilit de lege, pentru a-şi apăra drepturile încălcate sau contestate, libertăţile şi interesele legitime.

(2) Nici unei persoane nu i se poate refuza apărarea judiciară din motiv de inexistenţă a legislaţiei, de imperfecţiune, coliziune sau obscuritate a legislaţiei în vigoare.

(3) Renunţarea la dreptul adresării în instanţă judecătorească nu are efect juridic dacă acest act contravine legii ori încalcă drepturile, libertăţile sau interesele legitime ale persoanei.

Instanţa judecătorească exercită apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime prin somare la executarea unor obligaţii, prin declararea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic, prin constatarea unui fapt care are valoare juridică, prin alte modalităţi, prevăzute de lege.

(1) Instanţa judecătorească intentează procesul civil la cererea persoanei care revendică apărarea unui drept al său încălcat sau contestat, libertăţii ori a unui interes legitim.

(2) În cazurile prevăzute de prezentul cod şi de alte legi, procesul civil poate fi intentat în numele persoanelor împuternicite de lege să apere drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale unei alte persoane, drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale unui număr nelimitat de persoane, interesele statului şi ale societăţii.

(3) La intentarea proceselor de judecare a litigiilor de drept în acţiuni civile (procedura contencioasă), se depune cerere de chemare în judecată, iar în cauzele necontencioase (procedura specială şi procedura în ordonanţă), se depune cerere.

(1) Părţile, alţi participanţi la proces au dreptul să fie asistaţi în judecată de către un avocat ales ori numit de instanţă, în cazurile prevăzute de prezentul cod, sau de un alt reprezentant.

(2) Asistenţa judiciară poate fi acordată în orice instanţă de judecată şi în orice fază a procesului.

(3) Modul de acordare a asistenţei judiciare se stabileşte de prezentul cod şi de alte legi.

(1) Instanţei judecătoreşti îi revine un rol diriguitor în organizarea şi desfăşurarea procesului, ale cărui limite şi al cărui conţinut sînt stabilite de prezentul cod şi de alte legi.

(2) Instanţa judecătorească explică participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile lor procesuale, preîntîmpină asupra urmărilor pe care le poate implica exercitarea sau neexercitarea actului procesual, le acordă sprijin în exercitarea drepturilor, ordonă, la solicitarea părţilor şi altor participanţi la proces, prezentarea de probe care să contribuie la adoptarea unei hotărîri legale şi întemeiate, conduce dezbaterile judiciare şi ia orice alte măsuri necesare bunei desfăşurări a procesului, pune în discuţia părţilor şi altor participanţi la proces orice împrejurare de fapt sau de drept, efectuează alte acţiuni prevăzute de lege.

(1) Sancţiunile procedurale sînt urmările nefavorabile, stabilite de normele de drept procedural civil, care survin pentru subiectul obligat în raport procedural în caz de neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură, fapt care îl face să nu întrunească condiţiile prescrise de lege pentru valabilitatea lui, precum şi în caz de exercitare abuzivă a unui drept procedural.

(2) Efectuarea necorespunzătoare a actelor de procedură poate fi invocată, în orice stadiu de judecare a pricinii, de către judecător sau de participantul care are interes să o invoce.

(3) Sancţiunile procedurale vizează atît actele de procedură ale instanţei judecătoreşti, ale participanţilor la proces, cît şi ale persoanelor legate de activitatea acestora şi, în dependenţă de prevederile legii, constau în anularea actului procedural defectuos, în decăderea din drepturi pentru neîndeplinire în termen a actului de procedură, în obligaţia de a completa sau a reface actul îndeplinit cu nerespectarea legii, în restabilirea în drepturile încălcate, în despăgubirea părţii vătămate, în aplicarea amenzii judecătoreşti, în alte măsuri prevăzute de lege.

(1) Dezbaterea pricinii în şedinţă de judecată se desfăşoară în condiţii ce asigură activitatea normală a instanţei şi securitatea participanţilor la proces.

(2) Pentru securitatea judecătorilor şi a persoanelor care asistă la judecată, preşedintele şedinţei este în drept să dispună efectuarea unui control al identităţii persoanelor care solicită să asiste la judecarea pricinii, verificarea actelor de identitate, percheziţia corporală şi controlul obiectelor pe care le au asupra lor.

(3) Preşedintele şedinţei de judecată poate permite prezenţa în sala de şedinţe a persoanelor înarmate, obligate să poarte armă din oficiu, în vederea îndeplinirii serviciului faţă de instanţă.

(1) Instanţa judecătorească soluţionează pricinile civile în temeiul Constituţiei Republicii Moldova, legilor, hotărîrilor Parlamentului, ordonanţelor şi hotărîrilor Guvernului, actelor normative ale autorităţilor publice centrale şi locale, tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. În cazurile prevăzute de lege, instanţa aplică uzanţele dacă nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri.

(2) Constituţia Republicii Moldova are putere juridică supremă şi acţiune directă pe întreg teritoriul ţării. Instanţa judecătorească nu este în drept să aplice legi şi alte acte normative ce contravin Constituţiei. Dacă, în procesul judecării pricinii, se constată că norma de drept ce urmează a fi aplicată este în contradicţie cu prevederile Constituţiei, iar controlul constituţionalităţii actului normativ este de competenţa Curţii Constituţionale, instanţa judecătorească înaintează Curţii Supreme de Justiţie propunerea de a sesiza Curtea Constituţională. Curtea Supremă de Justiţie examinează propunerea şi, dacă aceasta este întemeiată, adresează Curţii Constituţionale sesizarea în conformitate cu prevederile Codului jurisdicţiei constituţionale. Această reglementare nu are incidenţă asupra cazurilor cînd instanţa ierarhic inferioară propune ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în privinţa unor acte care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, nu se supun controlului constituţionalităţii. În astfel de cazuri, Curtea Supremă de Justiţie este în drept să respingă propunerea de sesizare ca fiind inadmisibilă.

(3) Dacă se constată că norma de drept ce trebuie aplicată contravine unei legi cu o putere juridică superioară, instanţa judecătorească emite hotărîrea în temeiul normelor de drept cu putere juridică superioară. Dacă există contradicţii între legi de acelaşi nivel, se aplică legea adoptată ulterior.

(4) În cazul inexistenţei legii care să reglementeze raportul litigios, instanţa judecătorească aplică legea care reglementează raporturi similare (analogia legii), iar în lipsa unei astfel de legi, se conduce de principiul de drept şi de sensul legislaţiei în vigoare (analogia dreptului).

(5) Nu se admite aplicarea prin analogie a legii care derogă de la dispoziţii generale, restrînge drepturi sau stabileşte sancţiuni suplimentare.

(1) La judecarea pricinilor civile, instanţa judecătorească aplică legislaţia unui alt stat în conformitate cu legea sau cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

(2) Aplicabilitatea legislaţiei unui alt stat se va dovedi de persoanele care o invocă în măsura în care ea nu este cunoscută instanţei judecătoreşti. La elucidarea normelor de drept ale legislaţiei străine, instanţa nu se limitează numai la probele prezentate de părţi, ci utilizează alte surse de informaţie, pătrunde în esenţa acelei legislaţii, ia cunoştinţă de practica aplicării ei în statul respectiv.

(3) În scopul constatării existenţei şi conţinutului legii sau al unui alt act juridic străin, instanţa solicită, în modul stabilit, asistenţa organelor competente ale Republicii Moldova.

(4) În cazul imposibilităţii de a obţine informaţia necesară despre o lege sau un alt act juridic străin, deşi a întreprins măsurile de rigoare, instanţa aplică legea naţională.

(1) La judecarea pricinilor civile în primă instanţă, independent de nivelul acesteia, actele judiciare se emit în formă de hotărîre, încheiere şi ordonanţă.

(2) În formă de hotărîre se emite dispoziţia primei instanţe prin care se soluţionează fondul pricinii.

(3) În formă de încheiere se emite dispoziţia primei instanţe prin care nu se soluţionează fondul pricinii.

(4) Ordonanţa judecătorească se emite la examinarea în primă instanţă a pricinilor specificate la art.345.

(5) Dispoziţia judecătorească prin care se soluţionează fondul apelului şi recursului se emite în formă de decizie, iar la soluţionarea problemelor prin care nu se rezolvă fondul apelului şi recursului, dispoziţia se emite în formă de încheiere.

Participanţii la proces şi alte persoane interesate ale căror drepturi, libertăţi ori interese legitime au fost încălcate printr-un act judiciar pot exercita căile de atac împotriva acestuia în condiţiile legii.

(1) Hotărîrile, încheierile, ordonanţele şi deciziile judecătoreşti irevocabile, precum şi dispoziţiile, cererile, delegaţiile, citaţiile, alte adresări legale ale instanţei judecătoreşti, sînt obligatorii pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul Republicii Moldova.

(2) Neexecutarea nemotivată a actelor judecătoreşti, dispoziţiilor, cererilor, delegaţiilor, citaţiilor, altor adresări legale, precum şi lipsa de consideraţie faţă de judecată, atrag răspunderea prevăzută în prezentul cod şi în alte legi.

(3) Executarea pe teritoriul Republicii Moldova a hotărîrilor, delegaţiilor şi adresărilor instanţelor judecătoreşti străine, ale arbitrajelor internaţionale se efectuează în conformitate cu prezentul cod, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, precum şi pe principiul reciprocităţii.

Pentru aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei, Curtea Supremă de Justiţie generalizează, din oficiu, practica examinării de către instanţele judecătoreşti a unor anumite categorii de pricini, adoptă şi dă publicităţii hotărîri explicative privind aplicarea corectă a normelor de drept şi soluţionarea justă a pricinilor civile.

(1) Pentru documentarea lucrărilor şedinţei de judecată şi conservarea probelor, instanţa judecătorească poate utiliza orice mijloc tehnic în conformitate cu prezentul cod şi alte legi.

(2) Pentru exercitarea funcţiilor procesuale, participanţii la proces pot efectua înregistrarea audio a şedinţei de judecată.

(3) Înregistrarea audio-video, fotografierea, utilizarea altor mijloace tehnice pot fi admise numai de preşedintele şedinţei de judecată şi numai la deschiderea şedinţei şi pronunţarea hotărîrii.

(4) Încălcarea prevederilor alin. (3) se sancţionează cu amendă de pînă la 20 unităţi convenţionale.

(1) În pricinile civile, justiţia se înfăptuieşte potrivit reglementărilor legislaţiei procedurale civile şi numai de către instanţele judecătoreşti şi de judecătorii ei, numiţi în funcţie în modul stabilit de lege. Constituirea de instanţe extraordinare este interzisă.

(2) Hotărîrea judecătorească emisă în pricină civilă poate fi controlată şi reexaminată numai de instanţa judecătorească competentă, în ordinea stabilită de prezentul cod şi de alte legi.

(1) Puterea judecătorească este separată de puterea legislativă şi de cea executivă şi se exercită în conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, cu prezentul cod şi cu alte legi.

(2) La înfăptuirea justiţiei în pricini civile, judecătorii sînt independenţi şi se supun numai legii. Orice imixtiune în activitatea de judecată este inadmisibilă şi atrage răspunderea prevăzută de lege.

(3) Garanţiile independenţei judecătorilor sînt consacrate în Constituţia Republicii Moldova şi în alte legi.

(1) Pricinile civile se judecă în primă instanţă de un singur judecător sau în mod colegial, în conformitate cu prevederile prezentului cod şi ale altor legi.

(2) În instanţele de apel şi de recurs, pricinile civile se judecă de un complet de judecători.

(1) Justiţia în pricinile civile se înfăptuieşte pe principiul egalităţii tuturor persoanelor, independent de cetăţenie, rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, serviciu, domiciliu, loc de naştere, precum şi al egalităţii tuturor organizaţiilor, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică, subordonare, sediu şi de alte circumstanţe.

(2) Privilegiile procesuale ale persoanelor care beneficiază de imunitatea răspunderii civile se stabilesc de prezentul cod şi de alte legi, de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

(1) În toate instanţele, şedinţele de judecată sînt publice. În şedinţa de judecată nu se admit minorii de pînă la vîrsta de 16 ani dacă nu sînt citaţi în calitate de participant la proces sau de martor.

(2) Pot avea loc şedinţe închise numai în scopul protejării informaţiei ce constituie secret de stat, taină comercială ori a unei alte informaţii a cărei divulgare este interzisă prin lege.

(3) Instanţa de judecată poate dispune judecarea pricinii în şedinţă secretă pentru a preveni divulgarea unor informaţii care se referă la aspectele intime ale vieţii, care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională ori la alte circumstanţe care ar putea prejudicia interesele participanţilor la proces, ordinea publică sau moralitatea.

(4) Şedinţa poate fi declarată secretă pentru întregul proces sau numai pentru efectuarea unor anumite acte procedurale.

(5) Privitor la examinarea pricinii în şedinţă secretă, instanţa judecătorească emite o încheiere motivată.

(6) Şedinţa secretă se desfăşoară în prezenţa participanţilor la proces, iar în caz de necesitate la ea asistă de asemenea expertul şi interpretul.

(7) Instanţa judecătorească ia măsurile de rigoare în vederea păstrării secretului de stat, tainei comerciale, informaţiei despre viaţa intimă a persoanei. Participanţii la proces şi alte persoane care asistă la actele procesuale în cadrul cărora pot fi divulgate date ce constituie astfel de secrete sînt somaţi de răspunderea în cazul divulgării lor.

(8) Judecarea pricinii în şedinţă secretă se efectuează cu respectarea tuturor regulilor de procedură civilă.

(9) Hotărîrile şedinţei secrete se pronunţă public.

(10) În cazul dezbaterii pricinii în şedinţă secretă, pot fi eliberate unor alte persoane decît părţile copii de pe încheieri, rapoarte de expertiză sau declaraţii ale martorilor doar cu permisiunea dată de preşedintele şedinţei.

(1) Judecarea pricinilor civile în instanţele judecătoreşti se desfăşoară în limba moldovenească.

(2) Persoanele interesate în soluţionarea pricinii care nu posedă sau nu vorbesc limba moldovenească sînt în drept să ia cunoştinţă de actele, de lucrările dosarului şi să vorbească în judecată prin interpret.

(3) Prin încheiere a instanţei, procesul se poate desfăşura şi într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea participanţilor la proces.

(4) În cazul în care procesul se desfăşoară în o altă limbă, instanţa emite hotărîrea în mod obligatoriu şi în limba moldovenească.

(5) Actele procedurale care se înmînează persoanelor interesate în soluţionarea pricinii se traduc, la solicitarea lor, în limba procesului ori în limba la care aceştia au recurs în proces.

(1) Instanţa trebuie să cerceteze direct şi nemijlocit probele, să asculte explicaţiile părţilor şi intervenienţilor, depoziţiile martorilor, concluziile expertului, consultaţiile şi explicaţiile specialistului, să ia cunoştinţă de înscrisuri, să cerceteze probele materiale, să audieze înregistrările audio şi să vizioneze înregistrările video, să emită hotărîrea numai în temeiul circumstanţelor constatate şi al probelor cercetate şi verificate în şedinţă de judecată.

(2) Dezbaterile judiciare se desfăşoară oral şi în faţa aceluiaşi complet de judecată. În cazul înlocuirii unui judecător în timpul judecării pricinii, dezbaterile se reiau de la început.

(1) Procesele civile se desfăşoară pe principiul contradictorialităţii şi egalităţii părţilor în drepturile procedurale.

(2) Contradictorialitatea presupune organizarea procesului astfel încît părţile şi ceilalţi participanţi la proces să aibă posibilitatea de a-şi formula, argumenta şi dovedi poziţia în proces, de a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de sine stătător şi independent de instanţă, de alte organe şi persoane, de a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt şi de drept care are legătură cu pricina dată judecăţii şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei.

(3) Instanţa care judecă pricina îşi păstrează imparţialitatea şi obiectivitatea, creează condiţii pentru exercitarea drepturilor participanţilor la proces, pentru cercetarea obiectivă a circumstanţelor reale ale pricinii.

(4) Egalitatea părţilor în drepturile procedurale este garantată prin lege şi se asigură de către instanţă prin crearea posibilităţilor egale, suficiente şi adecvate de folosire a tuturor mijloacelor procedurale pentru susţinerea poziţiei asupra circumstanţelor de fapt şi de drept, astfel încît nici una dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.

(1) Disponibilitatea în drepturi se afirmă în posibilitatea participanţilor la proces, în primul rînd a părţilor, de a dispune liber de dreptul subiectiv material sau de interesul legitim supus judecăţii, precum şi de a dispune de drepturile procedurale, de a alege modalitatea şi mijloacele procedurale de apărare.

(2) Instanţa nu admite dispunerea de un drept sau folosirea modalităţii de apărare dacă aceste acte contravin legii ori încalcă drepturile sau interesele legitime ale persoanei.

(1) Instanţele judecătoreşti de drept comun judecă pricinile civile, cu participarea persoanelor fizice şi juridice, autorităţilor publice, privind apărarea drepturilor încălcate sau contestate, libertăţilor şi intereselor legitime dacă apărarea

nu se efectuează pe o altă cale judiciară, în special:

a) pricinile în litigiile de drept ce nasc din raporturi juridice civile, familiale, de muncă, locative, funciare, ecologice şi din alte raporturi juridice, bazate pe egalitatea părţilor, pe libertatea contractului şi pe alte temeiuri de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor;

b) pricinile în litigiile ce decurg din raporturi de contencios administrativ;

c) pricinile în procedură specială, specificate la art.279;

d) pricinile în pretenţii ce se examinează în procedură în ordonanţă, specificate la art.345;

e) pricinile ce apar în legătură cu executarea actelor instanţelor judecătoreşti şi actelor unor alte autorităţi.

(2) În competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun pot fi date prin lege şi alte categorii de pricini.

(3) Instanţele judecătoreşti de drept comun judecă pricinile cu participarea cetăţenilor străini, apatrizilor, organizaţiilor străine, organizaţiilor cu investiţii străine, organizaţiilor internaţionale, cu excepţia pricinilor în litigii economice şi altor pricini date în competenţa judecătoriilor economice.

(1) Instanţele judecătoreşti economice judecă:

a) litigiile economice ce apar din raporturi juridice civile, financiare, funciare, din alte raporturi dintre persoane juridice, persoane fizice care practică activitate de întreprinzător fără a se constitui persoană juridică, avînd statut de întreprinzător individual, dobîndit în modul stabilit de lege;

b) pricinile dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, între membrii altor societăţi şi societate, indiferent de subiect, ce rezultă din activitatea economică a societăţii respective;

c) pricinile privind declararea insolvabilităţii;

d) pricinile privind contestarea actelor administrative ce vizează dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuit civil;

e) pricinile privind contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor arbitrale şi eliberarea titlurilor executorii.

(2) În competenţa instanţelor judecătoreşti economice pot fi date prin lege şi alte categorii de pricini.

(3) Instanţele judecătoreşti economice judecă pricinile ce ţin de competenţa lor cu participarea organizaţiilor şi cetăţenilor Republicii Moldova, precum şi a organizaţiilor şi cetăţenilor străini, apatrizilor, organizaţiilor cu investiţii străine, organizaţiilor internaţionale care practică activităţi de întreprinzător dacă prin lege, printr-un tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau prin înţelegere a părţilor nu se stabileşte o altă modalitate de soluţionare a unor astfel de litigii.

(1) Pricina civilă care este de competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun sau a celei specializate poate fi strămutată, pînă la emiterea hotărîrii, spre judecare arbitrală dacă părţile consimt şi dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege.

(2) Sînt competente să judece contestaţia împotriva hotărîrii arbitrale curţile de apel de drept comun sau, după caz, Curtea de Apel Economică.

(1) În cazul conexiunii mai multor revendicări, unele dintre care sînt de competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun, iar altele de competenţa unei instanţe specializate, toate pretenţiile se examinează de către instanţa judecătorească de drept comun, cu excepţia litigiilor privind legalitatea actelor administrative cu caracter normativ.

(2) În cazul conexiunii mai multor revendicări, unele dintre care sînt de competenţa instanţei judecătoreşti economice, iar altele de competenţa instanţei de contencios administrativ, toate pretenţiile se examinează de către instanţa economică, cu excepţia litigiilor privind legalitatea actelor administrative cu caracter normativ.

(3) În cazul conexiunii unor diferite revendicări, judecătorul emite o încheiere în acest sens, după primirea cererii spre examinare.

(1) Ca instanţe de drept comun, judecătoriile judecă în primă instanţă pricinile date prin lege în competenţa instanţelor de drept comun, cu excepţia celor ce ţin de competenţa unor alte instanţe de drept comun.

(2) Ca instanţe de contencios administrativ, judecătoriile judecă litigiile privind nesoluţionarea în termen legal a unei cereri şi privind legalitatea actelor administrative emise de autorităţile administraţiei publice din sate (comune), raioane şi oraşe, de funcţionarii publici din cadrul acestora şi de persoanele de drept privat de nivelul respectiv, care prestează servicii publice.

(1) Ca instanţe de drept comun, curţile de apel judecă în primă instanţă pricinile civile privind:

a) apărarea drepturilor de autor şi drepturilor conexe, dreptului asupra invenţiilor, mărcilor de produs şi mărcilor de serviciu, indicaţiilor geografice (inclusiv a denumirilor de origine), desenelor şi modelelor industriale, soiurilor de plante, topografiilor circuitelor integrate, numelor comerciale, reprimării concurenţei neloiale, indiferent de calitatea persoanei;

b) contestarea hotărîrilor Comisiei de Apel a Agenţiei de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale emise în litigiile din domeniul protecţiei proprietăţii industriale.

c) declararea legalităţii unei greve;

d) recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărîrilor judecătoreşti străine;

e) lichidarea şi suspendarea activităţii asociaţiilor obşteşti de nivel republican;

f) încuviinţarea adopţiei copilului de către cetăţeni ai Republicii Moldova domiciliaţi în străinătate şi de către cetăţeni străini şi apatrizi.

(2) Ca instanţe de contencios administrativ, curţile de apel judecă litigiile privind nesoluţionarea în termen legal a unei cereri şi legalitatea actelor administrative emise de autorităţile administraţiei publice din municipii, de consiliile raionale, de consiliul şi primăria municipiului Chişinău, de funcţionarii publici din cadrul acestora, precum şi de persoanele de drept privat de nivelul respectiv, asimilate autorităţilor publice, prin care persoana fizică sau persoana juridică este vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, în afara celor exceptate prin lege.

(3) În afară de litigiile enumerate la alin.(2), Curtea de Apel Chişinău judecă în primă

instanţă litigiile de contencios administrativ privind nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, privind legalitatea actelor administrative emise de autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate, în afara celor exceptate prin lege, privind legalitatea hotărîrilor Comisiei Electorale Centrale cu privire la încălcarea legislaţiei electorale. Verificarea legalităţii actelor administrative emise de autorităţile publice ale unităţii teritoriale autonome Găgăuzia ţine de competenţa Curţii de Apel Comrat.

(4) Curţilor de apel le pot fi atribuite prin lege şi alte categorii de pricini spre judecare în primă instanţă.

(1)Curtea Supremă de Justiţie, ca instanţă de drept comun, judecă în primă instanţă pricinile ce ţin de:

a) păstrarea secretului de stat;

b) lichidarea şi suspendarea activităţii asociaţiilor obşteşti internaţionale.

(2)Curtea Supremă de Justiţie, ca instanţă de contencios administrativ:

a) exercită controlul asupra legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern, prin care sînt vătămate în drepturi şi interese legitime persoanele fizice şi juridice, în afara celor exceptate prin lege;

b) verifică legalitatea hotărîrilor Consiliului Superior al Magistraturii în cazurile prevăzute de lege.

(3) Curţii Supreme de Justiţie i se pot atribui prin lege şi alte categorii de pricini spre judecare în primă instanţă.

(1) Judecătoriile economice de circumscripţie judecă în primă instanţă toate categoriile de litigii economice date prin lege în competenta lor, cu excepţia celor atribuite Curţii de Apel Economice.

(2) Prin competenţă specială, judecătoriile economice de circumscripţie judecă în primă instanţă pricinile dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, dintre membrii altor societăţi şi aceste societăţi, indiferent de subiect, ce rezultă din activitatea economică a societăţii respective.

(1) Curtea de Apel Economică judecă în primă instanţă:

a) pricinile patrimoniale dacă, la momentul intentării în judecată, valoarea acţiunii este mai mare de 500000 de lei;

b) pricinile privind apărarea drepturilor şi intereselor statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale ce ţin de buget, privind rezilierea contractelor ce lezează interesele statului, privind protecţia mediului înconjurător;

c) cererile de declarare a insolvabilităţii;

d) cererile privind constituirea, lichidarea sau reorganizarea agenţilor economici, indiferent de subiect;

e) pricinile privind contestarea actelor administrative ce vizează dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuit civil;

f) pricinile privind apărarea reputaţiei profesionale în activitatea de întreprinzător şi în activitatea economică;

g) contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor arbitrale;

h) recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărîrilor instanţelor judecătoreşti economice străine şi arbitrajelor internaţionale;

i) alte litigii date de lege în competenţa sa.

(2) Instanţa judecătorească economică învestită, potrivit legii, să judece pricina după criteriul valorii acţiunii rămîne competentă să judece cauza respectivă chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte valoarea aceleiaşi acţiuni.

(3) Dacă, din motive întemeiate, prevăzute de lege, Curtea de Apel Economică nu poate soluţiona litigiul în primă instanţă sau în apel, pricina se va strămuta, în modul stabilit, la una din curţile de apel de drept comun.

(1) În cazul în care mai multe pretenţii legate între ele sînt de competenţa mai multor instanţe de acelaşi grad, pretenţiile urmează a fi conexate şi examinate de instanţa sesizată mai întîi, iar dacă sînt de competenţa unor instanţe de diferite grade, pretenţiile urmează a fi conexate şi examinate de instanţa ierarhic superioară.

(2) Dispoziţia de conexare a pretenţiilor o emite instanţa judecătorească sesizată cu cerere, conform alin.(1).

(1) Acţiunea se intentează în instanţa de la domiciliul sau de la locul de aflare a pîrîtului.

(2) Acţiunea împotriva unei organizaţii se intentează în instanţa de la sediul ei sau al organului ei de administraţie.

(1) Acţiunea împotriva reclamatului al cărui domiciliu nu este cunoscut sau care nu are domiciliu în Republica Moldova poate fi intentată în instanţa de la locul de aflare a bunurilor acestuia sau în instanţa de la ultimul lui domiciliu din Republica Moldova.

(2) Acţiunea împotriva unei persoane juridice sau a unei alte organizaţii poate fi intentată şi în instanţa de la locul de aflare a bunurilor acestora.

(3) Acţiunea care izvorăşte din activitatea unei filiale sau reprezentanţe a unei persoane juridice sau a unei alte organizaţii poate fi intentată şi în instanţa de la locul unde filiala sau reprezentanţa îşi are sediul.

(4) Acţiunea pentru plata pensiei de întreţinere şi acţiunea pentru constatarea paternităţii pot fi intentate şi în instanţa de la domiciliul reclamantului.

(5) Acţiunea de desfacere a căsătoriei poate fi intentată şi în instanţa de la domiciliul reclamantului dacă în grija lui se află copii minori sau dacă deplasarea lui la instanţa de la domiciliul pîrîtului întîmpină dificultăţi serioase.

(6) Acţiunea de divorţ în cazul în care unul dintre soţi este declarat, în modul stabilit, dispărut fără urmă, incapabil din cauza unei boli psihice ori este condamnat la privaţiune de libertate poate fi intentată şi în instanţa de la domiciliul reclamantului.

(7) Acţiunile ce ţin de restabilirea în dreptul la muncă, la pensie, la locuinţă, de revendicare a bunurilor sau a valorii lor, de reparare a prejudiciului cauzat prin condamnare ilegală, tragere ilegală la răspundere penală, prin aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma impunerii angajamentului scris de a nu părăsi localitatea ori prin aplicarea ilegală a sancţiunii administrative a arestului pot fi intentate şi în instanţa de la domiciliul reclamantului.

(8) Acţiunile în reparare a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale ori prin altă vătămare a sănătăţii sau prin deces pot fi intentate şi în instanţa de la domiciliul reclamantului ori în instanţa de la locul prejudiciului.

(9) Acţiunile în reparaţie a daunei cauzate bunurilor unei persoane fizice sau ale unei organizaţii pot fi intentate şi în instanţa de la locul daunei.

(10) Acţiunea în apărare a drepturilor consumatorului poate fi intentată şi în instanţa de la domiciliul reclamantului sau în instanţa de la locul încheierii sau executării contractului.

(11) Acţiunea născută din contractul în care se indică locul executării lui poate fi intentată şi în instanţa din acel loc.

(12) Acţiunea împotriva pîrîtului care este o organizaţie sau un cetăţean al Republicii Moldova cu sediul ori cu domiciliul pe teritoriul unui alt stat poate fi intentată şi în instanţa de la sediul ori domiciliul reclamantului sau în instanţa de la locul de aflare a bunurilor pîrîtului pe teritoriul Republicii Moldova.

(13) Acţiunile în materie de asigurare se pot depune în instanţa de la domiciliul asiguratului, de la locul aflării bunurilor sau de la locul accidentului.

(14) Alegerea între instanţele care, conform prezentului articol, sînt competente să judece pricina aparţine reclamantului, cu excepţia competenţei stabilite la art.41.

(15) Acţiunile accesorii şi incidentale ţin de competenţa instanţei care este în drept să judece acţiunea principală.

(16) În acţiunea în constatare a existenţei sau inexistenţei dreptului, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru acţiunile care au ca obiect executarea prestaţiei.

(1) Acţiunile cu privire la dreptul asupra terenurilor, subsolurilor, fîşiilor forestiere, plantaţiilor perene, resurselor acvatice izolate, asupra unor case, încăperi, construcţii, altor obiective fixate de pămînt, precum şi acţiunile în ridicare a sechestrului de pe bunuri, se intentează în instanţa de la locul aflării acestor bunuri. Dacă bunurile ce constituie obiectul acţiunii sînt situate în circumscripţia mai multor instanţe, cererea se depune în orice instanţă în a cărei rază teritorială se află o parte din bunuri.

(2) Acţiunea în reparaţie a prejudiciului cauzat mediului înconjurător se intentează împotriva proprietarilor (posesorilor) de utilaje în instanţa de la locul instalării utilajului, cu excepţia cazurilor cînd acesta este instalat în străinătate.

(3) Acţiunea privind tezaurul statului este de competenţa instanţei de la reşedinţa organului împuternicit să reprezinte vistieria statului în litigiul respectiv.

(4) Acţiunile creditorilor defunctului intentate înainte de acceptarea de către moştenitori a succesiunii sînt de competenţa instanţei de la locul aflării averii succesorale sau a părţii ei preponderente.

(5) Acţiunea împotriva cărăuşului, născută dintr-un contract de transport de pasageri şi bagaje sau de încărcături, se înaintează în instanţa de la sediul cărăuşului.

(6) Cererile acţionarilor se depun în instanţa de la sediul societăţii lor.

Părţile pot schimba prin convenţie competenţa teritorială în pricina respectivă. Competenţa stabilită la art.33, 34, 36 şi 40 nu poate fi schimbată prin înţelegere a părţilor.

(1) Acţiunea împotriva mai multor pîrîţi cu diferite domicilii se intentează în instanţa de la domiciliul unuia dintre ei, la alegerea reclamantului.

(2) Acţiunea reconvenţională se intentează, indiferent de instanţa competentă să o judece, în instanţa care judecă acţiunea iniţială.

(3) Acţiunea intervenientului principal se înaintează în instanţa care judecă acţiunea iniţială.

(4) Acţiunea civilă născută dintr-o cauză penală, dacă nu a fost pornită ori soluţionată în proces penal, se intentează potrivit normelor de procedură civilă, după normele de competenţă stabilite în prezentul cod.

(1) Pricina pe care instanţa a reţinut-o spre judecare, cu respectarea normelor de competenţă, se soluţionează de aceasta în fond, inclusiv în cazul devenirii ei ulterioare de competenţa unei alte instanţe.

(2) Instanţa strămută pricina la o altă instanţă dacă:

a) pîrîtul al cărui domiciliu nu era cunoscut cere strămutarea pricinii la instanţa de la domiciliul său;

b) pe parcursul judecării, s-a constatat că pricina a fost reţinută spre judecare cu încălcarea normelor de competenţă teritorială;

c) ambele părţi solicită strămutarea pricinii la instanţa de la locul aflării majorităţii probelor;

d) din motivul recuzării (abţinerii de la judecată) unui sau mai multor judecători ori din alte motive întemeiate, substituirea judecătorilor săi devine imposibilă;

e) există motive pentru măsuri de securitate publică;

f) există bănuieli că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită de circumstanţele pricinii sau de calitatea participanţilor la proces;

g) în circumstanţe excepţionale, instanţa competentă să judece pricina nu poate funcţiona timp îndelungat.

(3) Strămutarea pricinii de la o instanţă la alta din motivele specificate la alin.(2) lit.a), b) şi c) se face în temeiul unei încheieri motivate a instanţei în care este intentat procesul. Încheierea de strămutare a pricinii poate fi atacată cu recurs.

(4) Strămutarea pricinii în cazurile prevăzute la alin.(2) lit.d), e), f) şi g) se efectuează de către instanţa ierarhic superioară, a cărei încheiere este irevocabilă şi nu este susceptibilă de recurs.

(5) Actele procedurale îndeplinite de instanţa care a intentat procesul anterior strămutării pricinii au efect juridic în măsura în care noua instanţă consideră că nu este necesară modificarea lor.

(1) Instanţa judecătorească în faţa căreia s-a ivit conflictul de competenţă jurisdicţională suspendă din oficiu procesul şi înaintează dosarul către instanţa în drept să soluţioneze conflictul de competenţă.

(2) Cînd două sau mai multe judecătorii din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel se declară competente să judece aceeaşi pricină sau cînd, prin încheieri irevocabile, ele îşi declară incompetenţa de a judeca aceeaşi pricină, conflictul de competenţă se judecă de către curtea de apel comună.

(3) Dacă există conflict de competenţă între două sau mai multe judecătorii care nu ţin de aceeaşi curte de apel ori între o judecătorie şi o curte de apel, competent să judece conflictul este Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie.

(4) Conflictul de competenţă dintre curţile de apel se judecă de Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie.

(5) Conflictul de competenţă dintre judecătoriile economice de circumscripţie se judecă de către Curtea de Apel Economică.

(6) Conflictul de competenţă dintre judecătoria economică de circumscripţie şi judecătorie se judecă de către curtea de apel de drept comun de la locul de aflare a reclamantului.

(7) Conflictul de competenţă dintre judecătoria economică de circumscripţie şi Curtea de Apel Economică se judecă de Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie.

(8) Instanţa competentă să judece conflictul de competenţă soluţionează, fără citarea participanţilor la proces, conflictul dintre instanţe printr-o încheiere, care nu se supune nici unei căi de atac.

(1) Nimeni nu poate fi lipsit fără consimţămîntul său de dreptul judecării procesului în instanţă şi de judecătorii în a căror competenţă pricina este dată prin lege, cu excepţiile expres stabilite de prezentul cod.

(2) Instanţa ierarhic superioară nu este în drept să strămute din oficiu o pricină la o altă instanţă ori să o preia pentru judecare în procedura sa.

(1) Pricinile civile se judecă în primă instanţă de un singur judecător sau de un complet din 3 judecători. Problema judecării colegiale a pricinii se examinează de către preşedintele sau vicepreşedintele instanţei.

(2) În instanţă de apel, pricinile se judecă de un complet compus dintr-un judecător (preşedinte al şedinţei) şi alţi doi judecători.

(3) Colegiul civil şi de contencios administrativ lărgit şi colegiul economic lărgit al Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în componenţa unui judecător (preşedinte) şi altor 4 judecători.

(4) Plenul Curţii Supreme de Justiţie examinează recursurile în cazul desesizării colegiului lărgit, în modul stabilit la art.442, cu participarea a cel puţin două treimi din numărul total de judecători ai Curţii Supreme de Justiţie.

(1) Grefierul, la însărcinarea judecătorului, îndeplineşte actele procedurale necesare pregătirii dosarului către dezbateri judiciare, înştiinţează participanţii la proces despre locul, data şi ora dezbaterilor, verifică prezenţa lor în şedinţa de judecată, clarifică motivele neprezentării lor şi le notifică judecătorului, încheie procesul-verbal al şedinţei, îndeplineşte indicaţiile judecătorului în vederea bunei organizări şi desfăşurări a acesteia.

(2) Nici judecătorul, nici participanţii la proces nu sînt în drept să exercite obligaţiile de grefier în şedinţa de judecată. În caz de necesitate, instanţa poate înlocui din oficiu grefierul cu un alt grefier, pronunţînd o încheiere nesusceptibilă de atac. Înlocuirea grefierului nu are ca efect reluarea procesului.

(1) Toate problemele care apar în judecată se soluţionează colegial cu votul majorităţii judecătorilor. Nici un judecător nu are dreptul să se abţină de la vot. Preşedintele şedinţei de judecată votează ultimul. Judecătorii se bucură de drepturi egale în soluţionarea problemelor care apar în examinarea pricinii şi emiterea hotărîrii. În caz de paritate de voturi la adoptarea unei hotărîri de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie, problema este considerată respinsă.

(2) Judecătorul care nu este de acord cu hotărîrea majorităţii semnează hotărîrea, dar este în drept să expună în scris opinie separată, care se înmînează preşedintelui şedinţei şi se anexează la dosar. Opinia separată nu se anunţă şi nu se citeşte în şedinţa de judecată.

(1) Judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în primă instanţă nu mai poate participa la judecarea acesteia în instanţă de apel, de recurs şi nici la rejudecarea ei în primă instanţă, după casare.

(2) Judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în instanţă de apel nu mai poate participa la judecarea ei în primă instanţă şi nici în instanţă de recurs.

(3) Judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în instanţă de recurs nu mai poate participa la judecarea ei în primă instanţă şi nici în instanţă de apel.

(4) Prevederile prezentului articol nu au incidenţă asupra cazurilor de scoatere a cererii de pe rol sau de încetare a procesului în temeiul art.265 lit.a) şi b) şi nici asupra cazurilor de judecare a pricinii în componenţa Plenului Curţii Supreme de Justiţie.

(5) Prevederile prezentului articol nu se extind asupra Colegiului civil şi de contencios administrativ, Colegiului economic al Curţii Supreme de Justiţie la judecarea recursurilor în plină componenţă şi nici asupra Plenului Curţii Supreme de Justiţie la adoptarea de hotărîri explicative.

(1) Judecătorul care judecă pricina urmează a fi recuzat dacă:

a) la judecarea anterioară a pricinii a participat în calitate de martor, expert, specialist, interpret, reprezentant, grefier sau executor judecătoresc;

b) se află în raporturi de rudenie pînă la al treilea grad inclusiv sau de afinitate pînă la al doilea grad inclusiv cu vreuna dintre părţi, cu alţi participanţi la proces sau cu reprezentanţii acestora;

c) judecătorul, soţul sau rudele lor de pînă la al treilea grad inclusiv au o pricină similară celei care se judecă ori au o judecată la instanţa în care una dintre părţi este judecător;

d) este tutore, curator sau adoptator al uneia dintre părţi;

e) şi-a expus opinia asupra pricinii care se judecă;

f) între el şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani de pînă la recuzare;

g) are un interes personal, direct sau indirect, în soluţionarea pricinii ori există alte împrejurări care pun la îndoială obiectivitatea şi nepărtinirea lui.

(2) Din completul care judecă pricina nu pot face parte persoane care se află în raporturi de rudenie sau de căsătorie.

(3) Recuzarea formulată cu rea-credinţă sau în mod abuziv, cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta judecata sau din alte intenţii premeditate se sancţionează, de către instanţa care judecă recuzarea, cu amendă de pînă la 50 unităţi convenţionale.

(1) Temeiurile de recuzare a judecătorului specificate la art.50 se extind şi asupra expertului, specialistului, interpretului, grefierului şi executorului judecătoresc.

(2) Expertul şi specialistul nu pot participa la judecarea pricinii şi în cazul în care:

a) depind sau au depins, pe linie de serviciu ori pe o altă linie, de părţi sau de alţi participanţi la proces, sau de reprezentanţii acestora;

b) au efectuat o revizie ale cărei materiale au servit drept temei pentru intentarea procesului ori care sînt folosite la soluţionarea pricinii în cauză.

(3) Faptul participării expertului, specialistului, interpretului, grefierului sau executorului judecătoresc în aceeaşi calitate la judecarea anterioară a pricinii nu constituie temei pentru recuzarea lor.

(1) Dacă există temeiurile specificate la art.50 şi 51, judecătorul, expertul, specialistul, interpretul, grefierul şi executorul judecătoresc sînt obligaţi să se abţină de la judecată. În aceleaşi temeiuri, recuzarea poate fi înaintată de participanţii la proces sau poate fi examinată din oficiu de către instanţă.

(2) Propunerea de recuzare şi de abţinere de la judecată se face oral sau în scris pentru fiecare în parte, trebuie să fie motivată şi prezentată pînă la începerea dezbaterii pricinii în fond. Cererea de recuzare şi cererea de abţinere de la judecată pot fi înaintate mai tîrziu doar dacă autorul lor a aflat de existenţa temeiului recuzării sau abţinerii după ce a început judecarea pricinii în fond.

(3) Dacă temeiurile recuzării i-au devenit cunoscute după ce a început judecarea pricinii în fond, instanţa este obligată să le comunice în şedinţă de judecată pentru soluţionarea recuzării.

(4) Procedura soluţionării cererii de abţinere de la judecată şi efectele admiterii ei se determină conform prevederilor art.53 şi 54.

(5) În proces nu se admite înaintarea repetată a recuzării aceluiaşi judecător şi pentru aceleaşi motive dacă anterior recuzarea lui a fost respinsă. De asemenea, nu se admite: recuzarea judecătorului din suspiciune în imparţialitatea lui dacă nu sînt cunoscute temeiurile de drept şi de fapt pentru înaintarea recuzării; recuzarea judecătorului căruia i s-a încredinţat verificarea temeiniciei recuzării declarate unui alt judecător; recuzarea judecătorilor care nu sînt implicaţi în examinarea pricinii.

(1) Propunerea de recuzare se examinează de instanţa sesizată cu acţiunea. Instanţa audiază persoana a cărei recuzare se solicită, dacă aceasta doreşte să dea explicaţii, şi ascultă opinia participanţilor la proces. Nu se admite interogarea ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare, nici efectuarea unor acte de procedură.

(2) Recuzarea judecătorului se hotărăşte, în lipsa acestuia, de un alt judecător sau de un alt complet de judecată, de regulă în aceeaşi zi, iar dacă problema aceasta este examinată de instanţa ierarhic superioară spre care se îndreaptă calea de atac respectivă, în cel mult 10 zile. Judecătorii care au făcut parte din completul de judecată şi cărora nu le-au fost înaintate recuzări pot fi incluşi în noul complet pentru soluţionarea recuzării.

(3) Dacă, din motivul recuzării, în instanţa sesizată cu pricină nu se poate constitui complet de judecată şi dacă recuzarea îi priveşte pe toţi judecătorii ei, cererea de recuzare se va judeca de instanţa ierarhic superioară spre care se îndreaptă calea de atac respectivă.

(4) Recuzarea expertului, specialistului, interpretului şi grefierului se examinează de instanţa care judecă pricina, iar a executorului judecătoresc, de instanţa care execută hotărîrea.

(5) Instanţa decide asupra recuzării în camera de deliberare printr-o încheiere motivată, care nu se supune nici unei căi de atac decît o dată cu fondul hotărîrii sau al deciziei.

(1) Dacă cererea de recuzare a fost admisă de instanţa sesizată, pricina se examinează de un alt judecător sau de un alt complet de judecători al acestei instanţe. În cazul neadmiterii cererii, pricina se examinează de judecătorii desemnaţi.

(2) Dacă instanţa superioară învestită cu dreptul de a examina cereri de recuzare în cazurile prevăzute de art.53 alin.(3) găseşte că cererea de recuzare este întemeiată, va dispune trimiterea pricinii la o instanţă de acelaşi grad, iar în cazul imposibilităţii o va expedia spre examinare instanţei ierarhic superioare spre care se îndreaptă calea de atac respectivă.

(3) În cazul respingerii cererii, pricina se va restitui spre judecare instanţei iniţiale.

(4) În încheierea prin care s-a admis recuzarea se precizează în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează să fie menţinute.

Se consideră participanţi la proces: părţile, intervenienţii, reprezentanţii, procurorul, persoanele care, în conformitate cu art.7 alin.(2), art.73 şi 74, sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte persoane, precum şi persoanele interesate în pricinile cu procedură specială.

