Codul de procedură penală

(1) Procesul penal reprezintă activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane, desfăşurată în conformitate cu prevederile prezentului cod.

(2) Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.

(3) Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului sînt obligate să activeze în aşa mod încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată şi ca nici o persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de constrîngere.

(1) Procesul penal se reglementează de prevederile Constituţiei Republicii Moldova, de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi de prezentul cod.

(2) Principiile generale şi normele dreptului internaţional şi ale tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte constituie elemente integrante ale dreptului procesual penal şi nemijlocit dau naştere drepturilor şi libertăţilor omului în procesul penal.

(3) Constituţia Republicii Moldova are supremaţie asupra legislaţiei procesuale penale naţionale. Nici o lege care reglementează desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică dacă este în contradicţie cu Constituţia.

(4) Normele juridice cu caracter procesual din alte legi naţionale pot fi aplicate numai cu condiţia includerii lor în prezentul cod.

(5) În desfăşurarea procesului penal nu pot avea putere juridică legile şi alte acte normative care anulează sau limitează drepturile şi libertăţile omului, încalcă independenţa judecătorească, principiul contradictorialităţii, precum şi contravin normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional, prevederilor tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

(1) În desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei în instanţa judecătorească.

(2) Legea procesuală penală poate avea efect ultraactiv, adică dispoziţiile ei, în perioada de tranziţie la o nouă lege procesuală penală, pot rămîne aplicabile acţiunilor procesuale reglementate de legea nouă. Caracterul ultraactiv se stipulează în legea nouă.

(1) Legea procesuală penală este unică pe tot teritoriul Republicii Moldova şi obligatorie pentru toate organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti, indiferent de locul săvîrşirii infracţiunii.

(2) Alte modalităţi de acţiune a legii procesuale penale pot fi stabilite prin tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.

(1) Pe teritoriul Republicii Moldova, procesul în cauzele penale privitoare la cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în conformitate cu prevederile prezentului cod.

(2) Procesul penal în privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică se efectuează în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, încheiate la 18 aprilie 1961, ale Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare, încheiate la 24 aprilie 1963, precum şi ale altor tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Termenii şi expresiile utilizate în prezentul cod au următorul înţeles, dacă nu este o menţiune deosebită:

1) act procedural – document prin care se consemnează orice acţiune procesuală prevăzută de prezentul cod, şi anume: ordonanţă, proces-verbal, rechizitoriu, încheiere, sentinţă, decizie, hotărîre etc.;

1¹) act de constatare - document prin care organul de constatare consemnează orice acţiune premergătoare urmăririi penale în vederea stabilirii şi confirmării bănuielilor rezonabile că a fost săvîrşită o infracţiune;

2) agent împuternicit cu înmînarea citaţiei – colaborator al poliţiei, lucrător al autorităţii administraţiei publice locale, al instanţei judecătoreşti, precum şi o altă persoană care este împuternicită de organul de urmărire penală sau de instanţa judecătorească să înmîneze citaţia, în condiţiile prezentului cod;

3) apărare – activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori al atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor persoanelor bănuite sau învinuite de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi al reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi penale;

4) arestare – măsură preventivă aplicată în baza unei hotărîri judecătoreşti în condiţiile legii;

5) cauză penală – proces penal desfăşurat de organul de urmărire penală şi de instanţa judecătorească într-un caz concret referitor la una sau mai multe infracţiuni săvîrşite sau presupus săvîrşite;

6) caz ce nu suferă amînare – pericolul real că se vor pierde sau distruge probele, că bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăperea suspectată ori că se vor comite alte infracţiuni;

7) cale ordinară de atac – cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărîrilor judecătoreşti nedefinitive (apelul) sau, după caz, care nu sînt irevocabile (recursul);

8) cale extraordinară de atac – cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărîrilor judecătoreşti irevocabile (revizuirea, recursul în anulare);

9) decizie – hotărîre prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în anulare, precum şi hotărîrea instanţei de apel şi de recurs la rejudecarea cauzei;

10) delict flagrant – infracţiune descoperită în momentul săvîrşirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat;

11) domiciliu – locuinţă sau construcţie destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau a mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră la hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială), precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun). Prin noţiunea de domiciliu, în sensul prezentului cod, se înţelege şi orice teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou;

12) expert – persoană care posedă cunoştinţe temeinice speciale într-un anumit domeniu şi este abilitată, în modul stabilit de lege, să facă o expertiză;

13) hotărîre judecătorească – hotărîre a instanţei judecătoreşti adoptată într-o cauză penală: sentinţă, decizie, încheiere şi hotărîre;

14) hotărîre a Plenului Curţii Supreme de Justiţie – act adoptat de Plenul Curţii Supreme de Justiţie la soluţionarea chestiunilor ce ţin de competenţa sa;

15) infracţiune de audienţă – faptă penală săvîrşită în cursul şedinţei de judecată;

16) instanţă judecătorească – orice instanţă, parte componentă a sistemului judecătoresc al Republicii Moldova, care judecă cauza penală în primă instanţă, în ordine de apel sau de recurs, ori pe căile extraordinare de atac, precum şi care soluţionează plîngeri împotriva acţiunilor şi actelor organelor de urmărire penală şi ale organelor de executare a hotărîrilor judecătoreşti şi sancţionează efectuarea unor acţiuni procedurale;

17) instanţă de apel – instanţă care judecă apelul declarat împotriva sentinţelor nedefinitive (curţile de apel);

18) instanţă de recurs – instanţă care judecă recursul declarat împotriva hotărîrilor judecătoreşti adoptate în conformitate cu prezentul cod;

19) interpret – persoană, invitată în procesul penal de organele competente, care traduce oral dintr-o limbă în alta sau care traduce semnele celor muţi ori surzi, mijlocind astfel înţelegerea dintre două sau mai multe persoane;

20) investigator sub acoperire – persoană oficială care exercită confidenţial activitate operativă de investigaţie, precum şi altă persoană care colaborează confidenţial cu organele de urmărire penală;

21) încheiere – hotărîre adoptată de către instanţa de judecată pînă la darea sentinţei sau deciziei;

22) judecată în primă instanţă – soluţionarea prin sentinţă a fondului cauzei penale ca rezultat al examinării nemijlocite a probelor de către instanţa de judecată competentă cu participarea părţilor;

23) judecător – jurist licenţiat, numit în funcţie în modul stabilit de lege, autorizat să judece cauze aduse în faţa instanţei de judecată;

24) judecător de instrucţie – judecător abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi penale, precum şi de control judiciar asupra acţiunilor procesuale efectuate în cadrul urmăririi penale;

25) materiale – documente întocmite, obiecte anexate la dosarul penal, care au importanţă pentru stabilirea circumstanţelor cauzei etc.;

26) măsuri de ocrotire – măsuri luate de organul de urmărire penală sau de instanţa judecătorească faţă de persoane sau faţă de bunuri în legătură cu aplicarea măsurilor preventive, măsurilor de siguranţă sau pedepselor penale;

27) mijloace de probă – mijloace prevăzute de legea procesuală, prin care se administrează probele într-o cauză penală;

28) ordonanţă – hotărîre a organului de urmărire penală, adoptată în cursul procesului penal;

29) parte în proces – persoane care în procesul penal exercită funcţii de acuzare sau apărare în baza egalităţii în drepturi şi a principiului contradictorialităţii;

30) partea apărării – persoane abilitate prin lege să efectueze activitate de apărare (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora);

31) partea acuzării – persoane abilitate prin lege să efectueze sau să ceară efectuarea urmăririi penale (procurorul, organul de urmărire penală, precum şi partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii acestora);

32) prejudiciu – pagubă morală, fizică sau materială, care poate fi evaluată în expresie bănească;

33) probe – elemente de fapt, dobîndite în modul prevăzut de prezentul cod, ce servesc la constatarea împrejurărilor care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei penale;

34) probe pertinente – probe care au legătură cu cauza penală;

35) probe concludente – probe pertinente care influenţează asupra soluţionării cauzei penale;

36) probe utile – probe concludente care, prin informaţiile pe care le conţin, sînt necesare soluţionării cauzei;

37) procuror – persoană oficială numită, în modul stabilit de lege, pentru a conduce sau a exercita urmărirea penală şi a reprezenta în judecată învinuirea în numele statului (Procurorul General şi procurorii ierarhic inferiori subordonaţi lui în condiţiile Legii cu privire la Procuratură);

38) reprezentant – persoană împuternicită, conform legii, de a prezenta interesele părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile;

39) reprezentanţi legali – părinţii, înfietorii, tutorii, curatorii, soţul bănuitului, învinuitului, inculpatului, condamnatului şi părţii vătămate, precum şi reprezentanţi ai instituţiilor sub supravegherea cărora se află aceştia;

40) reţinere – măsură luată de organul competent de a priva de libertate o persoană pe un termen de pînă la 72 de ore;

41) rude apropiate – copii, părinţi, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici, nepoţi;

42) sentinţă – hotărîre prin care cauza penală se soluţionează în fond de instanţa de judecată;

43) specialist – persoană care cunoaşte temeinic o disciplină sau o anumită problemă şi este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege, pentru a contribui la stabilirea adevărului;

44) viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărîrea pronunţată – încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de alte tratate internaţionale, de Constituţia Republicii Moldova şi de alte legi naţionale;

45) unitate convenţională – unitate convenţională de amendă, stabilită de Codul penal;

46) persoană majoră – persoană care a împlinit vîrsta de 18 ani;

47) persoană minoră – persoană care nu a împlinit vîrsta de 18 ani;

48) traducător – persoană care traduce în scris un text dintr-o limbă în alta;

49) timpul nopţii – interval de timp cuprins între orele 22.00 şi 6.00;

50) timpul zilei – interval de timp cuprins între orele 6.00 şi 22.00.

(1) Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale prezentului cod.

(2) Dacă există neconcordanţe între prevederile tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi prevederile prezentului cod, prioritate au reglementările internaţionale.

(3) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituţiei şi este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului constituţionalităţii, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiţie care, la rîndul său, sesizează Curtea Constituţională.

(4) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor legale şi este expusă într-un act juridic care nu poate fi supus controlului constituţionalităţii, instanţa va aplica în direct legea.

(5) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte, instanţa va aplica reglementările internaţionale în direct, motivînd hotărîrea sa şi informînd despre aceasta autoritatea care a adoptat norma naţională respectivă şi Curtea Supremă de Justiţie.

(6) Hotărîrile Curţii Constituţionale privind interpretarea Constituţiei sau privind neconstituţionalitatea unor prevederi legale sînt obligatorii pentru organele de urmărire penală, instanţele de judecată şi pentru persoanele participante la procesul penal.

(7) Hotărîrile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară au caracter de recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti.

(1) Persoana acuzată de săvîrşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atîta timp cît vinovăţia sa nu-i va fi dovedită, în modul prevăzut de prezentul cod, într-un proces judiciar public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanţiile necesare apărării sale, şi nu va fi constatată printr-o hotărîre judecătorească de condamnare definitivă.

(2) Nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa.

(3) Concluziile despre vinovăţia persoanei de săvîrşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate, în condiţiile prezentului cod, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.

(1) Toţi sînt egali în faţa legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice alta situaţie.

(2) Condiţiile speciale de urmărire penală şi judecare faţă de anumite categorii de persoane care beneficiază, conform legii, de un anumit grad de imunitate se asigură în baza prevederilor Constituţiei, tratatelor internaţionale, prezentului cod şi altor legi.

(1) Toate organele şi persoanele participante la procesul penal sînt obligate să respecte drepturile, libertăţile şi demnitatea persoanei.

(2) Limitarea temporară a drepturilor şi libertăţilor persoanei şi aplicarea de către organele competente a măsurilor de constrîngere faţă de ea se admit numai în cazurile şi în modul strict prevăzute de prezentul cod.

(3) În desfăşurarea procesului penal, nimeni nu poate fi supus la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, nimeni nu poate fi deţinut în condiţii umilitoare, nu poate fi silit să participe la acţiuni procesuale care lezează demnitatea umană.

(4) Orice persoană este în drept să-şi apere prin orice mijloc neinterzis de lege drepturile, libertăţile şi demnitatea umană, lezate sau limitate nelegitim în cursul procesului penal.

(5) Prejudiciul cauzat drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane în cursul procesului penal se repară în modul stabilit de lege.

(6) În cazul cînd un minor este victimă sau martor în faţa instanţei de judecată, se va acţiona pentru respectarea intereselor acestuia.

(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sînt inviolabile.

(2) Nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decît în cazurile şi în modul stabilit de prezentul cod.