(1) Participanţii la proces sînt în drept să ia cunoştinţă de materialele dosarului, să facă extrase şi copii de pe ele, să solicite recuzări, să prezinte probe şi să participe la cercetarea lor, să pună întrebări altor participanţi la proces, martorilor, experţilor şi specialiştilor, să formuleze cereri, să reclame probe, să dea instanţei explicaţii orale şi scrise, să expună argumente şi considerente asupra problemelor care apar în dezbaterile judiciare, să înainteze obiecţii împotriva demersurilor, argumentelor şi considerentelor celorlalţi participanţi, să atace actele judiciare şi să-şi exercite toate drepturile procedurale acordate de legislaţia procedurală civilă.

(2) Participanţii la proces se bucură de drepturi procesuale egale şi au obligaţii procesuale egale, cu unele excepţii stabilite de lege în dependenţă de poziţia pe care o ocupă în proces.

(3) Participanţii la proces sînt obligaţi să se folosească cu bună-credinţă de drepturile lor procedurale. În cazul abuzului de aceste drepturi sau al nerespectării obligaţiilor procedurale, se aplică sancţiunile prevăzute de legislaţia procedurală civilă.

Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii procedurale civile (capacitatea de folosinţă a drepturilor procedurale civile) este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor fizice şi organizaţiilor care se bucură, conform legii, de dreptul adresării în judecată pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime.

(1) Capacitatea de a-şi exercita în volum deplin, personal sau printr-un reprezentant drepturile şi obligaţiile procedurale în judecată (capacitatea de exerciţiu al drepturilor procedurale civile) o au persoanele fizice de la vîrsta de 18 ani, precum şi persoanele juridice.

(2) Actele de procedură efectuate de persoanele care nu au capacitate de exerciţiu al drepturilor procedurale civile sînt anulabile. Reprezentantul legal al incapabilului sau curatorul acestuia poate să confirme toate aceste acte sau numai o parte din ele.

(3) Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate să-şi exercite personal drepturile procedurale şi să-şi îndeplinească obligaţiile procedurale de sine stătător în cazul declarării capacităţii depline de exerciţiu (emancipării) sau al încheierii căsătoriei.

(4) Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale minorilor cu vîrsta între 14 şi 18 ani, precum şi ale adulţilor limitaţi în capacitatea de exerciţiu, sînt apărate în instanţă judecătorească de părinţii, înfietorii sau curatorii lor, instanţa fiind obligată să introducă în astfel de pricini minorii sau adulţii limitaţi în capacitatea de exerciţiu.

(5) În cazurile prevăzute de lege, în pricinile ce nasc din raporturi juridice civile, matrimoniale, familiale, de muncă şi din alte raporturi juridice, minorii îşi apără personal în judecată drepturile, libertăţile şi interesele legitime. Instanţa constată necesitatea introducerii în proces a reprezentantului legal al minorului.

(6) Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale minorilor de pînă la 14 ani, precum şi ale adulţilor declaraţi incapabili în modul stabilit de lege, sînt apărate în instanţă de reprezentanţii lor legali – părinţi, înfietori, tutori, curatori, de administraţia instituţiilor de educare, a instituţiilor curative sau de protecţie socială.

(1) Parte în proces (reclamant sau pîrît) poate fi orice persoană fizică sau juridică prezumată, la momentul intentării procesului, ca subiect al raportului material litigios.

(2) În cazurile prevăzute de lege, pot fi parte în proces asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică, dar care dispun de organe de conducere proprii.

(3) Parte în proces civil poate fi Republica Moldova, reprezentată de Guvern şi de organele împuternicite să exercite o parte din funcţiile Guvernului, precum şi unităţile administrativ-teritoriale, reprezentate prin împuterniciţii lor în modul prevăzut de lege.

(4) În cazul intentării unui proces la cererea persoanelor şi organelor împuternicite prin lege să se adreseze în instanţă pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte persoane, aceasta din urmă este înştiinţată despre iniţierea procesului, urmînd să participe la el în calitate de reclamant.

(5) Părţile au drepturi procedurale şi obligaţii procedurale egale.

(1) În afară de drepturile specificate la art.56, părţile dispun de drepturi speciale.

(2) Reclamantul este în drept să modifice temeiul sau obiectul acţiunii, să mărească ori să reducă cuantumul pretenţiilor în acţiune, ori să renunţe la acţiune. Pîrîtul este în drept să recunoască acţiunea. Părţile pot înceta procesul prin tranzacţie.

(3) Nu se consideră modificare a acţiunii dacă are loc: completarea temeiului

acţiunii şi circumstanţelor, extinderea sau reducerea pretenţiilor în acţiune sau a pretenţiilor accesorii, solicitarea compensării valorii obiectului pierdut sau pierit, înlocuirea acţiunii în constatare prin acţiune în realizare.

(4) Instanţa judecătorească nu este în drept să modifice din oficiu temeiul sau obiectul acţiunii.

(5) Instanţa nu va admite renunţarea reclamantului la acţiune, nici recunoaşterea acţiunii de către pîrît, nu va admite tranzacţia între părţi dacă aceste acte contravin legii ori încalcă drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, interesele societăţii sau ale statului.

(1) Părţile sînt obligate să se folosească cu bună-credinţă de drepturile lor procedurale. Instanţa judecătorească pune capăt oricărui abuz de aceste drepturi dacă prin abuz se urmăreşte tergiversarea procesului sau inducerea sa în eroare.

(2) În caz de înaintare cu rea-credinţă a unor cereri vădit neîntemeiate de contestare a unui înscris sau a semnăturii de pe înscris, de formulare a unei cereri de amînare a procesului sau de strămutare a pricinii, de obţinere de către reclamantul căruia i s-a respins acţiunea a unor măsuri de asigurare prin care pîrîtul a fost păgubit, dacă prin aceste acţiuni s-a cauzat amînarea (suspendarea) judecării pricinii sau tergiversarea executării actului judiciar, partea vinovată poate fi obligată de instanţă, la cererea părţii interesate, la plata unei despăgubiri.

(1) O acţiune poate fi intentată în comun de mai mulţi reclamanţi sau împotriva mai multor pîrîţi.

(2) Coparticiparea procesuală se admite dacă:

a) obiectul litigiului îl constituie drepturile şi obligaţiile comune ale mai multor reclamanţi sau pîrîţi;

b) drepturile şi obligaţiile reclamanţilor şi pîrîţilor decurg din aceleaşi temeiuri de fapt sau de drept;

c) drepturile şi obligaţiile ce formează obiectul litigiului sînt de aceeaşi natură.

(3) Fiecare reclamant sau pîrît participă în proces independent faţă de cealaltă parte. Coparticipanţii pot încredinţa susţinerea procesului unui sau mai multor coparticipanţi.

(4) Încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea persoanei interesate de a fi admisă în proces în calitate de coparticipant poate fi atacată cu recurs.

(1) Pentru judecarea rapidă şi justă a litigiilor, instanţa judecătorească este în drept să admită examinarea concomitentă a mai multor pretenţii înaintate de mai mulţi reclamanţi către acelaşi pîrît ori de un reclamant către mai mulţi pîrîţi, ori de mai mulţi reclamanţi împotriva mai multor pîrîţi (inclusiv în cazul cînd fiecare pretenţie poate fi examinată şi executată de sine stătător), cînd ele se află în conexiune prin raportul material juridic dintre coparticipanţi, prin pretenţiile înaintate sau probele comune şi cînd există posibilitatea examinării lor în aceeaşi procedură şi de aceeaşi instanţă.

(2) Încheierea judecătorească prin care s-a permis ori s-a respins cererea de admitere a coparticipării facultative nu se supune recursului.

(1) Dacă, în cadrul pregătirii pricinii către dezbateri judiciare sau în timpul examinării ei în şedinţă de judecată, se constată că acţiunea nu a fost intentată de persoana interesată sau că nu este îndreptată împotriva persoanei care trebuie să răspundă în acţiunea dată, instanţa, cu consimţămîntul reclamantului, poate dispune, fără a înceta procesul, înlocuirea reclamantului sau a pîrîtului nerespectiv cu reclamantul sau pîrîtul respectiv dacă prin înlocuirea uneia dintre părţi nu se schimbă competenţa în examinarea pricinii.

(2) Dacă reclamantul nerespectiv nu consimte să fie înlocuit cu o altă persoană, aceasta poate interveni în proces în calitate de intervenient principal. În astfel de cazuri, instanţa judecătorească consemnează persoanei interesate dreptul de a interveni în proces în calitate de intervenient principal.

(3) Dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea pîrîtului nerespectiv, instanţa examinează pricina conform acţiunii intentate. În cazul imposibilităţii de a examina pricina fără a se atrage în proces copîrîtul, instanţa îl poate atrage din oficiu.

(4) După înlocuirea reclamantului sau a pîrîtului nerespectiv, dezbaterile judiciare se reiau de la început.

(5) Instanţa legalizează înlocuirea părţii nerespective printr-o încheiere motivată, care nu se supune recursului.

(1) Orice persoană interesată poate interveni într-un proces ce se desfăşoară între alte persoane. Intervenţia este în interesul propriu cînd intervenientul invocă un drept al său asupra obiectului litigiului.

(2) Intervenientul principal poate interveni în proces pînă la începerea dezbaterii pricinii în fond în primă instanţă, înaintînd acţiunea către una sau către ambele părţi în modul prevăzut de prezentul cod. Intervenientul principal are drepturi şi obligaţii de reclamant.

(3) Cu consimţămîntul părţilor, se poate face intervenţie şi în instanţă de apel.

(4) În cazul în care constată că acţiunea intervenientului principal nu se raportă la obiectul litigiului, instanţa pronunţă o încheiere prin care refuză să o examineze concomitent cu acţiunea iniţială a reclamantului. În astfel de cazuri, intervenientul principal nu decade din dreptul de a cere intentarea unui proces pe baze generale.

(5) Încheierea prin care instanţa refuză să examineze concomitent acţiunea intervenientului principal şi acţiunea iniţială a reclamantului poate fi atacată cu recurs.

Dacă, în cadrul pregătirii pricinii către dezbateri judiciare sau în timpul examinării ei în şedinţă de judecată, se constată că există persoane care pot să declare pretenţii proprii asupra obiectului litigiului dintre părţile iniţiale, instanţa este în drept să le înştiinţeze despre procesul pornit şi să le explice dreptul lor de a intenta acţiune în termen de 10 zile de la primirea înştiinţării. În cazul în care persoana interesată este înştiinţată în faza dezbaterii pricinii în şedinţă de judecată, procesul se amînă.

(1) Persoana interesată într-un proces pornit între alte persoane poate interveni în el alături de reclamant sau de pîrît pînă la închiderea dezbaterilor judiciare în orice instanţă dacă hotărîrea pronunţată ar putea să influenţeze drepturile sau obligaţiile lui faţă de una din părţi.

(2) Pentru a interveni în proces, intervenientul depune o cerere în care demonstrează interesul intervenţiei, menţionînd cărei părţi se va alătura. Copia de pe cerere se înmînează ambelor părţi.

(3) Intervenientul accesoriu poate fi introdus în proces şi la cererea uneia dintre părţi sau din oficiul instanţei.

(4) Părţile sînt în drept să contesteze introducerea în proces a intervenientului accesoriu.

(5) Încheierea judecătorească privind respingerea cererii de introducere în proces a intervenientului accesoriu poate fi atacată cu recurs de acesta sau de partea căreia i se alătură.

Intervenientul accesoriu are drepturile şi obligaţiile procedurale ale părţii căreia i se alătură, cu excepţia dreptului de a modifica temeiul şi obiectul acţiunii, de a majora sau reduce cuantumul pretenţiilor din acţiune, precum şi de a renunţa la acţiune, de a recunoaşte acţiunea sau de a încheia tranzacţie, de a înainta acţiune reconvenţională sau de a cere executarea silită a hotărîrii, încheierii sau deciziei judecătoreşti.

(1) Dacă, în urma pronunţării hotărîrii, partea în proces obţine un drept faţă de intervenientul accesoriu sau acesta poate înainta pretenţii împotriva ei, partea interesată este obligată să-l înştiinţeze despre pornirea procesului şi să prezinte în judecată un demers, solicitînd introducerea lui în proces. În acest scop, partea interesată depune în judecată o cerere, copia de pe care o expediază intervenientului accesoriu, precum şi explicaţia dreptului acestuia de a interveni în proces în timp de 15 zile.

(2) În caz de examinare a pricinii fără ca partea interesată să atragă în proces intervenientul accesoriu, faptele şi raporturile juridice stabilite prin hotărîre judecătorească irevocabilă nu au efecte juridice la examinarea acţiunii de regres depuse împotriva intervenientului.

(3) Neintervenirea în proces fără motive întemeiate a intervenientului accesoriu, înştiinţat în modul stabilit la alin.(1), îl decade din dreptul de a dovedi că litigiul a fost soluţionat greşit din cauza incorectitudinii în proces a părţii la care urma să se alăture în măsura în care nu dovedeşte că explicaţiile, acţiunile şi mijloacele de apărare ale părţii au fost greşite din intenţie sau din culpă gravă.

(1) În cazul ieşirii uneia dintre părţi din raportul juridic litigios sau din raportul stabilit prin hotărîre judecătorească (deces, reorganizare, cesiune de creanţă, transfer de datorie şi alte cazuri de subrogare), instanţa permite înlocuirea părţii cu succesorul ei în drepturi. Succesiunea în drepturi este posibilă în orice fază a procesului.

(2) Actele săvîrşite pînă la intrarea în proces a succesorului sînt obligatorii lui în măsura în care ar fi fost obligatorii persoanei pe care succesorul în drepturi a subrogat-o.

(1) Procurorul participă la judecarea pricinilor civile în primă instanţă în calitate de participant la proces dacă el însuşi l-a pornit în condiţiile legii.

(2) Acţiunea în apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime poate fi intentată de către procuror numai la cererea scrisă a persoanei interesate dacă aceasta nu se poate adresa în judecată personal din cauză de sănătate, vîrstă înaintată, incapabilitate sau din alte motive întemeiate. Acţiunea în apărarea intereselor persoanei incapabile poate fi înaintată de procuror indiferent de existenţa cererii persoanei interesate sau a reprezentantului ei legal. În cazurile prevăzute de lege, procurorul este în drept să se adreseze în judecată în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane.

(3) Procurorul este în drept să adreseze în judecată o acţiune sau o cerere în apărarea drepturilor şi intereselor statului şi ale societăţii ce ţin de:

a) formarea şi executarea bugetului;

b) protecţia proprietăţii aflate în posesiunea exclusivă a statului;

c) rezilierea contractului care lezează statul în interesele lui;

d) perceperea unei sume în beneficiul agenţilor economici în al căror capital statutar statul are cotă-parte;

e) declararea, în condiţiile legii, a actelor normative ale autorităţilor publice, ale altor organe şi organizaţii, ale persoanelor oficiale sau funcţionarilor publici ca fiind nule;

f) perceperea în beneficiul statului a bunurilor dobîndite ilicit;

g) anularea înregistrării şi lichidarea persoanei juridice în cazul încălcării modului stabilit de constituire, precum şi urmărirea veniturilor ei ilicite;

h) protecţia mediului înconjurător;

i) alte cazuri prevăzute de lege.

(1) Procurorul care a înaintat o acţiune are drepturile şi obligaţiile procedurale de reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie.

(2) Renunţarea procurorului la pretenţiile înaintate în apărarea intereselor unei alte persoane nu o privează pe aceasta sau pe reprezentantul ei legal de dreptul de a cere examinarea pricinii în fond. Dacă reclamantul renunţă să intervină în procesul intentat de procuror, instanţa scoate cererea de pe rol.

(1) În cazurile prevăzute de lege, autorităţile publice, organizaţiile, persoanele fizice pot adresa în judecată acţiune (cerere) în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane, la cererea acestora, sau în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane. Acţiunea în apărarea intereselor unei persoane incapabile poate fi intentată independent de existenţa cererii unei persoane interesate sau a reprezentantului ei legal.

(2) Organele, organizaţiile, persoanele fizice care au intentat proces în apărarea intereselor unor alte persoane au drepturi şi obligaţii procedurale de reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie.

(3) Renunţarea autorităţii publice, organizaţiei, persoanei fizice la pretenţiile înaintate în apărarea intereselor unei alte persoane nu o privează pe aceasta din urmă de dreptul de a cere examinarea pricinii în fond. Dacă organele, organizaţiile, persoanele fizice care au intentat proces îşi retrag acţiunea înaintată în interesul reclamantului, iar acesta nu doreşte să intervină în proces, instanţa scoate cererea de pe rol.

(1) În cazurile stabilite de lege, autorităţile publice competente, din proprie iniţiativă, la cererea participanţilor la proces sau din oficiul instanţei, pot interveni în proces pînă la pronunţarea hotărîrii în primă instanţă, precum şi în instanţa de apel, pentru a depune concluzii, potrivit funcţiei, în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale altor persoane, a intereselor statului şi ale societăţii.

(2) Instanţa judecătorească poate, după caz, din oficiu să introducă în proces autoritatea publică competentă pentru a depune concluzii asupra pricinii în curs de examinare.

(3) Autorităţile menţionate în prezentul articol au drepturile procedurale de participant la proces specificate la art.56 din prezentul cod, precum şi în alte legi.

(1) În proces civil, persoanele fizice îşi pot apăra interesele personal sau prin reprezentanţi. Participarea personală în proces nu face ca persoana fizică să decadă din dreptul de a avea reprezentant.

(2) Procesele persoanelor juridice se susţin în instanţă de judecată de către organele lor de administrare, care acţionează în limitele împuternicirilor atribuite prin lege, prin alte acte normative sau prin actele lor de constituire, precum şi de către reprezentanţii lor.

(3) Conducătorul organizaţiei îşi confirmă împuternicirile prin documentele prezentate în judecată ce atestă funcţia sau calitatea lui de serviciu ori, după caz, prin actele de constituire. În caz de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, interesele ei pot fi reprezentate de administratorul din oficiu sau de lichidator, desemnaţi în condiţiile legii.

(4) Actele procedurale efectuate de reprezentant în limitele împuternicirilor sale sînt obligatorii pentru persoana reprezentată în măsura în care ele ar fi fost efectuate de ea însăşi. Culpa reprezentantului este echivalentă culpei părţii.

(1) Reprezentant în judecată poate fi orice persoană cu capacitate de exerciţiu deplină care are împuternicirile respective, legalizate în modul stabilit, pentru a susţine procesul, cu excepţia persoanelor specificate la art.78.

(2) Participanţii la proces, cu excepţia reprezentantului, pot fi asistaţi în judecată de un singur reprezentant ori de mai mulţi reprezentanţi care îi pot reprezenta în comun sau fiecare în parte.

Instanţa judecătorească este în drept să numească din oficiu părţii sau intervenientului un reprezentant avocat:

a) în cazul în care partea sau intervenientul sînt lipsiţi sau limitaţi în capacitatea de exerciţiu şi nu au reprezentanţi legali;

`b) dacă instanţa constată un conflict de interese între reprezentant şi reprezentatul lipsit ori limitat în capacitatea de exerciţiu;

c) în condiţiile art.304 şi 316;

d) în alte cazuri prevăzute de lege.

(1) Nu pot fi reprezentanţi în judecată judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire penală, poliţiştii, deputaţii, cu excepţia cazurilor participării lor la proces în calitate de împuterniciţi ai acestor autorităţi sau în calitate de reprezentanţi legali.

(2) Nu poate fi reprezentant în judecată persoana care a acordat sau acordă în pricina respectivă asistenţă judiciară unor persoane ale căror interese sînt în contradicţie cu interesele persoanei pe care o reprezintă, sau care a participat în calitate de judecător, de procuror, de ofiţer de urmărire penală, de expert. În cazul existenţei unor astfel de circumstanţe, reprezentantul poate fi recuzat de participanţii la proces.

(1) Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanelor care nu au capacitate deplină de exerciţiu şi ale celor limitate în capacitatea de exerciţiu sînt apărate în instanţă de către părinţi, înfietori, tutori sau curatori, de alte persoane cărora acest drept le este acordat prin lege.

(2) Reprezentarea în proces a persoanei declarate dispărută fără urmă în modul stabilit de lege se face de administratorul fiduciar sau de tutorele numit în conformitate cu legea.

(3) Reprezentarea în proces a moştenitorilor persoanei decedate sau declarate decedată în modul stabilit de lege, dacă succesiunea nu a fost încă acceptată de nimeni, se face de către custodele sau tutorele numit în conformitate cu legea.

(4) Reprezentantul legal îndeplineşte în numele celui reprezentat toate actele procedurale pe care acesta din urmă are dreptul să le exercite, cu excepţiile stabilite

de lege.

(5) Reprezentantul legal poate încredinţa unui terţ reprezentarea în instanţă judecătorească. Reprezentantul legal poate fi chemat personal, după caz, în judecată pentru a da explicaţii referitor la actele pe care le-a încheiat ori săvîrşit în această calitate.

(1) Împuternicirile reprezentantului trebuie să fie formulate într-o procură, eliberată şi legalizată în modul stabilit de lege.

(2) Procurile eliberate de persoane fizice se autentifică notarial. Procurile persoanelor domiciliate în localităţi în care nu există birouri notariale se autentifică de către autorităţile administraţiei publice locale. Procurile eliberate de persoane fizice pot fi autentificate în modul şi în cazurile stabilite în Codul civil la art.252 alin.(4).

(3) Valabilitatea procurii care confirmă împuternicirile reprezentantului în instanţă de judecată încetează în temeiul art.255 din Codul civil.

(4) Mandatul dat reprezentantului nu încetează prin decesul mandantului şi nici prin survenirea incapabilităţii lui. Mandatul este valabil pînă la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentanţii legali ai incapabilului.

(5) Reprezentantul legal depune în judecată actele ce atestă statutul şi împuternicirile sale.

(6) Împuternicirile date avocatului se atestă printr-un ordin scris, eliberat de Baroul de avocaţi, sau prin alt act prevăzut de lege.

(7) Împuternicirile reprezentantului se atestă şi prin declaraţie orală dată în judecată de către reprezentat, consemnată în procesul-verbal al şedinţei de judecată şi semnată de acesta din urmă, sau printr-o cerere scrisă, care se anexează la dosar.

(8) Reprezentantul care renunţă la împuterniciri trebuie să înştiinţeze atît reprezentatul, cît şi instanţa cu cel puţin 10 zile înainte de data judecării pricinii sau înainte de expirarea termenelor de atac.

Împuternicirea de reprezentare în judecată acordă reprezentantului dreptul de a exercita în numele reprezentatului toate actele procedurale, cu excepţia dreptului

de a semna cererea şi de a o depune în judecată, de a strămuta pricina la o judecată arbitrală, de a renunţa total sau parţial la pretenţiile din acţiune, de a majora sau reduce cuantumul acestor pretenţii, de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii, de a o recunoaşte, de a încheia tranzacţii, de a intenta acţiune reconvenţională, de a transmite împuterniciri unei alte persoane, de a ataca hotărîrea judecătorească, de a-i schimba modul de executare, de a amîna sau eşalona executarea ei, de a prezenta un titlu executoriu spre urmărire, de a primi bunuri sau bani în temeiul hotărîrii judecătoreşti, drept care trebuie menţionat expres, sub sancţiunea nulităţii, în procura eliberată de reprezentat.

Cheltuielile de judecată se compun din taxa de stat şi din cheltuielile de judecare a pricinii.

(1) Taxa de stat reprezintă o sumă care se percepe, în temeiul legii, de către instanţa judecătorească în beneficiul statului de la persoanele în ale căror interese se exercită actele procedurale de judecare a pricinii civile sau cărora li se eliberează copii de pe documente din dosar.

(2) În acţiunile patrimoniale, taxa de stat se determină în funcţie de caracterul şi valoarea acţiunii, iar în acţiunile nepatrimoniale şi în alte cazuri prevăzute de lege, în proporţii fixe, conform Legii taxei de stat.

Se impune cu taxă de stat fiecare cerere de chemare în judecată (iniţială şi reconvenţională), cererea intervenientului principal, cererea vizînd pricinile cu procedură specială, cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, cererea de declarare a insolvabilităţii, cererea de eliberare a titlului executoriu privind executarea hotărîrilor arbitrale, cererea de apel, de recurs şi de revizuire, precum şi cererea de eliberare a copiilor (duplicatelor) de pe actele judecătoreşti.

(1) De taxă de stat pentru judecarea pricinilor civile se scutesc:

a) reclamanţii în acţiunile:

• - de reintegrare în serviciu, de revendicare a sumelor de retribuire a muncii şi în alte revendicări legate de raporturile de muncă;

• - ce decurg din dreptul de autor şi din drepturile conexe, din dreptul asupra invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale, soiurilor de plante, topografiilor circuitelor integrate, precum şi din alte drepturi asupra proprietăţii intelectuale;

• - de încasare a pensiei de întreţinere;

• - de reparaţie a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces;

• - de reparaţie a daunei materiale cauzate prin infracţiune;

• - de revendicare a reparaţiei prejudiciului cauzat prin poluarea mediului înconjurător şi folosirea iraţională a resurselor naturale;

• - de revendicare a indemnizaţiilor de protecţie socială;

• - născute din raporturi de contencios administrativ;

• - pentru sesizările privind declararea ca fiind ilegale a manifestărilor şi adunărilor nesancţionate;

b) cetăţenii Republicii Moldova – pentru cererile de înfiere;

c) minorii – pentru cererile de apărare a drepturilor lor;

d) persoanele supuse represiunilor politice – în pricinile privind represiunile;

e) avocaţii parlamentari – pentru cererile privind apărarea intereselor petiţionarilor ale căror drepturi şi libertăţi constituţionale au fost încălcate;

f) procurorul, autorităţile publice, organizaţiile şi persoanele fizice care, conform legii, sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane ori în apărarea intereselor statului sau ale societăţii;

g) organele afacerilor interne şi Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei – în revendicarea compensării cheltuielilor de urmărire a persoanelor care se eschivează de la plata pensiilor de întreţinere, de la reparaţia prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, de la plata impozitelor şi altor obligaţii la bugetul statului; compensării cheltuielilor de căutare a debitorului şi a bunurilor lui sau a copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor luate de la debitor şi puse sub sechestru şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă;

h) instituţiile de asistenţă socială – în acţiunile de regres împotriva cauzatorului de daună, pentru încasarea de la acesta a ajutoarelor şi pensiei ce se plătesc persoanei prejudiciate sau membrilor ei de familie;

i) Departamentul Privatizării, Casa Naţională de Asigurări Sociale, Ministerul Finanţelor şi oficiile lor teritoriale – în acţiunile intentate în apărarea intereselor statului;

j) Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale – în cazul contestării hotărîrilor şi deciziilor ei privind procedura de înregistrare a obiectivelor de proprietate industrială;

k) organizaţiile obşteşti ale invalizilor, instituţiile, întreprinderile şi

asociaţiile de instruire şi de producţie ale invalizilor – în toate acţiunile şi pentru toate cererile lor;

l) părţile – în litigiile privind reparaţia prejudiciului cauzat prin condamnare ilegală, tragere ilegală la răspundere penală, prin aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma impunerii angajamentului scris de a nu părăsi localitatea ori prin aplicare ilegală a sancţiunii administrative a arestului;

m) participanţii la proces – pentru plîngerile lor împotriva încheierilor judecătoreşti.

(2) Pot fi stabilite prin lege şi alte cazuri de scutire a părţilor de plata taxei de stat.

(3) Eliberarea, la cerere, a copiilor de pe actele judecătoreşti pentru participanţii la proces se face fără plata taxei de stat. Eliberarea repetată de copii de pe acelaşi act se supune taxei de stat.

(4) În funcţie de situaţia materială, persoana fizică poate fi scutită de judecător (de instanţa judecătorească) de plata taxei de stat sau de plata unei părţi a ei.

(1) Judecătorul sau instanţa judecătorească este în drept să decidă amînarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat pentru una sau pentru ambele părţi, ţinînd cont de situaţia lor materială. Dacă reclamantul nu a plătit în termen taxa de stat, instanţa scoate cererea de pe rol.

(2) Persoanele juridice declarate în stare de insolvabilitate, la introducerea în instanţa de judecată a acţiunilor de urmărire a creanţelor debitoare, de anulare a actelor juridice fictive sau frauduloase, a garanţiilor acordate, a tranzacţiilor încheiate şi a actelor de transfer de proprietate, plătesc taxa de stat după examinarea cauzei, dar nu mai tîrziu de 6 luni din data adoptării de către instanţa de judecată a hotărîrii.

(completat prin LP573-XV din 26.12.03,MO56-60/09.04.04 art.320)

(1) Valoarea acţiunii se determină ;

a) din suma cerută – în acţiunile pentru plata unei sume;

b) din valoarea bunurilor revendicate – în acţiunile de revendicare a unor bunuri;

c) din suma totală a obligaţiilor de plată pe un an – în acţiunile pentru plata pensiei de întreţinere;

d) din suma totală pretinsă, dar nu mai mult decît pe 3 ani – în acţiunile privitoare la plăţile scadente;

e) din suma totală pretinsă pe 3 ani – în acţiunile privitoare la plăţi fără termen şi la plata întreţinerii viagere;

f) din suma cu care se majorează ori se reduc sumele de plată, dar nu mai mult decît pe un an – în acţiunile de majorare sau de reducere a sumelor de plată;

g) din suma totală de plată sau a livrărilor restante, dar nu mai mult decît pe un an – în acţiunile de încetare a efectuării plăţilor sau a livrărilor;

h) din suma totală a chiriei în termenul rămas de valabilitate a contractului, dar nu mai mult decît pe 3 ani – în acţiunile de reziliere a contractului de locaţiune;

i) din valoarea clădirii, dar nu mai mică de valoarea indicată în inventar sau, în lipsa valorii, de evaluarea făcută în legătură cu asigurarea obligatorie – în acţiunile referitoare la dreptul de proprietate asupra clădirilor proprietate a persoanelor fizice sau din valoarea clădirii, dar nu mai mică de valoarea indicată în inventar – în cazul clădirilor care aparţin persoanelor juridice;

j) din preţul stabilit al terenului – în acţiunile de revendicare a terenurilor, sau din preţul lui de piaţă dacă preţul nu a fost stabilit;

k) din valoarea fiecărei pretenţii aparte – în acţiunile care constau din mai multe pretenţii de sine stătătoare.

(2) Valoarea acţiunii se indică de reclamant. În cazul necorespunderii vădite a valorii indicate a acţiunii valorii ei reale, judecătorul poate dispune, pentru stabilirea ei, prezentarea de probe, cercetarea la faţa locului, efectuarea expertizei din contul reclamantului.

(1) În cazul în care, la momentul depunerii cererii, determinarea valorii acţiunii este dificilă, taxa de stat se plăteşte cu aproximaţie, urmînd să se încaseze ulterior o taxă suplimentară în corespundere cu partea din valoarea acţiunii, stabilită de instanţă la soluţionarea pricinii în fond, pentru care nu s-a plătit taxă de stat la momentul depunerii cererii.

(2) Dacă, în cadrul examinării pricinii, îşi majorează pretenţiile formulate anterior în acţiune, reclamantul plăteşte taxă suplimentară şi pentru partea cu care acţiunea se majorează.

(1) Taxa de stat plătită se restituie, parţial sau integral, în cazul:

a) depunerii într-o sumă mai mare decît cea prevăzută de legislaţia în vigoare (se restituie suma plătită în plus);

b) refuzului de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti în temeiul art.348;

c) refuzului de a primi cererea spre examinare în temeiul art.169 alin.(1);

d) restituirii cererii în temeiul art.170 alin.(1) şi art.171 alin.(2);

e) încetării procesului pentru motivele specificate la art.265 lit.a), b) şi e);

f) scoaterii cererii de pe rol pentru motivele specificate la art.267 lit.a) şi b);

g) restituirii cererii de apel şi cererii de recurs pentru motivele prevăzute la art.369 şi 409;

h) refuzului persoanei care a plătit taxă pentru încheierea sau primirea documentelor pînă la adresare în instanţă judecătorească.

(2) Taxa de stat se restituie şi în alte cazuri stabilite de legislaţia în vigoare.

(3) Taxa de stat se restituie de către organele fiscale de stat prin intermediul băncii (filialei ei) în care s-au efectuat plăţile, în temeiul unei încheieri judecătoreşti, în termen de cel mult un an de la data emiterii încheierii.

(1) Din cheltuielile de judecare a pricinii fac parte sumele băneşti plătite de participanţii la proces ca recompensă persoanelor care au acordat instanţei asistenţă la înfăptuirea justiţiei într-o pricină concretă, precum şi cele destinate compensării cheltuielilor suportate de instanţă la efectuarea actelor de procedură.

(2) Din cheltuielile de judecare a pricinii fac parte:

a) sumele plătite martorilor, experţilor şi specialiştilor;

b) cheltuielile de efectuare a cercetărilor la faţa locului;

c) cheltuielile de înştiinţare şi chemare a părţilor în judecată;

d) cheltuielile de transport şi de cazare suportate de părţi şi de alţi participanţi la proces în legătură cu prezentarea lor în instanţă;

e) cheltuielile suportate de cetăţenii străini şi de apatrizi în legătură cu plata interpretului dacă tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd altfel;

f) cheltuielile de căutare a pîrîtului;

g) cheltuielile de efectuare a expertizei;

h) cheltuielile de executare a actelor judiciare;

i) cheltuielile de asistenţă juridică;

j) cheltuielile de declarare a insolvabilităţii;

k) alte cheltuieli necesare, suportate de instanţă şi de participanţii la proces.

(1) Martorilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor li se compensează cheltuielile suportate în legătură cu prezentarea lor în instanţă judecătorească, inclusiv cheltuielile de deplasare şi cazare, diurnele, precum şi salariul mediu pe economie.

(2) Persoanelor citate în judecată în calitate de martori li se păstrează locul

de muncă în timpul absentării lor de la serviciu în legătură cu judecata. Martorii care nu sînt salariaţi primesc o recompensă pentru sustragere de la ocupaţia lor.

(3) Experţii, specialiştii şi interpreţii primesc o recompensă pentru munca efectuată din însărcinarea instanţei judecătoreşti dacă această muncă nu intră în atribuţiile lor de serviciu în instituţia sau organizaţia de stat. Mărimea recompensei se determină de către instanţă de comunul acord al părţilor, în coordonare cu experţii, specialiştii şi interpreţii.

(1) Sumele ce urmează a fi plătite martorilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor, alte cheltuieli aferente soluţionării pricinii se depun anticipat, de partea care a făcut cererea, pe contul de depozit al instanţei judecătoreşti. Dacă cererea a fost făcută de ambele părţi sau dacă citarea martorilor, ordonarea expertizei, atragerea specialiştilor şi alte acţiuni remunerabile se fac din iniţiativa instanţei, sumele se depun de ambele părţi în proporţii egale pe contul ei de depozit.

(2) Neplata în termenul stabilit de instanţă a sumelor specificate la alin.(1) are ca efect decăderea din dreptul de a cita în judecată martorul, specialistul, interpretul sau de a efectua expertiză.

(1) Instanţa plăteşte din contul ei de depozit sumele cuvenite martorilor şi interpreţilor îndată ce aceştia îşi îndeplinesc obligaţiile.

(2) Remunerarea interpretului şi compensarea cheltuielilor pe care le-a suportat în legătură cu prezentarea în judecată se efectuează de la buget.

(3) Sumele şi modul de plată se stabilesc în conformitate cu legislaţia în vigoare.

(1) Instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să plătească părţii care a avut cîştig de cauză toate cheltuielile de judecată. Dacă acţiunea reclamantului a fost admisă parţial, acestuia i se compensează cheltuielile de judecată proporţional părţii admise din pretenţii, iar pîrîtului – proporţional părţii respinse din pretenţiile reclamantului.

(2) În cazul mai multor reclamanţi sau pîrîţi, aceştia sînt obligaţi să compenseze cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, în funcţie de interesul fiecăruia ori de caracterul litigiului dintre ei. Dacă unul dintre coparticipanţi a utilizat mijloace speciale de apărare judiciară, ceilalţi nu sînt responsabili de cheltuielile lui.

(3) Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică şi la repartizarea între părţi a cheltuielilor de judecată în instanţă de apel, în instanţă de recurs şi în cadrul revizuirii.

(4) Dacă, fără a trimite pricina spre rejudecare, modifică hotărîrea atacată sau pronunţă o nouă hotărîre, instanţa ierarhic superioară poate schimba corespunzător repartizarea cheltuielilor de judecată sau poate prezenta problema spre soluţionare în primă instanţă.

Instanţa judecătorească poate obliga partea care a intentat cu rea-credinţă o acţiune nefondată sau care s-a opus insistent judecării juste şi rapide a pricinii să despăgubească cealaltă parte pentru timpul de muncă pierdut. Instanţa stabileşte cuantumul acestor despăgubiri în limite rezonabile, în funcţie de circumstanţele pricinii şi de remunerarea muncii din profesia respectivă.

Instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să compenseze părţii care a avut cîştig de cauză cheltuielile ei de asistenţă juridică.

(1) În cazul în care îşi retrage cererea de chemare în judecată sau renunţă la acţiune pînă la comunicarea către pîrît a cererii, reclamantul nu beneficiază de compensarea cheltuielilor suportate. Dacă el a renunţat după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa îl obligă, la cererea pîrîtului, să compenseze acestuia cheltuielile suportate.

(2) Dacă reclamantul nu-şi susţine pretenţiile din cauza faptului că au fost satisfăcute benevol de către pîrît după intentarea acţiunii, instanţa, la cererea reclamantului, îl obligă pe pîrît să compenseze acestuia toate cheltuielile de judecată suportate în legătură cu intentarea procesului, inclusiv suma cuvenită pentru asistenţă juridică.

(3) Dacă reclamantul a intentat acţiunea fără a înainta în prealabil pretenţii pîrîtului, iar pîrîtul a recunoscut în judecată imediat pretenţiile, cheltuielile de judecată se suportă de către reclamant.

(4) Dacă, la încheierea tranzacţiei, părţile au prevăzut modul de repartizare a cheltuielilor de judecată, inclusiv a sumei cuvenite reprezentantului pentru asistenţă juridică, instanţa soluţionează problema în conformitate cu înţelegerea părţilor.

(5) Dacă, la încheierea tranzacţiei, părţile nu au prevăzut modul de repartizare a cheltuielilor de judecată, acestea se consideră compensate.

(1) Cheltuielile aferente judecării pricinii, suportate de instanţa judecătorească, precum şi taxa de stat, de a căror plată reclamantul a fost scutit, se încasează la buget de la pîrît proporţional părţii admise din acţiune.

(2) În caz de respingere a acţiunii, cheltuielile de judecare a pricinii suportate de instanţă, precum şi taxa de stat, se încasează la buget de la reclamant.

(3) Dacă acţiunea a fost admisă parţial, iar pîrîtul este scutit de plata cheltuielilor de judecată, cheltuielile de judecare a pricinii suportate de instanţă se încasează la buget de la reclamant proporţional părţii respinse din acţiune.

Încheierea judecătorească asupra cheltuielilor de judecată poate fi atacată cu recurs.

(1) Cererea de chemare în judecată şi actele de procedură se comunică participanţilor la proces şi persoanelor interesate din oficiu prin executorul judecătoresc din subdiviziunea teritorială respectivă a Departamentului executare a deciziilor judiciare de pe lîngă Ministerul Justiţiei sau printr-o delegaţie judiciară.

(2) Dacă i se cere să îndeplinească pentru o altă instanţă procedura de comunicare, instanţa solicitată este obligată să ia de îndată măsurile necesare, conform legii, şi să trimită instanţei solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii cerute.

(3) În cazul în care nu poate fi făcută în modul stabilit la alin.(1) şi (2), comunicarea se face prin poştă cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire sau prin alte mijloace care să asigure transmiterea textului conţinut în act şi confirmarea primirii lui.

(1) Procesul-verbal privind înmînarea actului de procedură cuprinde:

a) anul, luna şi ziua încheierii lui;

b) numele şi funcţia celui care l-a încheiat;

c) numele şi domiciliul destinatarului;

d) denumirea instanţei de la care emană actul de procedură şi denumirea actului;

e) înscrisurile comunicate;

f) numele şi calitatea celui căruia i s-a înmînat actul;

g) semnătura celui care a încheiat procesul-verbal.

(2) Refuzul de a semna procesul-verbal ca dovadă de primire a actului de procedură sau imposibilitatea de a-l semna se menţionează în acest proces-verbal.

(3) Procesul-verbal încheiat se trimite instanţei de la care emană actul de procedură.

(1) Instanţa înştiinţează prin citaţie participanţii la proces, martorii, experţii, specialiştii şi interpreţii privitor la locul, data şi ora şedinţei de judecată sau la locul, data şi ora efectuării unor acte de procedură.

(2) În pricinile de urgenţă, participanţii la proces, martorii, experţii, specialiştii şi interpreţii pot fi înştiinţaţi sau chemaţi în judecată prin telegramă sau prin alte mijloace care să ateste înmînarea şi primirea înştiinţării sau citaţiei.

(3) Citaţiile şi înştiinţările se înmînează participanţilor la proces, martorilor, experţilor, specialiştilor, interpreţilor astfel încît aceştia să se poată pregăti de proces şi să se prezinte la timp în faţa instanţei.

(4) Citaţia se înmînează părţii cu cel puţin 3 zile înainte de data judecării. În pricinile urgente, acest termen poate fi mai scurt, la discreţia instanţei.

(5) Prezentarea părţii în instanţă, în persoană sau prin reprezentant, acoperă orice viciu de înmînare a citaţiei. Partea însă este în drept să ceară amînarea procesului dacă citaţia nu i s-a înmînat în termen.

(6) Citaţia sau înştiinţarea se trimite la adresa menţionată de parte sau de un alt participant la proces. Dacă persoana nu locuieşte la adresa comunicată instanţei, citaţia sau înştiinţarea poate fi trimisă la locul ei de muncă sau la locul unde se află.

(1) În citaţie şi înştiinţare se indică:

a) instanţa judecătorească, adresa ei;

b) locul, data şi ora prezentării;

c) numele şi adresa celui citat sau înştiinţat;

d) pricina pentru care se face citarea sau înştiinţarea;

e) calitatea în care este citată sau înştiinţată persoana.

(2) În citaţie şi înştiinţare, participanţilor la proces li se propune să prezinte probele de care dispun referitor la pricină, se face somaţia despre consecinţele neprezentării unor astfel de probe şi ale neprezentării în instanţă, despre obligativitatea de a comunica instanţei motivele neprezentării, precum şi despre obligativitatea persoanei care a primit citaţia sau înştiinţarea în locul destinatarului absent de a o înmîna acestuia de îndată ce va fi posibil.

(3) O dată cu citaţia sau înştiinţarea, judecătorul trimite pîrîtului, după caz, copiile de pe documentele depuse în judecată. Împreună cu citaţia sau înştiinţarea, reclamantului i se trimite şi o copie de pe referinţa la cererea de chemare în judecată dacă pîrîtul a remis-o instanţei.

(1) Citaţia şi înştiinţarea se expediază în cazul cînd se citează:

a) statul, unităţile administrativ-teritoriale şi autorităţile publice în persoana conducătorului autorităţii respective, la sediul administraţiei;

b) persoanele juridice, prin împuterniciţi, la sediul lor principal conform înregistrării de stat sau, după caz, la sediul reprezentanţei sau al filialei;

c) asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică, prin organele lor de conducere, la sediul administraţiei lor;

d) întreprinderile şi toţi cei supuşi procedurii de reorganizare judiciară şi de insolvabilitate, prin administratorul insolvabilităţii ori prin lichidator, după caz;

e) incapabilii, prin reprezentanţii lor legali; în cazul numirii unui curator, prin acesta;

f) personalul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare ale Republicii Moldova, cetăţenii Republicii Moldova trimişi ca funcţionari în organizaţii internaţionale, precum şi membrii lor de familie care locuiesc cu ei în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe;

g) cetăţenii Republicii Moldova, alţii decît cei prevăzuţi la lit.f), aflaţi în străinătate în interes de serviciu, prin organele centrale care i-au trimis sau în a căror subordonare se află cei care i-au trimis.

(2) În cazul în care, prin tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte sau prin lege specială, nu se prevede o altă procedură de citare sau înştiinţare a persoanelor aflate în străinătate, cu domiciliu sau reşedinţă cunoscută, citaţia sau înştiinţarea li se expediază ca scrisoare recomandată cu aviz de primire. Dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu este cunoscută, citarea se face conform art.108. Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură.

(3) În toate cazurile, dacă cei care se află în străinătate au mandatar cunoscut în Republica Moldova, va fi citat şi acesta.

(4) Reclamantul care locuieşte în străinătate este în drept să indice adresa din Republica Moldova unde urmează a i se face comunicările despre proces. Dacă locuieşte în străinătate, pîrîtul va fi informat că are dreptul să-şi indice adresa din Republica Moldova unde urmează a i se face comunicările. În cazul în care pîrîtul nu se conformează acestei prevederi, comunicarea se face prin scrisoare recomandată, iar în recipisa scrisorii se indică actele expediate.