(3) Privarea de libertate, arestarea, internarea forţată a persoanei într-o instituţie medicală sau trimiterea ei într-o instituţie educaţională specială se permit numai în baza unui mandat de arestare sau a unei hotărîri judecătoreşti motivate.

(4) Reţinerea persoanei pînă la emiterea mandatului de arestare nu poate depăşi 72 de ore.

(5) Persoanei reţinute sau arestate i se aduc imediat la cunoştinţă drepturile sale şi motivele reţinerii sau arestării, circumstanţele faptei, precum şi încadrarea juridică a acţiunii de săvîrşirea căreia ea este bănuită sau învinuită, în limba pe care o înţelege, în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu.

(6) Organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească este obligată să elibereze imediat orice persoană deţinută ilegal sau dacă temeiurile reţinerii ori arestării au decăzut.

(7) Percheziţia, examinarea corporală, precum şi alte acţiuni procesuale care aduc atingere inviolabilităţii persoanei, pot fi efectuate fără consimţămîntul persoanei sau al reprezentantului ei legal numai în condiţiile prezentului cod.

(8) Orice persoană reţinută sau arestată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.

(9) În timpul desfăşurării procesului penal,nimeni nu poate fi maltratat fizic sau psihic şi sînt interzise orice acţiuni şi metode care creează pericol pentru viaţa şi sănătatea omului, chiar şi cu acordul acestuia, precum şi pentru mediul înconjurător. Persoana reţinută, arestată preventiv nu poate fi supusă violenţei, ameninţărilor sau unor metode care ar afecta capacitatea ei de a lua decizii şi de a-şi exprima opiniile.

(1) Inviolabilitatea domiciliului este garantată de lege. În cursul procesului penal, nimeni nu este în drept să pătrundă în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de prezentul cod.

(2) Percheziţiile, cercetările domiciliului, precum şi alte acţiuni de urmărire penală la domiciliu, pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat judiciar, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de prezentul cod. În cazul efectuării acţiunilor procesuale fără mandat judiciar, organul abilitat să efectueze aceste acţiuni, imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea acţiunii, prezintă instanţei de judecată materialele respective pentru controlul legalităţii acestor acţiuni.

(1) Persoana fizică sau juridică nu poate fi lipsită în mod arbitrar de dreptul de proprietate. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decît din motive de utilitate publică şi în condiţiile prezentului cod şi conform principiilor generale ale dreptului internaţional.

(2) Bunurile pot fi puse sub sechestru numai în baza hotărîrii judecătoreşti.

(3) Bunurile ridicate în cursul acţiunii procesuale se descriu în procesul-verbal al acţiunii respective, iar persoanei de la care acestea au fost ridicate i se înmînează copia de pe procesul-verbal al acestei acţiuni.

(1) Dreptul la secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este asigurat de stat. În cursul procesului penal, nimeni nu poate fi lipsit sau limitat în acest drept.

(2) Limitarea dreptului prevăzut la alin.(1) se admite numai în baza unui mandat judiciar emis în condiţiile prezentului cod.

(1) Orice persoană are dreptul la inviolabilitatea vieţii private, la confidenţialitatea vieţii intime, familiale, la protejarea onoarei şi demnităţii personale. În cursul procesului penal, nimeni nu este în drept să se implice în mod arbitrar şi nelegitim în viaţa intimă a persoanei.

(2) La efectuarea acţiunilor procesuale nu poate fi acumulată fără necesitate informaţie despre viaţa privată şi intimă a persoanei. La cererea organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată, participanţii la acţiunile procesuale sînt obligaţi să nu divulge asemenea informaţii şi despre aceasta se ia un angajament în scris.

(3) Persoanele de la care organul de urmărire penală cere informaţie despre viaţa privată şi intimă sînt în drept să se convingă că această informaţie se administrează într-o cauza penală concretă. Persoana nu este în drept să refuze de a prezenta informaţii despre viaţa privată şi intimă a sa sau a altor persoane sub pretextul inviolabilităţii vieţii private, însă ea este în drept să ceară de la organul de urmărire penală explicaţii asupra necesităţii obţinerii unei asemenea informaţii, cu includerea explicaţiilor în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.

(4) Probele care confirmă informaţia despre viaţa privată şi intimă a persoanei, la cererea acesteia, se examinează în şedinţă de judecată închisă.

(5) Prejudiciul cauzat persoanei în cursul procesului penal prin violarea vieţii private şi intime a acesteia se repară în modul stabilit de legislaţia în vigoare.

(1) În desfăşurarea procesului penal se utilizează limba de stat.

(2) Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin interpret.

(3) Procesul penal se poate, de asemenea, desfăşura în limba acceptată de majoritatea persoanelor care participă la proces. În acest caz, hotărîrile procesuale se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de stat.

(4) Actele procedurale ale organului de urmărire penală şi cele ale instanţei de judecată se înmînează bănuitului, învinuitului, inculpatului, fiind traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte, în modul stabilit de prezentul cod.

(1) În tot cursul procesului penal, părţile (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă) au dreptul să fie asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau numit din oficiu.

(2) Organul de urmărire penală şi instanţa judecătorească sînt obligate să asigure participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale, în condiţiile prezentului cod.

(3) Organul de urmărire penală şi instanţa sînt obligate să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu, independent de aceste organe.

(4) La audierea părţii vătămate şi a martorului, organul de urmărire penală nu este în drept să interzică prezenţa avocatului invitat de persoana audiată în calitate de reprezentant.

(5) În cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are mijloace de a plăti un apărător, el este asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu.

(1) În toate instanţele judecătoreşti şedinţele sînt publice, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul articol.

(2) Accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului, prin încheiere motivată, pe parcursul întregului proces sau al unei părţi din proces, în interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau securităţii naţionale, cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor în proces o cer, sau în măsura considerată strict necesară de către instanţă cînd, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar putea să prejudicieze interesele justiţiei.

(2¹) În procesul în care un minor este victimă sau martor, instanţa de judecată va asculta declaraţiile acestuia într-o şedinţă închisă.

(3) Judecarea cauzei în şedinţa închisă a instanţei trebuie argumentată şi efectuată cu respectarea tuturor regulilor procedurii judiciare.

(4) În toate cazurile, hotărîrile instanţei de judecată se pronunţă în şedinţă publică.