(5) Persoanele cu domiciliu sau cu reşedinţă necunoscută sînt citate potrivit art.108.

(1) Citaţia şi înştiinţarea se trimit prin scrisoare recomandată cu aviz de primire sau prin persoana împuternicită de judecată. Data înmînării citaţiei sau înştiinţării se înscrie pe citaţie sau înştiinţare în partea care se înmînează destinatarului, precum şi pe cotor, care se restituie instanţei.

(2) Cu consimţămîntul participantului la proces, judecătorul îi poate încredinţa citaţia sau înştiinţarea pentru a o înmîna destinatarului. Persoana împuternicită de judecător să înmîneze citaţia sau înştiinţarea este obligată să restituie instanţei cotorul cu semnătura de primire a destinatarului.

(3) Citaţia şi înştiinţarea, actele de procedură pot fi înmînate destinatarului şi în incinta instanţei. În astfel de cazuri, destinatarii prezenţi în instanţă sau reprezentanţii lor nu pot să refuze citaţiile şi actele de procedură. Dacă remiterea acestora se face în şedinţă de judecată, instanţa poate acorda, la cererea persoanei interesate, un termen pentru a lua cunoştinţă de actele primite.

(4) Reprezentanţii părţilor şi alţi participanţi la proces pot remite unul altuia actele de procedură judiciară contra semnătură.

(5) Citaţia sau înştiinţarea adresată persoanei fizice se înmînează personal contra semnătură pe cotor. Citaţia sau înştiinţarea adresată unei organizaţii se înmînează persoanei cu funcţie de răspundere respective contra semnătură pe cotor sau, în cazul absenţei acesteia, se înmînează în acelaşi mod unui alt angajat, considerîndu-se recepţionată de organizaţie.

(6) Dacă nu îl va găsi pe destinatar la domiciliu sau la locul de muncă, persoana împuternicită să înmîneze citaţia sau înştiinţarea o va înmîna unuia dintre membrii adulţi ai familiei care locuieşte împreună cu destinatarul şi care şi-a dat acordul să o primească, iar în lipsa acestora, o va remite organizaţiei de exploatare a locuinţelor, primăriei satului (comunei) ori administraţiei de la locul lui de muncă. Persoana care a primit citaţia sau înştiinţarea este obligată să indice pe cotor numele şi raporturile sale de rudenie cu destinatarul sau funcţia sa. Totodată, ea este obligată să o înmîneze destinatarului cît mai curînd posibil.

(7) În cazul absenţei temporare a destinatarului, persoana care urmează să înmîneze citaţia sau înştiinţarea notează pe cotor locul în care acesta s-a deplasat şi ziua cînd urmează să revină.

(8) Dacă locul de aflare a destinatarului nu este cunoscut, faptul se consemnează în citaţie sau înştiinţare, precum şi sursa de informaţie, data şi ora.

(9) Dacă citaţia sau înştiinţarea nu este înmînată din vina lucrătorului poştal sau a unei alte persoane împuternicite să o înmîneze, acestora se aplică o amendă de pînă la 10 unităţi convenţionale.

(1) Dacă destinatarul refuză să primească citaţia sau înştiinţarea, persoana împuternicită să o înmîneze consemnează refuzul pe citaţie sau înştiinţare şi o restituie instanţei judecătoreşti.

(2) Persoana care refuză să primească citaţia sau înştiinţarea se consideră înştiinţată despre locul, data şi ora şedinţei de judecată sau despre locul, data şi ora efectuării unui act procedural. Neprezentarea ei în instanţă nu împiedică judecarea pricinii sau efectuarea actului procedural.

Dacă îşi schimbă domiciliul sau sediul după pornirea procesului, partea sau reprezentantul este obligat să comunice instanţei, prin cerere, noua adresă, iar părţii adverse prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă se depune la dosar o dată cu cererea. În lipsa unei astfel de comunicări, citaţia sau înştiinţarea se trimite la ultima adresă cunoscută instanţei şi se consideră înmînată chiar dacă destinatarul nu mai locuieşte acolo.

(1) Dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut şi reclamantul dă asigurări că, deşi a făcut tot posibilul, nu a reuşit să afle domiciliul acestuia, preşedintele instanţei dispune citarea acestuia prin publicitate. Publicarea în presă se consideră citare legală.

(2) Citaţia se publică într-un ziar republican sau local mai răspîndit în cazul în care instanţa consideră că o astfel de măsură este necesară.

(3) Publicarea citaţiei în ziar se face cu cel puţin 15 zile înainte de data şedinţei de judecată. În cazuri de urgenţă, preşedintele instanţei poate reduce acest termen la 5 zile.

(4) În cazul în care pîrîtul se prezintă în judecată şi dovedeşte că citarea prin publicitate s-a făcut cu rea-voinţă, reclamantul suportă cheltuielile de citare prin publicitate chiar dacă este în cîştig de cauză, iar toate actele de procedură posterioare încuviinţării acestei citări se anulează.

(5) Dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, instanţa va examina pricina după expirarea termenului de publicitate.

(1) Dacă, în acţiunile intentate în interesul statului, în pricinile de plată a pensiilor de întreţinere, în pricinile de reparaţie a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale, prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, nu se cunoaşte locul de aflare a pîrîtului, instanţa judecătorească este obligată să ordone căutarea lui.

(2) În cazul în care, la judecarea altor categorii de pricini decît cele de la alin.(1), locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, judecătorul poate ordona căutarea lui prin intermediul organelor abilitate numai după ce persoana interesată depune suma cheltuielilor de căutare.

(3) Căutarea pîrîtului se face de organele poliţiei sau de organele fiscale în temeiul unei încheieri judecătoreşti.

(4) Cheltuielile de căutare a pîrîtului în condiţiile alin.(1) se încasează de la pîrît în beneficiul statului, la cererea organelor poliţiei sau organelor fiscale, prin ordonanţă judecătorească.

Termen de procedură este intervalul, stabilit de lege sau de judecată (judecător), în interiorul căruia instanţa (judecătorul), participanţii la proces şi alte persoane legate de activitatea instanţei trebuie să îndeplinească anumite acte de procedură ori să încheie un ansamblu de acte.

(1) Actele de procedură se efectuează în termenul prevăzut de lege. În cazul în care nu este stabilit prin lege, termenul de procedură se fixează de către instanţa judecătorească.

(2) Termenul de procedură se instituie prin indicarea unei date calendaristice, datei comunicării actului de procedură, a unei perioade sau prin referire la un eveniment viitor şi cert că se va produce.

(3) Termenul de procedură stabilit în ani, luni sau zile începe să curgă în ziua imediat următoare datei calendaristice stabilite, datei comunicării actului de procedură sau producerii evenimentului ori momentului care a condiţionat începutul lui.

(1) Termenul stabilit în ani expiră în luna şi ziua respectivă a ultimului an al termenului. Termenul stabilit în luni expiră pe data respectivă a ultimei luni a termenului. Dacă ultima lună nu are data respectivă, termenul expiră în ultima zi a lunii.

(2) Dacă ultima zi a termenului este nelucrătoare, acesta expiră în următoarea zi lucrătoare.

(3) Actul de procedură pentru care este stabilit un termen poate fi îndeplinit pînă la ora 24 a ultimei zile din termen. Dacă cererile de apel sau de recurs, documentele sau sumele băneşti au fost predate la oficiul poştal sau la telegraf, sau prin alte mijloace de comunicaţie înainte de ora 24 din ultima zi a termenului, actul de procedură se consideră îndeplinit în termen.

(4) Dacă actul de procedură trebuie efectuat nemijlocit în instanţa judecătorească ori în o altă organizaţie, termenul se consideră expirat la ora care încheie programul lor sau la care încetează operaţiunile respective.

(1) Dreptul de a efectua actul de procedură încetează o dată cu expirarea termenului prevăzut de lege ori stabilit de instanţa judecătorească (judecător).

(2) Cererile şi documentele depuse după expirarea termenului de procedură nu degrevează de îndeplinirea obligaţiei procedurale.

(1) Curgerea termenului de procedură se suspendă o dată cu suspendarea procesului.

(2) Din ziua redeschiderii procesului, termenul de procedură suspendat continuă să curgă.

La cererea participanţilor la proces, instanţa judecătorească (judecătorul) poate prelungi termenul de procedură.

(1) Persoanele care, din motive întemeiate, au omis termenul de îndeplinire a unui act de procedură pot fi repuse în termen de către instanţă.

(2) Cererea de repunere în termen se depune la instanţa judecătorească care efectuează actul de procedură şi se examinează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică soluţionarea repunerii în termen.

(3) La cererea de repunere în termen se anexează probele ce dovedesc imposibilitatea îndeplinirii actului. Totodată, trebuie efectuat actul de procedură care nu a fost îndeplinit în termen (să fie depusă cererea, să fie prezentate documentele respective etc.).

(4) La împlinirea unui an de la expirarea termenului de procedură, nu mai poate fi înaintată cerere de repunere în termen dacă legea nu dispune altfel.

(5) Încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea de repunere în termen poate fi atacată cu recurs. Încheierea prin care s-a făcut repunerea în termen nu se supune recursului.

(1) Probe în pricini civile sînt elementele de fapt, dobîndite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi altor circumstanţe importante pentru justa soluţionare a pricinii.

(2) În calitate de probe în pricini civile se admit elementele de fapt constatate din explicaţiile părţilor şi ale altor persoane interesate în soluţionarea pricinii, din depoziţiile martorilor, din înscrisuri, probe materiale, înregistrări audio-video, din concluziile experţilor.

(3) Datele obţinute cu încălcarea legii nu au putere de probaţiune şi nu pot fi puse de instanţă în temeiul hotărîrii.

(1) Fiecare parte trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale dacă legea nu dispune altfel.

(2) Partea care nu a exercitat pe deplin obligaţia de a dovedi anumite fapte este în drept să înainteze instanţei judecătoreşti un demers prin care solicită audierea părţii adverse în privinţa acestor fapte dacă solicitarea nu se referă la circumstanţele pe care instanţa le consideră dovedite.

(3) Circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii sînt determinate definitiv de instanţa judecătorească pornind de la pretenţiile şi obiecţiile părţilor şi ale altor participanţi la proces, precum şi de la normele de drept material şi procedural ce urmează a fi aplicate.

(4) În cazul nerespectării prevederilor legii privind legalizarea probelor ori al pierderii unui document autentic, efectul defavorabil al nedovedirii afirmaţiilor referitoare la circumstanţele de fapt ale pricinii va cădea asupra părţii sau altui participant la proces care a avut posibilitatea şi care trebuia să se asigure pînă la judecată cu probă veridică fără a suscita îndoieli.

(5) Instanţa judecătorească (judecătorul) este în drept să propună părţilor şi altor participanţi la proces, după caz, să prezinte probe suplimentare şi să dovedească faptele ce constituie obiectul probaţiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor.

(1) Probele se adună şi se prezintă de către părţi şi de alţi participanţi la proces. Dacă în procesul de adunare a probelor apar dificultăţi, instanţa poate contribui, la solicitarea părţilor şi altor participanţi la proces, la adunarea şi prezentarea probelor necesare.

(2) În cazul necesităţii adunării unor probe din străinătate, preşedintele instanţei judecătoreşti adresează organelor competente o delegaţie în care le solicită concursul. Dacă delegaţia este înaintată unui organ străin, instanţa poate stabili ca partea care datorează dovezile să ia măsurile de perfectare şi executare a delegaţiei.

(3) Încheierea judecătorească privind adunarea şi prezentarea de probe nu se supune recursului.

(4) În cererea de reclamare a probei trebuie să fie specificate proba şi circumstanţele care ar putea fi confirmate sau infirmate prin acea probă, cauzele ce împiedică dobîndirea probei, locul aflării ei. Instanţa judecătorească (judecătorul) poate elibera, după caz, la cererea părţilor sau a altor participanţi la proces, un demers pentru obţinerea probei. Persoana care deţine proba reclamată o trimite nemijlocit în judecată sau o înmînează persoanei care deţine demersul pentru a o prezenta în judecată.

(5) Persoanele care nu deţin probele de rigoare sau nu au posibilitatea de a le prezenta în termenul stabilit de judecată sînt obligate să comunice instanţei faptul în decursul a 5 zile de la data primirii cererii acesteia, indicînd motivele neprezentării. În caz de neînştiinţare, precum şi de declarare de către instanţă a neîndeplinirii cererii de a se prezenta probe ca fiind neîntemeiată, persoanele vinovate care nu sînt participanţi la proces se sancţionează cu amendă de pînă la 10 unităţi convenţionale. Aplicarea amenzii nu scuteşte persoanele care deţin proba reclamată de obligaţia prezentării ei în instanţă.

(6) Persoanele cu funcţie de răspundere ale unei autorităţi publice, organizaţiile sau alte persoane care ignoră demersul instanţei judecătoreşti de a comunica, în termenul fixat în acest scop, date din actele şi evidenţele lor pot fi obligate de instanţă la reparaţia prejudiciului cauzat părţii interesate prin tergiversarea examinării pricinii.

(1) Instanţa judecătorească poate administra înscrisurile şi probele materiale la locul de păstrare sau de aflare dacă prezentarea lor în judecată este imposibilă sau dificilă.

(2) Instanţa judecătorească (judecătorul) pronunţă o încheiere privind locul, data şi ora cercetării la faţa locului a probelor şi înştiinţează persoanele interesate în soluţionarea pricinii. Neprezentarea lor însă nu împiedică administrarea probelor. La faţa locului pot fi chemaţi, după caz, martorii, interpreţii, specialiştii şi experţii. Specialiştii pot efectua măsurări, fotografieri, filmări, înregistrări audio şi video, pot elabora planuri, scheme şi pot face alte acte necesare.

(3) Privitor la administrarea probelor la faţa locului se încheie un proces-verbal.

Instanţa judecătorească reţine spre examinare şi cercetare numai probele pertinente care confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile referitoare la existenţa sau inexistenţa de circumstanţe, importante pentru soluţionarea justă a cazului.

(1) Circumstanţele care, conform legii, trebuie confirmate prin anumite mijloace de probaţiune nu pot fi dovedite cu nici un fel de alte mijloace probante.

(2) Admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în vigoare la momentul eliberării lor.

(3) Se consideră inadmisibile probele obţinute cu încălcarea prevederilor legii, cum ar fi inducerea în eroare a participantului la proces, încheierea actului de către o persoană neîmputernicită, încheierea defectuoasă a actului procedural, alte acţiuni ilegale.

(1) Circumstanţele pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute (faptele de notorietate publică) nu se cer a fi dovedite.

(2) Faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă soluţionată anterior în instanţă de drept comun sau în instanţă specializată sînt obligatorii pentru instanţa care judecă pricina şi nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte pricini civile la care participă aceleaşi persoane.

(3) Sentinţa pronunţată de instanţa judecătorească într-o cauză penală şi hotărîrea organului de urmărire penală privind încetarea urmăririi penale, rămase irevocabile, sînt obligatorii pentru instanţa chemată să se pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia s-a pronunţat sentinţa sau hotărîrea numai dacă aceste acte au avut loc şi numai în măsura în care au fost săvîrşite de persoana în cauză.

(4) Faptele care, conform legii, sînt prezumate a fi stabilite nu trebuie dovedite de persoana în a cărei favoare se prezumă. Prezumarea faptelor poate fi contestată, conform regulilor generale de probaţiune, de persoana interesată dacă legea nu dispune altfel. Instanţa judecătorească este în drept să verifice din oficiu veridicitatea faptelor prezumate.

(5) Faptele constatate printr-un act al autorităţii publice nu au pînă la judecată putere pentru instanţă şi pot fi contestate în condiţiile prezentului cod.

(1) Partea care cere dovada cu martori sau efectuarea unei expertize este obligată ca, în termen de 5 zile de la încuviinţarea cererii, să depună suma stabilită de instanţă pentru despăgubirea martorilor sau plata expertului. Partea decăzută din dreptul de a administra dovada poate să se apere, discutînd în fapt şi de drept temeinicia susţinerilor şi dovezilor părţii opuse.

(2) Neplata, de către solicitantul expertizei, a sumei pentru efectuarea expertizei atrage decăderea din această dovadă.

(1) În cazul necesităţii de a aduna probe ori de a înmîna acte judiciare într-un alt oraş, municipiu sau raion, instanţa care judecă pricina dă instanţei judecătoreşti respective, prin încheiere, o delegaţie pentru efectuarea unor anumite acte de procedură.

(2) În încheierea privind delegaţia judecătorească se indică fondul pricinii, datele referitoare la părţi, inclusiv domiciliul sau locul aflării lor, circumstanţele ce urmează a fi clarificate şi probele pe care trebuie să le adune instanţa executoare a delegaţiei. Această încheiere este obligatorie pentru instanţa căreia îi este adresată şi trebuie să fie îndeplinită în cel mult 10 zile de la data primirii delegaţiei.

(3) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pot da delegaţii instanţelor judiciare străine în vederea efectuării diferitelor acte de procedură în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova şi cu tratatele internaţionale la care aceasta este parte.

(1) Delegaţia judecătorească se îndeplineşte în şedinţă de judecată conform regulilor stabilite de prezentul cod. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică îndeplinirea delegaţiei.

(2) Procesele-verbale şi probele adunate în legătură cu îndeplinirea delegaţiei se remit imediat instanţei care judecă pricina.

(3) În cazul în care participanţii la proces, martorii sau experţii care au depus mărturii, au dat explicaţii ori au expus concluzii în faţa instanţei executoare a delegaţiei se prezintă în faţa instanţei care judecă pricina, ei depun mărturii, dau explicaţii, expun concluzii conform regulilor generale.

(1) Participanţii la proces interesaţi să prevină dispariţia ori imposibilitatea administrării în viitor a unei probe utile pentru dovedirea pretenţiilor pot cere instanţei judecătoreşti asigurarea probei. Asigurarea se face prin audierea martorului, efectuarea expertizei, cercetarea la faţa locului şi prin alte modalităţi.

(2) Asigurarea probelor înainte de intentarea procesului în instanţă judecătorească se efectuează de către notari sau de persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice în modul prevăzut de legislaţia în vigoare.

(1) Cererea de asigurare a probelor se depune la instanţa care judecă pricina sau, după caz, la notarul de la locul îndeplinirii actelor de procedură în vederea asigurării probelor.

(2) În cererea de asigurare a probelor se indică esenţa pricinii, datele părţilor, inclusiv domiciliul ori sediul lor, probele a căror asigurare se cere, faptele ce urmează a fi confirmate sau infirmate prin aceste probe, motivul solicitării asigurării probelor. Asupra cererii de asigurare a probelor instanţa emite o încheiere.

(3) Încheierea de respingere a cererii de asigurare a probelor poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a emis cu citarea participanţilor la proces, sau de la comunicare, dacă s-a emis fără citarea lor. Încheierea emisă în timpul judecării pricinii nu poate fi atacată decît o dată cu fondul.

(1) Asigurarea probelor se efectuează de către judecător conform prevederilor prezentului cod privind cercetarea probei. Persoana interesată, alţi participanţi la proces se înştiinţează despre locul, data şi ora asigurării probei. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea cererii de asigurare a probei. În cazul pericolului de întîrziere, instanţa examinează cererea de asigurare a probei de îndată, fără citarea părţilor. În astfel de cazuri, încheierea de asigurare se comunică părţilor şi altor persoane interesate.

(2) Încheierea, procesele-verbale şi toate probele adunate în cadrul asigurării lor se trimit instanţei care judecă pricina, înştiinţînd despre aceasta participanţii la proces.

(3) Dacă asigurarea probelor se efectuează la o altă instanţă judecătorească decît cea care examinează pricina, se aplică prevederile art.126 şi 127.

(1) Instanţa judecătorească apreciază probele după intima ei convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor din dosar în ansamblul şi interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege.

(2) Nici un fel de probe nu au pentru instanţa judecătorească o forţă probantă prestabilită fără aprecierea lor.

(3) Fiecare probă se apreciază de instanţă privitor la pertinenţa, admisibilitatea, veridicitatea ei, iar toate probele în ansamblu, privitor la legătura lor reciprocă şi suficienţa pentru soluţionarea pricinii.

(4) Ca rezultat al aprecierii probelor, instanţa judecătorească este obligată să reflecte în hotărîre motivele concluziilor sale privind admiterea unor probe, precum şi argumentarea preferinţei unor probe faţă de altele.

(5) Proba este declarată ca fiind veridică dacă instanţa constată prin cercetare şi comparare cu alte probe că datele pe care le conţine corespund realităţii.

(1) Explicaţiile date de părţi şi intervenienţi asupra circumstanţelor care le sînt cunoscute şi care au importanţă în proces urmează a fi verificate şi evaluate deopotrivă cu celelalte probe. Explicaţiile pot fi date oral sau în scris. Dacă partea audiată are mai mulţi coparticipanţi procesuali, instanţa, în funcţie de circumstanţele pricinii, determină necesitatea interogării tuturor coparticipanţilor sau numai a unora din ei.

(2) Instanţa poate considera suficiente pentru proces circumstanţele determinate în baza explicaţiilor uneia dintre părţi dacă cealaltă deţine proba solicitată de instanţă, dar nu o prezintă.

(3) Dacă partea obligată să dovedească afirmaţiile sale deţine, dar nu prezintă în judecată, probele necesare, instanţa este în drept să-şi întemeieze concluziile pe explicaţiile date de partea adversă.

(4) Dacă o parte recunoaşte în şedinţă de judecată sau în cadrul îndeplinirii delegaţiei judiciare faptele pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile, aceasta din urmă este degrevată de obligaţia dovedirii lor.

(5) Renunţarea la recunoaşterea efectuată în judecată influenţează recunoaşterea numai dacă partea care a recunoscut faptele dovedeşte că mărturisirea lor nu corespunde adevărului, ci este rezultatul unei erori. Numai în acest caz, recunoaşterea îşi pierde valabilitatea.

(6) În cazul cînd instanţa judecătorească are îndoieli referitor la recunoaşterea efectuată, constatînd că s-a procedat astfel pentru tăinuirea circumstanţelor reale ale pricinii ori în urma unei înşelăciuni, violenţe, ameninţări sau erori, ea va respinge, printr-o încheiere, recunoaşterea. În acest caz, faptele recunoscute urmează a fi dovedite în baza regulilor generale.

(7) Recunoaşterea acţiunii sau a faptelor efectuată în primă instanţă îşi păstrează veridicitatea şi în instanţele ierarhic superioare.

(1) Martor poate fi orice persoană care nu are interes în proces şi căreia îi sînt cunoscute fapte referitoare la pricină. Depoziţiile martorului nu pot fi considerate probă dacă el nu poate indica sursa informării sale.

(2) Solicitantul citării în judecată a unui martor este obligat să demonstreze ce fapte importante pentru soluţionarea pricinii poate confirma acest martor şi să comunice instanţei numele şi domiciliul lui.

Nu pot fi citaţi în judecată şi audiaţi în calitate de martori:

a) persoanele care, din cauza vîrstei fragede ori a handicapului lor fizic sau mental, nu sînt în stare să înţeleagă just faptele şi să depună asupra lor mărturii veridice;

b) slujitorii cultelor, medicii, avocaţii, notarii şi orice alte persoane pe care legea le obligă să păstreze secretul informaţiei confidenţiale primite în exerciţiul funcţiunii;

c) funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra datelor ce constituie secret ocrotit de lege care le-au parvenit în această calitate, dacă nu au fost degrevaţi, în modul stabilit, de obligaţia păstrării lui;

d) persoanele care, în virtutea funcţiei profesionale, au participat la pregătirea, executarea sau răspîndirea publicaţiilor periodice, emisiunilor televizate sau radiodifuzate referitor la personalitatea autorului, executorului sau alcătuitorului de materiale ori documente, la informaţia parvenită de la aceştia în legătură cu activitatea lor, dacă materialele şi documentele sînt destinate redacţiei;

e) judecătorii, referitor la problemele apărute în dezbaterea circumstanţelor pricinii în camera de deliberare la pronunţarea hotărîrii sau sentinţei.

Sînt în drept să refuze de a face depoziţii în calitate de martor în judecată:

a) soţul împotriva soţiei, soţia împotriva soţului, inclusiv cei divorţaţi, copiii împotriva părinţilor, părinţii împotriva copiilor;

b) fraţii şi surorile unul împotriva altuia, buneii împotriva nepoţilor, nepoţii împotriva buneilor;

c) logodnicii unul împotriva altuia;

d) persoana ale cărei depoziţii pot cauza prejudicii materiale martorului sau persoanelor cu care se află în relaţiile menţionate la lit.a), b) şi c);

e) persoana ale cărei depoziţii pot duce la dezonorarea sau pot crea un pericol de urmărire administrativă sau penală lor sau persoanelor cu care se află în relaţiile specificate la lit.a), b) şi c);

f) persoanele care nu pot depune mărturie fără a dezvălui secretul profesional sau comercial;

g) deputaţii – referitor la datele care le-au devenit cunoscute în virtutea îndeplinirii obligaţiilor de deputat;

h) avocaţii parlamentari, referitor la faptele care le-au devenit cunoscute în exerciţiul împuternicirilor.

(1) Martorul care refuză a depune mărturii este obligat să declare în scris refuzul pînă la depunerea mărturiilor, documentînd motivele refuzului. Instanţa înştiinţează părţile despre refuzul martorului.

(2) Refuzul martorului de a depune mărturii expus oral în şedinţa de judecată se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.

(3) Dacă refuză să facă depoziţii fără a indica motivele sau dacă motivele sînt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, martorul repară prejudiciile cauzate astfel părţii interesate şi poate fi supus unei amenzi de 10 unităţi convenţionale.

(1) Persoana citată în calitate de martor este obligată să se prezinte în faţa instanţei judecătoreşti la data şi la ora stabilită şi să depună mărturii veridice. Martorul citat care nu se poate prezenta în instanţă din cauză de sănătate, bătrîneţe, invaliditate sau din alte motive pe care aceasta le consideră întemeiate poate fi audiat de instanţă la locul aflării sale.

(2) Pentru depoziţii false făcute cu bună ştiinţă, pentru refuzul sau eschivarea, contrar legii, de a face depoziţii, martorul răspunde în conformitate cu legislaţia penală.

(3) Martorului care nu se prezintă în şedinţă de judecată din motive pe care instanţa le consideră neîntemeiate i se aplică o amendă de pînă la 5 unităţi convenţionale. Dacă nu se prezintă nici după cea de a doua citare, instanţa are dreptul să dispună aducerea lui forţată în judecată şi aplicarea unei amenzi repetate de pînă la 10 unităţi convenţionale.

(4) Martorul are dreptul la restituirea cheltuielilor suportate în legătură cu citarea sa în judecată şi la o compensaţie pentru sustragere de la ocupaţiile sale obişnuite, al cărei cuantum se determină în modul stabilit de lege.

(1) Se consideră înscris orice document, act, convenţie, contract, certificat, scrisoare de afacere ori scrisoare personală, alt material expus în scris cu litere, cifre, semne grafice, precum şi primit prin fax, poştă electronică ori prin alt mijloc de comunicare sau în alt mod ce permite citirea informaţiei care se referă la circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii şi care pot confirma veridicitatea lor.

(2) Se consideră probă scrisă sentinţele, hotărîrile şi alte acte judecătoreşti, procesele-verbale ale actelor procedurale, procesele-verbale ale şedinţelor judiciare, anexele (scheme, proiecte, desene etc.) la procesele-verbale ale actelor procedurale.

(1) Înscrisurile se depun în judecată de către părţi şi de alţi participanţi la proces. La solicitarea acestora, înscrisurile pot fi reclamate de instanţă părţilor, altor participanţi la proces, precum şi persoanelor care nu sînt participanţi la proces.

(2) Dacă înscrisul se păstrează la o autoritate, organizaţie sau la o altă persoană sau instituţie, instanţa, la cererea persoanei interesate, dispune prezentarea lui în termen. Această prescripţie nu se referă la înscrisurile care pot fi obţinute fără concursul instanţei. Obţinerea şi prezentarea înscrisului se fac pe cheltuiala solicitantului.

(3) Dacă pentru soluţionarea pricinii importanţă are numai o parte din document, instanţa primeşte un extras din el, autentificat în modul stabilit de lege.

(4) Înscrisul se depune în original sau în copie autentificată în modul stabilit de lege, indicîndu-se locul de aflare a originalului. Înscrisul se depune în original cînd, conform legii sau unui alt act normativ, circumstanţele pricinii trebuie confirmate numai cu documente în original sau cînd copiile de pe documentul prezentat au cuprinsuri contradictorii, precum şi în alte cazuri cînd instanţa consideră necesară prezentarea originalului.

(5) Dacă, în conformitate cu afirmaţiile părţii interesate, documentul în original se află pe mîna părţii adverse, probaţiunea se efectuează prin înaintarea unui demers privind obligarea părţii adverse la prezentarea lui în original. În cazul în care partea adversă nu execută încheierea judecătorească privind prezentarea documentului în original, se va utiliza copia de pe original, prezentată de persoana interesată dacă legea nu prevede altfel. Instanţa va aprecia forţa probantă a copiei autentificate după intima ei convingere.

(6) Copiile de pe documentele prezentate în judecată de către participantul la proces, precum şi de pe cele reclamate din oficiu de instanţă, se înmînează participanţilor la proces care nu dispun de ele.

(7) Partea care a prezentat un document sau un alt înscris pentru a dovedi anumite circumstanţe poate renunţa la acest mijloc de probaţiune numai cu consimţămîntul părţii adverse.

(1) Documentele şi alte acte eliberate de autorităţi şi de persoane cu funcţie de răspundere în limitele competenţei şi împuternicirilor lor se prezumă a fi autentice. Dacă are unele suspiciuni în privinţa autenticităţii lor, instanţa este în drept să ceară din oficiu ca autoritatea sau persoana cu funcţie de răspundere care le-a eliberat să certifice autenticitatea lor. Autenticitatea documentelor şi a altor acte eliberate de autorităţile străine se determină conform art.466.

(2) La evaluarea documentelor şi altor înscrisuri, instanţa judecătorească trebuie să se încredinţeze, în raport cu alte probe, că documentul ori un alt înscris este emis de autoritatea autorizată, că este semnat de persoana împuternicită, că documentul conţine toate elementele prescriptibile unor astfel de documente.

(3) La constatarea veridicităţii copiei de pe document sau de pe un alt înscris, instanţa judecătorească verifică procedeul tehnic de copiere, garantarea identităţii cuprinsului copiei cu cel al originalului, modul de conservare a copiei.

(4) Instanţa judecătorească nu poate considera dovedit un fapt adeverit numai prin copia de pe document, dacă originalul este pierdut, iar copiile de pe el prezentate de părţi nu sînt identice, rămînînd imposibilă determinarea prin intermediul altor probe a adevăratului cuprins al originalului.

(5) Dacă una dintre părţi sau un alt participant la proces intenţionează să împiedice utilizarea în judecată a documentului sau a unui alt înscris prin lichidarea sau prin aducerea lui la inutilizabilitate, afirmaţiile persoanei interesate despre cuprinsul documentului pot fi considerate de instanţă ca fiind doveditoare.

(6) Puterea probantă a documentului sau a unui alt înscris deteriorat (cu ştersături, radieri, completări etc.) se stabileşte de instanţă după intima ei convingere.

(1) Autenticitatea unui document sau a unui alt înscris poate fi demonstrată prin compararea scrisului ori a semnăturilor. În acest caz, persoana interesată trebuie să prezinte în instanţă judecătorească documente sau alte acte utile pentru compararea scrisului sau semnăturilor ori să solicite obţinerea lor prin concursul instanţei.

(2) Dacă persoana care a semnat contestă autenticitatea scrisului ori a semnăturii de pe document sau de pe un alt înscris, instanţa judecătorească este în drept să-i solicite un model al scrisului ori al semnăturii ei pentru cercetare comparativă. Asupra obţinerii modelului instanţa emite o încheiere. Refuzul de a prezenta modelul de scris sau semnătură poate fi calificat de instanţă ca recunoaşterea scrisului ori a semnăturii.

(3) Modelul scrisului poate fi obţinut de instanţa judecătorească cu participarea specialistului.

(4) Dacă, după confruntarea înscrisului cu scrisul ori semnătura persoanei, nu constată adevărul, instanţa dispune ca verificarea să se efectueze de către expert.

(5) Despre data, locul, condiţiile şi procedura obţinerii modelului de scris sau de semnătură se încheie un proces-verbal, semnat de judecător, de persoana care a dat modelul de scris ori de semnătură, de specialist, după caz.

(1) După ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă, înscrisul se restituie, la cerere, persoanei care l-a prezentat, la dosar anexîndu-se copia de pe el, autentificată de judecător. Nu se restituie înscrisul care şi-a pierdut efectul juridic.

(2) Cu acordul instanţei judecătoreşti, înscrisurile pot fi restituite anterior devenirii irevocabile a hotărîrilor judecătoreşti.

(1) Sînt probe materiale diferitele obiecte care, prin aspect, calitate, proprietăţi, însuşiri, schimbări, loc de aflare sau prin alte caracteristici, pot servi la constatarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii.

(2) Determinarea probelor materiale înseamnă desemnarea obiectelor de cercetare şi stabilirea faptelor care urmează a fi dovedite prin aceste probe. Instanţa judecătorească poate dispune atragerea de specialişti şi experţi la cercetarea probelor materiale.

(1) Probele materiale se păstrează la dosar ori se predau în camera de păstrare a instanţei judecătoreşti, însoţite de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă.

(2) Obiectele care nu pot fi prezentate în judecată se cercetează la locul aflării lor şi se descriu amănunţit în proces-verbal, încheiat la faţa locului, ori sînt fotografiate, după caz, şi sigilate. Procesul-verbal se anexează la dosar. Cercetarea la faţa locului se face cu concursul participanţilor la proces, în prezenţa martorilor, specialiştilor şi experţilor, după caz.

(3) Cheltuielile de păstrare a probelor materiale suportate de părţi se repartizează între ele conform art.94.

(1) Judecătorul sau instanţa examinează de urgenţă probele materiale perisabile la locul lor de aflare, dispun restituirea lor către persoana care le-a prezentat ori remiterea către organizaţia care le poate folosi la destinaţie. În ultimul caz, proprietarului îi pot fi restituite obiecte de acelaşi gen şi calitate ori valoarea lor.

(2) Participanţii la proces sînt înştiinţaţi despre locul, data şi ora examinării probei materiale perisabile. Neprezentarea acestora, înştiinţaţi în mod legal, nu împiedică examinarea probei.

(3) Datele referitoare la examinarea probelor materiale perisabile se consemnează într-un proces-verbal, care se anexează la dosar.

(1) După ce hotărîrea judecătorească rămîne irevocabilă, probele materiale se restituie persoanelor care le-au prezentat ori se remit celor cărora instanţa le-a declarat dreptul asupra lor, ori se comercializează în modul stabilit de instanţă.

(2) Obiectele care, potrivit legii, nu se pot afla în posesiunea persoanelor fizice se remit persoanelor juridice respective.

(3) În unele cazuri, probele materiale, după ce sînt examinate de instanţa judecătorească, se restituie, la cerere, persoanelor care le-au prezentat, chiar înainte de terminarea procesului, dacă aprobarea cererii nu creează impedimente în soluţionarea pricinii.

(4) Referitor la distribuirea probelor materiale înainte de adoptarea hotărîrii, instanţa judecătorească emite o încheiere, care nu poate fi atacată cu recurs.

(1) Persoana care prezintă o înregistrare audio-video pe un suport electronic sau de altă natură ori solicită reclamarea unor astfel de înregistrări este obligată să indice persoana care a efectuat înregistrarea, timpul şi condiţiile înregistrării.

(2) Nu poate servi ca probă înregistrarea audio-video ascunsă dacă nu este permisă prin lege.

(1) Suporturile înregistrărilor audio-video se păstrează în instanţă judecătorească, însoţite de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă. Păstrarea şi cercetarea înregistrărilor audio-video se efectuează în condiţiile art.143.

(2) După ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă, suporturile înregistrărilor audio-video pot fi restituite persoanei care le-a prezentat. În cazuri excepţionale, instanţa le poate restitui printr-o încheiere şi pînă la data devenirii irevocabile a hotărîrii.

(1) Pentru elucidarea unor aspecte din domeniul ştiinţei, artei, tehnicii, meşteşugurilor artizanale şi din alte domenii, apărute în proces, care cer cunoştinţe speciale, judecătorul sau instanţa dispune efectuarea unei expertize, la cererea părţii sau a unui alt participant la proces, iar în cazurile prevăzute de lege, din oficiu. Actele reviziei ori ale inspecţiilor departamentale, precum şi raportul scris al specialistului, nu pot înlocui raportul de expertiză şi nici exclude necesitatea efectuării expertizei în aceeaşi problemă.

(2) Asupra efectuării expertizei, judecătorul sau instanţa se pronunţă printr-o încheiere, care nu poate fi atacată cu recurs.

(1) Poate fi numită în calitate de expert persoana dezinteresată în soluţionarea pricinii care dispune de cunoştinţe speciale.

(2) Efectuarea expertizei poate fi încredinţată lucrătorilor din organele oficiale de expertiză judiciară sau unor persoane particulare care corespund cerinţelor înaintate faţă de expert.

(3) Persoana desemnată ca expert este obligată să efectueze expertiza dacă este numită oficial ca expert în problemele care trebuie cercetate sau dacă practică ştiinţa, arta, tehnica sau meşteşugul artizanal respectiv etc. Depunerea raportului de expertiză este obligatorie şi pentru persoana care şi-a manifestat disponibilitatea de a efectua expertiza.

(1) Instanţa judecătorească stabileşte genul expertizei, numărul experţilor, volumul lor de lucru, dirijează activitatea acestora.

(2) În circumstanţe speciale, instanţa judecătorească este în drept să audieze expertul pînă la formularea problemelor care urmează a fi investigate, să determine sarcina acestuia, să stabilească, după caz, volumul investigaţiilor, legătura dintre expert şi părţi, etapa la care acestea pot fi admise să participe la investigaţiile expertului.

(3) Dacă poate să depună de îndată raportul de expertiză, expertul este ascultat chiar în şedinţă de judecată, raportul lui consemnîndu-se în proces-verbal, încheiat în condiţiile art.220.

(1) Expertului i se înaintează recuzarea în temeiurile expuse la art.51. Motivul recuzării trebuie dovedit.

(2) Cererea de recuzare a expertului se depune în instanţă sau judecătorului care a numit expertiza, în cel mult 5 zile de la data înştiinţării despre desemnarea expertului, dacă motivul refuzului există la acea dată. În alte cazuri, termenul curge de la data apariţiei temeiului de recuzare. După această dată, recuzarea este posibilă în cazul în care persoana interesată dovedeşte că, din motive întemeiate, nu a reuşit să depună la timp cererea de recuzare.

(3) Recuzarea se judecă în şedinţă de judecată, cu citarea participanţilor la proces şi a expertului.

(4) Încheierea prin care este soluţionată recuzarea expertului nu poate fi atacată cu recurs.

(1) Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul de a cere desemnarea în calitate de

expert a unei anumite persoane sau instituţii specializate.

(2) Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să formuleze şi să prezinte instanţei problemele care trebuie să fie elucidate de expert, însă numai judecătorul sau instanţa stabileşte definitiv problemele asupra cărora expertul urmează să-şi prezinte raportul.

Judecătorul (instanţa) este obligat să motiveze respingerea problemelor propuse de părţi şi de alţi participanţi la proces spre expertizare.

(3) Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să ia cunoştinţă de încheierea

judecătorului sau instanţei privind ordonarea expertizei, să propună consemnarea în încheierea judecătorească a unor probleme spre expertizare, să înainteze expertului recuzări, să participe la investigaţiile expertului, să ia cunoştinţă de raportul de expertiză, să solicite instanţei ordonarea efectuării unei expertize repetate, suplimentare, colegiale sau complexe.

(4) Neprezentarea la investigaţiile expertului a părţilor înştiinţate în mod legal a căror prezenţă nu este obligatorie nu atrage nulitatea raportului de expertiză.

(1) În încheierea judecătorească privind efectuarea expertizei se indică: denumirea instanţei care a ordonat expertiza, data ordonării, numele sau denumirea părţilor, pricina care se examinează, denumirea expertizei, faptele pentru a căror elucidare se efectuează expertiza, problemele puse în faţa expertului, numele expertului sau denumirea instituţiei căreia i se încredinţează expertiza, materialele trimise la expertiză, alte date privind efectuarea expertizei, termenul expertizei şi al prezentării raportului de expertiză, alte date prevăzute de lege.

(2) În încheiere se indică, de asemenea, faptul că expertul este somat de instanţa

judecătorească sau de şeful instituţiei de expertiză (dacă expertul este numit de conducătorul acestei instituţii) de răspunderea penală în cazul prezentării cu bună ştiinţă a unui raport de expertiză fals.

(1) Expertul este în drept să ia cunoştinţă de materialele din dosar referitoare la obiectul expertizei, să solicite instanţei printr-un demers punerea la dispoziţie de materiale suplimentare necesare elaborării raportului de expertiză, să participe în şedinţă de judecată şi, cu permisiunea instanţei, să pună participanţilor la proces întrebări referitor la obiectul expertizei, să ia cunoştinţă de partea respectivă a procesului-verbal şi să facă observaţii asupra caracterului exhaustiv şi corect al consemnării acţiunilor şi explicaţiilor sale, să demonstreze în raportul de expertiză importanţa, pentru soluţionarea pricinii, a circumstanţelor constatate din iniţiativă proprie, să depună raportul şi să dea explicaţii în limba maternă ori în limba pe care o cunoaşte, să se folosească gratuit de serviciile traducătorului, să înainteze plîngeri împotriva acţiunilor instanţei care îi ştirbesc drepturile în efectuarea expertizei, să se abţină de a da raport dacă problemele depăşesc sfera cunoştinţelor sale speciale sau dacă materialele puse la dispoziţia sa sînt insuficiente, să i se compenseze cheltuielile de efectuare a expertizei şi să primească onorariul pentru lucrul efectuat dacă expertiza nu intră în sfera obligaţiilor de serviciu în instituţie de stat.

(2) Expertul este în drept, în măsura stabilită de instanţa judecătorească, să consulte părţile în problemele de efectuare a expertizei, să nu întreprindă, fără încuviinţarea instanţei ordonatoare de expertiză, cercetări care să distrugă total ori parţial obiectul cercetării ori care să schimbe calitatea sau însuşirea lui.

(3) Pentru depunerea cu bună ştiinţă a unui raport fals, expertul răspunde în conformitate cu legislaţia penală.

(4) Expertul este obligat să prezinte explicaţii în faţa instanţei judecătoreşti ori de cîte ori i se va cere. În cazul neprezentării nejustificate, al modificării raportului de expertiză în şedinţă de judecată faţă de cel depus în scris, al refuzului de a efectua expertiza, dacă este obligat să o efectueze, sau al neprezentării materialelor din dosar ori altor materiale utilizate, cheltuielile suportate de persoanele interesate vor fi puse în sarcina expertului. Concomitent, acestuia i se poate aplica amendă de 15 unităţi convenţionale. În cazul neîndeplinirii obligaţiilor, sancţiunea va fi aplicată repetat.

(1) Expertiza se efectuează de către persoanele desemnate conform art.149. Efectuarea expertizei poate fi încredinţată mai multor experţi.

(2) Expertiza se efectuează în localul instanţei judecătoreşti sau în altă parte, în dependenţă de caracterul cercetării sau de circumstanţele care fac dificilă ori chiar imposibilă aducerea obiectului cercetării în faţa instanţei. Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să asiste la efectuarea expertizei, cu excepţia cazurilor cînd prezenţa lor nu este obligatorie sau ar putea împiedica lucrul experţilor.

(3) Pentru efectuarea expertizei la faţa locului, este obligatorie citarea părţilor şi altor participanţi la proces interesaţi, aceştia fiind obligaţi să dea expertului orice explicaţie în legătură cu obiectul expertizei.

(4) În cazul efectuării expertizei într-o instituţie specializată de expertiză, răspunderea pentru raportul depus o poartă expertul respectiv sau experţii desemnaţi de şeful instituţiei să facă investigaţii.

(1) Colegială este expertiza în cadrul căreia se efectuează investigaţii complicate de către mai mulţi experţi de aceeaşi specialitate.

(2) Experţii evaluează colegial rezultatele investigaţiilor, elaborează, dacă ajung la o concluzie unanimă, un singur raport de expertiză.

(3) În cazul în care unul sau mai mulţi experţi fac opinie separată referitor la obiectul investigaţiei, depun separat opinia lor.

(4) Încheierea judecătorească privind efectuarea colegială a expertizei este obligatorie pentru conducătorul instituţiei de expertiză judiciară. În baza materialelor prezentate, conducătorul instituţiei poate organiza independent efectuarea expertizei colegiale şi participa la ea.

(1) Expertiza complexă, care se efectuează de mai mulţi experţi, se ordonă în cazul cînd la constatarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii sînt necesare date din diferite domenii ştiinţifice sau date din diferite ramuri ale aceluiaşi domeniu.

(2) În baza datelor obţinute din investigaţii, experţii elaborează un raport general de expertiză.

(3) Experţii care nu au participat la elaborarea raportului general de expertiză ori nu sînt de acord cu el semnează numai pentru partea din raport care conţine rezultatele cercetării lor.

(1) Raportul de expertiză se elaborează în scris.

(2) Raportul de expertiză se depune în instanţă judecătorească cu cel puţin 5 zile înainte de data judecării pricinii.

(3) Raportul de expertiză va cuprinde descrierea amplă a investigaţiilor şi concluziile pe marginea lor, răspunsul la întrebările instanţei judecătoreşti. În cazul în care constată, pe parcursul efectuării expertizei, existenţa unor circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii referitor la care nu i s-au pus întrebări, expertul este în drept să includă în raport deducţiile sale asupra lor.

(4) Raportul de expertiză este examinat în şedinţă de judecată şi evaluat în ansamblu cu celelalte probe.

(5) Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să obiecteze împotriva raportului de expertiză şi împotriva altor probleme ce ţin de acesta.

(6) În cazul în care consideră că raportul de expertiză este insuficient de clar sau este incomplet ori în cazul în care nu este de acord cu el, instanţa judecătorească poate ordona o expertiză suplimentară sau, respectiv, o expertiză repetată.

(7) Raportul de expertiză nu este obligatoriu pentru instanţa judecătorească. Respingerea lui însă trebuie să fie motivată.

(1) În cazul cînd raportul de expertiză nu este suficient de clar sau este incomplet ori cînd apar noi probleme referitor la circumstanţele examinate ulterior, instanţa judecătorească poate dispune efectuarea de către acelaşi expert sau de un altul a unei expertize suplimentare.

(2) În cazul cînd nu este de acord cu raportul de expertiză din motivul neîntemeierii sau veridicităţii lui îndoielnice, cînd concluziile mai multor experţi sînt contradictorii ori cînd, la efectuarea expertizei, normele procedurale sînt încălcate, instanţa judecătorească poate dispune efectuarea unei expertize repetate.

(3) Expertiza repetată se încredinţează unei comisii de experţi. Experţii care au efectuat expertiza anterioară pot oferi comisiei explicaţii, dar nu au dreptul să participe la efectuarea investigaţiilor.

(4) În încheierea judecătorească privind efectuarea expertizei repetate trebuie să se indice motivul respingerii raportului de expertiză anterior.

(5) În cazul ordonării unei expertize suplimentare ori repetate, expertului (experţilor) i se prezintă numaidecît raportul elaborat anterior.

(1) Dacă este ferm convins că nu poate rezolva, în baza cunoştinţelor lui speciale sau a nivelului de cunoştinţe, sarcinile puse în faţa sa ori că materialele prezentate îi sînt insuficiente pentru cercetări şi deducţii, expertul se abţine în scris să efectueze expertiza, menţionînd motivele. Expertul restituie totodată instanţei judecătoreşti materialele care i-au fost prezentate pentru expertiză.

(2) Dacă expertiza a fost încredinţată unei instituţii oficiale de expertiză judiciară, împuternicirile specificate la alin.(1) le exercită conducătorul instituţiei.

(1) Amenzile judiciare se aplică de către instanţa judecătorească, în cazurile şi în proporţiile stabilite de prezentul cod, persoanelor care au săvîrşit încălcări procedurale. O dată cu aplicarea sancţiunii, se va constata încălcarea. Nu pot fi amendaţi minorii care, la data săvîrşirii încălcării procedurale, nu au împliniţi 16 ani.

(2) Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. O unitate convenţională este egală cu 20 de lei.

(3) Amenzile judiciare aplicate de instanţa judecătorească persoanelor cu funcţie de răspundere din autorităţile publice, din alte organe şi organizaţii se încasează din contul acestor persoane, chiar dacă autoritatea, organul sau organizaţia în care activează cei sancţionaţi participă sau nu în procesul respectiv.

Cel care a cauzat cu intenţie sau din culpă un prejudiciu material prin încălcarea prevederilor prezentului cod şi ale altor legi ori a prevederilor stabilite de instanţa judecătorească va putea fi obligat de instanţă, la cererea persoanei interesate, la reparaţia prejudiciului.

(1) Aplicarea amenzii şi despăgubirii se stabileşte prin încheiere judecătorească executorie în şedinţa în care se examinează pricina, la judecarea căreia s-au comis încălcări procedurale, precum şi în şedinţă aparte, cu înştiinţarea persoanelor interesate, a căror neprezentare nu exclude sancţionarea vinovaţilor.

(2) În cazul în care aplicarea amenzii şi despăgubirii este examinată în lipsa persoanelor vinovate, celor sancţionaţi li se va comunica încheierea judecătorească.

(1) Persoana sancţionată prin încheiere judecătorească cu amendă sau despăgubire poate depune în aceeaşi instanţă cerere de reexaminare a încheierii în vederea anulării amenzii sau despăgubirii ori reducerii lor.

(2) Cererea se depune în termen de 15 zile de la data emiterii încheierii de sancţionare sau de la data comunicării ei.

(3) Cererea se examinează în şedinţă de judecată cu citarea persoanelor interesate, a căror neprezentare nu împiedică examinarea. Cererea se soluţionează prin încheiere, emisă în camera de deliberare, care nu se supune nici unei căi de atac.

Instanţa emitentă a încheierii cu privire la amendă sau despăgubire este în drept, la cererea persoanelor interesate, să amîne ori să eşaloneze executarea acestor sancţiuni pe termen de pînă la 2 luni.

(1) Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în judecată.

(2) În cererea de chemare în judecată se indică:

a) instanţa căreia îi este adresată;

b) numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui; dacă reclamantul este o persoană juridică, datele bancare, codul fiscal, numele reprezentantului şi adresa lui, în cazul în care cererea se depune de reprezentant;

c) numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui;

d) esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime ale reclamantului, pretenţiile lui;

e) circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile, demonstrarea probelor care confirmă circumstanţele;

f) pretenţiile reclamantului către pîrît;

g) valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată;

h) date despre respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului pe cale extrajudiciară dacă pentru un astfel de litigiu îndeplinirea procedurii este prevăzută de lege sau de contractul părţilor;

i) documentele anexate la cerere.

(3) Cererea de chemare în judecată poate cuprinde şi alte date, importante pentru soluţionarea pricinii, precum şi demersurile reclamantului.

(4) Reclamantul poate formula în cererea de chemare în judecată mai multe pretenţii, conexe prin temeiurile apariţiei sau prin probe.

(5) Cererea de chemare în judecată se semnează de reclamant sau de reprezentantul lui împuternicit în modul stabilit.

(6) Cererea de chemare în judecată sau cererea de exercitare a unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire incorectă.

(1) La cererea de chemare în judecată se anexează:

a) copiile de pe cererea de chemare în judecată şi de pe înscrisuri, certificate în modul stabilit, într-un număr egal cu numărul de pîrîţi şi de intervenienţi, dacă ei nu dispun de aceste acte, plus un rînd de copii pentru instanţă. Dacă înscrisurile sînt făcute într-o limbă străină, instanţa poate dispune prezentarea traducerii lor în modul stabilit de lege;

b) dovada de plată a taxei de stat;

c) documentele care certifică circumstanţele pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile şi copiile de pe aceste documente pentru pîrîţi şi intervenienţi, dacă aceştia nu dispun de ele;

d) documentele care confirmă respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului, dacă respectarea acestei proceduri este prevăzută de lege sau de contractul părţilor;

e) procura sau un alt document ce legalizează împuternicirile reprezentantului.

(2) La cererea de chemare în judecată, reclamantul poate anexa şi alte documente şi demersuri.

(1) La primirea cererii de chemare în judecată, judecătorul verifică dacă aceasta întruneşte exigenţele prevăzute de lege. În caz contrar, reclamantul trebuie să facă imediat completările sau modificările cerute ori să depună copii de pe cerere şi copii autentificate de pe înscrisurile pe care îşi întemeiază pretenţiile.

(2) Cînd lichidarea imediată a neajunsurilor nu este posibilă, cererea se consemnează în registrul de intrare a documentelor, iar reclamantului i se va acorda un termen pentru a aduce cererea în conformitate cu art.166. Dacă cererea a fost primită prin poştă, reclamantului i se vor comunica în scris neajunsurile şi menţiunea că acestea urmează să fie lichidate în interiorul termenului acordat, în caz contrar urmînd să se aplice sancţiunile specificate la art.171.

(3) Judecătorul poate încuviinţa, în condiţiile legii, prin încheiere, efectuarea unor măsuri de asigurare a acţiunii şi a probelor.

(4) Printr-o încheiere nesusceptibilă de recurs, judecătorul soluţionează, în decursul a 5 zile de la depunere, primirea cererii de chemare în judecată, dacă legea nu prevede altfel.

(1) Judecătorul refuză să primească cererea de chemare în judecată dacă:

a) cererea nu urmează a fi judecată în instanţă judecătorească în procedură civilă;

b) există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau o încheiere judecătorească prin care se admite încetarea procesului în legătură cu faptul că reclamantul a renunţat la acţiune sau că între părţi s-a încheiat o tranzacţie;

c) aceasta este depusă de un organ, organizaţie sau o persoană în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte persoane fără ca prezentul cod sau o altă lege să le delege dreptul adresării în judecată în acest scop;

d) există o hotărîre irevocabilă, obligatorie pentru părţi, a judecăţii arbitrale cu privire la litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri, cu excepţia cazurilor cînd judecata a respins cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii judecăţii arbitrale sau a remis pricina spre reexaminare judecăţii arbitrale care a pronunţat hotărîrea, însă judecarea pricinii în aceeaşi judecată arbitrală este imposibilă;

e) acţiunea este intentată împotriva unui agent economic lichidat deja.

(2) În decursul a 5 zile de la data depunerii cererii de chemare în judecată, judecătorul dispune, printr-o încheiere motivată, refuzul de primire a cererii şi remite reclamantului încheierea şi cererea cu toate documentele anexate. Încheierea poate fi atacată cu recurs.

(3) Refuzul judecătorului de a primi cererea de chemare în judecată exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri.

(1) Judecătorul restituie cererea de chemare în judecată dacă:

a) reclamantul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe calea extrajudiciară, prevăzută de lege pentru categoria respectivă de pricini sau de contractul părţilor;

b) instanţa nu este competentă să judece pricina;

c) cererea a fost depusă de o persoană incapabilă;

d) soţul a înaintat acţiunea de desfacere a căsătoriei fără consimţămîntul soţiei, în timpul sarcinii sau în primul an de la naşterea copilului;

e) cererea nu este semnată ori este semnată de o persoană neîmputernicită de a o semna ori este semnată fără a se indica funcţia semnatarului;

f) cererea a fost depusă în numele persoanei interesate de către o persoană neîmputernicită de a porni şi a susţine procesul;

g) la aceeaşi instanţă sau la o alta, se află în judecată un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri;

h) nu sînt prezentate probe ce ar confirma adresarea creditorului într-o instituţie financiară unde, conform legislaţiei, ar fi trebuit să primească datoria;

i) reclamantul îşi retrage cererea înainte de emiterea încheierii privind intentarea procesului.

(2) Cererea de chemare în judecată se restituie printr-o încheiere motivată, în care judecătorul indică instanţa unde trebuie să se adreseze reclamantul, dacă pricina nu este de competenţa instanţei respective, sau modalitatea de înlăturare a circumstanţelor ce împiedică intentarea procesului.

(3) În decursul a 7 zile de la data depunerii cererii de chemare în judecată, judecătorul dispune, printr-o încheiere, restituirea cererii şi remite reclamantului

încheierea şi cererea cu toate documentele anexate.

(4) Restituirea cererii de chemare în judecată nu exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune, împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri dacă reclamantul a lichidat încălcările.

(5) Încheierea prin care instanţa judecătorească restituie cererea în temeiul alin.(1) lit.a), b), c) şi g) poate fi atacată cu recurs.

(1) După ce constată că cererea a fost depusă în judecată fără a se respecta condiţiile art.166 şi 167 alin.(1) lit.a), b), c) şi e), judecătorul emite, în cel mult 7 zile de la depunerea cererii, o încheiere pentru a nu se da curs cererii, comunicînd reclamantului faptul şi acordîndu-i un termen pentru lichidarea neajunsurilor.

(2) Dacă persoana care a depus cererea îndeplineşte în termen toate cerinţele enumerate în încheierea judecătorului, cererea se consideră depusă la data prezentării iniţiale. În caz contrar, ea nu se consideră depusă şi, împreună cu actele anexate, se restituie reclamantului printr-o încheiere judecătorească ce poate fi atacată cu recurs.

(1) Pînă la emiterea hotărîrii în primă instanţă, pîrîtul este în drept să intenteze împotriva reclamantului o acţiune reconvenţională pentru a fi judecată o dată cu acţiunea iniţială.

(2) Intentarea acţiunii reconvenţionale se face conform regulilor generale de intentare a acţiunii.

(1) Judecătorul primeşte acţiunea reconvenţională dacă:

a) aceasta urmăreşte satisfacerea pretenţiei iniţiale;

b) admiterea ei exclude, total sau parţial, admiterea acţiunii iniţiale;

c) ea şi acţiunea iniţială sînt în conexiune, iar judecarea lor simultană ar duce la soluţionarea rapidă şi justă a litigiilor.

(2) Dacă, în cazurile menţionate la alin.(1) lit.a) şi c), se constată că numai acţiunea principală poate fi judecată, instanţa o judecă separat.

La cererea participanţilor la proces, judecătorul sau instanţa poate lua măsuri de asigurare a acţiunii. Asigurarea se admite în orice fază a procesului, în cazul în care neaplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii ar crea dificultăţi judecătoreşti sau ar face imposibilă executarea hotărîrii judecătoreşti.

(1) În vederea asigurării acţiunii, judecătorul sau instanţa este în drept:

a) să pună sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani ale pîrîtului, inclusiv pe cele care se află la alte persoane;

b) să interzică pîrîtului săvîrşirea unor anumite acte;

c) să interzică altor persoane săvîrşirea unor anumite acte în privinţa obiectului în litigiu, inclusiv transmiterea de bunuri către pîrît sau îndeplinirea unor alte obligaţii faţă de el;

d) să suspende vînzarea bunurilor sechestrate în cazul intentării unei acţiuni de ridicare a sechestrului de pe ele (radierea din actul de inventar);

e) să suspende urmărirea, întemeiată pe un document executoriu, contestat de către debitor pe cale judiciară.

(2) Judecătorul sau instanţa poate aplica, după caz, şi alte măsuri de asigurare a acţiunii care să corespundă scopurilor specificate la art.174. Pot fi admise concomitent mai multe măsuri de asigurare a acţiunii dacă valoarea bunurilor sechestrate nu depăşeşte valoarea acţiunii.

(3) În cazul încălcării interdicţiilor specificate la alin.(1) lit. b) şi c), vinovaţilor se aplică o amendă de la 10 la 20 de unităţi convenţionale. Pe lîngă aceasta, reclamantul poate cere vinovaţilor reparaţia prejudiciilor cauzate prin neexecutarea încheierii judecătoreşti de asigurare a acţiunii.

(1) Aplicarea sechestrului pe bunurile organizaţiei sau ale persoanei fizice cu statut de întreprinzător, în cazul asigurării acţiunii, se efectuează în următoarea ordine:

a) în primul rînd, pe bunurile care nu participă nemijlocit în producţie: valori mobiliare, mijloace băneşti de pe conturi, autoturisme, obiecte de design din oficii şi alte bunuri;

b) în al doilea rînd, pe produsele finite (mărfuri), precum şi pe alte bunuri materiale care nu participă nemijlocit în procesul de producţie şi care nu sînt destinate utilizării nemijlocite în producţie;

c) în al treilea rînd, pe bunurile imobiliare, precum şi pe materia primă, materiale, maşini, unelte, utilaje, instalaţii, echipamente şi alte mijloace fixe, destinate utilizării nemijlocite în producţie;

d) în al patrulea rînd, pe bunurile predate unor alte persoane.

(2) Sechestrarea bunurilor se efectuează în limita valorii revendicărilor din acţiune.

(3) În dependenţă de măsura asiguratorie întreprinsă, judecătorul sau instanţa înştiinţează, după caz, organul care înregistrează bunul sau dreptul asupra lui.

Cererea de asigurare a acţiunii se soluţionează de judecător sau de instanţa care examinează pricina chiar în ziua depunerii ei, fără a-l înştiinţa pe pîrît şi pe ceilalţi participanţi la proces. Privitor la asigurarea acţiunii, judecătorul sau instanţa pronunţă o încheiere.

(1) Încheierea de asigurare a acţiunii se execută imediat, în ordinea stabilită pentru executarea actelor judecătoreşti.

(2) În baza încheierii de asigurare a acţiunii, judecătorul sau instanţa eliberează titlul executoriu.

(1) La cererea participanţilor la proces, se admite substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă formă.

(2) Substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă formă se soluţionează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei de judecată. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea problemei.

(3) În cazul asigurării acţiunii prin care se cere plata unei sume, pîrîtul este în drept ca, în locul măsurilor de asigurare luate, să depună pe contul de depozit al instanţei suma cerută de reclamant.

(1) Măsura anterioară de asigurare a acţiunii poate fi anulată din oficiu sau la cererea pîrîtului de către judecătorul sau instanţa care a ordonat măsura de asigurare ori de judecătorul sau instanţa în a căror procedură se află pricina.

(2) Anularea măsurii anterioare de asigurare a acţiunii se soluţionează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor repetată însă nu împiedică examinarea problemei.

(3) În cazul respingerii acţiunii, măsurile anterioare de asigurare a acţiunii se menţin pînă cînd hotărîrea judecătorească devine irevocabilă. Judecătorul sau instanţa poate, la pronunţarea hotărîrii sau ulterior, să emită o încheiere de anulare a măsurii de asigurare a acţiunii. În cazul admiterii acţiunii, măsurile anterioare de asigurare îşi păstrează efectul pînă la executarea hotărîrii judecătoreşti.

(4) Despre anularea măsurilor de asigurare a acţiunii, judecătorul sau instanţa înştiinţează, după caz, organul care înregistrează bunul sau dreptul asupra lui.

(1) Încheierile de asigurare a acţiunii pot fi atacate cu recurs.

(2) Dacă încheierea de asigurare a acţiunii a fost emisă fără ştirea recurentului, termenul de depunere a recursului se calculează din ziua în care persoana interesată a aflat despre pronunţarea încheierii.

(3) Depunerea recursului împotriva încheierii de asigurare a acţiunii nu suspendă executarea încheierii. Recursul împotriva încheierii de anulare a măsurilor de asigurare a acţiunii sau de substituire a unei forme de asigurare cu o alta suspendă executarea încheierii.

(1) Acceptînd asigurarea acţiunii, judecătorul sau instanţa poate cere reclamantului o cauţiune a prejudiciilor care ar putea fi cauzate pîrîtului.

(2) Dacă hotărîrea de respingere a acţiunii reclamantului a devenit irevocabilă, pîrîtul este în drept să intenteze împotriva lui acţiune în reparaţie a prejudiciului cauzat prin măsurile de asigurare a acţiunii, luate la cererea acestuia.

(1) După ce primeşte cererea de chemare în judecată, judecătorul pregăteşte pricina pentru dezbateri judiciare, pentru a asigura judecarea ei justă şi promptă.

(2) Pregătirea pentru dezbatere judiciară este obligatorie pentru orice pricină şi include:

a) precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor juridice dintre părţi;

b) constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii;

c) stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în proces a altor persoane;

d) prezentarea de probe.

Încheierea privind pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare se emite de către judecător, fără înştiinţarea participanţilor la proces, în decursul a 5 zile de la data primirii cererii de chemare în judecată, cu enumerarea actelor ce urmează a fi efectuate pentru pregătirea pricinii.

(1) Judecătorul, în faza de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare, îndeplineşte următoarele acte:

a) cheamă în judecată reclamantul pentru a-l audia privitor la pretenţiile lui, îi explică drepturile şi obligaţiile procedurale;

b) cheamă în judecată pîrîtul pentru a-l audia privitor la circumstanţele pricinii, clarifică obiecţiile pe care le are împotriva acţiunii şi probele prin care pot fi dovedite aceste obiecţii. În pricini complicate, propune pîrîtului să prezinte în scris, la data fixată, o referinţă privind acţiunea reclamantului, îi explică drepturile şi obligaţiile procedurale;

c) soluţionează problema intervenirii în proces a coreclamanţilor, copîrîţilor şi intervenienţilor, problema subrogării părţii care figurează greşit în proces, le explică drepturile şi obligaţiile procedurale;

d) ia măsuri pentru concilierea părţilor;

e) explică părţilor dreptul de a recurge la judecată arbitrală pentru soluţionarea litigiului şi efectele unui astfel de act;

f) soluţionează problema citării în şedinţă de judecată a martorilor sau îi interoghează la locul aflării lor, conform art.136 alin.(1);

g) la cererea participanţilor la proces, reclamă organizaţiilor şi persoanelor fizice probele necesare;

h) la solicitarea părţilor sau în cazurile prevăzute de lege, dispune din oficiu efectuarea expertizei;

i) rezolvă problema introducerii în proces a specialistului sau interpretului;

j) în caz de urgenţă, la cererea părţilor, cercetează la faţa locului înscrisurile şi probele materiale, cu înştiinţarea participanţilor la proces;

k) trimite delegaţii judecătoreşti;

l) soluţionează problema asigurării acţiunii;

m) efectuează alte acte procedurale.

(2) Judecătorul expediază sau înmînează pîrîtului copii de pe cererea de chemare în judecată şi de pe înscrisurile anexate la ea în confirmarea pretenţiilor reclamantului.

(1) În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul propune pîrîtului să prezinte în judecată în termen probele necesare şi îi explică dreptul de a depune referinţă împotriva acţiunii reclamantului.

(2) În instanţele judecătoreşti economice, depunerea referinţei este obligatorie. Nedepunerea ei în termenul stabilit de instanţă atrage decăderea pîrîtului din dreptul de a mai propune probe, cu excepţia pricinilor menţionate la art.29 alin.(1) lit.b), c), d) şi e). Cînd pîrîtul însă nu este reprezentat în judecată de un jurist, instanţa poate acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea referinţei.

(3) În referinţă se indică instanţa la care se depune, numele sau denumirea reclamantului şi revendicările lui, răspunsul la pretenţiile de fapt ale acţiunii şi probele aduse împotriva fiecărei revendicări, alte date importante pentru soluţionarea pricinii, precum şi demersurile pîrîtului. În cazul mai multor pîrîţi, se poate depune o singură referinţă ori atîtea referinţe cîţi pîrîţi sînt sau cîte grupuri de pîrîţi există. La referinţă se anexează atîtea copii de pe referinţe cîţi reclamanţi şi intervenienţi există în proces. Pentru instanţa judecătorească se anexează acelaşi număr de copii certificate de pe înscrisuri şi de pe alte documente pe care se întemeiază referinţa.

(4) Judecătorul explică pîrîtului că neprezentarea în termen a probelor şi a referinţei nu împiedică soluţionarea pricinii în baza materialelor din dosar.

În cazul în care constată că în faţa aceleiaşi instanţe se află mai multe procese cu aceleaşi părţi sau mai multe procese intentate de un singur reclamant împotriva a cîţiva pîrîţi, sau mai mulţi reclamanţi ai aceluiaşi pîrît şi că aceste procese sînt conexe prin temeiuri de apariţie sau prin probe, judecătorul este în drept, cu consimţămîntul părţilor, să conexeze printr-o încheiere aceste pricini într-un singur proces dacă consideră că o astfel de conexare ar duce la soluţionarea rapidă şi justă a litigiilor şi dacă este posibilă aplicarea aceleiaşi proceduri de soluţionare a pricinilor.

(1) După ce primeşte cererea, judecătorul este în drept să separe într-un proces aparte una sau mai multe din pretenţiile conexe ale unui reclamant sau ale mai multor reclamanţi dacă consideră raţională judecarea lor separată.

(2) În cazul în care sînt înaintate pretenţii de mai mulţi reclamanţi sau faţă de mai mulţi pîrîţi, judecătorul este în drept să separe într-un proces aparte una sau mai multe pretenţii dacă consideră raţională judecarea lor separată.

(3) Prevederile prezentului articol se aplică numai la examinarea pricinilor în primă instanţă.

Dacă, în cursul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, se constată existenţa circumstanţelor prevăzute la art.260, 261, 265 lit.a), b), e) şi g) şi la art.267 lit.a), b), c), d), e), h) şi i), procesul poate fi suspendat, încetat sau cererea poate fi scoasă de pe rol.

(1) Judecătorul, după ce constată că pricina este pregătită suficient pentru dezbateri judiciare, pronunţă o încheiere prin care stabileşte termenul de judecare a

pricinii în şedinţă de judecată, notificînd părţilor şi altor participanţi la proces locul, data şi ora şedinţei.

(2) Termenul de judecată se stabileşte astfel încît, de la primirea citaţiei, pîrîtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procese urgente, cel puţin 5 zile.

(3) Pentru zilele de odihnă şi de sărbătoare, şedinţele de judecată se stabilesc numai în cazuri de urgenţă, cu încuviinţarea preşedintelui instanţei judecătoreşti.

(1) Poate fi stabilit un alt termen pentru şedinţa de judecată, la cererea părţilor, din motive temeinice, cum ar fi

a) imposibilitatea părţii de a se prezenta în şedinţă de judecată la data fixată din motive ce nu depind de voinţa sa;

b) cererea ambelor părţi de a amîna şedinţa de judecată pentru a decide asupra încheierii unei tranzacţii.

(2) Problema fixării unei noi date pentru şedinţa de judecată se examinează de judecătorul sau de completul de judecată în a cărui procedură se află pricina fără dezbateri judiciare la prezentarea probelor doveditoare.

(3) Încheierea privind amînarea şedinţei de judecată trebuie să fie motivată. Ea nu se supune nici unei căi de atac.

(1) Pricinile civile se judecă în primă instanţă în termen rezonabil. Criteriile de determinare a termenului rezonabil sînt: complexitatea pricinii, comportamentul părţilor în proces, conduita instanţei judecătoreşti. Respectarea termenului rezonabil de judecare a pricinii se asigură de către instanţă. La judecarea unei cauze concrete, respectarea termenului rezonabil este verificată de instanţa ierarhic superioară în procesul judecării pricinii pe calea de atac respectivă.

(2) Pricinile privind încasarea pensiei de întreţinere, apărarea drepturilor şi intereselor minorului, repararea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, litigiile de muncă, contestarea actelor normative, a hotărîrilor, acţiunilor sau inacţiunilor autorităţilor

publice, ale altor organe şi organizaţii, ale persoanelor oficiale şi funcţionarilor publici se judecă de urgenţă şi în mod prioritar.

(3) Pot fi stabilite prin lege unor categorii de pricini civile termene de judecare mai reduse.

(1) Judecarea pricinilor civile are loc în şedinţă de judecată cu înştiinţarea obligatorie a participanţilor la proces despre locul, data şi ora şedinţei.

(2) Preşedintele şedinţei dispune ca rolul să fie afişat în incinta instanţei, în loc public, cu cel puţin 3 zile înaintea termenului de judecată.

(1) La judecarea unipersonală a pricinii, judecătorului i se atribuie obligaţiile de preşedinte al şedinţei. La soluţionarea colegială a pricinii, funcţia de preşedinte al şedinţei o exercită preşedintele, vicepreşedintele instanţei sau unul dintre judecători.

(2) Preşedintele şedinţei conduce dezbaterile judiciare, ia măsuri pentru cercetarea exhaustivă, multiaspectuală a probelor şi circumstanţelor pricinii, pentru clarificarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, înlăturînd din dezbateri tot ceea ce nu are legătură cu procesul. Obiecţiile participanţilor la proces împotriva actului preşedintelui se consemnează în procesul-verbal al şedinţei. Preşedintele dă explicaţii asupra acţiunilor sale. În cazul examinării colegiale a pricinii, problema se soluţionează de întregul complet de judecată.

(3) Preşedintele şedinţei ia măsuri pentru asigurarea ordinii cuvenite în şedinţa de judecată, dispoziţiile lui fiind obligatorii pentru participanţii la proces, pentru cei care asistă în sală.

(1) Cînd judecătorii intră în sala de şedinţe sau se retrag în camera de deliberare, cei prezenţi se ridică în picioare. De asemenea, cînd se dă citire hotărîrii judecătoreşti sau încheierii judecătoreşti, în cazul cînd procesul se termină fără adoptarea unei hotărîri, cei prezenţi, inclusiv judecătorii, stau în picioare.

(2) Participanţii la proces, martorii, experţii, specialiştii şi interpreţii se adresează judecătorului cu formula “Onorată instanţă”, depun depoziţii şi dau explicaţii stînd în picioare. Excepţii se fac numai cu încuviinţarea preşedintelui şedinţei.

(3) Dezbaterea judiciară a pricinii se desfăşoară în condiţii de activitate normală şi de securitate a participanţilor la proces.

(4) Participanţii la proces, celelalte persoane prezente în sala de şedinţe au obligaţia de a respecta ordinea stabilită pentru judecarea pricinii.

(1) Persoana care încalcă ordinea în şedinţă de judecată este avertizată de preşedintele şedinţei în numele instanţei.

(2) Dacă încalcă repetat ordinea, participantul la proces sau reprezentantul avertizat poate fi îndepărtat, prin încheiere judecătorească, din sală pentru tot timpul dezbaterilor judiciare sau al unei părţi din şedinţă. În ultimul caz, după reîntoarcerea acestor persoane în sală, preşedintele şedinţei le informează despre actele procedurale efectuate în lipsa lor.

(3) Pentru o a doua încălcare a ordinii în şedinţă de judecată, persoana care asistă la dezbaterile judiciare se îndepărtează din sală prin dispoziţie a preşedintelui şedinţei. Instanţa este în drept, de asemenea, să aplice persoanelor vinovate de încălcarea ordinii în şedinţă de judecată o amendă de pînă la 10 unităţi convenţionale.

(4) Dacă în acţiunile persoanei care a încălcat ordinea în sala de şedinţe se conţin elemente ale infracţiunii, instanţa judecătorească trimite materialele respective procurorului competent pentru a porni urmărirea penală.

(5) Dacă procurorul sau avocatul încălcă ordinea în şedinţă de judecată, instanţa comunică faptul procurorului ierarhic superior sau organului de conducere al avocaţilor.

(6) În cazul încălcării în masă a ordinii în şedinţă de judecată, instanţa judecătorească poate îndepărta din sală toate persoanele care nu iau parte la proces şi examina pricina în şedinţă închisă ori poate amîna procesul.

(7) În cazul amînării procesului din motivul nerespectării măsurilor luate de instanţă în vederea asigurării ordinii şi solemnităţii în şedinţă de judecată, instanţa, la cererea părţii interesate, poate obliga persoanele vinovate la reparaţia prejudiciului cauzat prin amînarea procesului, independent de sancţionarea lor cu amendă pentru aceeaşi faptă.

La ora judecării pricinii, preşedintele deschide şedinţa şi anunţă procesul care se va judeca.

(1) Grefierul raportează preşedintelui şedinţei prezenţa persoanelor citate, motivul neprezentării celor absenţi.

(2) Preşedintele şedinţei verifică identitatea persoanelor prezente, împuternicirile persoanelor cu funcţie de răspundere şi cele ale reprezentanţilor.

(1) Preşedintele şedinţei de judecată lămureşte interpretului obligaţia de a traduce explicaţiile, dispoziţiile şi demersurile persoanelor care nu cunosc limba procesului, precum şi obligaţia de a le traduce explicaţiile, depoziţiile şi demersurile participanţilor la proces, depoziţiile martorilor conţinute în dosar, documentele cărora li s-a dat citire, înregistrările audio, concluziile experţilor, consultaţiile şi explicaţiile specialiştilor, dispoziţiile preşedintelui şedinţei, încheierile judecătoreşti şi hotărîrea judecătorească.

(2) Preşedintele şedinţei îl avertizează pe interpret asupra răspunderii ce o poartă, în conformitate cu legislaţia penală, în caz de traducere intenţionat greşită. Declaraţia de avertizare, semnată de interpret, se anexează la procesul-verbal al şedinţei de judecată.

(3) Interpretului care se sustrage de a se prezenta în instanţă de judecată sau de a îndeplini obligaţiile sale i se poate aplica o amendă de pînă la 10 unităţi convenţionale.

(4) Prevederile prezentului articol se extind şi asupra interpreţilor surdomuţi (surdointerpreţi).

Martorii prezenţi înainte de audierea lor sînt îndepărtaţi din sala de şedinţe.

Preşedintele şedinţei de judecată ia măsuri ca martorii audiaţi să nu comunice cu cei neaudiaţi.

(1) Preşedintele şedinţei de judecată prezintă componenţa completului, numeşte persoanele care participă în calitate de expert, specialist, interpret, grefier şi informează participanţii despre dreptul lor de a face propuneri de recuzare şi de abţinere de la judecată.

(2) Temeiurile propunerilor de recuzare şi de abţinere de la judecată, modul de soluţionare şi efectul admiterii lor sînt prevăzute la art.50, 51, 53 şi 54.

Preşedintele şedinţei de judecată explică participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile lor procedurale, iar părţilor, dreptul de a se adresa pentru soluţionarea litigiului pe cale arbitrală, precum şi efectele unui astfel de act.

(1) Cererile şi demersurile participanţilor la proces în problema judecării pricinii se soluţionează prin încheiere judecătorească, după ascultarea opiniilor celorlalţi participanţi la proces.

(2) Respingerea cererii sau a demersului nu decade persoana interesată din dreptul de a le înainta din nou pe parcursul dezbaterilor judiciare.

(1) Partea care, din motive temeinice, nu a prezentat în termenul stabilit de judecător, în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, probele necesare nu decade din dreptul de a le prezenta nemijlocit în şedinţă de judecată. Dacă nu poate depune imediat contraprobe, partea adversă este în drept să solicite amînarea procesului.

(2) În cazul în care constată că una din părţi a depus în şedinţă probe nejustificative sau false în scopul tergiversării procesului, instanţa este obligată, la cererea părţii interesate, să soluţioneze problema reparaţiei prejudiciului cauzat prin tergiversare chiar dacă solicitantului amînării procesului, pentru a prezenta contraprobe, nu i-a fost satisfăcută cererea.

(1) Participanţii la proces sînt obligaţi să comunice din timp instanţei judecătoreşti motivul imposibilităţii de a se prezenta în şedinţă de judecată şi să prezinte probele care dovedesc motivul.

(2) În cazul neprezentării în şedinţă de judecată a unui participant la proces despre a cărui citare legală nu există date, procesul se amînă.

(3) Dacă participanţii la proces au fost înştiinţaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei de judecată, iar instanţa consideră motivul neprezentării lor ca fiind întemeiat, judecata se amînă.

(4) Dacă instanţei judecătoreşti nu i s-a comunicat motivul neprezentării în şedinţă de judecată a participantului la proces citat legal sau dacă instanţa consideră neîntemeiat motivul neprezentării, pricina se examinează în absenţa acestuia.

(5) Părăsirea şedinţei de judecată de către o parte sau de un alt participant la proces înainte de încheierea dezbaterilor, precum şi prezenţa în sala de şedinţe fără a lua parte la dezbateri, echivalează cu neprezentare neîntemeiată în şedinţă de judecată.

(1) Părţile au dreptul să solicite instanţei judecătoreşti examinarea pricinii în lipsa lor şi remiterea copiei de pe hotărîre. Dacă partea solicită să-şi dovedească pretenţiile sau obiecţiile prin ascultarea celeilalte părţi, instanţa cere să se prezinte personal în faţa judecăţii.

(2) Dacă reclamantul, înştiinţat legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu s-a prezentat în judecată şi nu a comunicat instanţei motivul neprezentării sau dacă motivele sînt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau dacă reclamantul nu a solicitat examinarea pricinii în lipsa sa, iar pîrîtul nu cere soluţionarea pricinii în fond, instanţa scoate cererea de pe rol dacă prin acest act procedural nu se încalcă dreptul altor participanţi la proces.

(3) Dacă pîrîtul, înştiinţat legal despre locul, data şi ora şedinţei de judecată, nu s-a prezentat în judecată şi nu a comunicat instanţei motivul neprezentării sau dacă motivele sînt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau dacă pîrîtul nu a solicitat examinarea pricinii în lipsa sa, instanţa o examinează în lipsa acestuia.

(4) Dacă reclamantul şi pîrîtul nu s-au prezentat în judecată din motive neîntemeiate şi dacă nici una din părţi nu a cerut examinarea pricinii în absenţa sa, instanţa amînă procesul. Neprezentarea repetată aduce la scoaterea cererii de pe rol.

(5) Neprezentarea în şedinţă de judecată a avocatului (reprezentantului) sau a celui care acordă asistenţă părţii, sau a unui alt participant la proces nu împiedică examinarea pricinii. La solicitarea întemeiată a participantului la proces, instanţa poate amîna o singură dată judecarea pricinii din cauza neprezentării motivate a reprezentantului acestuia.

(6) În cazul neprezentării nemotivate în şedinţă de judecată a avocatului sau a unui alt reprezentant, nerespectării îndatoririlor lor legale, dacă în acest mod s-a amînat judecarea pricinii, instanţa poate obliga vinovatul, la cererea părţii interesate, să repare prejudiciul cauzat prin amînarea procesului.

(1) În cazul neprezentării în şedinţă de judecată a martorului, expertului sau specialistului, instanţa judecătorească, după ce ascultă opiniile participanţilor la proces despre posibilitatea examinării pricinii în absenţa părţilor enumerate, pronunţă o încheiere privind prelungirea dezbaterilor judiciare sau amînarea procesului.

(2) Dacă nu s-au prezentat în şedinţă de judecată din motive considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, martorul, expertul şi specialistul, citaţi legal, pot fi supuşi unei amenzi de pînă la 10 unităţi convenţionale.

(3) În cazul neprezentării nemotivate a martorului după cea de-a doua citare, instanţa judecătorească poate ordona aducerea lui forţată şi, la cererea părţii interesate, îl poate obliga la reparaţia prejudiciului cauzat prin amînarea şedinţei de judecată.

(1) Amînarea procesului se admite în cazurile prevăzute de prezentul cod, precum şi în cazurile în care instanţa judecătorească recunoaşte imposibilitatea soluţionării pricinii în şedinţa respectivă din cauza neprezentării participantului la proces sau martorului, expertului, specialistului, interpretului, fie din cauza intentării unei acţiuni reconvenţionale, necesităţii de a prezenta sau reclama probe suplimentare, de a atrage în proces alte persoane sau de a efectua alte acte procedurale.

(2) În cazul amînării procesului, instanţa, în funcţie de timpul necesar citării participanţilor la proces, prezentării de probe sau efectuării de acte procedurale, fixează data noii şedinţe. Data este adusă în scris la cunoştinţă celor prezenţi, care contrasemnează. Persoanelor care nu s-au prezentat şi celor antrenate recent în proces locul, data şi ora noii şedinţe li se comunică prin citaţie sau prin alte modalităţi prevăzute de prezentul cod.

(3) Încheierea de amînare a procesului nu poate fi atacată cu recurs.

În cazul amînării procesului, instanţa judecătorească este în drept să audieze martorii prezenţi dacă în şedinţa de judecată sînt de faţă părţile. Citarea repetată a acestor martori într-o nouă şedinţă se admite numai în caz de necesitate.

Preşedintele şedinţei de judecată lămureşte expertului şi specialistului drepturile şi obligaţiile lor, somîndu-l, totodată, pe expert că va purta răspundere penală în cazul depunerii cu bună ştiinţă a unui raport de expertiză fals. Expertul semnează o declaraţie privind cunoaşterea obligaţiilor şi răspunderii pe care o poartă. Declaraţia semnată se anexează la procesul-verbal al şedinţei de judecată.

(1) În cadrul examinării pricinii în fond, preşedintele şedinţei este obligat să creeze condiţii pentru ca participanţii la proces să-şi expună considerentele referitor la circumstanţele de fapt şi de drept ale pricinii, să facă completări şi să prezinte probe în condiţiile prezentului cod. În acest scop, judecătorul trebuie, după caz, să elucideze împreună cu participanţii la proces circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii şi să cerceteze probele din dosar.

(2) Judecarea pricinii în fond începe cu un raport asupra pricinii, prezentat de preşedintele şedinţei sau de un judecător. După aceasta, preşedintele clarifică dacă reclamantul îşi susţine pretenţiile, dacă pîrîtul recunoaşte pretenţiile reclamantului şi dacă părţile doresc să încheie procesul cu o tranzacţie.

(1) Renunţarea reclamantului la acţiune, recunoaşterea acţiunii de către pîrît, condiţiile tranzacţiei se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată şi se semnează de reclamant, pîrît sau de ambele părţi.

(2) Preşedintele şedinţei trebuie să ia măsuri pentru ca părţile să soluţioneze pe cale amiabilă litigiul sau unele probleme litigioase. În acest scop, instanţa poate acorda părţilor, la cerere, un termen de conciliere şi poate cere prezentarea lor personală în judecată chiar dacă sînt reprezentate în proces.

(3) Dacă renunţarea reclamantului la acţiune, recunoaşterea acţiunii de către pîrît sau tranzacţia părţilor sînt exprimate în cereri scrise, adresate instanţei, ele se anexează la dosar, fapt menţionat în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

(4) Înainte de a admite renunţarea reclamantului la acţiune, recunoaşterea acţiunii de către pîrît, înainte de a confirma tranzacţia părţilor, instanţa judecătorească explică reclamantului, pîrîtului sau părţilor efectele acestor acte de procedură.

(5) În cazul admiterii renunţării reclamantului la acţiune sau confirmării tranzacţiei, instanţa judecătorească pronunţă o încheiere prin care dispune încetarea procesului. Încheierea trebuie să conţină condiţiile tranzacţiei, confirmate de instanţă. În cazul recunoaşterii acţiunii de către pîrît şi admiterii ei de către instanţă, se pronunţă o hotărîre de admitere a pretenţiilor reclamantului.

(6) Dacă respinge renunţarea reclamantului la acţiune ori recunoaşterea acţiunii de către pîrît sau dacă nu confirmă tranzacţia părţilor, instanţa judecătorească pronunţă în acest sens o încheiere motivată şi examinează pricina în fond.

(1) După prezentarea raportului asupra pricinii, instanţa judecătorească ascultă explicaţiile reclamantului şi ale intervenientului care participă din partea reclamantului, ale pîrîtului şi ale intervenientului care participă din partea pîrîtului, precum şi ale celorlalţi participanţi la proces. Primii care dau explicaţii sînt:procurorul, împuterniciţii autorităţilor publice, ai organelor şi organizaţiilor, persoanele fizice care, în cazurile prevăzute de lege, au intentat procesul în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane. Participanţii la proces au dreptul să-şi pună reciproc întrebări. Judecătorii au dreptul să pună participanţilor la proces întrebări în orice moment al explicaţiilor acestora. Preşedintele şedinţei poate acorda de mai multe ori cuvînt părţilor, după caz.

(2) Preşedintele şedinţei dă citire explicaţiilor scrise ale participanţilor, primite de instanţă conform art.125 şi 127.

După ce ascultă explicaţiile participanţilor la proces, instanţa judecătorească, luînd în considerare opinia acestora, stabileşte consecutivitatea cercetării probelor, care poate fi modificată ulterior.

(1) Înainte de a audia martorul, preşedintele şedinţei de judecată stabileşte identitatea acestuia, îi explică drepturile şi obligaţiile, îl somează asupra răspunderii penale pe care o atrage refuzul de a depune mărturie şi depunerea cu bună ştiinţă a unor mărturii mincinoase. Martorul semnează declaraţia privind cunoaşterea obligaţiilor şi răspunderii lui. Declaraţia semnată se anexează la procesul-verbal al şedinţei.

(2) Preşedintele şedinţei de judecată explică martorului care nu a împlinit vîrsta de 16 ani obligaţia de a depune mărturii complete şi sincere. Acest martor însă nu este somat de răspunderea pe care o atrage refuzul de a depune mărturii sau depunerea cu bună ştiinţă a unor mărturii mincinoase.

(3) Partea care a solicitat citarea în judecată a martorului poate renunţa la audierea lui. Partea adversă însă poate cere interogarea martorului prezent în şedinţă de judecată.

(1) Fiecare martor este audiat separat.

(2) Preşedintele şedinţei constată atitudinea martorului faţă de participanţii la proces, îi propune să comunice instanţei tot ceea ce cunoaşte personal despre subiectul audierii.