(1) Orice persoană are dreptul la examinarea şi soluţionarea cauzei sale în mod echitabil, în termen rezonabil, de către o instanţă independentă, imparţială, legal constituită, care va acţiona în conformitate cu prezentul cod.

(2) Persoana care efectuează urmărirea penală şi judecătorul nu pot participa la examinarea cauzei în cazul în care ei, direct sau indirect, sînt interesaţi în proces.

(3) Organul de urmărire penală are obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atît circumstanţele care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, cît şi cele care îl dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunderea.

(1) Urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale se face în termene rezonabile.

(2) Criteriile de apreciere a termenului rezonabil de soluţionare a cauzei penale sînt:

1) complexitatea cazului;

2) comportamentul părţilor la proces;

3) conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată;

4) vîrsta de pînă la 18 ani a victimei.

(3) Urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale în care sînt bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi arestaţi preventiv, precum şi minori, se fac de urgenţă şi în mod preferenţial.

(4) Respectarea termenului rezonabil la urmărirea penală se asigura de către procuror, iar la judecarea cazului – de către instanţa respectivă.

(5) Respectarea termenului rezonabil la judecarea cauzelor concrete se verifică de către instanţa ierarhic superioară în procesul judecării cauzei respective pe calea de atac ordinară sau extraordinară.

(1) Nimeni nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei sau să-şi recunoască vinovăţia.

(2) Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă declaraţii demascatoare împotriva sa ori a rudelor apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea declaraţii şi nu poate fi trasă la răspundere pentru aceasta.

(1) Nimeni nu poate fi urmărit de organele de urmărire penală, judecat sau pedepsit de instanţa judecătorească de mai multe ori pentru aceeaşi faptă.

(2) Scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale împiedică punerea repetată sub învinuire a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă, cu excepţia cazurilor cînd fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat hotărîrea respectivă.

(3) Hotărîrea organului de urmărire penală de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, precum şi hotărîrea judecătorească definitivă, împiedică reluarea urmăririi penale, punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei pedepse mai aspre pentru aceeaşi persoană pentru aceeaşi faptă, cu excepţia cazurilor cînd fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat hotărîrea pronunţată.

(1) Legea procesuală penală asigură drepturile victimei în urma infracţiunilor sau abuzurilor de serviciu, precum şi ale persoanei condamnate sau arestate nelegitim ori lezate în drepturi în alt mod.

(2) Victima unei fapte care constituie componentă de infracţiune este în drept să ceară, în condiţiile prezentului cod, pornirea unei cauze penale, să participe la procesul penal în calitate de parte vătămată şi să-i fie reparate prejudiciile morale, fizice şi materiale.

(3) Persoana achitată sau în privinţa căreia s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale pe temei de reabilitare are dreptul să fie repusă în drepturile personale pierdute, precum şi să fie despăgubită pentru prejudiciul care i-a fost cauzat.

(1) Urmărirea penală, apărarea şi judecarea cauzei sînt separate şi se efectuează de diferite organe şi persoane.

(2) Instanţa judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a apărării şi nu exprimă alte interese decît interesele legii.

(3) Părţile participante la judecarea cauzei au drepturi egale, fiind învestite de legea procesuală penală cu posibilităţi egale pentru susţinerea poziţiilor lor. Instanţa de judecată pune la baza sentinţei numai acele probe la cercetarea cărora părţile au avut acces în egală măsură.

(4) Părţile în procesul penal îşi aleg poziţia, modul şi mijloacele de susţinere a ei de sine stătător, fiind independente de instanţă, de alte organe ori persoane. Instanţa de judecată acordă ajutor oricărei părţi, la solicitarea acesteia, în condiţiile prezentului cod, pentru administrarea probelor necesare.

(1) Justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele judecătoreşti. Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă.

(2) Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată, adoptată în condiţiile prezentului cod.

(3) Competenţa instanţei de judecată şi limitele jurisdicţiei ei, modul de desfăşurare a procesului penal nu pot fi schimbate în mod arbitrar pentru anumite categorii de cauze sau persoane, precum şi pentru o anumită situaţie sau pentru o anumită perioadă de timp.

(4) Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecată cauza de acea instanţă şi de acel judecător în competenţa cărora ea este dată prin lege.

(5) Sentinţele şi alte hotărîri judecătoreşti în cauza penală pot fi verificate numai de către instanţele judecătoreşti respective în condiţiile prezentului cod.

(6) Sentinţele şi alte hotărîri judecătoreşti ale instanţelor nelegitime nu au putere juridică şi nu pot fi executate.

(1) La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, judecătorii sînt independenţi şi se supun numai legii. Judecătorii judecă cauzele penale pe baza legii şi în condiţii care exclud orice presiune asupra lor.

(2) Judecătorul judecă materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri bazate pe probele cercetate în procedura judiciară respectivă.

(3) Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de urmărire penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea preconcepută că acesta a comis o infracţiune ce constituie obiectul învinuirii. Sarcina prezentării probelor învinuirii îi revine procurorului.

(4) Justiţia penală se înfăptuieşte fără careva imixtiune. Judecătorul este obligat să se opună oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa. Exercitarea de presiune asupra judecătorului la judecarea cauzelor penale cu scopul de a influenţa emiterea hotărîrii judecătoreşti atrage răspundere conform legii.

(5) Judecătorul de instrucţie este independent în relaţiile cu celelalte organe de drept şi instanţe judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi în cadrul acesteia.

(1) Judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate.

(2) Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită.

(1) Procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a porni urmărirea penală în cazul în care sînt sesizate, în modul prevăzut de prezentul cod, că s-a săvîrşit o infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate.

(2) Instanţa de judecată efectuează acţiunile procesuale din oficiu, în limitele competenţei sale, în afară de cazul cînd prin lege se dispune efectuarea acestora la cererea părţilor.

(1) Justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte de Curtea Supremă de Justiţie, curţile de apel şi judecătorii conform competenţei date prin prezentul cod.

(2) Pentru anumite categorii de cauze penale pot funcţiona judecătorii, colegii sau complete de judecată specializate.

(3) În cadrul instanţei judecătoreşti, ca organ judecătoresc cu atribuţii proprii în desfăşurarea procesului penal, în faza de urmărire penală funcţionează judecători de instrucţie.

(1) Judecarea cauzelor penale se înfăptuieşte de către instanţă în complet format din 3 judecători sau de către un singur judecător.