(3) Martorului i se pot pune întrebări cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată. Prima care pune întrebări este persoana la a cărei cerere a fost citat martorul şi reprezentantul acesteia, urmează ceilalţi participanţi la proces şi reprezentanţii lor. Judecătorii au dreptul să pună întrebări martorului în orice moment al audierii lui.

(4) Instanţa judecătorească poate audia din nou martorul, după caz, în aceeaşi şedinţă sau în şedinţa următoare, poate face confruntarea martorilor pentru a se clarifica asupra depoziţiilor contradictorii ale acestora.

(5) În cazul în care constată că întrebarea adresată martorului de către un participant la proces este ofensatoare sau tinde să dovedească un fapt ce nu se referă la pricină, instanţa judecătorească nu o va încuviinţa. La cererea participantului, instanţa emite o încheiere asupra întrebării, precum şi asupra motivului respingerii ei.

(6) Martorul audiat rămîne în sala de şedinţă pînă la încheierea dezbaterilor judiciare dacă instanţa nu va permite retragerea lui din sală.

În timpul depoziţiilor, martorul se poate folosi de însemnări în cazul în care depoziţiile lui se referă la cifre şi date. Însemnările se prezintă instanţei şi participanţilor la proces şi pot fi anexate la dosar în baza unei încheieri judecătoreşti.

(1) La audierea martorului în vîrstă de pînă la 14 ani ori, cînd instanţa judecătorească găseşte de cuviinţă, la audierea martorului în vîrstă de la 14 pînă la 16 ani, va fi citat să asiste un pedagog de la o instituţie de educare a copiilor de vîrsta martorului minor. Sînt citaţi, după caz, şi părinţii, înfietorii, tutorele sau curatorul minorului. Persoanele menţionate, precum şi participanţii la proces, pot, cu permisiunea preşedintelui şedinţei, să pună întrebări martorului, să-şi expună considerentele referitor la persoana martorului şi la conţinutul depoziţiilor lui.

(2) În cazuri excepţionale, cînd trebuie constatate unele circumstanţe ale pricinii, instanţa judecătorească poate dispune, printr-o încheiere, ascultarea minorului în camera de deliberare fără ca părţile sau alte persoane să fie de faţă. După revenirea completului de judecată în sala de şedinţe, participanţilor la proces li se comunică depoziţiile martorului minor.

(3) După ce a fost audiat, martorul în vîrstă de pînă la 16 ani părăseşte sala de şedinţe dacă instanţa nu consideră că prezenţa lui este necesară.

Dacă cel ce urmează a fi audiat de instanţă este mut sau surd ori dacă, din alte motive, nu se poate exprima, întrebările şi răspunsurile se fac în scris şi se anexează la procesul-verbal, iar dacă nu poate citi şi scrie, se foloseşte de un interpret.

(1) Depoziţiile martorului se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată de către grefier şi se semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşitul lor de preşedintele şedinţei, de grefier şi de martor, după ce acesta din urmă ia cunoştinţă de ele. Nedorinţa sau imposibilitatea martorului de a semna se consemnează în procesul-verbal.

(2) Orice completare, schimbare şi ştersătură în depoziţie trebuie acceptată şi semnată de preşedintele şedinţei, de grefier şi de martor, sub sancţiunea nulităţii lor. Locurile nescrise din depoziţie trebuie împlinite cu linii, astfel încît să nu se poată adăuga nimic.

Depoziţiilor martorilor, obţinute în modul prevăzut la art.125, 127, 136 alin.(1) şi la art.209 li se dă citire în şedinţă de judecată. După aceasta, participanţii la proces pot da explicaţii asupra lor.

Înscrisurilor şi proceselor-verbale privind cercetarea înscrisurilor, încheiate la faţa locului în modul stabilit la art.125, 127 şi 185 alin.(1) lit.j), li se dă citire în şedinţă de judecată, apoi se prezintă participanţilor la proces şi reprezentanţilor şi, după caz, experţilor, specialiştilor şi martorilor. După aceasta, participanţii la proces pot da explicaţii asupra lor.

Pentru păstrarea secretului corespondenţei personale şi al comunicărilor telegrafice personale, corespondenţa şi comunicările telegrafice pot fi citite şi cercetate de instanţă în şedinţă publică numai cu consimţămîntul corespondenţilor. Fără consimţămîntul lor, corespondenţa şi comunicările telegrafice sînt citite şi cercetate în şedinţă închisă.

(1) Probele materiale se cercetează de instanţa judecătorească şi se prezintă spre examinare participanţilor la proces şi reprezentanţilor lor, precum şi experţilor, specialiştilor şi martorilor, după caz. Persoanele cărora li s-au prezentat probe materiale pot atrage atenţia instanţei judecătoreşti asupra circumstanţelor aferente actului cercetării. Declaraţiile depuse se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

(2) Proceselor-verbale privind cercetarea probelor materiale încheiate la faţa locului li se dă citire în şedinţă de judecată, după care participanţii la proces pot prezenta explicaţii asupra lor.

(1) Înscrisurile şi probele materiale greu sau imposibil de a fi prezentate în instanţă judecătorească pot fi examinate şi cercetate la locul lor de aflare sau păstrare. Referitor la examinarea şi cercetarea probelor la faţa locului instanţa pronunţă o încheiere.

(2) Despre locul, data şi ora examinării probelor la faţa locului instanţa comunică participanţilor la proces şi reprezentanţilor lor. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea. Sînt citaţi, după caz, experţii, specialiştii şi martorii.

(3) Rezultatele examinării şi cercetării probelor la faţa locului se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată. La acesta se anexează planurile, schemele, desenele tehnice, calculele, copiile de pe documente făcute sau verificate în procesul cercetării probelor, înregistrările video, fotografiile de pe înscrisuri şi probele materiale făcute în timpul cercetării la faţa locului, precum şi raportul de expertiză, explicaţiile specialistului.

(1) La reproducerea înregistrărilor audio-video ce conţin date personale, precum şi la cercetarea lor, se aplică prevederile art.223.

(2) Reproducerea înregistrărilor audio-video are loc în sala de şedinţe sau în o altă încăpere special amenajată, consemnîndu-se în procesul-verbal al şedinţei de judecată semnele distinctive ale surselor de probă reproductivă şi data reproducerii. După aceasta, instanţa judecătorească audiază explicaţiile participanţilor la proces. Reproducerea înregistrării audio-video poate fi repetată în întregime sau parţial.

(3) Pentru elucidarea unor date din înregistrările audio-video, instanţa judecătorească poate antrena în proces un specialist sau, după caz, poate dispune efectuarea unei expertize.

(1) În cazul în care se declară că proba din dosar este falsă, persoana care a prezentat-o poate cere instanţei judecătoreşti să o excludă ca mijloc de probaţiune şi să soluţioneze pricina în baza altor probe.

(2) Pentru verificarea declaraţiei de defăimare a probei ca fiind falsă, instanţa judecătorească poate dispune efectuarea unei expertize sau poate propune părţilor să prezinte alte probe.

(3) Dacă persoana care defăimează înscrisul indică autorul sau complicele falsului, instanţa poate suspenda judecarea pricinii, prezentînd procurorului proba împreună cu procesul-verbal respectiv.

(4) Cînd cazul nu conţine elementele constitutive ale infracţiunii, falsul se va cerceta de instanţa civilă prin orice mijloc de probă.

Concluziei expertului i se dă citire în şedinţa de judecată. Pentru clarificarea sau completarea concluziei, expertului i se pot adresa întrebări. Prima care adresează întrebări expertului este persoana la a cărei cerere a fost dispusă efectuarea expertizei şi reprezentantul ei, urmează ceilalţi participanţi la proces şi reprezentanţii lor. Dacă efectuarea expertizei a fost dispusă din oficiul instanţei, primii care adresează

întrebări expertului sînt reclamantul şi reprezentantul lui. Judecătorii au dreptul să adreseze întrebări expertului în orice moment al audierii lui.

(1) Raportul de expertiză examinat în şedinţă de judecată se apreciază de instanţă deopotrivă cu celelalte probe şi nu are pentru aceasta forţă probantă prestabilită. Respingerea raportului de expertiză trebuie să fie motivată în hotărîrea judecătorească sau în încheierea cu privire la efectuarea expertizei suplimentare ori a expertizei repetate.

(2) În cazul în care raportul de expertiză nu este suficient de clar sau nu este deplin, instanţa poate dispune în şedinţă de judecată efectuarea unei expertize suplimentare, încredinţînd-o aceluiaşi sau unui alt expert.

(3) Dacă respinge raportul de expertiză din motivul netemeiniciei lui sau al contradicţiilor dintre raporturile mai multor experţi, instanţa poate dispune în şedinţă de judecată efectuarea unei expertize repetate, încredinţînd-o unui alt expert sau unor alţi experţi.

(1) La cercetarea înscrisurilor sau a probelor materiale, la audierea şi vizionarea înregistrărilor audio-video, la dispunerea unei expertize, la audierea martorilor, la adoptarea de măsuri privind asigurarea probelor, precum şi în probleme de drept litigios, instanţa judecătorească, printr-o încheiere, poate atrage, din oficiu sau la cererea oricărui participant la proces, specialişti în domeniul respective pentru consultaţii, explicaţii şi ajutor tehnic (la fotografieri, la elaborare de planuri şi scheme, la selectare de probe (modele) pentru expertiză, la evaluare de bunuri etc.).

(2) Persoana citată în calitate de specialist este obligată să se prezinte în instanţă, să răspundă la întrebări, să dea în scris sau oral consultaţii şi explicaţii, să-i acorde asistenţă tehnică, după caz.

(3) Specialistul dă în judecată explicaţii scrise sau orale, în funcţie de cunoştinţele profesionale şi de genul activităţii sale, fără a efectua investigaţii speciale.

(4) Consultaţiei şi explicaţiei scrise a specialistului li se dă citire în şedinţă de judecată. Ele se anexează la dosar. Consultaţia şi explicaţia orală a specialistului se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

(5) Pentru clarificarea şi completarea consultaţiei, specialistului i se pot adresa întrebări. Prima care adresează întrebări este persoana la a cărei cerere specialistul este antrenat în proces, precum şi reprezentantul ei, urmează ceilalţi participanţi la proces şi reprezentanţii lor. Dacă specialistul a fost antrenat în proces din oficiul instanţei, primii care îi adresează întrebări sînt reclamantul şi reprezentantul lui. Judecătorii au dreptul să adreseze întrebări specialistului în orice moment al audierii lui.

Concluziilor date de autorităţile publice admise în proces de către instanţă, în conformitate cu art.74, li se dă citire în şedinţă de judecată. Judecătorii, precum şi participanţii la proces şi reprezentanţii lor, pot adresa împuterniciţilor acestor autorităţi întrebări pentru clarificarea sau completarea concluziilor.

După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei de judecată precizează dacă participanţii la proces şi reprezentanţii acestora solicită completarea materialelor din dosar. Dacă nu se fac astfel de cereri, preşedintele declară finalizarea examinării pricinii, instanţa trecînd la susţineri orale.

(1) Susţinerile orale constau în luările de cuvînt ale participanţilor la proces.

(2) În susţinerile orale, primii care iau cuvînt sînt reclamantul şi reprezentantul lui, urmează pîrîtul şi reprezentantul lui. Intervenientul principal şi reprezentantul lui iau cuvînt după ce au vorbit părţile şi reprezentanţii lor. Intervenientul accesoriu şi reprezentantul lui iau cuvînt după reclamant sau pîrît din a cărui parte intervenientul participă în proces.

(3) Procurorul, reprezentanţii sau împuterniciţii autorităţilor publice, organizaţiilor, precum şi persoanele care au intentat procesul în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte persoane, primii iau cuvînt.

(4) Reprezentanţii autorităţilor publice care participă în proces pentru a depune concluzii iau cuvînt după părţi şi intervenienţi.

După susţinerile orale, fiecare participant are dreptul la replică asupra celor expuse în susţineri. Dreptul la ultima replică îl au pîrîtul şi reprezentantul lui.

(1) Participanţii la susţinerile orale nu au dreptul să apeleze în luările lor de cuvînt la circumstanţe neexaminate de instanţă şi nici la probe neelucidate în şedinţă de judecată dacă nu s-au referit la astfel de circumstanţe şi probe în declaraţiile lor de pînă la finalizarea examinării pricinii în fond.

(2) În cazul în care, în timpul susţinerilor orale sau după încheierea lor, consideră că trebuie clarificate noi circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii sau cercetate noi probe, instanţa dispune, printr-o încheiere, reluarea examinării pricinii în fond, susţinerilor orale, conform regulilor generale.

(1) După încheierea susţinerilor orale, completul de judecată se retrage în camera de deliberare pentru adoptarea hotărîrii, fapt despre care preşedintele şedinţei de judecată îi anunţă pe cei prezenţi în sala de şedinţe. Din motive întemeiate, deliberările şi pronunţarea hotărîrii pot fi amînate cu cel mult 10 zile. În unele cazuri, se poate adopta numai dispozitivul hotărîrii, redactarea hotărîrii motivate amînîndu-se pe acelaşi termen.

(2) În cazul amînării deliberărilor şi pronunţării hotărîrii sau al amînării redactării hotărîrii motivate, instanţa informează părţile despre locul, data şi ora pronunţării ei.

(1) După semnarea hotărîrii, completul de judecată revine în sala de şedinţe, unde preşedintele sau unul dintre judecători dă citire hotărîrii judecătoreşti. După aceasta, preşedintele şedinţei lămureşte hotărîrea, procedura şi termenul de atac împotriva ei.

(2) Dacă este expusă într-o limbă pe care participanţii la proces nu o cunosc, hotărîrea judecătorească trebuie citită de traducător în limba în care s-a desfăşurat procesul ori în limba utilizată de ei în proces.

(3) În cazul în care la adoptarea hotărîrii se expune opinie separată, aceasta se anexează la dosar.

(4) După pronunţarea hotărîrii, preşedintele şedinţei de judecată declară închisă şedinţa.

(1) La deliberare iau parte numai judecătorii în faţa cărora a avut loc judecarea cauzei. Completul de judecată deliberează în secret. Divulgarea deliberărilor este interzisă.

(2) Completul de judecată deliberează, sub conducerea preşedintelui şedinţei, toate problemele prevăzute de lege care urmează să fie soluţionate, apreciază probele, determină circumstanţele şi caracterul raportului juridic dintre părţi, legea aplicabilă soluţionării pricinii şi admiterea acţiunii. Fiecare problemă urmează să fie pusă astfel încît să se poată da un răspuns afirmativ sau negativ.

(3) Hotărîrea se adoptă potrivit regulilor stabilite la art.48.

(4) Rezultatul deliberării se consemnează în hotărîrea integrală sau în dispozitivul ei, semnat de toţi judecătorii care au participat la deliberare, inclusiv de judecătorul care are opinie separată. Modificările operate în cuprinsul hotărîrii se consemnează mai sus de semnăturile judecătorilor.

(5) După semnarea hotărîrii, nici un judecător nu poate reveni asupra opiniei sale.

Hotărîrea judecătorească trebuie să fie legală şi întemeiată. Instanţa îşi întemeiază hotărîrea numai pe circumstanţele constatate nemijlocit de instanţă şi pe probele cercetate în şedinţă de judecată.

(1) La deliberarea hotărîrii, instanţa judecătorească apreciază probele, determină circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea pricinilor, care au fost sau nu stabilite, caracterul raportului juridic dintre părţi, legea aplicabilă soluţionării pricinii şi admisibilitatea acţiunii.

(2) Dacă, în timpul deliberărilor, consideră necesară clarificarea unor noi circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii sau cercetarea suplimentară a unor probe, instanţa judecătorească emite o încheiere de reluare a dezbaterilor judiciare. După examinarea pricinii în fond, instanţa audiază din nou susţinerile orale ale participanţilor la proces.

(3) Instanţa judecătorească adoptă hotărîrea în limitele pretenţiilor înaintate de reclamant. Aceasta se referă şi la fructele bunului, la dobînzi şi la alte pretenţii suplimentare. Cu consimţămîntul reclamantului şi în cazurile prevăzute de lege, instanţa poate depăşi limitele pretenţiilor formulate de reclamant dacă este necesar apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale acestuia.

(1) Instanţa judecătorească adoptă hotărîrea în numele legii.

(2) Hotărîrea judecătorească constă din parte introductivă, parte descriptivă, motivare şi dispozitiv.

(3) În partea introductivă se indică locul şi data adoptării, denumirea instanţei care o pronunţă, numele membrilor completului de judecată, al grefierului, al părţilor şi al celorlalţi participanţi la proces, al reprezentanţilor, obiectul litigiului şi pretenţia înaintată judecăţii, menţiunea despre caracterul public sau închis al şedinţei.

(4) În partea descriptivă se indică pretenţiile reclamantului, obiecţiile pîrîtului şi explicaţiile celorlalţi participanţi la proces.

(5) În motivare se indică: circumstanţele pricinii, constatate de instanţă, probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare la aceste circumstanţe, argumentele invocate de instanţă la respingerea unor probe, legile de care s-a călăuzit instanţa.

(6) Dispozitivul cuprinde concluzia instanţei judecătoreşti privind admiterea sau respingerea integrală sau parţială a acţiunii, repartizarea cheltuielilor de judecată, calea şi termenul de atac al hotărîrii.

(7) În cazul în care instanţa judecătorească stabileşte modul şi termenul de executare a hotărîrii, dispune executarea ei imediată sau ia măsuri pentru asigurarea executării, în dispozitiv se face o menţiune în acest sens.

(1) Hotărîrea se pronunţă imediat după dezbaterea pricinii. Redactarea hotărîrii motivate poate fi amînată pe un termen de cel mult 15 zile, însă partea ei introductivă şi dispozitivul trebuie să fie comunicate de instanţă în aceeaşi şedinţă în care s-au încheiat dezbaterile judiciare. Dispozitivul hotărîrii pronunţate trebuie semnat de toţi judecătorii din completul de judecată şi anexat la dosar.

(2) Dacă unul dintre judecătorii completului de judecată nu are posibilitatea de a semna hotărîrea redactată, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei. În toate cazurile, pe hotărîre se menţionează cauza imposibilităţii de a semna.

Instanţa judecătorească, pronunţînd hotărîrea de încasare a unei sume de bani, consemnează în dispozitiv, cu cifre şi litere, suma şi moneda în care se percepe.

La admiterea acţiunii privind declararea nulităţii unui document executoriu, în al cărui temei perceperea se efectuează incontestabil, în dispozitivul hotărîrii se indică documentul care nu se pune în executare, numărul şi data eliberării lui, precum şi suma a cărei decontare nu se admite.

În dispozitivul hotărîrii privind litigiul de încheiere sau modificare a unui contract se menţionează decizia asupra fiecărei clauze discutabile din contract. În litigiul de încheiere a contractului se menţionează tipul contractului şi clauzele în temeiul cărora părţile sînt obligate să încheie contractul.

Cînd bunul se adjudecă în natură, instanţa judecătorească indică în hotărîre contravaloarea lui, care trebuie încasată de la pîrît. Dacă, la executarea hotărîrii, se constată că bunul adjudecat nu mai există, se menţionează de pe care cont al pîrîtului urmează să fie decontată suma pentru bunul nerestituit, adjudecat reclamantului.

(1) În hotărîrea prin care pîrîtul este obligat să efectueze anumite acte nelegate de remiterea unui bun sau unor sume de bani, instanţa judecătorească poate indica dreptul reclamantului, în cazul neexecutării în termen de către pîrît a hotărîrii, de a efectua actele pe contul acestuia, încasînd de la el cheltuielile suportate astfel.

(2) Dacă hotărîrea poate fi executată doar de către pîrît, instanţa judecătorească stabileşte un termen de executare.

(3) Hotărîrea prin care o organizaţie sau un organ de administrare este obligat să execute acte (să adopte o hotărîre) nelegate de remiterea unui bun sau a unei sume băneşti va fi executată de conducătorul organizaţiei sau de organul de administrare în termenul stabilit de instanţă. În cazul neexecutării hotărîrii din motive neîntemeiate, instanţa care a emis-o sau organul împuternicit cu executarea ei aplică împotriva conducătorului organizaţiei sau organului de administrare măsurile de constrîngere prevăzute de legislaţia privind executarea hotărîrilor judecătoreşti, iar, la cererea persoanei interesate, instanţa poate obliga vinovaţii la reparaţia prejudiciului cauzat prin neexecutare.

(1) La pronunţarea hotărîrii în interesul mai multor reclamanţi, instanţa judecătorească menţionează măsura în care hotărîrea se raportă fiecărui reclamant sau caracterul solidar al dreptului de urmărire.

(2) Dacă hotărîrea se adoptă împotriva mai multor pîrîţi, instanţa judecătorească menţionează măsura în care hotărîrea trebuie executată de fiecare pîrît sau caracterul solidar al răspunderii lor.

(1) După pronunţarea hotărîrii, instanţa care a adoptat-o nu este în drept să o anuleze nici să o modifice.

(2) Instanţa judecătorească poate, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, să corecteze greşelile sau omisiunile din hotărîre privitor la nume, calitate procesuală, orice alte erori materiale sau de calcul evidente. Problema corectării unor astfel de greşeli se soluţionează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei de judecată. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea corectării greşelilor.

(3) Încheierea prin care instanţa judecătorească se pronunţă asupra cererii poate fi atacată cu recurs.

(1) Instanţa care a pronunţat hotărîrea poate, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, să emită o hotărîre suplimentară dacă:

a) nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii în a cărei privinţă participanţii la proces au prezentat probe şi au dat explicaţii;

b) rezolvînd problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma adjudecată, bunurile ce urmează a fi remise sau acţiunile pe care pîrîtul trebuie să le îndeplinească;

c) nu a rezolvat problema repartizării între părţi a cheltuielilor de judecată ori a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, specialiştilor, interpreţilor sau reprezentanţilor cu privire la cheltuielile de judecată a căror compensare li se cuvine.

(2) Problema pronunţării unei hotărîri suplimentare poate fi pusă în termenul executării silite a hotărîrii. Instanţa emite, după examinare în şedinţă de judecată, hotărîrea suplimentară, care poate fi atacată în ordinea stabilită de prezentul cod. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea problemei.

(3) Cererea de adoptare a unei hotărîri suplimentare nu se impune cu taxă de stat.

(4) Încheierea judecătorească de respingere a cererii de emitere a unei hotărîri suplimentare se supune recursului.

(1) Dacă sînt necesare explicaţii referitor la sensul, extinderea sau aplicarea dispozitivului hotărîrii sau dacă hotărîrea cuprinde dispoziţii contradictorii, instanţa emitentă poate, la cererea participanţilor la proces sau a organului de executare a hotărîrii, să dea explicaţii asupra dispozitivului ori să omită dispoziţiile contradictorii fără a modifica cuprinsul hotărîrii.

(2) Explicarea hotărîrii este admisibilă dacă nu a fost executată şi nu a expirat termenul de executare silită.

(3) Explicarea hotărîrii se face în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică explicarea hotărîrii.

(4) Încheierea judecătorească privind explicarea hotărîrii se supune recursului.

(1) În funcţie de situaţia materială a părţilor sau de alte circumstanţe, instanţa emitentă poate, la cererea participanţilor la proces sau la propunerea organului de executare a hotărîrii, să amîne ori să eşaloneze executarea ei, precum şi să schimbe modul sau ordinea de executare.

(2) Cererile menţionate la alin.(1) se examinează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea.

(3) Încheierea judecătorească privind amînarea sau eşalonarea executării hotărîrii, schimbarea modului şi ordinii de executare a ei se supune recursului.

(4) Executarea tranzacţiei aprobate de instanţa judecătorească poate fi amînată sau poate fi schimbat modul de executare, conform prevederilor prezentului articol.

(1) La cererea creditorului sau a debitorului, instanţa care a soluţionat pricina poate, printr-o încheiere, să efectueze, în funcţie de situaţia de la momentul executării hotărîrii, indexarea sumelor adjudecate prin hotărîrea pronunţată.

(2) Cererea de indexare a sumelor adjudecate se examinează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică soluţionarea indexării.

(3) Încheierea cu privire la indexarea sumelor adjudecate se supune recursului.

(1) Rămîn definitive hotărîrile judecătoreşti:

a) emise în primă instanţă fără drept de apel;

b) emise în primă instanţă, supuse apelului, după examinarea pricinii în apel, în cazul în care apelul este respins;

c) emise în apel prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

(2) Rămîn irevocabile hotărîrile judecătoreşti:

a) emise în primă instanţă, după expirarea termenului de atac;

b) emise în primă instanţă, atacate în apel sau recurs, după examinarea pricinii în recurs, în cazul în care recursul este respins;

c) emise în recurs, prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

(3) După ce hotărîrea rămîne irevocabilă, părţile şi ceilalţi participanţi la proces, precum şi succesorii lor în drepturi, nu pot înainta o nouă cerere de chemare în judecată cu aceleaşi pretenţii şi în acelaşi temei, nici să contesteze în alt proces faptele şi raporturile juridice stabilite în hotărîrea judecătorească irevocabilă.

(4) Hotărîrea judecătorească irevocabilă este obligatorie pentru persoana în al cărei interes a fost pornit procesul de către organele şi persoanele specificate la art.7 alin.(2).

(5) Dacă pîrîtul este obligat, prin hotărîre definitivă, să efectueze plăţi periodice şi dacă se schimbă circumstanţele care influenţează determinarea cuantumului obligaţiilor de plată sau durata lor, fiecare parte este în drept să depună o nouă cerere în judecată şi să solicite schimbarea cuantumului obligaţiilor de plată sau a termenului lor, înaintînd o nouă acţiune.

Hotărîrea judecătorească se execută, în modul stabilit de lege, după ce rămîne definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată după pronunţare.

(1) Urmează a fi executate imediat ordonanţa sau hotărîrea judecătorească prin care pîrîtul este obligat la plata:

a) pensiei de întreţinere;

b) salariului şi a altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă, precum şi a indemnizaţiilor prevăzute de statutul şomerilor;

c) reparaţiei prejudiciilor cauzate prin vătămare a integrităţii corporale sau prin o altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, dacă reparaţia s-a efectuat sub formă de prestaţii băneşti periodice;

d) compensaţiilor pentru absenţă forţată de la lucru, în cazul reintegrării în serviciu.

(2) Hotărîrea judecătorească privind reintegrarea în serviciu a salariatului concediat sau transferat nelegitim urmează a fi executată imediat.

(1) La cererea reclamantului, instanţa judecătorească poate dispune executarea imediată (totală sau parţială) a hotărîrii dacă, în circumstanţe excepţionale, tergiversarea executării hotărîrii ar cauza un prejudiciu grav creditorului sau dacă executarea hotărîrii ar putea deveni chiar imposibilă.

Permiţînd executarea imediată a hotărîrii, instanţa poate cere reclamantului asigurarea eventualelor prejudicii pe care le-ar cauza pîrîtului prin restituţia executării hotărîrii în cazul anulării ei.

(2) Problema dispunerii executării imediate poate fi pusă atît în cursul judecării pricinii, cît şi după pronunţarea hotărîrii.

(3) Dacă nu a fost soluţionată la pronunţare, executarea imediată a hotărîrii, la cererea persoanei interesate, se examinează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică soluţionarea executării imediate a hotărîrii.

(4) Încheierile privind dispunerea executării imediate a hotărîrii pot fi atacate cu recurs. Depunerea recursului împotriva încheierii privind dispunerea executării imediate a hotărîrii nu suspendă executarea încheierii.

(1) Instanţa judecătorească poate asigura executarea hotărîrii pentru care nu s-a dispus executarea imediată la pronunţarea ei, potrivit prevederilor cap.XIII.

(2) Instanţa judecătorească poate lua măsuri de asigurare a hotărîrii pînă la eliberarea titlului executoriu.

Participanţilor la proces care nu s-au prezentat în şedinţă de judecată li se trimite copia de pe hotărîrea judecătorească în cel mult 7 zile de la emiterea hotărîrii motivate.

(1) Instanţa judecătorească este obligată să suspende procesul în cazul:

a) decesului sau reorganizării părţii în proces dacă raportul juridic litigios permite succesiunea în drepturi;

b) pierderii capacităţii de exerciţiu a părţii în proces;

c) delegării către o instanţă judecătorească străină a efectuării actelor de procedură;

d) situaţiilor prevăzute de Legea insolvabilităţii.

(2) Suspendarea procesului invocă suspendarea curgerii tuturor termenelor de procedură, precum şi încetarea temporară a actelor procedurale, cu excepţia celor de asigurare a acţiunii şi a probelor.

(3) Actele procedurale efectuate în timpul suspendării procesului nu au efect juridic.

La cererea participanţilor la proces sau din oficiu, instanţa judecătorească poate suspenda procesul în cazul în care:

a) pîrîtul sau reclamantul se află într-o unitate activă a Forţelor Armate sau a altor trupe şi formaţiuni militare ale Republicii Moldova;

b) partea în proces se află într-o instituţie curativ-profilactică, situaţie adeverită de instituţia respectivă;

c) pîrîtul este căutat;

d) a dispus efectuarea unei expertize;

e) a dat o delegaţie judiciară unei alte instanţe judecătoreşti din ţară;

f) a dispus organului de tutelă şi curatelă efectuarea unui control al condiţiilor de trai ale adoptatorilor în pricinile de adopţie şi în alte pricini în care pot fi lezate drepturile şi interesele copilului;

g) au încetat împuternicirile tutorelui sau curatorului;

h) pricina nu poate fi judecată înainte de soluţionarea unei alte pricini conexe.

Procesul se suspendă:

a) pînă la determinarea succesorului în drepturi al persoanei ieşite din proces sau pînă la numirea tutorelului sau curatorului persoanei incapabile sau lipsite de capacitatea de exerciţiu – în cazurile prevăzute la art.260 lit.a) şi b);

b) pînă la prezentarea de către instanţa străină a delegaţiei de acordare a asistenţei juridice – în cazurile prevăzute la art.260 lit.c);

c) pînă la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătoreşti în cadrul procedurii insolvabilităţii – în cazurile prevăzute la art.260 lit.d);

d) pînă la data eliberării din rîndurile Forţelor Armate a părţii în proces sau externării ei din instituţia curativ-profilactică, pînă la găsirea pîrîtului ori încetarea căutării lui, pînă la prezentarea în instanţă a raportului de expertiză, a raportului organului de tutelă şi curatelă sau a delegaţiei judiciare – în cazurile prevăzute la art.261 lit.a), b), c), d), e), f) şi g);

e) pînă la data rămînerii irevocabile a hotărîrii, deciziei, sentinţei sau încheierii judecătoreşti sau pînă la data hotărîrii emise în baza materialelor

examinate pe cale administrativă sau în ordinea jurisdicţiei constituţionale – în cazurile prevăzute la art.261 lit.h).

(1) În toate cazurile de suspendare a procesului, instanţa pronunţă o încheiere, care poate fi atacată separat cu recurs.

(2) Recursul se poate declara, atît cît durează suspendarea procesului, împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, precum şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a pricinii.

După decăderea circumstanţelor care au dus la suspendarea procesului, instanţa judecătorească dispune, la cererea participanţilor la proces sau din oficiu, reluarea procesului. În acest caz, instanţa citează participanţii la proces conform regulilor generale.

Instanţa judecătorească dispune încetarea procesului în cazul în care:

a) pricina nu urmează a fi judecată în procedură civilă;

b) într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre judecătorească rămasă irevocabilă sau o încheiere de încetare a procesului în legătură cu renunţarea reclamantului la acţiune sau cu confirmarea tranzacţiei dintre părţi;

c) reclamantul a renunţat la acţiune, renunţul fiind admis de instanţă;

d) părţile au încheiat o tranzacţie, confirmată de instanţă;

e) într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre judecătorească arbitrală care a devenit obligatorie pentru părţi, cu excepţia cazului cînd instanţa refuză eliberarea titlului executoriu şi restituie pricina spre o nouă examinare judecăţii arbitrale care a emis hotărîrea, iar soluţionarea pricinii în aceeaşi judecată arbitrală s-a dovedit a fi imposibilă;

f) partea în proces persoană fizică decedează şi raportul juridic litigios nu admite succesiunea în drepturi;

g) partea în proces persoană juridică este lichidată.

(1) Instanţa judecătorească dispune încetarea procesului printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs.

(2) Pronunţînd încheierea de încetare a procesului, instanţa judecătorească menţionează că nu se admite o nouă adresare în judecată a aceleiaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri.

Instanţa judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul în care:

a) reclamantul nu a respectat procedura, prevăzută prin lege sau prin contractul părţilor, de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară;

b) cererea a fost depusă de o persoană incapabilă;

c) cererea este semnată sau este depusă în judecată de o persoană neîmputernicită;

d) litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri se află în curs de judecată la aceeaşi instanţă sau la o alta;

e) părţile au încheiat un contract prin care litigiul urmează a fi soluţionat pe cale arbitrală, iar pînă la examinarea pricinii în fond, pîrîtul a ridicat obiecţii împotriva soluţionării litigiului în judecată;

f) părţile citate legal nu s-au prezentat la şedinţa de judecată după a doua citare şi nici nu au solicitat examinarea pricinii în absenţa lor;

g) reclamantul citat legal nu s-a prezentat în şedinţă de judecată, nu a comunicat instanţei motivele neprezentării sau motivele sînt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau nu a solicitat examinarea pricinii în absenţa sa, iar pîrîtul nu solicită soluţionarea pricinii în fond;

h) soţul a înaintat acţiune de desfacere a căsătoriei fără consimţămîntul soţiei în timpul sarcinii ei sau în decursul unui an de la naşterea copilului, iar cererea nu a fost restituită reclamantului de către judecător;

i) persoana în ale cărei interese este pornit procesul, în conformitate cu art.7 alin.(2), art.72 alin.(2) şi art.73 alin.(3), nu susţine pretenţiile înaintate, nu solicită să intervină în proces în calitate de reclamant;

j) persoanele indicate la art.72 şi 73 au renunţat la acţiune, iar reclamantul care a preluat acţiunea nu a plătit taxă de stat în termenul stabilit de instanţă;

k) instanţa a amînat sau a eşalonat plata taxei de stat, iar reclamantul nu a plătit-o în termenul stabilit de instanţă.

(1) În cazul scoaterii cererii de pe rol, procesul se termină printr-o încheiere judecătorească. În ea instanţa indică modul de înlăturare a circumstanţelor specificate la art.267.

(2) Încheierea judecătorească privind scoaterea cererii de pe rol se supune recursului.

(3) După înlăturarea circumstanţelor care duc la scoaterea cererii de pe rol, persoana interesată poate adresa instanţei o nouă cerere, conform dispoziţiilor generale.

(4) La cererea reclamantului sau a pîrîtului, instanţa poate anula încheierea privind scoaterea cererii de pe rol emise în temeiul art.267 lit.f) şi g), dacă aceştia depun probe care să confirme imposibilitatea prezentării lor în şedinţă de judecată şi a înştiinţării instanţei.

(5) Încheierea judecătorească de respingere a cererii de anulare a încheierii privind scoaterea cererii de pe rol poate fi atacată cu recurs.

(1) Dispoziţiile primei instanţe sau ale judecătorului prin care pricina nu se soluţionează în fond se emit în formă de încheiere. Aceasta se emite în camera de deliberare în condiţiile art.48.

(2) În cazul soluţionării unor probleme simple, instanţa poate emite încheiere fără a se retrage în camera de deliberare. O astfel de încheiere se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

(3) Încheierii i se dă citire imediat după enunţ.

(1) În încheierea judecătorească se indică:

a) locul şi data emiterii;

b) denumirea emitentului, numele membrilor completului de judecată şi al grefierului;

c) date despre participanţii la proces, obiectul litigiului sau pretenţia înaintată;

d) problema asupra căreia se emite;

e) motivele care au determinat concluziile instanţei şi legea guvernantă;

f) dispoziţia instanţei;

g) ordinea şi termenul de atac al încheierii dacă este susceptibilă de atac.

(2) Încheierea emisă fără retragerea completului în camera de dezbatere trebuie să conţină datele specificate la alin.(1) lit.d), e), f) şi g).

(1) Constatînd, în timpul judecării pricinii, cazurile de încălcare a legislaţiei, instanţa judecătorească este în drept să emită o încheiere interlocutorie, adresată organizaţiilor şi persoanelor cu funcţie de răspundere obligate să comunice instanţei, în termen de o lună din ziua primirii copiei de pe încheiere, măsurile adoptate pentru înlăturarea încălcărilor.

(2) În cazul necomunicării către instanţă a măsurilor adoptate, persoanelor cu funcţie de răspundere vinovate li se poate aplica amendă de pînă la 20 de unităţi convenţionale, ceea ce nu scuteşte persoanele de obligaţia comunicării măsurilor luate în temeiul încheierii interlocutorii.

(3) În cazul în care constată că instanţa ierarhic inferioară a încălcat normele procesuale sau materiale, indiferent de hotărîrea emisă, instanţa de apel sau de recurs poate atrage atenţia instanţei respective şi informa Consiliul Superior al Magistraturii printr-o încheiere interlocutorie.

(4) Dacă, la judecarea pricinii, constată că acţiunea părţii sau a unui alt participant la proces, a persoanei cu funcţie de răspundere sau a unei alte persoane conţine elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa va comunica procurorului faptul.

(5) Încheierea interlocutorie poate fi atacată cu recurs, separat sau concomitent cu hotărîrea.

Participanţilor la proces care nu s-au prezentat în şedinţă de judecată li se trimit, în cel mult 5 zile de la emitere, copiile de pe încheierea judecătorească privind suspendarea sau încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol.

Pentru fiecare şedinţă de judecată în primă instanţă şi în instanţă de apel, precum şi pentru fiecare act de procedură îndeplinit în afara şedinţei (audierea martorului la locul aflării lui, cercetarea înscrisurilor şi altor probe materiale la locul de aflare sau păstrare etc.), se încheie proces-verbal.

(1) În procesul-verbal al şedinţei de judecată sau al actului de procedură îndeplinit în afara şedinţei de judecată se indică momentele esenţiale ale dezbaterii pricinii sau ale efectuării actului procedural.

(2) În procesul-verbal al şedinţei se indică:

a) locul, data şi ora deschiderii, data încheierii şedinţei de judecată;

b) instanţa care judecă pricina, numele membrilor completului de judecată şi al grefierului;

c) pricina;

d) prezenţa participanţilor la proces, a reprezentanţilor, a martorilor, experţilor, specialiştilor şi a interpreţilor;

e) faptul că instanţa a explicat drepturile şi obligaţiile procedurale participanţilor la proces, reprezentanţilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor;

f) dispoziţiile preşedintelui şedinţei de judecată şi încheierile pronunţate de instanţă fără retragere în camera de deliberare;

g) declaraţiile, demersurile şi explicaţiile participanţilor la proces şi ale reprezentanţilor lor;

h) depoziţiile martorilor, explicaţiile orale ale experţilor asupra raportului de expertiză, explicaţiile şi consultaţiile specialiştilor;

i) faptul că s-a dat citire înscrisurilor, datele examinării la faţa locului a probelor materiale, că s-au ascultat şi vizionat înregistrările audio-video;

j) raporturile reprezentanţilor autorităţilor publice;

k) conţinutul susţinerilor orale;

l) faptul că s-a dat citire hotărîrii şi încheierilor, că s-a explicat cuprinsul hotărîrii şi al încheierilor pronunţate de instanţă, că s-au dat lămuriri asupra căilor şi termenului de atac al lor;

m) faptul că instanţa a explicat participanţilor la proces dreptul lor de a lua cunoştinţă de procesul-verbal al şedinţei de judecată şi de a formula observaţii asupra acestuia;

n) data încheierii definitive a procesului-verbal.

(1) Procesul-verbal se încheie de grefier în şedinţă de judecată sau la efectuarea actului de procedură în afara şedinţei. Procesul-verbal se încheie în scris (de mînă sau dactilografiat). Pentru a asigura plenitudinea procesului-verbal, instanţa poate utiliza mijloace de înregistrare audio şi alte mijloace tehnice.

(2) Utilizarea mijloacelor de înregistrare audio sau a altor mijloace tehnice de fixare a mersului şedinţei de judecată se consemnează în procesul-verbal. Suportul înregistrării audio se anexează la procesul-verbal al şedinţei de judecată.

(3) Participanţii la proces şi reprezentanţii lor pot solicita instanţei să dea citire unor părţi din procesul-verbal ori să consemneze în procesul-verbal unele circumstanţe pe care le consideră esenţiale în soluţionarea pricinii.

(4) Procesul-verbal trebuie să fie încheiat şi semnat în cel mult 5 zile de la data încheierii şedinţei de judecată, iar procesul-verbal privind efectuarea actului procedural cel tîrziu a doua zi de la efectuare.

(5) Procesul-verbal se semnează de preşedintele şedinţei şi de grefier. Modificările, rectificările şi completările procesului-verbal se menţionează în el şi se certifică de preşedinte şi grefier prin semnătură.

(6) Participanţii la proces şi reprezentanţii lor au dreptul să ia cunoştinţă de procesul-verbal al şedinţei de judecată şi, în decursul a 5 zile de la data semnării acestuia, să prezinte în scris observaţii asupra lui, indicînd inexactităţile şi motivele pentru care îl consideră incomplet.

În decursul a 5 zile de la prezentare, observaţiile asupra procesului-verbal se examinează de către judecătorul care l-a semnat şi care, dacă este de acord cu ele, le confirmă justeţea prin menţiunea “De acord” şi prin semnătură. În caz contrar, judecătorul pronunţă o încheiere motivată de respingere totală sau parţială. În toate cazurile, observaţiile asupra procesului-verbal se anexează la dosar.

Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionare în termen legal a unei cereri se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, repunerea în drept şi repararea prejudiciului.

Acţiunile în contenciosul administrativ se examinează de instanţele judecătoreşti respective conform normelor generale ale prezentului cod, cu excepţiile şi completările stabilite de legislaţia contenciosului administrativ.

(1) Instanţa judecătorească examinează în procedură specială pricini cu privire la:

a) constatarea faptelor care au valoare juridică;

b) încuviinţarea adopţiei;

c) declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea);

d) declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată;

e) limitarea în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacităţii;

f) încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat;

g) încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie;

h) restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute (procedura de chemare);

i) declararea fără stăpîn a unui bun mobil şi declararea dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn;

j) constatarea inexactităţii înscrierilor în registrele de stare civilă;

k) reconstituirea procedurii judiciare pierdute (procedura de reconstituire).

(2) Instanţelor judecătoreşti le pot fi atribuite prin lege spre examinare în procedură specială şi alte categorii de pricini.

(1) În procedură specială, pricinile se examinează de instanţele judecătoreşti după regulile de examinare a acţiunilor civile, cu excepţiile şi completările stabilite în prezentul cod la cap.XXIII-XXXIV şi în alte legi.

(2) În procedură specială, instanţa examinează pricinile cu participarea petiţionarului, altor persoane interesate, precum şi a reprezentanţilor organizaţiilor.

(3) Dacă, la depunerea cererii sau la examinarea pricinii în procedură specială, se constată un litigiu de drept ce ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti, instanţa scoate cererea de pe rol printr-o încheiere şi explică petiţionarului şi persoanelor interesate dreptul lor de a soluţiona litigiul în procedură de acţiune civilă la instanţa competentă.

(4) Taxa de stat plătită deja de petiţionar în procedură specială se ia în calcul la încasarea taxei şi la repartizarea cheltuielilor de soluţionare a litigiului în procedură de acţiune civilă.

(1) Instanţa judecătorească constată faptele de care depinde apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor personale sau reale ale persoanelor fizice şi ale organizaţiilor.

(2) Instanţa judecă pricinile în care i se cere să constate:

a) raporturile de rudenie;

b) întreţinerea persoanei;

c) înregistrarea naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului şi decesului;

d) paternitatea;

e) decesul la o anumită dată şi în anumite împrejurări;

f) acceptarea unei succesiuni şi locul ei de deschidere;

g) producerea unui accident;

h) posesiunea, folosinţa şi dispoziţia unui bun imobil în drept de proprietate;

i) apartenenţa documentelor constatatoare de drepturi (cu excepţia documentelor militare, buletinului de identitate, paşaportului şi a certificatelor eliberate de organele de stare civilă) la o persoană al cărei nume indicat în document nu coincide cu numele din certificatul de naştere, buletinul de identitate sau din paşaport;

j) concubinajul, în cazurile stabilite de lege;

k) faptul represiunii politice;

l) detenţiunea în lagărele de concentrare (ghetouri)

m) răspîndirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională dacă autorul informaţiei nu este cunoscut;

n) alte fapte cu valoare juridică.

(1) Instanţa judecătorească constată faptul cu valoare juridică în cazul în care:

a) acesta generează, în virtutea legii, următoarele efecte juridice: apariţia, modificarea sau încetarea unor drepturi personale sau reale ale petiţionarului;

b) petiţionarul nu are o altă posibilitate de a obţine sau de a restabili documentele care ar certifica faptul juridic a cărui constatare o solicită;

c) constatarea faptului nu este legată de soluţionarea unui litigiu de drept ce ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti.

(2) Dacă, în cadrul examinării pricinii de constatare a unui fapt cu valoare juridică, apare un litigiu de drept care nu ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti, instanţa examinează cererea de constatare a acestui fapt în procedură specială.

Cererile de constatare a faptelor cu valoare juridică se depun la instanţa judecătorească de la domiciliul sau sediul petiţionarului, cu excepţia cererii de constatare a faptului de posesiune, folosinţă şi dispoziţie a unui bun imobil în drept de proprietate, care se depun la instanţa de la locul de aflare a bunului.

(1) În cererea de constatare a faptului cu valoare juridică se indică:

a) faptul a cărui constatare se solicită şi scopul solicitării;

b) cauza imposibilităţii de a obţine documentele cuvenite sau de a reconstitui cele pierdute;

c) probele care confirmă faptul şi care adeveresc imposibilitatea obţinerii documentelor necesare sau reconstituirii pe cale extrajudiciară a documentelor pierdute.

(2) Probele care confirmă circumstanţele expuse de petiţionar se anexează la cerere.

(1) În hotărîrea judecătorească se indică faptul constatat de instanţă, scopul constatării şi probele de constatare a faptului.

(2) Hotărîrea judecătorească este un document ce confirmă faptul constatat, serveşte drept temei pentru înregistrarea, după caz, a faptului în organele respective, după rămînerea irevocabilă a hotărîrii, fără a substitui documentele pe care aceste organe le eliberează.

(1) Cetăţenii Republicii Moldova domiciliaţi în ţară care doresc să adopte un copil cetăţean al Republicii Moldova depun cerere de adopţie la judecătoria de la domiciliul (locul de aflare) al copilului sau, dacă este în interesul acestuia, de la domiciliul lor.

(2) Cetăţenii Republicii Moldova domiciliaţi în străinătate şi cetăţenii străini sau apatrizii care vor să adopte un copil cetăţean al Republicii Moldova depun cerere la curtea de apel de la domiciliul (locul de aflare) al copilului.

În cererea de adopţie se indică:

a) numele, anul, luna şi ziua naşterii, domiciliul adoptatorilor;

b) numele, anul, luna şi ziua naşterii, domiciliul (locul de aflare) al adoptatului, datele de anchetă referitoare la părinţi, datele despre fraţii şi surorile adoptatului;

c) temeiurile adopţiei şi probele care confirmă aceste temeiuri;

d) solicitarea schimbării numelui, locului de naştere, datei de naştere (în cazul adopţiei unui copil în vîrstă de pînă la un an), solicitarea înscrierii adoptatorilor în calitate de părinţi în actele de înregistrare a naşterii copilului.

(1) La cererea de adopţie se anexează:

a) copia de pe certificatul de naştere al adoptatorului, în cazul adopţiei de către o persoană necăsătorită;

b) copia de pe certificatul de căsătorie al adoptatorilor, în cazul adopţiei de către persoane căsătorite;

c) consimţămîntul scris al celuilalt soţ sau înscrisul care confirmă divorţul şi faptul că foştii soţi nu convieţuiesc cel puţin un an, în cazul adopţiei de către un soţ. Dacă anexarea unui astfel de act este imposibilă, în cerere se indică dovezile care confirmă faptul;

d) adeverinţa de sănătate a adoptatorilor;

e) certificatul de la locul de muncă al adoptatorului despre funcţia deţinută şi cuantumul salariului sau copia de pe declaraţia veniturilor sau un alt act similar;

f) copia autentificată de pe actul ce confirmă dreptul de folosinţă sau dreptul de proprietate al adoptatorului asupra unui spaţiu locativ.

(2) Instanţa judecătorească poate reclama, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, şi alte documente admise de lege, inclusiv cazierul judiciar.

(1) La cererea de adopţie a unui copil cetăţean al Republicii Moldova depusă de cetăţeni ai Republicii Moldova domiciliaţi în străinătate, de cetăţeni străini sau apatrizi se anexează actele specificate la art.288, precum şi avizul organului competent din ţara al cărei cetăţean este adoptatorul (în cazul adopţiei de către un apatrid, a statului în care este domiciliat) privitor la condiţiile de trai şi la posibilitatea de a fi adoptator, permisiunea dată copilului de autoritatea competentă a statului respectiv de a intra şi a locui permanent pe teritoriul său.

(2) La cererea de adopţie a unui copil străin de către cetăţeni ai Republicii Moldova se anexează actele specificate la alin.(1), precum şi consimţămîntul reprezentantului legal al copilului şi al organului competent al statului al cărui cetăţean este copilul şi, după caz, conform legislaţiei acestei ţări sau tratatului la care Republica Moldova este parte, consimţămîntul copilului de a fi adoptat.

(3) Actele prezentate de adoptatori cetăţeni străini sau de apatrizi se legalizează în modul stabilit. Actele legalizate se traduc în limba de stat a Republicii Moldova şi se autentifică notarial.

(4) Actele anexate la cererea de adopţie se prezintă în două exemplare.

(1) În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul emite o încheiere prin care expediază copiile de pe cererea de adopţie şi actele anexate organului de tutelă şi curatelă de la domiciliul (locul de aflare) al copilului, obligînd organul să prezinte în judecată un aviz asupra caracterului raţional al adopţiei şi corespunderii acesteia interesului copilului. Prin încheiere, procesul se suspendă pînă la primirea avizului organului de tutelă şi curatelă.

(2) Organul de tutelă şi curatelă prezintă în judecată avizul cu următoarele anexe:

a) avizul organului de tutelă şi curatelă de la domiciliul (locul de aflare) al copilului sau de la domiciliul adoptatorilor asupra rezultatelor examinării condiţiilor de trai ale adoptatorilor;

b) avizul organului de tutelă şi curatelă de la domiciliul (locul de aflare) al copilului sau de la domiciliul adoptatorilor asupra rezultatelor verificării piedicilor din calea încuviinţării adopţiei, posibilităţii de a fi adoptator şi corespunderii adopţiei intereselor copilului;

c) copia de pe certificatul de naştere al copilului, autentificată în modul stabilit de lege;

d) adeverinţa medicală privind starea de sănătate, dezvoltarea fizică şi mentală a copilului;

e) consimţămîntul scris al copilului, dacă acesta a împlinit vîrsta de 10 ani, precum şi consimţămîntul la o eventuală schimbare a numelui la înscrierea adoptatorilor în calitate de părinţi ai săi (cu excepţia cazurilor cînd consimţămîntul, conform legii, nu se cere);

f) acordul scris al părinţilor la adopţia copilului, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.125 din Codul familiei;

g) consimţămîntul scris la adopţie al tutorelui (curatorului), al părinţilor adoptivi, al conducătorului instituţiei în care este internat copilul rămas fără ocrotire părintească;

h) documentul ce confirmă că la banca de scont statală a datelor despre copiii rămaşi fără ocrotire părintească există informaţii despre copilul ce se adoptă, precum şi documentele ce atestă imposibilitatea plasării lui, pentru educaţie, într-o familie de cetăţeni ai Republicii Moldova sau, pentru adopţie, în familia rudelor lui, indiferent de cetăţenia şi domiciliul acestora, în cazul adopţiei de către cetăţeni ai Republicii Moldova domiciliaţi în străinătate, de către cetăţeni străini sau apatrizi care nu sînt în raporturi de rudenie cu copilul.

(3) Instanţa judecătorească poate cere şi alte date necesare soluţionării pricinii.

(4) După ce primeşte avizul organului de tutelă şi curatelă, instanţa dispune, printr-o încheiere, reluarea procesului, stabilind data examinării pricinii în şedinţă de judecată, cu citarea participanţilor la proces, precum şi a organului de tutelă şi curatelă.

Cererea de adopţie se examinează în şedinţă secretă cu participarea obligatorie a adoptatorilor, a reprezentantului organului de tutelă şi curatelă şi a copilului dacă acesta a împlinit vîrsta de 10 ani. În proces pot fi atrase, după caz, şi alte persoane interesate de actul adopţiei.

(1) Examinînd pricina în fond, instanţa judecătorească admite sau respinge cererea de adopţie.

(2) În cazul admiterii cererii de adopţie, instanţa recunoaşte adopţia de către persoane concrete şi indică în hotărîre datele despre adoptat şi adoptatori, necesare înregistrării adopţiei în organele de stare civilă.

(3) Încuviinţînd adopţia, instanţa este în drept să nu satisfacă cererea adoptatorilor de a fi înscrişi în actul de înregistrare a naşterii în calitate de părinţi şi nici de a schimba data şi locul de naştere a copilului.

(4) La încuviinţarea adopţiei, drepturile şi obligaţiile reciproce ale adoptatorilor şi ale adoptatului iau naştere de la data rămînerii irevocabile a hotărîrii judecătoreşti privind adopţia.

(5) În 5 zile de la data rămînerii irevocabile a hotărîrii judecătoreşti privind adopţia, instanţa trimite o copie autentificată de pe hotărîre organului de stare civilă de la locul pronunţării hotărîrii pentru a se efectua înregistrarea de stat a adopţiei.

Pricinile privind desfacerea adopţiei sau declararea nulităţii ei se judecă în conformitate cu normele procedurii de soluţionare a acţiunii civile.

(1) Minorul care a atins vîrsta de 16 ani este în drept să adreseze în instanţa judecătorească de la domiciliul său o cerere pentru a i se declara capacitate deplină de exerciţiu în conformitate cu art.20 alin.(3) din Codul civil.

(2) Instanţa primeşte cererea în cazul în care lipseşte acordul ambilor părinţi, al adoptatorilor ori al curatorului sau în cazul refuzului organului de tutelă şi curatelă de a declara capacitate deplină de exerciţiu minorului.

Cererea se examinează în instanţă judecătorească cu participarea obligatorie a petiţionarului, a unuia sau a ambilor părinţi, a adoptatorilor, a curatorului şi a reprezentantului organului de tutelă şi curatelă.

(1) Instanţa judecătorească, după ce examinează pricina în fond, emite o hotărîre prin care admite sau respinge cererea privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului.

(2) În cazul în care cererea este admisă, minorul care a atins vîrsta de 16 ani este declarat ca avînd capacitate deplină de exerciţiu (emancipat) în momentul cînd hotărîrea privind emanciparea rămîne irevocabilă.

(1) Cererea privind declararea, conform art.49 şi 52 din Codul civil, a persoanei dispărută fără urmă sau decedată se depune la instanţa judecătorească de la domiciliul persoanei interesate.

(2) Cererea privind declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată depusă pînă la expirarea termenului stabilit la art.49 şi 52 din Codul civil se restituie petiţionarului fără examinare.

În cerere se menţionează scopul solicitării declarării persoanei dispărută fără urmă sau decedată, circumstanţele care ar dovedi absenţa ei sau care o ameninţau cu moartea, sau care dau temei de a prezuma că a decedat în urma unui anumit accident. Referitor la militari sau la alte persoane care au dispărut în acţiuni militare, în cerere se indică data încetării acestor acţiuni.

(1) Judecătorul, în cadrul pregătirii pricinii spre judecare, stabileşte persoanele (rude, prieteni, foşti colaboratori), organele şi organizaţiile (organe de exploatare a locuinţelor, organe de poliţie, instituţii militare, primării etc.) care pot comunica informaţii despre cel dispărut fără urmă, reclamîndu-le informaţii despre acesta.

(2) Judecătorul este în drept să dispună, printr-o încheiere, publicarea în ziarul local, din contul petiţionarului, a unei comunicări despre pornirea procesului. În ea se indică instanţa la care s-a depus cererea declarării persoanei dispărută fără urmă sau decedată, numele, data şi locul de naştere, ultimul domiciliu şi loc de muncă al acesteia, numele sau denumirea petiţionarului, domiciliul ori sediul lui, solicitarea adresată persoanelor care deţin informaţii despre locul aflării celui dispărut de a le comunica instanţei.

(3) Judecătorul poate propune organului de tutelă şi curatelă de la locul de aflare a bunurilor persoanei dispărute să numească un administrator al bunurilor ei.

(1) Hotărîrea judecătorească de declarare a persoanei dispărută fără urmă constituie temeiul transmiterii bunurilor ei (dacă acestea necesită o administrare permanentă) către o persoană cu care organul de tutelă şi curatelă încheie un contract de administrare fiduciară.

(2) Hotărîrea judecătorească prin care persoana este declarată decedată constituie temeiul înregistrării decesului la organul de stare civilă.

(1) În cazul apariţiei persoanei declarate dispărută fără urmă sau decedată sau descoperirii locului ei de aflare, instanţa judecătorească anulează, printr-o hotărîre, hotărîrea sa anterioară.

(2) Cererea de anulare a hotărîrii judecătoreşti de declarare a persoanei dispărută fără urmă sau decedată poate fi adresată chiar de aceasta sau de o altă persoană interesată.

(3) Anularea hotărîrii judecătoreşti de declarare a persoanei dispărută fără urmă sau decedată se face în cadrul aceluiaşi dosar dacă acesta se păstrează în arhiva instanţei.

(4) Hotărîrea de anulare constituie temeiul anulării măsurilor de protecţie şi de administrare a bunurilor, precum şi al anulării înregistrării decesului în registrul de stare civilă.

(1) Procesul privind limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu din cauza consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope, prin care fapt se agravează situaţia materială a familiei, poate fi pornit la cererea membrilor ei de familie, a procurorului sau a organului de tutelă şi curatelă.

(2) Procesul privind declararea incapacităţii persoanei din cauza unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) poate fi pornit la cererea membrilor ei de familie, a rudelor apropiate (părinţi, copii, fraţi, surori, bunei), indiferent de faptul că domiciliază ori nu în comun cu aceasta, sau la solicitarea organului de tutelă şi curatelă, a instituţiei de psihiatrie (psihoneurologie), a procurorului.

(3) Cererea de limitare a persoanei în capacitatea de exerciţiu sau de declarare a incapacităţii ei se depune la instanţa judecătorească de la domiciliul acesteia, iar dacă persoana este internată într-o instituţie medicală de psihiatrie (psihoneurologie), la instanţa de la locul de aflare a instituţiei.

(1) În cererea de limitare a persoanei în capacitatea de exerciţiu se vor expune circumstanţele care adeveresc că aceasta face abuz de băuturi alcoolice sau consumă droguri sau alte substanţe psihotrope, înrăutăţind starea materială a familiei sale.

(2) În cererea de declarare a incapacităţii persoanei se expun circumstanţele care adeveresc că aceasta suferă de o tulburare psihică în urma căreia nu poate conştientiza ori dirija acţiunile sale.

(1) Dacă, după pornirea procesului privind limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacităţii ei, aceasta nu este asistată în judecată de avocat, pentru apărarea intereselor ei în proces judecătorul numeşte din oficiu un avocat, care va dispune de împuternicirile unui reprezentant legal.

(2) În conformitate cu legislaţia privind avocatura, asistenţa judiciară în cazul consemnat la alin.(1) se acordă gratuit.

(1) În cazul în care există date suficiente prin care se constată tulburări psihice (persoana este retardată, a suferit traumatisme care ar provoca tulburări psihice, se află în evidenţă la medicul psihiatru, a urmat tratamente în spitalul de psihiatrie, în privinţa ei a fost pronunţată o sentinţă de absolvire de răspundere penală şi de

internare forţată în spitalul de psihiatrie, există alte date ce confirmă o conduită neadecvată), judecătorul, în pregătirea pricinii către dezbateri judiciare, ordonă efectuarea unei expertize psihiatrice.

(2) Dacă persoana în a cărei privinţă este pornit un proces de declarare a incapacităţii de exerciţiu se eschivează în mod vădit de la expertiză, instanţa poate pronunţa, în şedinţă de judecată, cu participarea medicului psihiatru, o încheiere privind trimiterea forţată a persoanei la expertiză psihiatrică.

(3) Încheierea instanţei privind trimiterea forţată la expertiză psihiatrică nu poate fi atacată cu recurs.

(1) Examinarea în instanţă a cererii de limitare a persoanei în capacitatea de exerciţiu are loc în prezenţa acesteia dacă sănătatea îi permite, a petiţionarului şi a reprezentantului organului de tutelă şi curatelă.

(2) Examinarea cererii de declarare a incapacităţii de exerciţiu a persoanei are loc cu participarea obligatorie a reprezentantului organului de tutelă şi curatelă şi a petiţionarului. Problema citării persoanei se soluţionează în fiecare caz, în dependenţă de starea sănătăţii ei.

(3) Petiţionarul este scutit de plata cheltuielilor aferente judecării pricinii privind limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacităţii ei.

(4) Dacă se constată că membrii ei de familie care au depus cerere de limitare a capacităţii de exerciţiu sau de declarare a incapacităţii ei au acţionat cu rea-credinţă, instanţa îi va obliga la plata tuturor cheltuielilor de judecată şi la reparaţia prejudiciului cauzat astfel.

(1) Instanţa judecătorească pronunţă o hotărîre de respingere a cererii în cazul în care constată lipsa temeiurilor pentru limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau pentru declararea incapacităţii ei.

(2) Hotărîrea judecătorească prin care persoana este limitată în capacitatea de exerciţiu constituie un temei pentru ca organul de tutelă şi curatelă să-i numească un curator. În hotărîre se va menţiona activităţile şi actele juridice în a căror efectuare persoana este limitată în capacitatea de exerciţiu.

(3) Hotărîrea judecătorească prin care persoana este declarată incapabilă serveşte temei pentru ca organul de tutelă şi curatelă să-i numească un tutore.

(1) În cazul prevăzut la art.25 alin.(3) din Codul civil, instanţa judecătorească, la cererea persoanei, a membrilor ei de familie sau a curatorului, a organului de tutelă şi curatelă, a dispensarului de psihiatrie, intentează un proces şi pronunţă o hotărîre prin care anulează limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu. În temeiul acestei hotărîri, curatela instituită asupra persoanei se anulează.

(2) În cazul prevăzut la art.24 alin.(3) din Codul civil, instanţa, la cererea tutorelui, a membrilor de familie a persoanei, a instituţiei de psihiatrie (psihoneurologie), a organului de tutelă şi curatelă, a procurorului şi în baza raportului de expertiză psihiatrică legală, porneşte un proces şi emite o hotărîre prin care declară capabilă persoana însănătoşită. În temeiul acestei hotărîri, tutela instituită asupra persoanei se anulează.

(1) În cazul în care, conform legii, se admite spitalizarea forţată şi tratamentul forţat al persoanei în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, cererea se depune de o instituţie medico-sanitară la instanţa de la domiciliul persoanei sau de la locul ei de aflare.

(2) În cererea de spitalizare forţată şi tratament forţat se consemnează legitimitatea acestor măsuri. La cerere se anexează avizul comisiei medicale a instituţiei medico-sanitare asupra necesităţii spitalizării forţate şi tratamentului forţat.

(1) Instanţa judecătorească examinează, în 5 zile de la data depunerii, cererea de spitalizare forţată şi tratament forţat.

(2) Participarea în şedinţă de judecată a persoanei a cărei spitalizare se solicită şi a reprezentantului instituţiei medico-sanitare din a cărei iniţiativă a fost pornit procesul este obligatorie.

(3) În cazul în care se eschivează de a se prezenta în judecată, persoana este adusă forţat în temeiul unei încheieri judecătoreşti, care nu poate fi atacată cu recurs.

(4) Examinarea pricinii privind spitalizarea forţată şi tratamentul forţat al persoanei are loc în absenţa ei dacă sănătatea nu-i permite să se prezinte în şedinţă de judecată.

(1) După ce examinează cererea în fond, instanţa judecătorească pronunţă o hotărîre motivată prin care admite sau respinge cererea de spitalizare forţată şi tratament forţat.

(2) Hotărîrea prin care s-a admis cererea constituie temeiul spitalizării forţate şi tratamentului forţat al persoanei pe parcursul termenului stabilit de lege.

(1) Cererea de efectuare a examenului psihiatric fără liberul consimţămînt al persoanei sau al reprezentantului ei legal se depune la instanţa judecătorească de la domiciliul acesteia.

(2) Cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt al persoanei sau al reprezentantului ei legal se depune la instanţa de la locul de aflare a staţionarului de psihiatrie în care este spitalizată persoana.

(3) Instanţa porneşte procesul privind încuviinţarea examenului psihiatric fără liberul consimţămînt la cererea medicului psihiatru. Cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt se depune în instanţă de către instituţia de psihiatrie în care este spitalizată persoana.

(1) În cererea de efectuare a examenului psihiatric fără liberul consimţămînt al persoanei sau al reprezentantului ei legal se expun circumstanţele care demonstrează necesitatea efectuării examenului psihiatric. La cererea adresată instanţei judecătoreşti se anexează în mod obligatoriu avizul scris al medicului psihiatru şi, după caz, alte materiale, inclusiv demersul, adresat medicului psihiatru de rudele persoanei sau de orice medic, de factorii de decizie ori de alte persoane, care confirmă necesitatea unui astfel de examen.

(2) În cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt al persoanei sau al reprezentantului ei legal trebuie să se indice legitimitatea spitalizării şi circumstanţele care demonstrează conduita neadecvată a acesteia. La cerere se anexează avizul argumentat al comisiei de medici psihiatri, încheiat în modul stabilit, asupra necesităţii persoanei de a se afla mai departe în staţionarul de psihiatrie.

(1) Cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt al persoanei se depune în termen de 3 zile de la data internării ei în staţionar.

(2) Judecătorul prelungeşte, printr-o încheiere, termenul de aflare a persoanei în staţionarul de psihiatrie, luînd în considerare timpul necesar examinării cererii în judecată.

(1) Cererea de efectuare a examenului psihiatric sau de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt se examinează de judecător în decursul a 5 zile de la data pornirii procesului.

(2) Instanţa judecătorească examinează cererea de efectuare a examenului psihiatric fără liberul consimţămînt cu participarea medicului psihiatru care a depus cererea, a reprezentantului legal al persoanei şi a altor persoane interesate. Persoana a cărei stare psihică se cere constatată este în drept să participe la examinarea pricinii dacă medicul psihiatru consideră că sănătatea îi permite.

(3) Cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt se examinează de instanţă în termen de 5 zile de la pornirea procesului. Şedinţa de judecată are loc în localul instanţei judecătoreşti. Persoana spitalizată în staţionarul de psihiatrie fără liberul ei consimţămînt este în drept să participe la soluţionarea pricinii dacă reprezentantul instituţiei de psihiatrie constată că sănătatea îi permite.

(4) Examinarea cererii de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt are loc în şedinţă de judecată cu participarea obligatorie a reprezentantului staţionarului de psihiatrie care solicită spitalizarea şi a reprezentantului legal al persoanei a cărei spitalizare se cere.

(1) Dacă persoana a cărei spitalizare în staţionarul de psihiatrie se cere nu este reprezentată în judecată de avocat, judecătorul desemnează un avocat din oficiu pentru a-i apăra interesele.

(2) În conformitate cu legislaţia privind avocatura, asistenţa judiciară în cazul consemnat la alin.(1) se acordă gratuit.

(1) După ce examinează în fond cererea de efectuare a examenului psihiatric sau de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt, instanţa judecătorească emite o hotărîre prin care admite sau respinge cererea.

(2) Hotărîrea judecătorească prin care se admite cererea de efectuare a examenului psihiatric constituie temeiul efectuării examenului psihiatric fără liberul consimţămînt al persoanei sau al reprezentantului ei legal. Hotărîrea judecătorească poate fi atacată în modul stabilit de prezentul cod.

(3) Hotărîrea judecătorească prin care se admite cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt al persoanei sau al reprezentantului ei legal constituie temeiul spitalizării şi tratamentului persoanei în staţionarul de psihiatrie pe un termen stabilit de lege. Hotărîrea judecătorească poate fi atacată în modul stabilit de prezentul cod.

(4) Dacă se constată că cel la a cărui insistenţă a fost pornit procesul privind încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt a acţionat cu rea-credinţă, instanţa îl va obliga la plata tuturor cheltuielilor de judecată şi la reparaţia prejudiciului cauzat astfel.

În baza avizului comisiei de medici psihiatri, încheiat în modul stabilit, instanţa judecătorească de la locul de aflare a staţionarului de psihiatrie examinează cererea administraţiei acestuia privind externarea înainte de termen sau prelungirea spitalizării.

(1) Persoana care a pierdut un titlu de valoare la purtător sau un titlu de valoare la ordin (în continuare - document) poate cere, în cazurile prevăzute de lege, instanţei judecătoreşti să declare nul documentul pierdut şi restabilirea în drepturi asupra lui. Restabilirea în drepturile ce izvorăsc din document poate fi efectuată şi în cazurile în care acesta şi-a pierdut solvabilitatea (capacitatea de plată) din cauza păstrării neglijente sau din alte motive.

(2) Cererea de declarare a nulităţii documentului pierdut se depune la instanţa judecătorească de la sediul instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul.

În cererea de declarare a nulităţii documentului pierdut se indică:

a) semnele distinctive ale documentului pierdut şi denumirea instituţiei (persoanei) care l-a eliberat;

b) circumstanţele pierderii;

c) solicitarea adresată instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul pierdut de a nu efectua în baza lui plăţi sau livrări şi de a confirma că nu s-au făcut astfel de operaţiuni.

(1) După primirea cererii de declarare a nulităţii documentului pierdut, judecătorul emite o încheiere prin care interzice instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul pierdut să efectueze în baza lui plăţi sau livrări, iar copia de pe încheiere o trimite instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul, deţinătorului de registru şi registratorului.

(2) Judecătorul emite şi o încheiere privind publicarea în ziarul local, din contul petiţionarului, a unei înştiinţări de chemare în judecată a deţinătorului documentului. În înştiinţare se indică:

a) instanţa judecătorească la care s-a depus cererea de declarare a nulităţii documentului pierdut;

b) date despre persoana care a depus cererea şi domiciliul ei;

c) denumirea şi semnele distinctive ale documentului;

d) propunerea adresată deţinătorului documentului a cărui pierdere este declarată ca, în termen de 3 luni de la data publicării înştiinţării, să depună în instanţă o cerere în care să-şi revendice drepturile asupra documentului.

(3) Refuzul instanţei de a emite o încheiere privind publicarea înştiinţării consemnate în prezentul articol poate fi atacat cu recurs.

Deţinătorul de document a cărui pierdere a fost declarată în judecată este obligat să depună, pînă la expirarea a 3 luni de la data publicării înştiinţării, în instanţa care a pronunţat încheierea, o cerere în care să-şi formuleze drepturile asupra documentului şi să-l prezinte în judecată în original.

(1) Dacă deţinătorul depune cererea în instanţă pînă la expirarea a 3 luni de la data publicării înştiinţării, judecătorul scoate de pe rol cererea persoanei care a pierdut documentul şi stabileşte un termen de cel mult 2 luni în care instituţia (persoana) care a eliberat documentul nu poate efectua plăţi şi livrări în baza lui.

(2) Judecătorul explică petiţionarului dreptul lui de a intenta în judecată împotriva deţinătorului de document o acţiune de revendicare a documentului, precum şi deţinătorului referitor la dreptul lui de a cere repararea, din contul petiţionarului,a prejudiciului cauzat prin interdicţia impusă de judecată de a nu se efectua plăţi şi livrări în temeiul documentului litigios.

(3) Încheierile judecătoreşti emise în conformitate cu prezentul articol pot fi atacate cu recurs.

(1) Dacă, în termen de 3 luni de la data publicării înştiinţării, deţinătorul de document nu depune în judecată cererea specificată la art.322, instanţa va judeca pricina de declarare a nulităţii documentului pierdut.

(2) Cererea de declarare a nulităţii documentului pierdut se examinează cu participarea petiţionarului şi a reprezentantului instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul pierdut.

(1) În caz de admitere a cererii petiţionarului, instanţa judecătorească emite o hotărîre prin care declară nul documentul pierdut. Hotărîrea constituie temeiul efectuării plăţilor petiţionarului sau al eliberării unui nou document în locul celui declarat nul.

(2) În caz de admitere a cererii petiţionarului privind restabilirea în dreptul asupra documentului care şi-a pierdut solvabilitatea, instanţa pronunţă o încheiere de eliberare a unui alt document.

Deţinătorul care, din anumite motive, nu a declarat instanţei în termen dreptul său asupra documentului poate înainta împotriva persoanei căreia i s-a declarat dreptul de a primi un nou document în locul celui pierdut o acţiune privind dobîndirea bunului fără justă cauză.

(1) Cererea de declarare fără stăpîn a unui bun mobil se depune, de persoana care a intrat în posesiunea bunului, la instanţa judecătorească de la domiciliul ori sediul acesteia.

(2) Cererea de declarare a dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn se depune, de organul de administrare a proprietăţii municipale, la instanţa judecătorească de la locul de aflare a bunului.

(3) Judecătorul refuză să primească cererea de declarare a dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn, iar instanţa scoate cererea de pe rol dacă organul împuternicit să administreze proprietatea municipală se adresează în judecată înainte de expirarea termenului stabilit de lege, care curge de la data cînd imobilul a fost luat la evidenţă de către organul de stat care efectuează înregistrarea dreptului asupra bunurilor imobiliare.

(1) În cererea de declarare fără stăpîn a unui bun mobil se indică bunul care urmează a fi declarat fără stăpîn, particularităţile distinctive, probele care atestă că proprietarul a părăsit bunul fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui, probele care confirmă că petiţionarul a intrat în posesiunea bunului.

(2) În cererea, depusă de organul de administrare a patrimoniului municipal, de declarare a dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn se indică bunul care urmează a fi declarat fără stăpîn, timpul şi persoana care l-a luat la evidenţă, probele care atestă că proprietarul a părăsit bunul fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui.

Cererea de declarare fără stăpîn a unui bun mobil sau de declarare a dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn se examinează de instanţa judecătorească cu participarea petiţionarului şi a altor persoane interesate.

(1) Instanţa judecătorească, după ce constată că bunul mobil nu are proprietar sau că a fost părăsit de acesta fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui, pronunţă o hotărîre prin care declară fără stăpîn bunul mobil şi îl transmite în proprietate persoanei care a intrat în posesiunea lui.

(2) Instanţa judecătorească, după ce constată că bunul imobil nu are proprietar sau că a fost părăsit de acesta fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui şi că bunul a fost luat la evidenţă în modul stabilit de lege, pronunţă o hotărîre prin care îl declară fără stăpîn şi declară dreptul de proprietate municipală asupra lui.

(1) Instanţa judecătorească examinează pricinile privind constatarea inexactităţii înscrierilor în registrele de stare civilă conform prevederilor prezentului capitol dacă, în lipsa unui litigiu de drept, organele de stare civilă refuză să corecteze sau să modifice înscrierile din registrele de stare civilă.

(2) Cererea de constatare a inexactităţii înscrierilor din registrul de stare civilă se depune la instanţa judecătorească de la domiciliul petiţionarului sau de la sediul organului de stare civilă.

(1) În cererea de constatare a inexactităţii înscrierilor din registrul de stare civilă se indică datele referitoare la inexactitate, la corectările sau modificările solicitate de petiţionar, organul de stare civilă care a refuzat corectarea sau modificarea înscrierilor.

(2) La cererea de constatare a inexactităţii înscrierilor din registrul de stare civilă se anexează copia de pe certificatul respectiv, încheierea organului de stare civilă asupra refuzului de corectare sau modificare a înscrierilor şi alte documente care se referă la această problemă.

Instanţa judecătorească examinează cererea de constatare a inexactităţii înscrierilor din registrul de stare civilă cu citarea petiţionarului şi altor persoane interesate.

Hotărîrea judecătorească prin care se constată inexactitatea înscrierilor din registrul de stare civilă constituie temeiul corectării şi modificării înscrierilor de către organul de stare civilă.

(1) Reconstituirea procedurii judiciare în pricinile civile (reconstituirea actelor de procedură judiciară sau de executare a hotărîrii) pierdute total sau parţial care s-a încheiat cu pronunţarea hotărîrii ori cu încetarea procesului se efectuează de către instanţa judecătorească în modul stabilit în prezentul capitol.

(2) Prevederile prezentului capitol nu se aplică la reconstituirea procedurii judiciare pierdute pînă la soluţionarea pricinii în fond sau pînă la încetarea procesului. În astfel de cazuri, persoana interesată este în drept să intenteze o nouă acţiune conform regulilor generale, fapt care se va menţiona în încheierea judecătorească privind pornirea procesului.

(1) Cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute se depune de către participanţii la proces la instanţa care a soluţionat pricina în fond printr-o hotărîre sau care a pronunţat o încheiere de încetare a procesului.

(2) Cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute care conţinea actele de executare a hotărîrii se depune la instanţa locului de executare a hotărîrii.

(1) În cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute se indică procedura a cărei reconstituire o solicită petiţionarul, modul de soluţionare a pricinii în fond printr-o hotărîre sau printr-o încheiere de încetare a procesului, calitatea procesuală a petiţionarului, prezenţa altor participanţi, calitatea lor procesuală, domiciliul sau locul lor de aflare, circumstanţele, cunoscute petiţionarului, de dispariţie a procedurii judiciare, locul de aflare a copiilor de pe documentele procedurii pierdute, deţinătorii acestor copii, documentele a căror reconstituire o solicită petiţionarul, scopul reconstituirii lor, alte date.

(2) La cerere se anexează documentele care se referă la proces şi care s-au păstrat sau copiile de pe ele, chiar dacă nu sînt autentificate în modul stabilit.

(1) Cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute nu se impune cu taxă de stat, iar cheltuielile suportate de instanţă se trec în contul statului.

(2) Dacă cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute s-a făcut cu rea-credinţă, petiţionarul este obligat la plata cheltuielilor de judecată.

(1) Dacă petiţionarul nu a menţionat scopul adresării în judecată privind reconstituirea procedurii judiciare pierdute, instanţa judecătorească nu dă curs cererii, acordîndu-i un termen rezonabil pentru a indica scopul adresării în judecată.

(2) Dacă scopul adresării în judecată indicat de petiţionar nu favorizează apărarea drepturilor sau intereselor lui legitime, instanţa refuză să pornească procesul de reconstituire a procedurii judiciare pierdute sau, printr-o încheiere motivată, scoate cererea de pe rol dacă procesul a fost pornit.

(3) Instanţa refuză, printr-o încheiere motivată, să pornească procesul de reconstituire a procedurii judiciare pierdute care conţine acte de executare dacă poate fi eliberat un duplicat al titlului executoriu sau un alt act vizînd procedura executorie.

(1) În faza de pregătire a pricinii către dezbateri judiciare, judecătorul constată persoanele care au participat la efectuarea actelor de procedură sau au fost citate în calitate de martor. În caz de necesitate, constată şi persoanele care au făcut parte din completul de judecată la examinarea pricinii sau la redactarea actului de procedură pierdut ori care au participat la executarea hotărîrii judecătoreşti.

(2) La cererea petiţionarului sau din oficiu, instanţa reclamă participanţilor la procesul în procedura judiciară pierdută documentele care s-au păstrat, documentele care au fost eliberate persoanelor fizice şi organizaţiilor pînă la pierderea procedurii, copiile de pe ele, alte certificate şi documente importante pentru soluţionarea pricinii, ordonă grefierului să efectueze extrase din registrele instanţei cu informaţii despre actele de procedură judiciară pierdută sau actele de procedură în executare a hotărîrii pierdută.

(3) Pentru reconstituirea procedurii judiciare pierdute, instanţa poate dispune publicarea, din contul petiţionarului, într-un ziar mai răspîndit, a solicitării, adresate deţinătorilor de documente ale procedurii pierdute sau de copii de pe ele, de a le prezenta în instanţă.

(1) Cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute care conţine acte de procedură judiciară se examinează cu participarea petiţionarului şi a altor persoane interesate.

(2) Procedura judiciară pierdută privind actele de executare a hotărîrii se reconstituie şi în cazul în care hotărîrea a fost executată. Actul de executare a hotărîrii

judecătoreşti se reconstituie printr-o hotărîre judecătorească, cu menţinerea acţiunilor efectuate, indicate în actele de executare.

(1) Dacă materialele adunate nu sînt suficiente pentru reconstituirea hotărîrii procedurii judiciare pierdute, instanţa judecătorească, printr-o încheiere, dispune încetarea procesului de reconstituire a procedurii judiciare pierdute şi lămureşte participanţilor la proces că au dreptul de a depune în judecată o nouă acţiune conform regulilor generale. Încheierea de încetare a procesului nu poate fi atacată cu recurs.

(2) Examinarea cererii de reconstituire a hotărîrii judecătoreşti a procedurii judiciare pierdute nu se limitează cu termenul ei de păstrare. Dacă cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute are ca scop executarea ei, însă adresarea în judecată a avut loc după ce termenul de prezentare spre executare a titlului executor a expirat şi instanţa refuză repunerea în termen, procedura de reconstituire încetează.

(1) Hotărîrea judecătorească de reconstituire a procedurii judiciare pierdute sau încheierea de încetare a procesului, dacă au fost pronunţate în pricina respectivă, se reconstituie în mod obligatoriu.

(2) În hotărîrea judecătorească de reconstituire a hotărîrii judiciare pierdute sau a încheierii de încetare a procesului se menţionează datele prezentate instanţei şi examinate în şedinţă de judecată cu participarea tuturor participanţilor la procesul în procedura pierdută în a căror bază instanţa consideră constatat cuprinsul hotărîrii care se reconstituie.

(3) În motivul hotărîrii de reconstituire a procedurii judiciare pierdute se menţionează concluziile instanţei asupra probelor pe care le-a examinat şi asupra actelor procedurale efectuate în legătură cu procedura pierdută.

(4) Actele judiciare emise în vederea reconstituirii procedurii judiciare pierdute pot fi atacate cu recurs.

(1) Ordonanţa judecătorească este o dispoziţie dată unipersonal de judecător, în baza materialelor prezentate de creditor, privind încasarea de sume băneşti sau revendicarea de bunuri mobiliare de la debitor în pretenţiile specificate la art.345.

(2) Ordonanţa judecătorească reprezintă un act executoriu care se îndeplineşte în modul stabilit pentru executarea actelor judecătoreşti.

Se emite ordonanţă judecătorească în cazul în care pretenţia:

a) derivă dintr-un act juridic autentificat notarial;

b) rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu dispune altfel;

c) este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului, autentificat notarial;

d) ţine de încasarea pensiei de întreţinere a copilului minor care nu necesită stabilirea paternităţii, contestarea paternităţii (maternităţii) sau atragerea în proces a unor alte persoane interesate;

e) urmăreşte perceperea salariului sau unor alte drepturi calculate, dar neplătite salariatului;

f) este înaintată de organul de poliţie, de organul fiscal sau de organul de executare a actelor judecătoreşti privind încasarea cheltuielilor aferente căutării pîrîtului sau debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă;

g) rezultă din procurarea în credit a unor mărfuri;

h) rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă;

i) decurge din neonorarea de către agentul economic a datoriei faţă de Fondul Social;

j) rezultă din restanţele de impozit sau din asigurarea socială de stat;

k) urmăreşte deposedarea şi vînzarea forţată a obiectului gajului (bun mobiliar sau imobiliar).

(1) Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se depune în instanţă potrivit regulilor de competenţă jurisdicţională stabilite la cap.IV.

(2) Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se impune cu taxă de stat în proporţie de 50 la sută din taxa stabilită pentru cererea de chemare în judecată în acţiune civilă.

(3) În cazul în care cererea creditorului nu este acceptată, taxa de stat i se restituie.

(4) În caz de anulare a ordonanţei judecătoreşti, taxa de stat plătită de creditor nu se restituie.

(1) Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se depune în scris. În ea se indică:

a) instanţa în care se depune cererea;

b) numele sau denumirea creditorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal;

c) numele sau denumirea debitorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal;

d) pretenţia creditorului şi circumstanţele pe care se întemeiază;

e) documentele ce confirmă temeinicia pretenţiei;

f) documentele anexate.

(2) În cazul revendicării unui bun mobiliar, în cerere se indică valoarea lui. În pretenţiile de deposedare şi vînzare a obiectului gajului se indică valoarea bunului mobiliar sau a celui imobiliar.

(3) La depunerea cererii, creditorul prezintă probe privind respectarea procedurii prealabile sesizării instanţei.

(4) Cererea se semnează de creditor sau de reprezentantul lui. Dacă se depune de către reprezentant, la cerere se anexează documentul care atestă împuternicirile acestuia, autentificat în modul stabilit de lege.

(1) Judecătorul refuză să primească cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti din motivele consemnate la art.169 şi 170.

(2) Judecătorul refuză să primească cererea şi dacă:

a) pretenţia nu rezultă din art.345;

b) debitorul este în afara jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova;

c) nu sînt prezentate documentele care confirmă pretenţia creditorului;

d) din cerere şi din alte documente prezentate se constată existenţa unui litigiu de drept care nu poate fi soluţionat în temeiul documentelor depuse;

e) nu s-a respectat procedura prealabilă cerută de lege pentru sesizarea instanţei judecătoreşti.

(3) În cazul refuzului de a primi cererea, judecătorul emite, în termen de 5 zile de la depunerea ei în judecată, o încheiere, care nu poate fi atacată cu recurs.

(4) Refuzul de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti nu împiedică creditorul să înainteze pretenţiile sale în procedură de examinare a acţiunii civile. În acest caz, taxa de stat plătită de creditor se trece în contul taxei de înaintare a acţiunii civile.

(1) Dacă cererea nu corespunde prevederilor art.347 ori nu s-a plătit taxă de stat, judecătorul nu dă curs cererii şi, printr-o încheiere, stabileşte un termen de lichidare a neajunsurilor din cerere sau de plată a taxei de stat.

(2) Dacă, în conformitate cu indicaţiile judecătorului şi în termenul stabilit, creditorul îndeplineşte cerinţele enumerate la art.347 şi plăteşte taxă de stat, cererea este considerată depusă în ziua prezentării iniţiale în judecată. În caz contrar, judecătorul emite o încheiere de restituire a cererii.

(1) Ordonanţa judecătorească se pronunţă de judecător după examinarea pricinii în fond, fără citarea părţilor pentru explicaţii, fără dezbateri judiciare şi fără încheiere de proces-verbal.

(2) Ordonanţa judecătorească se eliberează în termen de 5 zile de la data depunerii cererii în judecată.

(1) În ordonanţa judecătorească se indică:

a) numărul dosarului şi data eliberării ordonanţei;

b) instanţa, numele judecătorului care a eliberat ordonanţa;

c) numele sau denumirea creditorului, domiciliul sau sediul, datele lor bancare;

d) numele sau denumirea debitorului, domiciliul sau sediul, datele lor bancare;

e) legea în al cărei temei este admisă pretenţia creditorului;

f) suma ce urmează a fi încasată sau bunul ce urmează a fi revendicat, valoarea lui;

g) despăgubirile şi penalităţile care sînt solicitate de creditor şi care urmează să fie încasate în temeiul legii sau al contractului;

h) taxa de stat plătită de debitor în favoarea creditorului sau a statului

i) termenul şi modul de contestare a ordonanţei judecătoreşti.

(2) În ordonanţa de încasare a pensiei de întreţinere a copilului minor, în afară de datele menţionate la alin.(1) lit.a), b), c), d), e) şi h), se indică locul şi data naşterii debitorului, locul lui de muncă, domiciliul, numele şi data naşterii fiecărui copil pentru care se încasează pensie de întreţinere, sumele ce urmează a fi încasate lunar şi termenul lor de încasare.

(3) Ordonanţa judecătorească se scrie pe blanchetă şi se semnează de emitent.

(1) După eliberarea ordonanţei, judecătorul trimite debitorului, cel tîrziu a doua zi, copia de pe ordonanţă printr-o scrisoare recomandată cu recipisă.

(2) În decursul a 10 zile de la primirea copiei de pe ordonanţă, debitorul este în drept să înainteze, prin intermediul oricăror mijloace de comunicare ce asigură veridicitatea obiecţiilor şi primirea lor la timp, în instanţa care a eliberat ordonanţa, obiecţiile sale motivate împotriva pretenţiilor admise.

(1) Dacă, în termenul stabilit la art.352, debitorul înaintează obiecţii motivate împotriva ordonanţei judecătoreşti, judecătorul o anulează printr-o încheiere, care nu se supune nici unei căi de atac.

(2) În încheierea de anulare a ordonanţei, judecătorul lămureşte că pretenţia creditorului poate fi înaintată debitorului în procedură de examinare a acţiunii civile. Copia de pe încheierea de anulare a ordonanţei judecătoreşti se expediază părţilor în cel mult 3 zile de la data pronunţării încheierii.

(1) Dacă, în termenul stabilit la art.352, instanţa judecătorească nu primeşte din partea debitorului obiecţii motivate sau dacă debitorul este de acord cu pretenţiile creditorului, judecătorul eliberează creditorului un al doilea exemplar de ordonanţă judecătorească, certificîndu-l cu sigiliul instanţei, pentru a fi prezentată spre executare.