(2) În toate instanţele de judecată de gradul întîi, cauzele penale se judecă de un singur judecător, cu excepţia cazurilor prevăzute în prezentul articol.

(3) Cauzele penale asupra infracţiunilor excepţional de grave, pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă cu detenţiune pe viaţă, se judecă în primă instanţă, la decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet format din 3 judecători.

(4) Cauzele penale deosebit de complicate, precum şi cele care prezintă o mare importanţă socială pot fi examinate, la decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet format din 3 judecători.

(5) Apelurile şi recursurile împotriva hotărîrilor judecătoreşti în cauzele penale pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, precum şi împotriva hotărîrilor instanţelor de apel pentru a decide admisibilitatea, se judecă de către instanţele respective în complet format din 3 judecători.

(6) Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile împotriva sentinţei Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie, împotriva hotărîrilor instanţei de apel şi recursurile în anulare în complet format din 5 judecători.

(7) Plenul Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în anulare în complet format din cel puţin 2/3 din numărul total al judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie.

(1) Completul de judecată format în condiţiile art.30 trebuie să rămînă acelaşi în tot cursul judecării cauzei, cu excepţia prevăzută în alin.(3). Dacă aceasta nu este posibil, completul poate fi schimbat pînă la începerea cercetării judecătoreşti.

(2) După începerea cercetării judecătoreşti, orice schimbare intervenită în completul de judecată impune reluarea de la început a cercetării judecătoreşti.

(3) În cazul în care cauza se judecă în fond de un complet format din 3 judecători şi unul din aceştia nu poate participa în continuare la judecarea cauzei din motiv de boală îndelungată, deces sau din motivul eliberării din funcţie în condiţiile legii, acest judecător este înlocuit de un alt judecător şi cauza se judecă în continuare. Judecătorului care intervine în proces i se oferă timp pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti pentru participarea de mai departe în proces, însă înlocuirea judecătorului în condiţiile prezentului alineat nu necesită reluarea judecării cauzei de la început. Judecătorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsă lui dacă are de concretizat chestiuni suplimentare.

(4) Împuternicirile judecătorilor transferaţi, degrevaţi, detaşaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în timpul judecării cauzelor penale aflate în fază de terminare se menţin, conform hotărîrii Consiliului Superior al Magistraturii, pînă la încheierea judecării cauzei respective.

Judecarea materialelor şi cauzelor penale se desfăşoară la sediul instanţei. Pentru motive temeinice, instanţa, prin încheiere argumentată, poate dispune desfăşurarea judecăţii în alt loc.

(1) Judecătorii care sînt soţi sau rude între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată.

(2) Judecătorul nu poate participa la judecarea cauzei şi urmează a fi recuzat:

1) dacă el personal, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor, fraţii sau surorile şi copiii acestora, afinii şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude, precum şi alte rude ale lui, sînt direct sau indirect interesate în proces;

2) dacă el este parte vătămată sau reprezentant al ei, parte civilă, parte civilmente responsabilă, soţ sau rudă cu vreuna din aceste persoane ori cu reprezentantul lor, soţ sau rudă cu învinuitul, inculpatul în proces ori cu apărătorul acestuia;

3) dacă a participat în acest proces în calitate de martor, expert, specialist, interpret, traducător, grefier, persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, judecător de instrucţie, apărător, reprezentant legal al învinuitului, inculpatului, reprezentant al părţii vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile;

4) dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al circumstanţelor cauzei sau a participat la adoptarea unei hotărîri referitoare la aceasta cauză în orice organ obştesc sau de stat;

5) dacă el a luat în această cauză hotărîri anterioare judecăţii în care şi-a expus opinia asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului;

6) dacă există alte circumstanţe care pun la îndoială rezonabilă imparţialitatea judecătorului.

(3) Judecătorul nu poate participa la o nouă judecare a cauzei atît în primă instanţă, cit şi pe cale ordinară sau extraordinară de atac şi urmează a fi recuzat şi în cazul în care a mai participat în calitate de judecător la examinarea aceleiaşi cauze în primă instanţă, pe cale ordinară sau extraordinară de atac, precum şi în cazul participării ca judecător de instrucţie. Această prevedere nu se extinde asupra membrilor Plenului Curţii Supreme de Justiţie, precum şi asupra judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie la rejudecarea cauzelor în baza hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie.

(4) Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute la alin.(2) pct.5) şi la alin.(3) nu se aplică judecătorului de instrucţie şi judecătorului instanţei de recurs care judecă recursul împotriva hotărîrii privind măsura preventivă.

(1) În cazul în care există circumstanţe prevăzute la art.33, judecătorul este obligat să facă declaraţie de abţinere de la judecarea cauzei.

(2) Pentru aceleaşi motive, judecătorul poate fi recuzat şi de către părţile în proces. Recuzarea trebuie să fie motivată şi poate fi propusă, de regulă, înainte de începerea cercetării judecătoreşti. Cererea de recuzare poate fi făcută mai tîrziu numai în cazurile dacă cel care face propunerea de recuzare a aflat motivul recuzării abia după începerea cercetării judecătoreşti.

(3) Recuzarea anticipată a judecătorilor care încă nu participă la judecarea cauzei date, precum şi a judecătorului sau completului de judecată care soluţionează cererea de recuzare, nu se admite, însă argumentele cererii de recuzare pot fi invocate în apel sau, după caz, în recurs împotriva hotărîrii în fond.

(4) În cazul în care cererea de recuzare se înaintează în mod repetat cu rea-credinţă şi în mod abuziv, cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta judecata sau din alte intenţii răuvoitoare, instanţa care soluţionează cauza poate aplica faţă de persoana vinovată o amendă judiciară în condiţiile prezentului cod.

(1) Recuzarea sau abţinerea judecătorului se soluţionează de un alt judecător sau, după caz, de un alt complet de judecată. La soluţionarea recuzării sau abţinerii judecătorilor dintr-un complet format din 3 sau 5 judecători, judecătorii nerecuzaţi din acest complet pot fi incluşi în noul complet de judecată.

(2) Examinarea cererii de recuzare sau a declaraţiei de abţinere se face în aceeaşi zi, ascultînd părţile şi persoana a cărei recuzare se cere. În cazul în care nu se poate forma un nou complet de judecată în aceeaşi instanţă, recuzarea se soluţionează, în cel mult 10 zile de la primirea dosarului, de instanţa ierarhic superioară, care, dacă admite recuzarea sau abţinerea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în care s-a produs recuzarea.