(2) La solicitarea creditorului, ordonanţa judecătorească poate fi expediată de judecător organului de executare a actelor judecătoreşti.

(3) În cazul încasării la bugetul de stat a taxei de stat de la debitor în temeiul ordonanţei judecătoreşti, instanţa eliberează un titlu executoriu, care se certifică cu sigiliul instanţei şi se expediază organului de executare a actelor judecătoreşti.

(4) Ordonanţa judecătorească se păstrează în original în procedura judecăţii.

Cererea de declarare a insolvabilităţii se depune la Curtea de Apel Economică în conformitate cu prevederile prezentului cod şi ale altor legi.

Cererea de declarare a insolvabilităţii se judecă în instanţă conform normelor generale din prezentul cod, cu excepţiile şi completările stabilite de legislaţia insolvabilităţii.

Hotărîrile susceptibile de apel pot fi atacate, pînă a rămîne definitive, în instanţă de apel care, în baza materialelor din dosar şi a celor prezentate suplimentar, verifică corectitudinea constatării circumstanţelor de fapt ale pricinii, a aplicării şi interpretării normelor de drept real, precum şi respectarea normelor de drept procedural, la judecarea pricinii în primă instanţă.

(1) Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de judecătorii pot fi atacate cu apel la curţile de apel de drept comun.

(2) Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de judecătoriile economice de circumscripţie pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Economică.

(3) Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile pronunţate în primă instanţă de judecătoriile de drept comun şi de cele economice în litigii care rezultă din raporturile de contencios administrativ, precum şi alte hotărîri prevăzute de lege.

(4) Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile pronunţate în primă instanţă de curţile de apel de drept comun, de Curtea de Apel Economică, de Colegiul civil şi de contencios administrativ şi de Colegiul economic ale Curţii Supreme de Justiţie.

(5) Hotărîrile pronunţate în primă instanţă după reexaminarea pricinii pot fi atacate cu apel după reguli generale.

(1) Încheierile emise în primă instanţă nu pot fi atacate cu apel decît o dată cu hotărîrea, cu excepţia încheierilor care pot fi atacate cu recurs, separat de hotărîre, în cazurile specificate la art.423.

(2) Apelul declarat împotriva hotărîrii se consideră declarat şi împotriva încheierilor date în pricina respectivă, chiar dacă au fost emise după pronunţarea hotărîrii şi dacă atacarea încheierii nu se menţionează în cererea de apel.

(1) Sînt în drept să declare apel:

a) părţile şi alţi participanţi la proces;

b) persoanele care nu sînt participante la proces, dar care, prin hotărîre judecătorească, sînt lezate în drepturi;

c) reprezentantul în interesul apelantului, dacă este împuternicit în modul stabilit de lege;

d) martorul, expertul, specialistul şi interpretul, reprezentantul cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.

(2) Persoana interesată care a renunţat expres la apel în privinţa unei hotărîri nu mai are dreptul să declare apel.

(1) Coparticipanţii (coreclamanţii, copîrîţii) şi intervenienţii care participă în proces din partea apelantului se pot alătura la apel, dacă pretenţiile lor coincid cu pretenţiile apelantului, prezentînd o cerere scrisă. Pentru cererea de alăturare la apel nu se plăteşte taxă de stat.

(2) În cazul în care pretenţiile apelantului nu coincid cu pretenţiile alăturatului, acesta din urmă este în drept să depună apel după regulile generale, plătind taxă de stat.

(3) Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau cererii de apel nu i se dă curs, sau cererea a fost restituită, sau există alte motive care exclud soluţionarea fondului, alăturarea la apel prevăzută la alin.(1) produce efecte juridice în cazul în care a avut loc în interiorul termenului de apel şi persoana alăturată a plătit taxă de stat.

(1) Termenul de declarare a apelului este de 15 zile de la data comunicării hotărîrii motivate dacă legea nu dispune altfel. Termenul de apel curge şi în cazul comunicării concomitente a hotărîrii şi a somaţiei de executare. Dacă apelul se face înainte de comunicarea hotărîrii, aceasta se consideră comunicată la data depunerii apelului.

(2) Pentru persoanele care nu au fost atrase la proces, însă în privinţa drepturilor cărora instanţa a luat o hotărîre, termenul de apel curge din momentul cînd persoanele au luat cunoştinţă în mod legal de hotărîrea judecătorească.

(3) Termenul de apel se întrerupe prin decesul participantului la proces care avea interes să facă apel sau prin decesul mandatarului căruia i se comunicase hotărîrea. În astfel de cazuri, se face o nouă comunicare, iar termenul de apel începe să curgă din nou de la data comunicării hotărîrii. Pentru moştenitorii incapabili şi pentru cei limitaţi în capacitatea de exerciţiu sau pentru cei dispăruţi fără urmă termenul curge din ziua în care se numeşte tutorele sau curatorul.

(4) Repunerea în termen de apel se face de către instanţa de apel în cazurile şi în ordinea prevăzute de art.116.

(1) Termenul de apel suspendă executarea hotărîrii pronunţate în primă instanţă, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

(2) Apelul exercitat în termen este, de asemenea, suspensiv de executare a hotărîrii.

(1) Cererea de apel se depune în scris la instanţa judecătorească a cărei hotărîre se atacă, sub sancţiunea nulităţii, cu plata taxei de stat în cazul în care apelul se impune cu taxă, în condiţiile legii.

(2) Cererea de apel şi înscrisurile noi care nu au fost prezentate în primă instanţă se depun cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt, plus cîte o copie pentru instanţa de apel. Copiile de pe înscrisuri se legalizează în modul stabilit de lege.

(3) Înscrisurile alăturate, redactate într-o limbă străină se depun în traducere, certificată în modul stabilit de lege.

(1) În cererea de apel se indică:

a) instanţa căreia îi este adresat apelul;

b) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul apelantului, calitatea lui procedurală;

c) hotărîrea atacată, instanţa care a emis-o, completul de judecată, data emiterii;

d) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;

e) probele invocate în susţinerea apelului;

f) solicitarea apelantului;

g) numele şi domiciliul martorilor, dacă se cere a fi citaţi în apel;

h) documentele ce se anexează.

(2) În cererea de apel se poate indica şi alte date ce ţin de examinarea apelului.

(3) Cererea de apel se semnează de apelant sau de reprezentantul său. În ultimul caz, la cerere se anexează documentul, legalizat în modul stabilit, care certifică împuternicirile reprezentantului dacă în dosar lipseşte o astfel de împuternicire.

(4) La cererea de apel se anexează dovada de plată a taxei de stat dacă apelul se impune cu taxă.

(1) Participanţii la proces sînt în drept să prezinte în scris obiecţii împotriva apelului, anexînd înscrisurile care confirmă corectitudinea obiecţiilor.

(2) Referinţele şi înscrisurile trebuie să fie depuse cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt, plus cîte o copie pentru instanţa de apel, în termenul prevăzut la art.370 alin.(2).

(3) Copiile de pe înscrisuri se legalizează în modul stabilit de lege .

(1) Preşedintele primei instanţe, după ce primeşte cererea de apel şi înscrisurile alăturate care nu au fost prezentate în primă instanţă, dispune înregistrarea cererii de apel cel tîrziu a doua zi.

(2) Pînă la expedierea dosarului în instanţă de apel, apelantul este în drept să retragă apelul, înaintînd o cerere scrisă, care se anexează la dosar.

(3) După expirarea, pentru toţi participanţii la proces, a termenului de depunere a apelului, prima instanţă este obligată să expedieze a doua zi instanţei de apel dosarul împreună cu apelurile depuse şi înscrisurile alăturate care nu au fost prezentate în primă instanţă.

(4) Pînă la expirarea, pentru toţi participanţii la proces, a termenului de depunere a apelului, nimeni nu este în drept să reclame dosarul din prima instanţă. Participanţii la proces pot lua cunoştinţă de materialele din dosar, de apelurile şi referinţele depuse şi să înainteze referinţe motivate împotriva apelurilor şi referinţelor.

(1) Dacă cererea de apel nu întruneşte condiţiile prevăzute la art.364 şi 365 şi dacă cererea este depusă fără plata taxei de stat, judecătorul instanţei de apel dispune printr-o încheiere să nu se dea curs cererii, acordînd apelantului un termen pentru lichidarea neajunsurilor.

(2) Dacă apelantul îndeplineşte în termen indicaţiile din încheierea judecătorească, apelul se consideră depus la data prezentării iniţiale.

(3) Încheierea instanţei de apel de a nu se da curs cererii poate fi atacată cu recurs.

(1) Instanţa de apel restituie, printr-o încheiere, cererea dacă:

a) apelantul nu a îndeplinit în termen indicaţiile instanţei de apel din încheierea emisă în conformitate cu art.368 alin.(1);

b) apelul a fost depus în afara termenului legal, iar apelantul nu solicită repunerea în termen sau instanţa de apel a refuzat să efectueze repunerea în termen;

c) apelantul a înaintat o nouă pretenţie, neexaminată în primă instanţă;

d) cererea de apel a fost depusă de o persoană care nu este în drept să declare apel;

e) apelantul solicită restituirea apelului pînă la începerea dezbaterii pricinii în fond în instanţa de apel;

f) în virtutea legii, hotărîrea nu poate fi atacată în apel.

(2) Încheierea judecătorească de restituire a cererii de apel poate fi atacată cu recurs.

(1) Instanţa de apel va efectua, în termen de 15 zile de la data primirii dosarului spre examinare, actele procedurale în vederea pregătirii pricinii către dezbateri în şedinţă de judecată în conformitate cu art.185 şi art.186.

(2) Instanţa de apel expediază participanţilor la proces copii de pe cererea de apel şi de pe înscrisurile care nu au fost prezentate primei instanţe, citează părţile şi alţi participanţi la proces, propunîndu-le să depună, cu cel puţin 3 zile înainte de judecarea apelului, noi referinţe şi înscrisuri la dosar.

(3) Referinţele şi înscrisurile se depun cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt, plus cîte o copie pentru instanţa de apel.

(1) După expirarea termenului de pregătire a pricinii către dezbateri în şedinţă de judecată, apelul se examinează în cel mult 30 de zile.

(2) În pricini complicate şi în cazul necesităţii de a reclama probe suplimentare, preşedintele instanţei de apel poate prelungi cu cel mult 30 de zile termenul de examinare a apelului.

(3) Pentru unele categorii de pricini pot fi stabilite prin lege termene mai reduse de examinare a pricinii în instanţă de apel.

(1) Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să refacă ori să completeze probele administrate în primă instanţă, să prezinte noi probe, în condiţiile prezentului cod, iar instanţa de apel este obligată să administreze noi probe şi să constate noi circumstanţe dacă este necesar soluţionării juste a pricinii.

(2) Pot fi citaţi în instanţă de apel martorii audiaţi în primă instanţă dacă în cererea de apel se contestă depoziţiile lor.

(3) În apel nu se poate schimba calitatea procedurală a părţilor, temeiul sau obiectul acţiunii şi nici nu pot fi înaintate noi pretenţii. Se pot cere însă dobînzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri apărute după emiterea hotărîrii în primă instanţă, se poate solicita o compensaţie legală.

(1) Instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, ale referinţelor şi obiecţiilor înaintate, legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate în ceea ce priveşte constatarea circumstanţelor de fapt şi aplicarea legii în primă instanţă.

(2) În limitele apelului, instanţa de apel verifică circumstanţele şi raporturile juridice stabilite în hotărîrea primei instanţe, precum şi cele care nu au fost stabilite, dar care au importanţă pentru soluţionarea pricinii, apreciază probele din dosar şi cele prezentate suplimentar în instanţă de apel de către participanţii la proces.

(3) În cazul în care apelul nu este motivat ori motivaţia nu cuprinde argumente sau dovezi noi, instanţa de apel se pronunţă în fond, numai în temeiul celor invocate în primă instanţă.

(4) Instanţa de apel nu este legată de motivele apelului privind legalitatea hotărîrii primei instanţe, ci este obligată să verifice legalitatea hotărîrii în întregul ei.

(5) Instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apel.

(6) Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai dificilă decît aceea din hotărîrea atacată cu apel, cu excepţia cazurilor cînd consimte şi cînd hotărîrea este atacată şi de alţi participanţi la proces.

(1) Apelantul şi reprezentantul lui pot retrage apelul pînă la dezbaterea pricinii în fond în instanţă de apel. Retragerea se face în scris sau oral, în ultimul caz cu consemnare în proces-verbal.

(2) Retragerea apelului înaintat de procuror, de o altă persoană sau un organ împuternicit prin lege să se adreseze în judecată pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte persoane nu privează persoana în al cărei interes este declarat apelul de dreptul de a-l susţine după plata taxei de stat.

(3) Dacă se admite retragerea apelului, instanţa de apel dispune printr-o încheiere încetarea procedurii de apel, fapt ce se aduce la cunoştinţă participanţilor la proces, încetarea procedurii în privinţa persoanei care a renunţat la apel şi examinează apelurile altor participanţi la proces. Încheierea poate fi atacată cu recurs.

(1) Renunţarea reclamantului la acţiune şi tranzacţia încheiată între părţi după depunerea apelului se prezintă instanţei de apel în scris sub formă de cerere.

(2) Examinarea cererii reclamantului de renunţare la acţiune sau a cererii părţilor de încheiere a tranzacţiei, efectele admiterii sau respingerii renunţului sau tranzacţiei au loc în conformitate cu art.212.

(3) În caz de admitere a renunţului reclamantului la acţiune sau de confirmare a tranzacţiei dintre părţi, instanţa de apel anulează hotărîrea atacată şi dispune încetarea procesului dacă sînt respectate prevederile art.60 alin.(5).

(1) Dispoziţiile de procedură privind judecarea pricinilor civile în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel în măsura în care nu sînt contrare dispoziţiilor prezentului capitol.

(2) Rolul instanţei de apel se afişează pînă la şedinţa de judecată.

Preşedintele şedinţei de judecată deschide şedinţa şi anunţă pricina, numele apelantului, instanţa a cărei hotărîre este atacată, constată prezenţa participanţilor la proces şi reprezentanţilor, determină identitatea celor prezenţi, verifică împuternicirile persoanelor cu funcţie de răspundere şi ale reprezentanţilor.

(1) Preşedintele şedinţei de judecată anunţă completul de judecată şi informează participanţii la proces că au dreptul să facă propuneri de recuzare.

(2) Temeiul înaintării propunerilor de recuzare, modul soluţionării şi efectele admiterii lor sînt prevăzute la art.50, 53 şi 54.

(1) Neprezentarea în şedinţă de judecată a apelantului sau intimatului, a reprezentanţilor acestora, precum şi a unui alt participant la proces, citaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu împiedică judecarea apelului. Instanţa însă este în drept să amîne şedinţa dacă va constata că neprezentarea este motivată.

(2) Neprezentarea în şedinţă de judecată a apelantului căruia nu i s-a înmînat citaţia din cauza absenţei la adresa indicată în cererea de apel are ca efect scoaterea apelului de pe rol.

(3) În cazul în care constată că participantului la proces nu i s-a remis cererea de apel, probele noi, referinţele, instanţa de apel dispune amînarea procesului pentru remitere.

(1) Instanţa de apel soluţionează cererea şi demersul participantului la proces ce ţin de examinarea apelului după ce ascultă opiniile celorlalţi participanţi.

(2) Părţile şi ceilalţi participanţi la proces sînt în drept să ceară prezentarea unor noi probe a căror reclamare a fost respinsă de prima instanţă.

(3) Cererea şi demersurile înaintate se soluţionează în conformitate cu prevederile art.48, instanţa de apel nefiind în drept să le respingă din motivul respingerii lor în primă instanţă.

(1) Judecarea pricinii în instanţă de apel se deschide cu raportul asupra pricinii, prezentat de preşedintele şedinţei de judecată sau de un judecător.

(2) Raportorul expune circumstanţele pricinii, cuprinsul hotărîrii primei instanţe, motivele înaintării apelului, sumarul referinţelor depuse împotriva lui, conţinutul noilor probe prezentate instanţei de apel, alte date necesare verificării legalităţii şi temeiniciei hotărîrii.

Instanţa de apel este obligată să asculte explicaţiile participanţilor la proces prezenţi în şedinţa de judecată şi ale reprezentanţilor acestora. Primul ia cuvînt apelantul şi reprezentantul său, după aceea şi ceilalţi participanţi la proces în ordinea stabilită de instanţă. Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia cuvînt reclamantul.

(1) După explicaţiile participanţilor la proces, instanţa de apel verifică probele din dosar şi cele prezentate suplimentar de aceştia. Procedura de administrare a probelor în instanţă de apel este similară celei din primă instanţă.

(2) Instanţa de apel este în drept să dea citire explicaţiilor participanţilor la proces absenţi, precum şi depoziţiile martorilor care nu au fost citaţi.

(1) După examinarea pricinii în fond, preşedintele şedinţei de judecată oferă participanţilor la proces şi reprezentanţilor posibilitatea de a face demersuri sau completări. După ce soluţionează demersurile, instanţa trece la susţineri orale.

(2) Susţinerile orale se fac în conformitate cu prevederile art.233 şi art.234. Primul ia cuvînt apelantul. Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia cuvînt reclamantul.

(1) Instanţa de apel, după ce judecă apelul, este în drept:

a) să respingă apelul şi să menţină hotărîrea primei instanţe;

b) să admită apelul şi să modifice hotărîrea primei instanţe;

c) să admită apelul şi să caseze hotărîrea primei instanţe, emiţînd o nouă hotărîre;

d) să admită apelul şi să caseze hotărîrea primei instanţe, restituind pricina spre rejudecare în primă instanţă dacă a constatat încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept procedural specificate la art.388. La solicitarea participanţilor la proces, instanţa de apel este în drept să judece pricina în fond, fără a o restitui în primă instanţă, în cazurile prevăzute la art.388 alin.(1) lit.b), c), e) şi f);

e) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, dispunînd încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol.

(2) Dacă hotărîrea primei instanţe a fost casată pentru lipsă de competenţă materială sau jurisdicţională, pricina se trimite spre rejudecare instanţei competente, cu excepţia cazului în care se constată propria competenţă.

(1) Hotărîrea primei instanţe se casează sau se modifică de instanţa de apel dacă:

a) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii nu au fost constatate şi elucidate pe deplin;

b) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii, pe care prima instanţă le consideră constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice şi suficiente;

c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu circumstanţele pricinii;

d) normele de drept material sau normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat.

(2) O hotărîre legală în fond nu poate fi casată numai din motive formale.

Se consideră că normele de drept material sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească:

a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;

b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;

c) a interpretat eronat legea;

d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.

(1) Hotărîrea primei instanţe urmează a fi casată, independent de argumentele cererii de apel, dacă:

a) pricina a fost judecată de un judecător care nu era în drept să participe la judecarea ei;

b) pricina a fost judecată de instanţă în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată;

c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului;

d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces;

e) la emiterea hotărîrii a fost încălcat secretul deliberării;

f) hotărîrea nu este semnată de judecător sau este semnată de judecătorul nemenţionat în hotărîre;

g) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată;

h) în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural.

(2) Săvîrşirea altor încălcări decît cele consemnate la alin.(1) constituie temeiul casării hotărîrii numai dacă ele au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a pricinii.

(1) După încheierea dezbaterilor judiciare şi ascultarea susţinerilor orale, completul de judecată se retrage în camera de deliberare pentru adoptarea deciziei.

(2) Deliberarea judecătorilor şi adoptarea deciziei se efectuează conform prevederilor art. 238, 240, 241 şi 242.

(3) Decizia adoptată se pronunţă în şedinţă de judecată de preşedintele ei sau de un alt judecător din completul de judecată.

(4) Decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs în modul stabilit de prezentul cod.

(1) Decizia instanţei de apel trebuie să conţină:

a) denumirea instanţei care a emis decizia, completul de judecată;

b) locul şi data pronunţării deciziei;

c) numele sau denumirea apelantului şi calitatea lui procedurală;

d) expunerea succintă a hotărîrii primei instanţe, a motivelor cererii de apel, a noilor probe, lămuririle participanţilor la procesul în apel;

e) motivele concluziilor instanţei de apel şi referirea la legea guvernantă;

f) concluziile instanţei de apel în urma examinării apelului.

(2) În cazul respingerii apelului, instanţa de apel este obligată să indice în decizie motivele respingerii.

(3) În cazul casării integrale sau parţiale a hotărîrii şi restituirii pricinii spre rejudecare, instanţa de apel este obligată să menţioneze în decizie actele procedurale care trebuie efectuate în primă instanţă la rejudecarea pricinii.

(4) Decizia este semnată de toţi judecătorii care au examinat apelul, inclusiv de judecătorul care are opinie separată.

În cazurile prevăzute la art.271, instanţa de apel este în drept să pronunţe o încheiere interlocutorie.

(1) În caz de casare a hotărîrii primei instanţe şi de restituire a pricinii spre rejudecare, indicaţiile instanţei de apel expuse în decizie sînt obligatorii pentru instanţa care rejudecă pricina.

(2) Instanţa care examinează pricina în ordine de apel nu este în drept să prejudece în indicaţiile sale că o anumită probă ar inspira sau nu încredere, că unele probe ar fi mai temeinice decît altele şi nici să stabilească ce hotărîre ar trebui adoptată după rejudecarea pricinii.

(3) Indicaţiile instanţei de apel privind aplicarea legii sînt obligatorii pentru prima instanţă care rejudecă pricina.

(1) Hotărîrea primei instanţe este casată de instanţa de apel care dispune prin decizie încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiurile consemnate la art.265 şi 267.

(2) Decizia instanţei de apel privind încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol poate fi atacată cu recurs.

Decizia instanţei de apel rămîne definitivă în momentul pronunţării şi se execută conform prevederilor prezentului cod şi ale altor legi.

(1) În cazul în care cererea de apel depusă în termen sau depusă după repunere în termen este primită de instanţa de apel după judecarea pricinii în temeiul unor alte cereri de apel, instanţa este obligată să primească un astfel de apel şi să îl examineze conform regulilor stabilite de prezentul capitol.

(2) Dacă, după ce judecă apelul consemnat la alin.(1),ajunge la concluzia că decizia anterioară este ilegală sau neîntemeiată, instanţa de apel o casează şi emite o nouă decizie.

După examinarea pricinii în instanţă de apel, dosarul se restituie primei instanţe.

Pot fi atacate cu recurs:

a) hotărîrile pronunţate în primă instanţă de curţile de apel;

b) hotărîrile pronunţate în primă instanţă de Curtea Supremă de Justiţie;

c) alte hotărîri pentru care legea nu prevede calea apelului.

Sînt în drept să declare recurs:

a) părţile şi alţi participanţi la proces;

b) martorul, expertul, specialistul, interpretul şi reprezentantul cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.

(1) Curţile de apel judecă recursurile declarate împotriva hotărîrilor emise în prima instanţă fără drept de apel.

(2) Colegiul civil şi de contencios administrativ sau, după caz, Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie examinează recursurile declarate împotriva hotărîrilor emise în primă instanţă de către curtea de apel respectivă.

(3) Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, constituit în conformitate cu prevederile art.431 alin.(3), examinează recursurile declarate împotriva hotărîrilor emise în primă instanţă de Colegiul civil şi de contencios administrativ sau de Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie.

(1) Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care:

a) nu au fost constatate şi elucidate pe deplin circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea pricinii în fond;

b) nu au fost dovedite circumstanţele considerate de prima instanţă ca fiind stabilite;

c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu circumstanţele pricinii;

d) au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material sau normele de drept procedural.

(2) Se consideră că normele de drept material sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească:

a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;

b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;

c) a interpretat eronat legea;

d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.

(3) Se consideră că normele de drept procedural sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care:

a) pricina a fost judecată de un judecător care nu era în drept să participe la examinarea ei;

b) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată;

c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului;

d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces;

e) hotărîrea nu este semnată de judecător sau este semnată de judecătorul nemenţionat în hotărîre;

f) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată.

(4) Temeiurile prevăzute la alin.(3) se iau în considerare întotdeauna şi din oficiu de către instanţă.

(1) Coparticipanţii (coreclamanţii, copîrîţii) şi intervenienţii care participă în proces din partea recurentului se pot alătura la recurs, dacă poziţiile lor coincid în ceea ce priveşte temeiul recursului, prezentînd o cerere scrisă. Pentru cererea de alăturare la recurs nu se plăteşte taxă de stat.

(2) În cazul în care temeiurile recursului nu coincid, persoana alăturată este în drept să depună recurs după regulile generale, plătind taxă de stat.

(3) Dacă recurentul principal îşi retrage recursul sau cererii de recurs nu i se dă curs, sau cererea i-a fost restituită, sau există alte motive care exclud soluţionarea fondului, alăturarea la recurs prevăzută la alin.(1) produce efecte juridice în cazul în care a avut loc în interiorul termenului de recurs şi persoana alăturată a plătit taxă de stat.

(1) Recursul se declară, în condiţiile prezentului capitol, în termen de 15 zile de la data comunicării hotărîrii sau deciziei motivate, dacă legea nu prevede altfel.

(2) Pentru participanţii la proces, termenul de declarare a recursului începe să curgă de la data comunicării hotărîrii sau deciziei motivate, chiar dacă recursul a fost făcut anterior.

(3) Pentru persoanele care nu au fost atrase în proces, termenul de declarare a recursului începe să curgă din momentul în care au luat cunoştinţă, în mod legal, de hotărîrea sau decizia judecătorească.

(4) Repunerea în termenul de 15 zile poate fi efectuată de instanţa de recurs în condiţiile art.116.

Recursul suspendă executarea hotărîrii, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

(1) Recursul se depune de persoanele menţionate la art.398, cu respectarea prevederilor art.405.

(2) Recurentul depune recursul la instanţa a cărei hotărîre se atacă, însoţit de atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt, plătind taxă de stat în cazurile prevăzute de lege.

(3) Copiile de pe înscrisuri se certifică în modul prevăzut de lege.

(1) Cererea de recurs trebuie să fie dactilografiată şi trebuie să cuprindă:

a) denumirea instanţei la care se depune recursul;

b) numele, denumirea, calitatea procesuală a recurentului sau a persoanei ale cărei interese le reprezintă, adresa lor;

c) numele sau denumirea intimatului şi adresa lui;

d) data pronunţării hotărîrii atacate cu recurs;

e) denumirea instanţei care a emis hotărîrea în fond, data pronunţării şi dispozitivul hotărîrii, argumentele admiterii sau respingerii acţiunii;

f) esenţa şi temeiurile recursului, argumentul ilegalităţii sau netemeiniciei hotărîrii atacate, solicitările recurentului, propunerile respective;

g) data declarării recursului şi semnătura recurentului.

(2) La cererea de recurs se anexează dovada de plată a taxei de stat şi lista noilor înscrisuri.

(3) Dacă cererea de recurs se depune de un reprezentant, la ea se anexează documentul, legalizat în modul stabilit, care atestă împuternicirile acestuia dacă în dosar lipseşte o astfel de împuternicire.

(1) Preşedintele instanţei a cărei hotărîre este atacată cu recurs, după ce primeşte recursul şi înscrisurile alăturate, care nu au fost prezentate primei instanţe, dispune înregistrarea recursului cel tîrziu a doua zi.

(2) După expirarea, pentru toţi participanţii la proces, a termenului de declarare a recursului, instanţa judecătorească a cărei hotărîre este atacată în recurs expediază, în termen de 15 zile, dosarul împreună cu recursul în instanţa de recurs competentă.

(3) Pînă la expirarea, pentru toţi participanţii la proces, a termenului de declarare a recursului, nimeni nu este în drept să reclame dosarul din instanţa judecătorească. Participanţii la proces pot lua cunoştinţă de materialele din dosar, de recursurile şi înscrisurile alăturate şi să înainteze referinţe motivate împotriva recursului.

(1) Instanţa de recurs, după ce primeşte dosarul împreună cu cererea de recurs, desemnează un judecător care să prezinte raportul asupra pricinii în şedinţă de judecată. La Curtea Supremă de Justiţie, raportul poate fi făcut de un judecător sau de un judecător asistent.

(2) Judecătorul raportor:

a) verifică respectarea prevederilor art.400,402 şi 405 cu privire la declararea recursului. În caz contrar, se aplică prevederile art.408 şi art.409;

b) ordonă expedierea, către participanţii la proces, a copiilor de pe recurs şi de pe înscrisurile alăturate. Intimatului i se propune să prezinte referinţă cu cel puţin 5 zile înainte de data şedinţei de judecată;

c) stabileşte termenul judecării pricinii şi dispune citarea părţilor şi a celorlalţi participanţi la proces.

(3) Judecătorul raportor face parte în mod obligatoriu din completul de judecată la examinarea recursului. Dacă participarea lui în şedinţă este imposibilă, se numeşte un nou raportor cu cel puţin 3 zile înainte de judecarea pricinii.

(1) Dacă cererea de recurs nu întruneşte condiţiile prevăzute la art.405 şi dacă recursul este depus fără plata taxei de stat, instanţa de recurs dispune, printr-o încheiere, să nu se dea curs cererii, acordînd recurentului un termen pentru lichidarea neajunsurilor.

(2) Dacă recurentul îndeplineşte în termen indicaţiile din încheierea judecătorească, recursul se consideră depus la data prezentării sale iniţiale. În caz contrar, cererea de recurs se restituie recurentului.

(3) Încheierea instanţei de recurs de a nu da curs cererii poate fi atacată cu recurs dacă face imposibilă judecarea de mai departe a pricinii.

(1) Cererea de recurs se restituie dacă:

a) recursul nu este declarat în temeiurile consemnate la art.400;

b) a fost depusă în afara termenului legal, iar recurentul nu solicită repunere în termen;

c) a fost depusă de o persoană care nu este în drept să declare recurs;

d) recurentul solicită restituirea recursului pînă la dezbaterea pricinii în fond în instanţă de recurs.

(2) După lichidarea neajunsurilor şi respectarea celorlalte reguli stabilite de lege pentru declararea recursului, restituirea cererii în cazurile prevăzute la alin.(1) lit.a) şi c) nu împiedică depunerea repetată a recursului în interiorul termenului prevăzut de lege.

(1) La judecarea pricinii în recurs, instanţa verifică, în limitele recursului declarat, în baza materialelor din dosar şi a noilor înscrisuri, corectitudinea aplicării şi interpretării de către prima instanţă a normelor de drept material şi procedural.

(2) Instanţa de recurs verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii primei instanţe în întregul ei şi în ceea ce priveşte persoanele care nu au declarat recurs.

(3) Recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai dificilă decît aceea din hotărîrea atacată cu recurs, cu excepţia cazurilor cînd consimte şi cînd hotărîrea este atacată şi de alţi participanţi la proces.

(1) Pînă la începerea dezbaterii recursului în fond, recurentul şi reprezentantul său pot retrage recursul. Retragerea se face prin depunerea unei cereri scrise.

(2) Recursul se retrage în condiţiile art.374, care se aplică în modul corespunzător.

(1) Renunţarea reclamantului la acţiune şi tranzacţia încheiată între părţi după depunerea recursului se prezintă instanţei de recurs în scris sub formă de cerere.

(2) Examinarea cererii reclamantului de renunţare la acţiune sau a cererii părţilor de încheiere a tranzacţiei, efectele admiterii sau respingerii renunţului sau tranzacţiei au loc în conformitate cu art.375.

(1) Dispoziţiile de procedură privind judecarea pricinilor civile în instanţă de apel se aplică şi în instanţa de recurs în măsura în care nu sînt contrare dispoziţiilor prezentului capitol.

(2) În instanţă de recurs nu se poate schimba calitatea părţilor, temeiul sau obiectul acţiunii şi nici nu se pot înainta pretenţii noi.

(3) În instanţă de recurs nu se pot prezenta probe noi, cu excepţia înscrisurilor.

(4) În instanţă de recurs nu se încheie proces-verbal.

(1) Neprezentarea în şedinţă de judecată a participantului la proces sau a reprezentantului, citaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu împiedică judecarea recursului.

(2) În cazul neprezentării în şedinţă de judecată a participantului la proces căruia nu i s-a comunicat în mod legal locul, data şi ora şedinţei sau căruia nu i s-a expediat copia de pe recurs sau de pe noile înscrisuri, instanţa este în drept să amîne şedinţa.

(1) Instanţa de recurs soluţionează cererea şi demersul participantului la proces după ce ascultă opiniile celorlalţi participanţi.

(2) Cererea şi demersul participantului la proces se soluţionează în condiţiile art.380.

(1) După examinarea cererilor şi demersurilor participanţilor la proces, instanţa de recurs este obligată să asculte explicaţiile participanţilor la proces prezenţi în şedinţa de judecată şi ale reprezentanţilor acestora. Primul ia cuvînt recurentul şi reprezentantul său, după aceea intimatul şi reprezentantul său. Dacă ambele părţi au declarat recurs, primul ia cuvînt reclamantul. Ordinea ascultării explicaţiilor celorlalţi participanţi la proces se stabileşte de instanţă.

(2) Părţile şi ceilalţi participanţi la proces au dreptul la o singură replică asupra problemelor apărute în cadrul dezbaterilor.

(3) Prevederile prezentului articol au incidenţă şi asupra procedurii de examinare a recursului în Curtea Supremă de Justiţie, cu excepţia faptului că în această instanţă părţile vor participa, în mod obligatoriu, prin intermediul unui avocat sau al unui alt reprezentant licenţiat în drept, care îşi va argumenta poziţia prin motive de fapt şi de drept. Luările de cuvînt ale reprezentanţilor părţilor nu vor depăşi 30 minute, preşedintele şedinţei fiind în drept să limiteze pledoariile.

(notă: declarat neconstituţional)

(1) Instanţa de recurs, după ce judecă recursul, este în drept:

a) să respingă recursul şi să menţină hotărîrea primei instanţe;

b) să admită recursul şi să modifice hotărîrea primei instanţe;

c) să admită recursul şi să dea o nouă hotărîre fără a restitui pricina spre rejudecare, anulînd hotărîrea primei instanţe dacă nu este necesar să verifice suplimentar dovezile prezentate în instanţă de recurs şi dacă circumstanţele pricinii au fost stabilite de prima instanţă, însă normele de drept material au fost aplicate eronat;

d) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, restituind pricina spre rejudecare în primă instanţă în cazul în care eroarea judiciară a primei instanţe nu poate fi corectată de instanţa de recurs;

e) să admită recursul şi să caseze hotărîrea primei instanţe, luînd spre examinare pricina dacă constată că este competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă sau în recurs;

f) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, dispunînd încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol dacă există temeiurile prevăzute la art.265 şi 267.

(2) Dacă se constată mai multe motive întemeiate dintre care unele ţin de modificare, iar altele de casare, instanţa de recurs, pentru a asigura o judecată unitară, casează integral hotărîrea atacată.

(3) Hotărîrea sau încheierea casată nu are nici o putere legală. Actele de asigurare sau de executare efectuate în temeiul unei astfel de hotărîri sau încheieri îşi pierd puterea legală dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.

Deliberarea judecătorilor, adoptarea deciziei şi pronunţarea ei se efectuează în condiţiile art.389.

(1) Decizia instanţei de recurs trebuie să cuprindă:

a) denumirea instanţei care a emis decizia, completul de judecată;

b) indicaţia locului şi data emiterii deciziei;

c) numele sau denumirea recurentului, calitatea lui procedurală;

d) expunerea succintă a circumstanţelor pricinii şi rezumatul hotărîrii atacate cu recurs;

e) rezumatul recursului, al noilor înscrisuri şi referinţe prezentate în instanţă de recurs, al explicaţiilor participanţilor la proces prezenţi la judecarea recursului;

f) temeiurile concluziilor instanţei de recurs şi referinţa la legea guvernantă;

g) concluziile făcute de instanţa de recurs în urma judecării recursului.

(2) În cazul respingerii recursului, instanţa de recurs este obligată să indice în decizie motivele respingerii.

(3) În cazul casării integrale sau parţiale a hotărîrii şi restituirii pricinii spre rejudecare, instanţa de recurs este obligată să menţioneze în decizie actele procedurale care trebuie efectuate în primă instanţă la rejudecarea pricinii.

(1) În caz de casare a hotărîrii primei instanţe şi de restituire a pricinii spre o rejudecare, indicaţiile instanţei de recurs expuse în decizie sînt obligatorii pentru instanţa care rejudecă pricina.

(2) În cazul restituirii pricinii spre rejudecare, instanţa de recurs nu este în drept să prejudece în indicaţiile sale că o anumită probă ar inspira sau nu încredere, că unele probe ar fi mai temeinice decît altele şi nici să stabilească ce hotărîre ar trebui adoptată după rejudecarea pricinii.

(3) Indicaţiile instanţei de recurs privind aplicarea legii sînt obligatorii pentru instanţa care rejudecă pricina.

Decizia instanţei de recurs rămîne irevocabilă din momentul pronunţării.

(1) În cazul în care recursul depus în termen sau depus după repunere în termen este primit de instanţa de recurs după judecarea pricinii în temeiul unor alte recursuri, instanţa de recurs este obligată să primească un astfel de recurs şi să îl examineze conform regulilor stabilite de prezentul capitol.

(2) Dacă, după ce judecă recursul consemnat la alin.(1), ajunge la concluzia că decizia anterioară este ilegală sau neîntemeiată, instanţa de recurs o casează şi emite o nouă decizie.

(1) Încheierea dată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, separat de hotărîre, de către părţi şi de ceilalţi participanţi la proces în cazurile prevăzute de prezentul cod şi de alte legi, precum şi în cazurile în care încheierea face imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului. Ea se examinează în recurs conform regulilor stabilite de prezentul capitol.

(2) Împotriva celorlalte încheieri pronunţate în primă instanţă nu se poate face recurs.

(1) Curţile de apel examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise în primă instanţă.

(2) Colegiul civil şi de contencios administrativ sau, după caz, Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise în primă instanţă de către curţile de apel de drept comun şi, respectiv, de Curtea de Apel Economică.

(3) Colegiul civil şi de contencios administrativ lărgit sau, după caz, Colegiul economic lărgit al Curţii Supreme de Justiţie examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise de Colegiul civil şi de contencios administrativ sau de Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie.

Termenul de declarare a recursului împotriva încheierii este de 15 zile de la pronunţarea ei.

Depunerea şi examinarea recursului împotriva încheierii se efectuează în modul stabilit de prezentul capitol.

Instanţa de recurs, după ce examinează recursul împotriva încheierii, este în drept:

a) să respingă recursul şi să menţină încheierea;

b) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, restituind pricina spre rejudecare în primă instanţă;

c) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, soluţionînd prin decizie problema în fond.

Decizia instanţei de recurs pronunţată după examinarea recursului împotriva încheierii emise în primă instanţă rămîne irevocabilă din momentul pronunţării şi nu se supune nici unei căi de atac.

(1) Pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate de curţile de apel în calitate de instanţă de apel.

(2) Încheierile date în apel pot fi atacate cu recurs numai o dată cu decizia, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs şi cînd încheierea face imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului.

(3) Recursul împotriva deciziei se consideră declarat şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost emise după pronunţarea hotărîrii atacate cu recurs.

(4) Nu pot fi atacate cu recurs deciziile de trimitere a cauzei la rejudecare ce nu se supun nici unei căi de atac, nici hotărîrile în a căror privinţă persoanele indicate la art.430 nu au folosit calea de apel, din moment ce legea prevede această cale de atac, sau în privinţa cărora apelul a fost retras în modul prevăzut la art.374.

Sînt în drept să declare recurs:

a) părţile şi alţi participanţi la proces;

b) martorul, expertul, specialistul, interpretul şi reprezentantul, cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.

(1) Examinarea recursului împotriva deciziilor instanţelor de apel ţine de competenţa Curţii Supreme de Justiţie.

(2) Asupra admisibilităţii recursului decide un complet din 3 judecători desemnaţi de preşedintele colegiului respectiv al Curţii Supreme de Justiţie.

(3) Examinarea recursului admisibil se efectuează de colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, format din 5 judecători, care se constituie de Plenul Curţii Supreme de Justiţie, în conformitate cu legea, de regulă din rîndul judecătorilor colegiului respectiv. Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, preşedintele şi, după caz, vicepreşedintele colegiului respectiv sînt de drept preşedinţi ai colegiului lărgit. În

cazul în care aceştia sînt în imposibilitatea de a participa la judecarea cauzei, plenul completează colegiul lărgit, desemnînd concomitent şi preşedintele lui.

Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural prevăzute la art.400 alin.(2) şi (3).

Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care:

a) recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.400 alin. (2) şi (3) sau este vădit nefondat;

b) recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevăzut la art.434;

c) persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare;

d) recursul este abuziv sau este depus repetat după examinarea lui.

(1) Recursul se declară în termen de 15 zile de la data pronunţării deciziei, iar în cazul redactării acesteia, de la data înştiinţării scrise a părţilor despre semnarea hotărîrii redactate. Recursul declarat în termen de 2 luni de la data pronunţării sau înştiinţării se consideră depus în termen.

(2) Termenul de 2 luni este termen de decădere şi nu poate fi restabilit.

(1) Recursul suspendă executarea hotărîrii în cazul strămutării de hotare, distrugerii de plantaţii şi semănături, demolării de construcţii sau de orice bun imobil, în alte cazuri prevăzute de lege.

(2) La cererea recurentului, instanţa învestită cu judecarea recursului este în drept să dispună suspendarea executării hotărîrii atacate cu recurs dacă recurentul a depus cauţiune.

(3) Cauţiunea se depune în pricinile patrimoniale în care hotărîrile nu au fost executate, în mărimea valorii acţiunii admise prin hotărîrea contestată.

(4) Cauţiunea se depune la Departamentul de executare a hotărîrilor judecătoreşti din cadrul Ministerului Justiţiei, care eliberează certificatul corespunzător, ce urmează să fie anexat la cererea de suspendare a executării hotărîrii atacate cu recurs.

(5) În cazul în care recursul este admis cu adoptarea unei noi hotărîri prin care acţiunea este respinsă, suma depusă se restituie în temeiul acestei hotărîri.

(6) În cazul în care recursul este admis cu casarea hotărîrii şi remiterea pricinii la rejudecare, cauţiunea rămîne, pînă la adoptarea unei noi hotărîri irevocabile, la contul în care este depus.

(7) Dacă instanţa de recurs menţine hotărîrile atacate, suma respectivă se utilizează în contul executării hotărîrii, în modul prevăzut de lege.

(1) Recursul se depune de persoanele menţionate în art.430, cu respectarea condiţiilor prevăzute de art.437.

(2) Recurentul depune recursul la Curtea Supremă de Justiţie, însoţit de atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt, plătind taxă de stat în cazurile prevăzute de lege.

(1) Cererea de recurs trebuie să fie dactilografiată şi trebuie să cuprindă:

a) denumirea instanţei la care se depune recursul;

b) numele, denumirea, calitatea procesuală a recurentului sau a persoanei ale cărei interese le reprezintă, adresa lor;

c) numele sau denumirea, adresa intimatului;

d) data pronunţării deciziei atacate cu recurs;

e) denumirea instanţei care a emis decizia în apel, data pronunţării şi dispozitivul deciziei, argumentele admiterii sau respingerii apelului;

f) esenţa şi temeiurile recursului, argumentul ilegalităţii deciziei atacate,solicitările recurentului, propunerile respective;

g) data declarării recursului şi semnătura recurentului.

(2) La cererea de recurs trebuie să se anexeze dovada de plată a taxei de stat, prevederile art.85 alin.(4) şi ale art.86 neavînd incidenţă.

(3) În cazul cînd recursul este declarat prin reprezentant, la cererea de recurs se anexează şi documentul, legalizat în modul stabilit, care atestă împuternicirile acestuia dacă în dosar lipseşte o astfel de împuternicire.

(1) Cererea de recurs se înregistrează la serviciul grefă al Curţii Supreme de Justiţie.

(2) Dacă cererea de recurs nu corespunde prevederilor art.437 ori s-a depus fără plata taxei de stat, instanţa, printr-o adresă semnată de preşedintele sau vicepreşedintele colegiului respectiv, o restituie în termen de 5 zile.

(3) Restituirea cererii de recurs nu împiedică declararea repetată a recursului după lichidarea neajunsurilor şi respectarea celorlalte reguli stabilite de lege pentru declararea lui.

(4) Dacă cererea de recurs corespunde prevederilor art.437, serviciul grefă al Curţii Supreme de Justiţie remite recursul cancelariei colegiului respectiv, care va înregistra intentarea procedurii în recurs.

(1) După intentarea procedurii în recurs, Curtea Supremă de Justiţie solicită, în cel mult 10 zile, dosarul de la instanţa respectivă.

(2) După parvenirea dosarului, preşedintele şi, după caz, vicepreşedintele Colegiului civil şi de contencios administrativ sau al Colegiului economic al Curţii Supreme de Justiţie desemnează un complet din 3 judecători, inclusiv un judecător raportor, pentru a decide asupra admisibilităţii recursului.

(3) Judecătorul raportor verifică, în cel mult 3 luni, încadrarea în prevederile legii a temeiurilor invocate în recurs şi face un raport verbal în faţa completului de judecată instituit în conformitate cu alin.(2).

(1) În cazul în care se constată existenţa unuia din temeiurile prevăzute la art.433, completul din 3 judecători decide, printr-o încheiere nemotivată, nesusceptibilă de atac, asupra inadmisibilităţii recursului. În astfel de cazuri, se redactează un raport asupra inadmisibilităţii care, împreună cu copia de pe recurs şi copia de pe încheiere, se păstrează în instanţa de recurs, în dosarul procedurii respective.

(2) Asupra admisibilităţii recursului se decide fără citarea părţilor.

(1) În cazul în care completul de judecată a decis că recursul este admisibil, el se trimite spre judecare colegiului lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, constituit în conformitate cu art.431 alin.(3).

(2) Preşedintele colegiului lărgit stabileşte, în cel mult o lună, termenul de judecare a recursului şi dispune să se comunice faptul participanţilor la proces. O dată cu citarea, părţilor li se expediază copia de pe recurs, cu înştiinţarea necesităţii depunerii obligatorii, cel tîrziu cu 5 zile înainte de judecată, a referinţei asupra recursului declarat.

(1) Judecînd recursul declarat împotriva deciziei date în apel, instanţa verifică, pe baza actelor din dosar, în limitele invocate în recurs, legalitatea hotărîrii atacate, fără a administra noi dovezi.

(2) Instanţa de recurs este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în recurs.

(3) În cazul în care, la judecarea recursului, se constată că soluţionarea cauzei poate conduce la o contradicţie faţă de o hotărîre anterioară a Curţii Supreme de Justiţie sau că se ridică o problemă importantă de drept, precum şi în cazul cînd soluţionarea pricinii prezintă un interes deosebit pentru practica judiciară sau pentru evaluarea dreptului, colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie se desesizează în favoarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, care va judeca recursul.

(4) Desesizarea se efectuează printr-o încheiere nemotivată, care nu este susceptibilă de atac.

(1) Pînă la retragerea completului de judecată în camera de deliberare, recursul poate fi retras de persoana care l-a declarat. Retragerea poate fi făcută de parte sau printr-un mandatar special. Declaraţia de retragere a recursului se face în instanţa care s-a învestit cu judecarea recursului.

(2) În cazul admiterii retragerii recursului, instanţa competentă dispune, printr-o încheiere irevocabilă, încetarea procedurii în recurs.

(1) La judecarea recursului împotriva deciziilor şi încheierilor instanţei de apel, se aplică dispoziţiile de procedură, indicate în secţiunea 1 din prezentul capitol, în măsura în care nu sînt contrare dispoziţiilor din prezenta secţiune.

(2) Judecarea recursului se face cu citarea părţilor. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea recursului.

(3) În instanţa de recurs, părţile participă, în mod obligatoriu, prin intermediul avocatului sau al unui alt reprezentant licenţiat în drept. Reprezentanţii părţilor îşi argumentează poziţia prin motive de drept, astfel încît luările de cuvînt să nu depăşească 30 de minute, preşedintele şedinţei fiind în drept să limiteze pledoariile.

(notă: declarat neconstituţional)

(1) Instanţa, după ce judecă recursul, este în drept:

a) să respingă recursul ca fiind nefondat şi să menţină decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, precum şi încheierile atacate cu recurs;

b) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, pronunţînd o nouă hotărîre;

c) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, restituind pricina spre rejudecare în primă instanţă sau, după caz, în instanţă de apel, cînd eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs;

d) să admită recursul şi să caseze decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, dispunînd încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol dacă există temeiurile prevăzute la art.265 şi 267.

(2) Hotărîrea sau decizia casată nu are nici o putere legală. Actele de asigurare sau de executare făcute în temeiul unei astfel de hotărîri sau decizii îşi pierd puterea legală dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.

(3) În urma examinării recursului, instanţa de recurs emite decizii şi încheieri, cu excepţia Plenului Curţii Supreme de Justiţie care emite hotărîri.

(4) Actele de dispoziţie ale instanţei de recurs devin irevocabile în momentul pronunţării.

(5) În urma judecării recursului, instanţa este în drept să pronunţe dispozitivul deciziei sau a hotărîrii, care urmează să fie redactate în termen de o lună.

Pot fi supuse revizuirii hotărîrile, încheierile şi deciziile irevocabile ale tuturor instanţelor judecătoreşti, în condiţiile prezentului capitol.

Sînt în drept să depună cerere de revizuire:

a) părţile şi alţi participanţi la proces;

b) persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin hotărîrea sau decizia emisă;

c) Procurorul General, în cazurile prevăzute la art.449 lit.j).

(1) Cererea de revizuire împotriva unei hotărîri rămase irevocabilă prin neatacare se soluţionează de instanţa care a pronunţat hotărîrea în fond.

(2) Cererea de revizuire împotriva unei hotărîri care, fiind supusă căilor de atac, a fost menţinută, modificată sau casată, emiţîndu-se o nouă hotărîre, se soluţionează de instanţa care a menţinut, a modificat hotărîrea sau a emis o nouă hotărîre.

(3) Cererea de revizuire declarată în temeiurile prevăzute la art.449 lit.j) se examinează în toate cazurile de Curtea Supremă de Justiţie, în conformitate cu prevederile art.453.

Revizuirea se declară în cazul în care:

a) instanţa judecătorească a depăşit, la pronunţarea hotărîrii, atribuţiile puterii judecătoreşti;

b) s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, că unul dintre participanţii la proces sau unul dintre judecători a comis o infracţiune în legătură cu judecarea pricinii;

c) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;

d) după emiterea hotărîrii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces;

e) prin sentinţă penală irevocabilă, au fost declarate mincinoase depoziţiile martorului, fals raportul de expertiză, incorectă traducerea, fals înscrisul ori falsă proba materială în al căror temei s-a emis hotărîrea;

f) s-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentinţa sau decizia instanţei judecătoreşti sau hotărîrea ori decizia unui alt organ care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere;

g) instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost atrase în proces;

h) hotărîrea pronunţată împiedică adoptarea unei hotărîri legale într-o altă cauză;

i) a fost aplicată o lege declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională;

j) Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a derulat o procedură amiabilă într-o cauză unde figurează ca parte în proces Guvernul Republicii Moldova, care consideră că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;

k) Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că persoana interesată poate obţine, potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel puţin parţială, prin anularea hotărîrii pronunţate de o judecată din ţară.

Cererea de revizuire se depune:

a) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele respective – în cazurile prevăzute la art.449 lit.a), g), h) şi i);

b) în termen de 3 luni din ziua în care a devenit irevocabilă sentinţa penală – în cazurile prevăzute la art.449 lit.b) şi e);

c) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior şi nu i-au putut fi cunoscute – în cazurile prevăzute la art.449 lit.c);

d) în termen de 3 luni din ziua în care s-a descoperit înscrisul respectiv – în cazurile prevăzute la art.449 lit.d);

e) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de hotărîrea, sentinţa sau decizia anulată sau modificată care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere – în cazurile prevăzute la art.449 lit.f);

f) în interiorul termenului de derulare a procedurii amiabile la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului – în cazul prevăzut la art.449 lit.j);

g) în termen de 3 luni după emiterea hotărîrii Curţii Europene pentru Drepturile Omului – în cazul prevăzut la art.449 lit.k).

(1) Cererea de revizuire se depune în scris de persoanele menţionate la art.447, indicîndu-se în mod obligatoriu temeiurile consemnate la art.449 şi anexîndu-se probele ce le confirmă.

(2) Cererea de revizuire se depune la instanţa competentă prevăzută la art.448.

(3) La cererea de revizuire se anexează dovada de plată a taxei de stat.

(4) Nu se admite depunerea repetată a cererii de revizuire.

(5) Instanţa de revizuire este în drept să suspende executarea hotărîrii a cărei revizuire se cere dacă se depune o cauţiune în condiţiile art.435.

(1) Instanţa examinează cererea de revizuire în şedinţă publică în conformitate cu normele de examinare a cererii de chemare în judecată.

(2) Dezbaterile sînt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

(3) Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea cererii de revizuire.

(1) După ce examinează cererea de revizuire, instanţa emite unul din următoarele acte de dispoziţie:

a) încheierea de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă;

b) încheierea de admitere a cererii de revizuire şi de casare a hotărîrii sau deciziei supuse revizuirii.

(2) Încheierea de admitere a cererii de revizuire se pronunţă în camera de deliberare şi se supune căilor de atac o dată cu fondul, în condiţiile legii.

(3) Încheierea de respingere a cererii de revizuire poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară, cu excepţia cazurilor în care cererea de revizuire este examinată de Curtea Supremă de Justiţie.

(4) În cazul în care o hotărîre sau o decizie neexaminată în recurs a fost supusă revizuirii, pricina se judecă, după casarea hotărîrii sau deciziei, conform regulilor generale stabilite de prezentul cod, de către instanţa care a admis revizuirea.

(5) În cazul în care o hotărîre examinată în recurs pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul a fost supusă revizuirii, pricina se trimite, după casarea hotărîrii, la rejudecare în instanţa care a emis hotărîrea.

(6) În cazul în care o hotărîre examinată anterior în apel şi în recurs a fost supusă revizuirii, pricina se trimite, după admiterea cererii de revizuire, la rejudecare în apel.

(7) În urma judecării cauzei după admiterea cererii de revizuire, instanţa adoptă o hotărîre, care poate fi supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărîrea revizuită.

(1) Cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale (denumite în continuare persoane străine) beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova, în condiţiile legii. Reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o altă garanţie din motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliu ori sediu în Republica Moldova.

(2) Republica Moldova poate stabili retorsiunea faţă de persoanele statelor în care există restricţii ale drepturilor procedurale ale cetăţenilor şi organizaţiilor Republicii Moldova.

(1) Capacitatea procedurală de folosinţă şi capacitatea procedurală de exerciţiu a cetăţenilor străini şi apatrizilor în procesele civile este guvernată de legea naţională a acestora.

(2) Se consideră lege naţională a cetăţeanului străin legea statului a cărui cetăţenie o deţine. Dacă cetăţeanul, concomitent cu cetăţenia Republicii Moldova, are şi o altă cetăţenie, legea lui naţională se consideră legea Republicii Moldova. În cazul în care persoana deţine cetăţenia mai multor state, legea lui naţională se consideră legea statului în care îşi are domiciliul. Dacă cetăţeanul străin are domiciliu în Republica Moldova, legea lui naţională se consideră legea Republicii Moldova.

(3) Se consideră lege naţională a apatridului legea statului în care îşi are domiciliul.

(4) Persoana care, în conformitate cu legea naţională, nu beneficiază de capacitatea de exerciţiu al drepturilor procedurale poate fi declarată, pe teritoriul Republicii Moldova, cu capacitate de exerciţiu dacă dispune, conform legislaţiei acesteia, de capacitatea de exerciţiu al acestor drepturi.

(1) Se consideră lege naţională a organizaţiei străine legea statului în care aceasta este fondată. În baza legii naţionale, organizaţiei străine i se determină capacitatea procedurală de folosinţă.

(2) Organizaţia străină care, potrivit legii naţionale, nu beneficiază de capacitate procedurală de folosinţă poate fi declarată pe teritoriul Republicii Moldova, în conformitate cu legislaţia ei, ca avînd o astfel de capacitate.

(3) Capacitatea procedurală de folosinţă a unei organizaţii internaţionale se determină în baza contractului internaţional în conformitate cu care este fondată, a actelor de constituire sau a acordului cu autorităţile competente ale Republicii Moldova.

(1) Intentarea în instanţa judecătorească a Republicii Moldova unei acţiuni către un alt stat, antrenarea acestuia în proces în calitate de pîrît sau de intervenient, punerea sub sechestru a bunului său amplasat pe teritoriul Republicii Moldova sau adoptarea împotriva bunului unor alte măsuri de asigurare a acţiunii, sau punerea lui sub sechestru în procedura de executare a hotărîrii judecătoreşti se pot face numai cu consimţămîntul organelor competente ale statului respectiv, dacă legea naţională sau tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte nu prevede altfel.

(2) În pricini civile, organizaţiile internaţionale cad sub jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în limitele stabilite de tratatele internaţionale şi de legile Republicii Moldova.

(3) În procese civile, reprezentanţii diplomatici ai altor state acreditaţi în Republica Moldova şi celelalte persoane menţionate în tratatele internaţionale sau în legile Republicii Moldova sînt supuşi jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în limitele stabilite de normele dreptului internaţional sau de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

(1) În procesele civile cu element de extraneitate, instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova aplică legislaţia procedurală a ţării dacă nu s-a dispus altfel în mod expres.

(2) Obiectul şi temeiul acţiunii civile în procesele cu element de extraneitate sînt determinate de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios. După aceeaşi lege se determină şi calitatea procesuală a părţilor.

(3) Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi puterea doveditoare a înscrisului care îl constată sînt cele prevăzute de legea locului unde a fost încheiat actul juridic sau de legea aleasă de părţi dacă ele au dreptul să o aleagă.

(4) Proba faptelor se face potrivit legii locului unde s-au produs. Cu toate acestea, este posibilă şi aplicarea legii Republicii Moldova dacă ea admite şi alte mijloace probatoare decît cele specificate la alin.(3).

(5) Dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sînt reglementate de legea locului unde s-a încheiat înscrisul invocat.

(6) Administrarea probelor de judecată se face în conformitate cu legea Republicii Moldova.

(1) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente, în condiţiile prezentului capitol, să soluţioneze litigiile civile dintre o parte a Republicii Moldova şi o parte străină sau numai dintre persoane străine.

(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în judecarea pricinilor civile cu element de extraneitate se determină conform dispoziţiilor cap.IV, dacă prezentul capitol nu prevede altfel.

(3) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente să soluţioneze pricini cu element de extraneitate dacă pîrîtul organizaţie străină are sediu sau pîrîtul cetăţean străin are domiciliu în Republica Moldova.

(4) Instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa de a soluţiona pricina cu element de extraneitate şi, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă a Republicii Moldova, respinge cererea.

(1) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente să judece şi pricini cu element de extraneitate dacă:

a) organul de administrare sau filiala, agenţia, sucursala, reprezentanţa persoanei străine are sediu în Republica Moldova;

b) pîrîtul are bunuri pe teritoriul Republicii Moldova;

c) reclamantul în procesul cu privire la încasarea pensiei de întreţinere şi constatarea paternităţii are domiciliu în Republica Moldova;

d) prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin o altă vătămare a sănătăţii ori prin deces a avut loc pe teritoriul Republicii Moldova ori reclamantul are domiciliu în Republica Moldova;

e) fapta sau o altă circumstanţă ce serveşte drept temei pentru intentarea acţiunii în reparaţie a daunei cauzate unui bun s-a produs pe teritoriul Republicii Moldova;

f) acţiunea decurge dintr-un contract a cărui executare, deplină sau parţială, trebuie să aibă loc ori a avut loc în Republica Moldova;

g) acţiunea ce rezultă din îmbogăţirea fără justă cauză a avut loc în Republica Moldova;

h) reclamantul în procesul de desfacere a căsătoriei are domiciliu în Republica Moldova sau cel puţin unul dintre soţi este cetăţean al Republicii Moldova;

i) reclamantul în procesul privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale are domiciliu în Republica Moldova;

j) în procesul privind protecţia în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane domiciliate în Republica Moldova, persoana este cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid, iar prin convenţia părţilor nu s-a stabilit o altă competenţă;

k) în procesul dintre persoane străine, acestea au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ele pot dispune în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din Republica Moldova;

l) prin lege sînt prevăzute şi alte cazuri.

(2) Dacă o instanţă judecătorească străină se declară necompetentă a soluţiona cererea înaintată de un cetăţean al Republicii Moldova, acesta o poate depune la o instanţă judecătorească competentă din Republica Moldova.

(1) De competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt procesele cu element de extraneitate în care:

a) acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri imobiliare de pe teritoriul Republicii Moldova;

b) bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul asigurat se află în Republica Moldova;

c) pretenţiile decurg dintr-un contract de transport, iar cărăuşii ori punctele de plecare sau sosire se află în Republica Moldova;

d) procesul se referă la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi la asistenţa ori salvarea unor persoane sau a unor bunuri în largul mării, dacă nava sau aeronava are naţionalitate moldovenească, ori locul de destinaţie sau primul port sau aeroport unde nava sau aeronava a ajuns se află pe teritoriul Republicii Moldova;

e) nava sau aeronava a fost sechestrată în Republica Moldova;

f) procesul are ca scop declararea insolvabilităţii sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediu în Republica Moldova;

g) la data depunerii cererii de desfacere, anulare sau declarare a nulităţii căsătoriei, precum şi în alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobile din străinătate, ambii soţi domiciliază în Republica Moldova, iar unul dintre ei este cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid;

h) ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul Republicii Moldova.

(2) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova examinează pricinile în procedură specială dacă:

a) solicitantul constatării unui fapt care are valoare juridică este domiciliat în Republica Moldova sau faptul a avut sau are loc pe teritoriul ei;

b) persoana în a cărei privinţă se solicită încuviinţarea adopţiei, declararea capacităţii depline de exerciţiu (emanciparea), declararea incapacităţii totale sau parţiale, încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat, efectuării examenului psihiatric, spitalizării în staţionarul de psihiatrie sau prelungirii termenului de spitalizare fără liberul consimţămînt este cetăţean al Republicii Moldova sau are domiciliu în Republica Moldova;

c) persoana în a cărei privinţă se solicită declararea dispariţiei fără urmă sau decesului este cetăţean al Republicii Moldova sau a avut pe teritoriul ei ultimul domiciliu cunoscut şi de soluţionarea acestei probleme depinde apariţia de drepturi şi obligaţii pentru persoane fizice sau organizaţii cu domiciliu sau sediu în Republica Moldova;

d) s-a depus o cerere de declarare a nulităţii unui titlu de valoare la purtător pierdut sau a unui titlu de valoare la ordin eliberat de o persoană fizică sau unei persoane fizice domiciliate în Republica Moldova ori eliberat de o organizaţie sau unei organizaţii care are sediu în Republica Moldova ori o cerere de restabilire în dreptul asupra lor (procedura de chemare);

e) s-a depus o cerere cu privire la declararea fără stăpîn a unui bun mobil care se află pe teritoriul Republicii Moldova sau o cerere cu privire la declararea dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn amplasat pe teritoriul Republicii Moldova;

f) cererea de constatare a inexactităţii înscrierii în registrul de stare civilă îndeplinite de organul Republicii Moldova priveşte un cetăţean al Republicii Moldova sau un apatrid;

g) cererea urmăreşte contestarea unui act notarial sau a unui act emis de un alt organ al Republicii Moldova ori se referă la refuzul de a îndeplini un act.

(3) Competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova stabilită în prezentul articol şi la art.460 nu se exclude prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost pornit în faţa unei instanţe judecătoreşti străine.

(1) Într-un litigiu civil cu element de extraneitate, părţile, înainte de pornirea procesului, pot schimba competenţa litigiului şi pot învesti o anumită instanţă cu competenţă jurisdicţională (prorogarea convenţională).

(2) Competenţa jurisdicţională în pricinile cu element de extraneitate specificate la art.33, 34, 36, 40 nu poate fi schimbată la înţelegerea părţilor.

Pricina pe care instanţa judecătorească din Republica Moldova a reţinut-o spre judecare, cu respectarea normelor de competenţă, trebuie să fie examinată de această instanţă în fond chiar dacă ulterior, în legătură cu schimbarea cetăţeniei, domiciliului, sediului părţilor sau cu alte circumstanţe, pricina a devenit de competenţa unei instanţe judecătoreşti străine.

(1) Instanţa judecătorească a Republicii Moldova refuză să primească cererea spre examinare sau dispune încetarea procesului pornit dacă există o hotărîre în litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri, pronunţată de o instanţă judecătorească a unui alt stat cu care Republica Moldova a încheiat tratat internaţional în care se stipulează recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărîrilor judecătoreşti sau cînd recunoaşterea şi executarea hotărîrilor se efectuează pe principiul reciprocităţii.

(2) Instanţa judecătorească a Republicii Moldova restituie cererea ori scoate cererea de pe rol dacă în instanţa judecătorească străină a cărei hotărîre urmează a fi recunoscută sau executată pe teritoriul Republicii Moldova a fost intentat anterior un proces în litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect, avînd aceleaşi temeiuri.

(1) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova execută delegaţiile care le-au fost date de către instanţe judecătoreşti străine cu privire la efectuarea unor acte de procedură (înmînarea de citaţii şi de alte acte, obţinerea de explicaţii ale părţilor, de depoziţii ale martorilor, de raporturi de expertiză, cercetarea la faţa locului, luarea de măsuri de asigurare a acţiunii etc.).

(2) Delegaţia instanţei judecătoreşti străine cu privire la efectuarea unor acte de procedură nu poate fi executată în cazul în care executarea:

a) ar fi în contradicţie cu suveranitatea Republicii Moldova sau ar ameninţa securitatea ei;

b) nu este de competenţa instanţei judecătoreşti.

(3) Delegaţia instanţei judecătoreşti străine se execută în modul stabilit de legislaţia Republicii Moldova dacă tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte nu prevede altfel.

(4) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pot da delegaţii instanţelor judecătoreşti străine în vederea efectuării unor acte de procedură. Modul de stabilire a relaţiilor între instanţele judecătoreşti din Republica Moldova şi cele străine se determină de legislaţia Republicii Moldova sau de tratatul internaţional la care aceasta este parte.

(1) Actele oficiale eliberate, redactate sau legalizate, în conformitate cu legislaţia străină şi în forma stabilită, de organe competente străine în afara Republicii Moldova în privinţa cetăţenilor sau organizaţiilor ei ori persoanelor străine pot fi prezentate instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova numai dacă sînt supralegalizate pe cale administrativă ierarhică şi, ulterior, de misiunile diplomatice sau de oficiile consulare ale Republicii Moldova.

(2) Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine a actului, urmată de supralegalizarea efectuată de misiunea diplomatică sau de oficiul consular al Republicii Moldova în statul de origine, fie de misiunea diplomatică sau de oficiul consular al statului de origine în Republica Moldova şi, ulterior, în ambele situaţii, de Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

(3) Supralegalizarea actelor încheiate sau legalizate de instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova se face, din partea autorităţilor Republicii Moldova, de Ministerul Justiţiei şi de Ministerul Afacerilor Interne.

(4) Actele oficiale eliberate pe teritoriul unui stat participant la tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sînt recunoscute fără supralegalizare ca înscrisuri în instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova.

(5) Actele încheiate într-o limbă străină se prezintă în instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova în traducere în limba moldovenească, cu autentificarea traducerii în modul stabilit.

(1) Hotărîrile judecătoreşti străine, inclusiv tranzacţiile, sînt recunoscute şi se execută de plin drept în Republica Moldova fie dacă astfel se prevede în tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte, fie pe principiul reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărîrilor judecătoreşti străine.

(2) În sensul prezentului capitol, prin hotărîre judecătorească străină se înţelege o hotărîre pronunţată în pricină civilă de o judecată de drept comun sau de o judecată specializată pe teritoriul unui alt stat, precum şi sentinţa penală privind repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.

(3) Hotărîrea judecătorească străină poate fi înaintată spre executare silită în Republica Moldova în termen de 3 ani de la data rămînerii ei definitive, potrivit legii statului în care a fost pronunţată. Repunerea în termenul omis din motive întemeiate se poate face de instanţa judecătorească a Republicii Moldova în modul stabilit la art.116.

(4) Hotărîrile judecătoreşti străine prin care s-au luat măsuri de asigurare a acţiunii şi cele cu executare provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul Republicii Moldova.

Hotărîrea judecătorească străină care nu a fost executată benevol poate fi pusă în executare pe teritoriul Republicii Moldova, la cererea creditorului, în temeiul încuviinţării date de curtea de apel de drept comun în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea. În cazul în care debitorul nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova ori cînd domiciliul nu este cunoscut, hotărîrea se pune în executare la locul de aflare a bunurilor acestuia.

(1) În cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine se indică:

a) numele sau denumirea creditorului, precum şi al reprezentantului dacă cererea se depune de acesta, domiciliul (reşedinţa) ori sediul;

b) numele sau denumirea debitorului, domiciliul (reşedinţa) ori sediul;

c) solicitarea încuviinţării executării silite a hotărîrii, termenul de la care se cere executarea hotărîrii.

(2) Pentru soluţionarea justă şi rapidă a pricinii, în cerere se indică numerele de telefon, faxul, poşta electronică, alte date.

(3) La cerere se anexează actele stipulate de tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte. Dacă în tratatul internaţional nu se indică astfel de acte, la cerere se anexează:

a) copia de pe hotărîrea judecătorească străină, încuviinţarea executării căreia se cere, legalizată de emitent în modul stabilit;

b) actul oficial care confirmă rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti străine, conform legii statului în care s-a emis, dacă faptul acesta nu rezultă din hotărîre;

c) actul care confirmă că partea împotriva căreia s-a emis hotărîrea, deşi a fost înştiinţată legal, nu a participat la proces;

d) actul care confirmă executarea anterioară a hotărîrii pe teritoriul statului respectiv.

(4) Actele enumerate la alin.(3) lit.a), b) şi d) se însoţesc de traduceri în limba moldovenească autorizate şi supralegalizate, cu respectarea prevederilor art.466. Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părţile sînt de acord cu depunerea actelor în copii certificate.

(1) Cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine se examinează în şedinţă de judecată, cu înştiinţarea legală a debitorului despre locul, data şi ora examinării. Neprezentarea din motive neîntemeiate a debitorului citat legal nu împiedică examinarea cererii.

(2) Instanţa judecătorească poate satisface cererea întemeiată a debitorului privind amînarea examinării cererii, înştiinţîndu-l.

(3) Instanţa judecătorească, după ce ascultă explicaţiile debitorului şi examinează probele prezentate, pronunţă o încheiere de încuviinţare a executării silite a hotărîrii judecătoreşti străine sau de refuz al autorizării executării.

(4) În cazul în care hotărîrea judecătorească străină conţine soluţii asupra mai multor pretenţii disociabile, încuviinţarea executării lor poate fi acordată separat.

(5) La examinarea cererii de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine, instanţa sesizată poate, după caz, să ceară explicaţii solicitantului recunoaşterii şi să interogheze debitorul privitor la cererea depusă ori să ceară explicaţii instanţei străine emitente.

(6) Sub rezerva verificării condiţiilor prevăzute de lege pentru încuviinţarea executării hotărîrii judecătoreşti străine, instanţa judecătorească a Republicii Moldova nu poate proceda la reexaminarea fondului hotărîrii judecătoreşti străine şi nici la modificarea ei.

(7) În temeiul hotărîrii judecătoreşti străine şi încheierii, rămase irevocabile, de încuviinţare a executării ei silite, se eliberează un titlu executoriu, care se expediază instanţei de la locul de executare a hotărîrii judecătoreşti străine.

(1) Refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărîrii judecătoreşti străine se admite în unul din următoarele cazuri:

a) hotărîrea, conform legislaţiei statului pe al cărui teritoriu a fost pronunţată, nu a devenit irevocabilă sau nu este executorie;

b) partea împotriva căreia este emisă hotărîrea a fost lipsită de posibilitatea prezentării la proces, nefiind înştiinţată legal despre locul, data şi ora examinării pricinii;

c) examinarea pricinii este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova;

d) există o hotărîre, chiar şi nedefinitivă, a instanţei judecătoreşti a Republicii Moldova emisă în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau în procedura instanţei judecătoreşti a Republicii Moldova se află în judecată o pricină în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri la data sesizării instanţei străine;

e) executarea hotărîrii poate prejudicia suveranitatea, poate ameninţa securitatea Republicii Moldova ori poate să contravină ordinii ei publice;

f) a expirat termenul de prescripţie pentru prezentarea hotărîrii spre executare silită şi cererea creditorului de repunere în acest termen nu a fost satisfăcută de judecata Republicii Moldova;

g) hotărîrea judecătorească străină este rezultatul unei fraude comise în procedura din străinătate.

(2) Copia de pe încheierea judecătorească emisă în conformitate cu art.470 alin.(3) se expediază de judecată creditorului şi debitorului în termen de 3 zile de la data pronunţării. Încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în ordinea şi în termenele prevăzute de prezentul cod.

(1) Hotărîrea judecătorească străină care nu este susceptibilă de executare silită se recunoaşte fără procedură ulterioară dacă persoana interesată nu a înaintat obiecţii referitor la recunoaştere.

(2) Persoana interesată este în drept ca, în termen de o lună după ce a luat cunoştinţă de primirea hotărîrii judecătoreşti străine, să înainteze la curtea de apel de drept comun de la domiciliul ori sediul său obiecţii împotriva recunoaşterii acestei hotărîri.

(3) Obiecţiile împotriva recunoaşterii hotărîrii judecătoreşti străine ale persoanei interesate se examinează în şedinţă publică, cu înştiinţarea legală a acesteia despre locul, data şi ora examinării. Neprezentarea fără motive neîntemeiate a persoanei interesate citate legal nu împiedică examinarea obiecţiilor.

(4) Instanţa judecătorească poate satisface cererea întemeiată a persoanei interesate privind amînarea examinării obiecţiilor, înştiinţînd-o.

(5) Instanţa judecătorească, după ce examinează obiecţiile împotriva recunoaşterii hotărîrii judecătoreşti străine, pronunţă o încheiere.

(6) Copia de pe încheierea judecătorească se expediază, în termen de 5 zile de la pronunţare, persoanei la a cărei cerere a fost emisă hotărîrea judecătorească străină ori reprezentantului ei, precum şi persoanei care a înaintat obiecţii împotriva recunoaşterii hotărîrii judecătoreşti străine. Încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în ordinea şi în termenele stabilite de prezentul cod.

Refuzul de a recunoaşte hotărîrea judecătorească străină care nu este susceptibilă de executare silită se admite în cazurile stabilite la art.471 alin. (1).

În Republica Moldova se recunosc următoarele hotărîri ale instanţelor judecătoreşti străine care, în virtutea caracterului lor, nu cer procedură ulterioară:

a) hotărîrile referitoare la statutul civil al cetăţeanului statului a cărui judecată a pronunţat hotărîrea sau dacă, fiind pronunţată într-un stat terţ, a fost recunoscută mai întîi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi;

b) hotărîrile privitoare la desfacerea, anularea sau declararea nulităţii căsătoriei, precum şi la alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobilele din străinătate, între un cetăţean al Republicii Moldova şi un cetăţean străin, dacă la data desfacerii căsătoriei cel puţin unul dintre soţi era domiciliat în străinătate;

c) hotărîrile privind desfacerea, anularea sau declararea nulităţii căsătoriei între cetăţeni ai Republicii Moldova dacă la data desfacerii căsătoriei ambii soţi erau domiciliaţi în străinătate;

d) alte hotărîri prevăzute de legea Republicii Moldova.

(1) Dispoziţiile art.469, cu excepţia alin.(3), ale art.470, 471, cu excepţia alin.(1) lit.a), b), c), d) şi f), şi ale art.472, se aplică în modul corespunzător şi referitor la recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine.

(2) Partea care solicită recunoaşterea sau executarea hotărîrii arbitrale străine este obligată să prezinte în judecată hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată, precum şi convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul respectiv. Dacă hotărîrea arbitrală sau convenţia arbitrală este expusă într-o limbă străină, partea este obligată să le prezinte în traducere în limba moldovenească, legalizată în modul stabilit de lege.

(1) Cererea privind recunoaşterea hotărîrii arbitrale străine şi executarea ei poate fi respinsă, la solicitarea părţii împotriva căreia s-a emis, dacă aceasta va prezenta instanţei competente, căreia i se cere recunoaşterea hotărîrii sau executarea ei, probe doveditoare că:

a) una din părţile convenţiei arbitrale era într-o măsură oarecare incapabilă sau că această convenţie este ilegală potrivit legii guvernante, iar în lipsa unei astfel de probe, că este ilegală în conformitate cu legea ţării în care a fost emisă hotărîrea;

b) partea împotriva căreia este emisă hotărîrea nu a fost înştiinţată legal despre desemnarea arbitrului sau despre dezbaterea arbitrală ori nu a putut din alte motive să prezinte probe sau să dea explicaţii în faţa arbitrajului;

c) hotărîrea a fost pronunţată asupra unui litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală sau nu se înscrie în condiţiile convenţiei;

d) hotărîrea conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia arbitrală;totuşi, dacă dispoziţiile în problemele cuprinse în convenţia arbitrală pot fi separate de cele care nu se înscriu în ea, partea hotărîrii arbitrale care conţine dispoziţii referitoare la problemele ce decurg din convenţia arbitrală poate fi recunoscută şi pusă în executare;

e) componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterii arbitrale nu corespunde convenţiei părţilor ori, în lipsa acestora, nu se conformează legii din ţara în care a avut loc arbitrajul;

f) hotărîrea nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori executarea ei a fost suspendată de instanţa judecătorească a ţării în care a fost pronunţată hotărîrea sau în conformitate cu legea căreia a fost pronunţată.

(2) Instanţa judecătorească refuză, de asemenea, să recunoască hotărîrea arbitrală străină şi să o execute, stabilind că obiectul litigiului nu poate fi dat în dezbatere arbitrală conform legii Republicii Moldova sau că recunoaşterea hotărîrii şi încuviinţarea executării ei este în contradicţie cu ordinea publică din Republica Moldova.

(3) Dacă în judecată s-a depus o cerere privind desfiinţarea sau suspendarea executării hotărîrii arbitrale străine, instanţa căreia i se solicită recunoaşterea hotărîrii arbitrale şi executarea ei poate amîna emiterea unei decizii asupra cererii dacă va considera că amînarea este raţională.

(1) Hotărîrea arbitrală pronunţată pe teritoriul Republicii Moldova poate fi contestată în judecată de către părţile în arbitraj, înaintînd o cerere de desfiinţare a hotărîrii arbitrale în conformitate cu art.479.

(2) Părţile nu pot renunţa prin convenţie arbitrală la dreptul de a contesta hotărîrea arbitrală. La acest drept se poate renunţa după pronunţarea hotărîrii arbitrale.

(3) Cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se depune la instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanţă. Cererea se înaintează de partea interesată, în termen de 3 luni de la data primirii hotărîrii arbitrale contestate, dacă legea Republicii Moldova sau tratatul internaţional la care aceasta este parte nu prevede altfel.

(4) Cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se impune cu taxă de stat în cuantum stabilit de lege pentru cererea de eliberare a titlului executoriu.

(1) Cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se depune în scris şi se semnează de partea care contestă hotărîrea sau de reprezentantul ei.

(2) În cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se indică:

a) instanţa căreia îi este adresată cererea;

b) denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a adoptat hotărîrea;

c) numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;

d) locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale;

e) data înmînării hotărîrii arbitrale părţii care a adresat în judecată cererea de desfiinţare a hotărîrii;

f) solicitarea părţii interesate de a desfiinţa hotărîrea arbitrală, motivele contestării hotărîrii.

(3) Cererea poate cuprinde, de asemenea, număr de telefon, fax, adresa electronică, alte date.

(4) La cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se anexează:

a) hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit. Copia de pe hotărîrea arbitrajului permanent se autentifică de preşedintele arbitrajului permanent, iar copia de pe hotărîrea arbitrajului constituit pentru soluţionarea unui anumit litigiu trebuie să fie autentificată notarial;

b) convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;

c) actele care argumentează cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale;

d) dovada de plată a taxei de stat;

e) copia de pe cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale;

f) procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea.

(5) Cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale depusă cu nerespectarea condiţiilor prezentului articol se restituie solicitantului sau ei nu i se dă curs în conformitate cu art.170 şi 171.

(1) Cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se examinează în şedinţă de judecată în cel mult o lună de la data intrării ei în judecată, potrivit regulilor stabilite de prezentul cod.

(2) În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, la solicitarea ambelor părţi în arbitraj, judecătorul poate cere arbitrajului, potrivit regulilor stabilite de prezentul cod pentru reclamarea probelor, hotărîrea arbitrală, care se contestă, în original.

(3) Părţile în arbitraj sînt înştiinţate legal despre locul, data şi ora şedinţei de judecată. Neprezentarea lor însă nu împiedică dezbaterea pricinii.

(4) În timpul dezbaterii pricinii, judecata constată, în urma cercetării probelor prezentate de părţi în argumentarea pretenţiilor şi obiecţiilor lor, existenţa sau lipsa temeiurilor pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale, prevăzute de art.480.

(1) Hotărîrea arbitrală se desfiinţează numai în cazurile prevăzute de prezentul articol.

(2) Hotărîrea arbitrală se desfiinţează în cazul cînd partea care cere desfiinţarea hotărîrii prezintă în judecată probe despre faptul că:

a) litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale;

b) hotărîrea arbitrală a fost emisă după expirarea termenului arbitrajului;

c) hotărîrea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi temeiurile, locul şi data pronunţării ori nu este semnată de arbitri;

d) dispozitivul hotărîrii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu pot fi executate;

e) arbitrajul nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;

f) partea interesată nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale, inclusiv despre locul, data şi ora şedinţei arbitrale sau, din alte motive întemeiate, nu s-a putut prezenta în faţa arbitrajului pentru a da explicaţii;

g) arbitrajul s-a pronunţat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală ori care nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori hotărîrea arbitrală conţine dispoziţii în probleme ce depăşesc limitele convenţiei arbitrale. Dacă dispoziţiile în problemele cuprinse în convenţia arbitrală pot fi separate de dispoziţiile care nu decurg din convenţie, instanţa judecătorească poate desfiinţa numai acea parte a hotărîrii arbitrale în care se conţin dispoziţii ce nu se înscriu în convenţia arbitrală;

h) hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei Republicii Moldova sau bunele moravuri.

(1) După ce examinează cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, judecata pronunţă o încheiere despre desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale sau despre refuzul de a o desfiinţa.

(2) În încheierea judecătorească despre desfiinţarea hotărîrii arbitrale sau despre refuzul de a o desfiinţa trebuie să se indice:

a) date despre hotărîrea arbitrală contestată şi locul pronunţării hotărîrii;

b) denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a emis hotărîrea contestată;

c) numele sau denumirea părţilor în arbitraj;

d) desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale sau refuzul total sau parţial de a admite cererea petiţionarului.

(3) Desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale nu împiedică părţilor să se adreseze din nou în arbitraj pentru soluţionarea litigiului, dacă posibilitatea unei astfel de adresări nu s-a consumat, ori să depună cerere de chemare în judecată potrivit regulilor stabilite de prezentul cod.

(4) Dacă hotărîrea arbitrală a fost desfiinţată total sau parţial din cauza nulităţii convenţiei arbitrale sau dacă hotărîrea a fost emisă într-un litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală ori nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori conţine dispoziţii în probleme care nu s-au cerut conform convenţiei arbitrale, părţile în arbitraj se pot adresa, pentru soluţionarea unui astfel de litigiu, în judecată în conformitate cu regulile generale din prezentul cod.

(5) Încheierea judecătorească privind desfiinţarea hotărîrii arbitrale sau privind refuzul de a o desfiinţa poate fi atacată în ordinea şi în termenele stabilite de prezentul cod.

(1) Problema eliberării titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se examinează de instanţă la cererea părţii în arbitraj care a avut cîştig de cauză.

(2) Cererea de eliberare a titlului executoriu se depune în instanţa judecătorească de drept comun sau în cea economică de la domiciliul ori sediul debitorului sau, dacă domiciliul ori sediul nu sînt cunoscute, la locul de aflare a bunurilor debitorului parte în arbitraj.

(1) Cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se depune în scris de partea care a avut cîştig de cauză ori de reprezentantul ei.

(2) În cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se indică:

a) instanţa căreia îi este adresată cererea;

b) arbitrajul care a pronunţat hotărîrea şi componenţa lui nominală;

c) numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;

d) locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale;

e) data primirii hotărîrii arbitrale de partea care s-a adresat în judecată;

f) solicitarea părţii care a avut cîştig de cauză de a i se elibera titlu de executare silită a hotărîrii arbitrale.

(3) În cerere se poate indica şi numărul de telefon, faxul, adresa electronică, alte date.

(4) La cererea de eliberare a titlului executoriu se anexează:

a) hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit. Copia de pe hotărîrea arbitrajului permanent se autentifică de preşedintele acestuia, iar copia de pe hotărîrea arbitrajului constituit pentru soluţionarea unui anumit litigiu se autentifică notarial;

b) convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;

c) dovada de plată a taxei de stat;

d) copia de pe cererea de eliberare a titlului executoriu;

e) procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea.

(5) Cererea de eliberare a titlului executoriu depusă cu încălcarea condiţiilor menţionate în prezentul articol şi la art.482 se restituie persoanei care a înaintat-o sau ei nu i se dă curs, în conformitate cu art.170 şi art.171.

(1) Cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se examinează în şedinţă de judecată în cel mult o lună de la data depunerii în instanţă, conform regulilor stabilite de prezentul cod.

(2) În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, la solicitarea ambelor părţi în arbitraj, judecătorul poate cere arbitrajului materialele dosarului în al căror temei se solicită eliberarea titlului executoriu, potrivit regulilor stabilite de prezentul cod pentru reclamarea probelor.

(3) Părţile în arbitraj sînt înştiinţate legal despre locul, data şi ora şedinţei de judecată. Neprezentarea lor însă nu împiedică dezbaterea pricinii.

(4) În timpul examinării pricinii în şedinţă de judecată, instanţa constată existenţa sau lipsa temeiurilor, enumerate la art.485, pentru refuzul de a elibera titlu executoriu în urma cercetării probelor prezentate de părţi în argumentarea pretenţiilor şi obiecţiilor înaintate.

(5) Dacă în instanţa menţionată la art.477 alin.(3) se găseşte în dezbatere cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, instanţa la care se examinează cererea de eliberare a titlului executoriu în temeiul acestei hotărîri este în drept, dacă va considera raţional, să amîne examinarea cererii de eliberare a titlului executoriu şi, la solicitarea părţii care a adresat în judecată cererea de eliberare a titlului, poate obliga cealaltă parte la asigurarea eventualelor pagube, în conformitate cu prezentul cod.

(1) Judecata refuză să elibereze titlul de executare silită a hotărîrii arbitrale numai dacă partea în arbitraj care nu a avut cîştig de cauză prezintă în judecată probe despre faptul că:

a) convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii;

b) partea în arbitraj nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale şi nici despre locul, data şi ora şedinţei arbitrajului sau, din alte motive întemeiate, nu a putut să dea explicaţii arbitrajului;

c) hotărîrea arbitrală este emisă într-un litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală ori care nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia arbitrală. Dacă dispoziţiile în problemele care decurg din convenţia arbitrală pot fi separate de dispoziţiile care nu rezultă din această convenţie, judecata eliberează titlu executoriu numai în acea parte a hotărîrii arbitrale care conţine dispoziţii privitor la problemele care se înscriu în convenţia arbitrală;

d) componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterilor arbitrale nu s-a conformat cu convenţia arbitrală sau cu legea;

e) hotărîrea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţile în arbitraj ori a fost desfiinţată de judecată, conform legii în al cărei temei a fost pronunţată.

(2) Judecata refuză, de asemenea, să elibereze titlu executoriu dacă va constata că litigiul examinat de arbitraj nu poate fi obiectul dezbaterii arbitrale potrivit imperativului legii, precum şi în cazul cînd hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei Republicii Moldova sau bunele moravuri.

(1) După ce examinează cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale, instanţa judecătorească pronunţă o încheiere privind eliberarea titlului executoriu sau refuzul de a-l elibera. /

(2) Încheierea judecătorească de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale trebuie să cuprindă:

a) denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a pronunţat hotărîrea;

b) numele sau denumirea părţilor în arbitraj;

c) date despre hotărîrea arbitrală de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii pe care o solicită petiţionarul şi locul pronunţării ei;

d) menţiunea despre eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale sau despre refuzul de a-l elibera.

(3) Refuzul de a elibera titlu de executare silită a hotărîrii arbitrale nu împiedică părţile să se adreseze din nou în arbitraj, dacă posibilitatea adresării nu s-a epuizat, ori să înainteze acţiune în baze generale.

(4) În cazul refuzului total sau parţial de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale datorat nulităţii convenţiei arbitrale sau în cazul emiterii hotărîrii într-un litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală, sau în cazul neînscrierii în condiţiile convenţiei, sau al existenţei de dispoziţii din convenţie în probleme neprevăzute de aceasta, părţile în arbitraj sînt în drept a se adresa în judecată pentru soluţionarea unui astfel de litigiu, potrivit regulilor stabilite de prezentul cod.

(5) Încheierea judecătorească pronunţată în conformitate cu alin.(1) poate fi atacată în ordinea şi în termenul stabilit de prezentul cod.