(3) Încheierea instanţei de judecată asupra recuzării nu este susceptibilă de a fi atacată.

(se modifică, se introduce prin LP2-XVI din 07.02.08, MO42-44/29.02.08 art.121)

Judecătoria judecă în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe, precum şi demersurile şi plîngerile împotriva hotărîrilor şi acţiunilor organului de urmărire penală, examinează chestiuni legate de executarea sentinţei şi alte chestiuni date prin lege în competenţa sa.

Judecătoria militară judecă în primă instanţă cauzele privind infracţiunile, prevăzute de Partea specială a Codului penal, săvîrşite de:

1) persoane din efectivul de soldaţi, din corpul de sergenţi şi din corpul de ofiţeri ale Armatei Naţionale, din efectivul Trupelor de Carabinieri (trupele de interne) ale Ministerului Afacerilor Interne, al Departamentului Situaţii Excepţionale, Serviciului de Informaţii şi Securitate, Trupelor de Grăniceri, Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat;

2) persoane atestate din efectivul instituţiilor penitenciare;

3) supuşi ai serviciului militar în timpul concentrărilor;

4) alte persoane referitor la care există indicaţii speciale în legislaţie.

Curtea de apel:

1) judecă în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Codul penal în art.135-144, 278, 279, 283, 284, 337-343;

2) ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii, inclusiv de judecătoria militară;

3) ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor judecătoriilor, care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel;

4) soluţionează conflictele de competenţă apărute între judecătorii;

5) judecă cazurile de revizuire, date prin lege în competenţa sa.

Curtea Supremă de Justiţie:

1) judecă în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile săvîrşite de Preşedintele Republicii Moldova;

2) ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă sau, după caz, împotriva hotărîrilor curţilor de apel, precum şi alte cazuri prevăzute de lege;

3) judecă, în limitele competenţei sale, cauzele supuse căilor extraordinare de atac, inclusiv recursurile în anulare;

4) sesizează Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice şi asupra cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice;

5) adoptă hotărîri explicative în chestiunile de practică judiciară a aplicării uniforme a legislaţiei penale şi procesual penale;

6) soluţionează cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt, precum şi cererile de strămutare.

(1) Cauza penală se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia a fost săvîrşită infracţiunea. Dacă infracţiunea este continuă sau prelungită, cauza se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia s-a consumat ori a fost curmată infracţiunea.

(2) Dacă este imposibil de a constata locul unde a fost săvîrşită infracţiunea, cauza se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală.

(3) Cauza penală asupra infracţiunilor săvîrşite în afara hotarelor ţării sau pe o navă se judecă de către instanţa în raza teritorială a căreia se afla ultimul loc permanent de trai al inculpatului sau, dacă acesta nu este cunoscut – în raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală.

Judecătorul de instrucţie asigură controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale prin:

1) dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a arestării la domiciliu;

2) dispunerea liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate, revocarea ei, ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;

3) autorizarea efectuării percheziţiei, examinării corporale, punerii sub sechestru a bunurilor, ridicării de obiecte ce conţin secret de stat, comercial, bancar, a exhumării cadavrului;

4) dispunerea internării persoanei în instituţie medicală;

5) autorizarea interceptării comunicărilor, a sechestrului corespondenţei, înregistrării de imagini;

6) audierea martorilor în condiţiile art.109 şi 110;

7) efectuarea altor acţiuni procesuale prevăzute de prezentul cod.

(1) În caz de indivizibilitate sau de conexitate a cauzelor penale, judecata în primă instanţă, dacă are loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru toţi făptuitorii, se efectuează de aceeaşi instanţă.

(2) Constituie indivizibilitate a cauzelor penale cazurile în care la săvîrşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane, cînd două sau mai multe infracţiuni au fost săvîrşite prin aceeaşi faptă ori în cazul unei infracţiuni continue sau prelungite.

(3) Constituie conexitate a cauzelor penale cazurile:

1) cînd două sau mai multe infracţiuni sînt săvîrşite prin fapte diferite de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;

2) cînd două sau mai multe infracţiuni sînt săvîrşite de aceeaşi persoană în timp diferit ori în loc diferit;

3) cînd o infracţiune este săvîrşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracţiuni ori este săvîrşită pentru a înlesni sau a asigura absolvirea de răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni;

4) cînd între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi conexarea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei.

(4) În caz de conexare a unor cauze privitoare la mai multe persoane învinuite de săvîrşirea infracţiunilor în raza de activitate a diferitor instanţe de grad egal sau privitoare la o singură persoană învinuită de săvîrşirea cîtorva infracţiuni, dacă aceste cauze sînt de competenţa a două sau cîtorva instanţe de judecată de grad egal, procesul se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală a cauzei.

(5) Dacă o persoană sau un grup de persoane sînt învinuite de săvîrşirea unei singure sau a cîtorva infracţiuni şi cauza referitoare la unul din învinuiţi sau la una din infracţiuni este de competenţa unei instanţe ierarhic superioare, procesul se judecă în întregime de instanţa ierarhic superioară.

(6) În cazul în care există concurs de competenţă între judecătoria militară şi judecătorie, cauza se judecă de către judecătorie.

(7) Conexarea cauzelor se admite de către instanţa de judecată respectivă în cazul în care acţiunile incriminate nu necesită o încadrare juridică mai gravă, iar la cererea procurorului şi în celelalte cazuri – pentru modificarea acuzării în sensul agravării.

(1) Conexarea cauzelor se decide de către instanţa căreia îi revine competenţa de judecată conform prevederilor art.42.

(2) În cazurile de indivizibilitate a cauzelor penale, precum şi în cele de conexitate, cauzele, dacă ele au fost depuse în prima instanţă de judecată, se conexează de către aceasta chiar şi după casarea hotărîrilor asupra lor şi remiterea cauzelor de către instanţa de recurs pentru rejudecare.

(3) Cauzele se conexează şi de către instanţele de apel sau de recurs de acelaşi grad dacă se află în acelaşi stadiu de judecată.

(1) Instanţa de judecată, constatînd că nu este competentă de a judeca cauza penală, prin încheiere, îşi declină competenţa şi trimite dosarul instanţei de judecată competente.

(2) Dacă declinarea a fost determinată de competenţa după materie sau după calitatea persoanei, precum şi de competenţa teritorială, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate menţine măsurile dispuse de instanţa care s-a desesizat.

(3) Nu se acceptă declinarea de competenţă şi trimiterea unei instanţe ierarhic inferioare a cauzei examinarea căreia s-a început în instanţa ierarhic superioară.

(4) Încheierea de declinare a competenţei este definitivă.

(1) Cînd două sau mai multe instanţe se consideră competente de a judeca aceeaşi cauză (conflict pozitiv de competenţa) ori îşi declină competenţa (conflict negativ de competenţă), conflictul se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună.

(2) Instanţa ierarhic superioară comună este sesizată, în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care ultima s-a declarat competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care ultima şi-a declinat competenţa.

(3) În toate cazurile, sesizarea se poate face de părţile în proces.

(4) Pînă la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă, procedura se suspendă. Instanţa care ultima s-a declarat competentă ori ultima şi-a declinat competenţa efectuează actele şi ia măsurile ce nu suferă amînare.

(5) Instanţa ierarhic superioară comună soluţionează conflictul de competenţă, conform regulilor pentru prima instanţă, cu citarea părţilor, prezenţa cărora este facultativă.

(6) Încheierea instanţei care soluţionează conflictul de competenţă este definitivă, însă argumentele dezacordului cu ea pot fi invocate în apel sau, după caz, în recurs împotriva hotărîrii în fond.

(7) Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin încheiere de stabilire a competenţei nu-şi mai poate declina competenţa, în afară de cazul în care, în urma noii situaţii de fapt rezultată din completarea cercetării judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe.

(1) Curtea Supremă de Justiţie strămută judecarea unei cauze penale de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad în cazul în care prin aceasta se poate obţine soluţionarea ei obiectivă, rapidă, completă şi se asigură desfăşurarea normală a procesului.

(2) Strămutarea cauzei poate fi cerută de preşedintele instanţei de judecată sau de una dintre părţi.

(1) Cererea de strămutare, care trebuie să fie motivată, se adresează Curţii Supreme de Justiţie cu cel puţin 5 zile înainte de începerea cercetării judecătoreşti. Documentele pe care se bazează cererea se anexează la aceasta dacă sînt deţinute de partea care cere strămutarea.

(2) În cerere se face menţiune dacă în cauză sînt persoane arestate.

(3) Suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă de Curtea Supremă de Justiţie după ce aceasta a fost sesizată.

(se modifică, se introduce prin LP2-XVI din 07.02.08, MO42-44/29.02.08 art.121)

(1) Părţile se înştiinţează despre data examinării cererii de strămutare, iar prezenţa lor la şedinţă este facultativă.

(2) Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă publică în complet format din 3 judecători ai Curţii Supreme de Justiţie.

(3) Dacă părţile se înfăţişează, se ascultă şi părerile acestora.

(1) Curtea Supremă de Justiţie dispune, cu indicarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii de strămutare.

(2) În cazul în care consideră că cererea este întemeiată, Curtea Supremă de Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei cu indicarea instanţei concrete. Această instanţă va fi imediat înştiinţată despre admiterea cererii de strămutare.

(2¹) Instanţa de judecată la care se află cauza a cărei strămutare se cere este obligată să remită dosarul, în termen de 5 zile, instanţei competente.

(3) Dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărîrea pronunţată de această instanţă este anulată prin efectul admiterii cererii de strămutare.

(se introduce prin LP2-XVI din 07.02.08, MO42-44/29.02.08 art.121)

Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul în care noua cerere se întemeiază pe circumstanţe pe care Curtea Supremă de Justiţie nu le-a cunoscut în cadrul soluţionării cererii anterioare sau pe circumstanţe apărute după aceasta.

(1) Procurorul este persoana cu funcţie de răspundere care, în limitele competenţei sale, exercită în numele statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţă, exercită şi alte atribuţii prevăzute de prezentul cod. Procurorul care participă la judecarea cauzei penale are funcţie de acuzator de stat.

(2) Procurorul este în drept să pornească o acţiune civilă împotriva învinuitului, inculpatului sau a persoanei care poartă răspundere materială pentru fapta învinuitului, inculpatului:

1) în interesul persoanei vătămate care se află în stare de imposibilitate sau de dependenţă faţă de învinuit, inculpat ori din alte motive nu-şi poate realiza singură dreptul de a porni acţiune civilă;

2) în interesul statului.

(3) La exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul este independent şi se supune numai legii. El, de asemenea, execută indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior.

(4) În cursul judecării cauzei, procurorul reprezintă învinuirea în numele statului şi prezintă în şedinţa de judecată probele acumulate de organul de urmărire penală.

(5) Procurorul este în drept să declare apel sau recurs împotriva hotărîrilor judecătoreşti pe care el le consideră ilegale sau neîntemeiate.

(6) Procurorul General şi adjuncţii lui sînt în drept să atace pe căi extraordinare de atac hotărîrile judecătoreşti rămase definitive pe care le consideră ilegale sau neîntemeiate.

(7) În faza executării hotărîrilor judecătoreşti, procurorul exercită atribuţiile prevăzute de prezentul cod.

(8) În cazul pornirii neîntemeiate a unui proces penal în privinţa persoanei, precum şi în cazul pronunţării unei sentinţe de achitare, procurorul care a condus sau a exercitat urmărirea penală ori procurorul ierarhic superior aduce scuze oficiale persoanei respective.

(1) În cadrul urmăririi penale, procurorul:

1) porneşte urmărirea penală şi ordonă efectuarea urmăririi penale în conformitate cu prezentul cod, refuză pornirea urmăririi sau încetează urmărirea penală;

2) exercită nemijlocit urmărirea penală în condiţiile legii;

3) conduce personal urmărirea penală şi controlează legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organul de urmărire penală, decide excluderea din dosar a probelor obţinute conform prevederilor art. 94 alin. (1);

4) controlează permanent executarea procedurii de primire şi înregistrare a sesizărilor privind infracţiunile;

5) cere de la organul de urmărire penală, pentru control, dosare penale, documente, acte procedurale, materiale şi alte date cu privire la infracţiunile săvîrşite şi persoanele identificate în cauzele penale în care exercită controlul şi dispune conexarea sau, după caz, disjungerea cauzei dacă se impune aceasta;

6) verifică calitatea probelor administrate, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indici temeinici că a săvîrşit o infracţiune;

7) fixează termenul rezonabil de urmărire penală pentru fiecare cauză;

8) anulează ordonanţele ilegale şi neîntemeiate ale organului de urmărire penală;

9) retrage motivat şi transmite după competenţă dosarul penal de la un organ de urmărire penală la altul şi de la o persoană care efectuează urmărirea penală la alta în scopul de a asigura înfăptuirea urmăririi penale în mod obiectiv şi complet;

10) ordonă efectuarea urmăririi penale de un grup de ofiţeri de urmărire penală sau de mai multe organe de urmărire penală, desemnînd persoanele care vor efectua urmărirea penală;

11) soluţionează abţinerile sau recuzările ofiţerilor de urmărire penală;

12) decide aplicarea măsurii preventive, modificarea şi revocarea ei, cu excepţia arestării preventive, arestării la domiciliu, liberării provizorii şi ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport;

13) efectuează controlul asupra legalităţii reţinerii persoanei;

14) dă indicaţii în scris cu privire la efectuarea acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor operative de investigaţii în vederea căutării persoanelor care au săvîrşit infracţiuni;

15) emite, conform prevederilor prezentului cod, ordonanţe privind reţinerea persoanei, aducerea forţată a persoanei, ridicarea de obiecte şi documente, privind alte acţiuni de urmărire penală;

16) adresează în instanţa de judecată demersuri pentru obţinerea autorizării arestării şi prelungirii acesteia, liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate, sechestrului corespondenţei şi ridicării ei, interceptării comunicărilor, suspendării provizorii a învinuitului din funcţie, urmăririi fizice şi prin mijloace electronice a persoanei, exhumării cadavrului, controlului video şi audio al încăperii, instalării în încăpere a mijloacelor tehnice de înregistrare audio şi video, controlării comunicărilor cu caracter informativ adresate bănuitului, internării persoanei în instituţie medicală pentru efectuarea expertizei şi a altor acţiuni pentru care se cere autorizarea judecătorului de instrucţie;

17) asistă la efectuarea oricărei acţiuni de urmărire penală sau o efectuează personal;

18) solicită participarea judecătorului de instrucţie la efectuarea unor acţiuni de urmărire penală dacă legea dispune participarea obligatorie a acestuia;

19) restituie dosarele penale organului de urmărire penală cu indicaţiile sale în scris;

20) înlătură persoana care efectuează urmărirea penală dacă aceasta a încălcat legea în procesul urmăririi penale;

21) înaintează organului respectiv sesizări cu privire la ridicarea imunităţii unor persoane şi tragerea lor la răspundere penală;

22) încetează procesul penal, dispune scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau clasează cauza penală în cazurile prevăzute de lege;

23) pune sub învinuire şi ascultă învinuitul în baza probelor prezentate de organul de urmărire penală sau în baza probelor acumulate de el personal;

24) aduce la cunoştinţa părţilor materialele dosarului;

25) întocmeşte rechizitoriul în cauza penală, copia căruia o înmînează învinuitului, şi trimite cauza în instanţa de judecată competentă;

26) sesizează organele de urmărire penală şi cele care exercită activitate operativă de investigaţii despre înlăturarea încălcării legii.

(2) Procurorul teritorial şi cel al procuraturii specializate, precum şi adjuncţii lor, pe lîngă atribuţiile prevăzute la alin. (1), în cadrul urmăririi penale exercită următoarele atribuţii cu titlu de control ierarhic:

1) pot cere de la procurorii ierarhic inferiori, pentru control, dosarele penale, documentele, actele procedurale, materiale şi alte date cu privire la infracţiunile săvîrşite şi la persoanele identificate în cauzele penale pe care exercită controlul;

2) anulează actele ilegale şi neîntemeiate ale procurorilor ierarhic inferiori;

3) soluţionează abţinerile şi recuzările procurorilor ierarhic inferiori;

4) confirmă ordonanţele de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pe motive de nereabilitare;

5) confirmă rechizitoriile întocmite de procurorii ierarhic inferiori;

6) restituie dosarele penale procurorilor ierarhic inferiori, cu indicaţiile lor scrise;

7) aprobă acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi confirmă ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale.

(3) Procurorul municipiului Chişinău şi cel al Găgăuziei, precum şi adjuncţii lor, în cadrul urmăririi penale exercită atribuţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), precum ş i alte atribuţii ce rezultă din activitatea de control ierarhic, prevăzute de prezentul cod.

(4) Procurorul General şi adjuncţii lui, în cadrul urmăririi penale, exercită atribuţiile prevăzute la alin.(1), (2) şi (3), precum şi alte atribuţii ce rezultă din activitatea de control ierarhic, prevăzute de prezentul cod.

(5) În cadrul urmăririi penale, procurorul dispune şi de alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(1) La examinarea cauzei penale în instanţa de judecată, procurorul are următoarele atribuţii:

1) reprezintă acuzarea în numele statului şi prezintă în şedinţa de judecată probele respective în cauza în care a condus sau a efectuat personal urmărirea penală;

2) participă la examinarea probelor prezentate de partea apărării, prezintă noi probe necesare pentru confirmarea acuzării, face demersuri şi îşi expune părerea asupra chestiunilor ce apar în timpul dezbaterilor judiciare;

3) cere de la instanţa de judecată cauza penală pentru a formula inculpatului o acuzare mai gravă şi a administra noi probe dacă, în urma cercetării judecătoreşti, se constată că inculpatul a săvîrşit şi alte infracţiuni, iar probele sînt insuficiente;

4) modifică încadrarea juridică a infracţiunii săvîrşite de inculpat dacă cercetările judiciare confirmă că inculpatul a săvîrşit această infracţiune;

5) face demers în instanţa de judecată de a întrerupe examinarea cauzei penale pe un termen prevăzut de prezentul cod pentru a înainta noi probe care confirmă acuzarea adusă inculpatului în cazul efectuării incomplete a urmăririi penale;

6) dă indicaţii în scris organului de urmărire penală privitor la efectuarea unor acţiuni procesuale asupra probelor suplimentare sau a noilor infracţiuni;

7) dispune, printr-o ordonanţă, aducerea silită în instanţa de judecată, în condiţiile art.199, a persoanelor incluse în lista prezentată instanţei, precum şi a persoanelor solicitate pentru administrarea probelor noi sau suplimentare.

8) îşi expune părerea în dezbaterile judiciare asupra faptei infracţionale săvîrşite de inculpat, încadrării ei în baza legii penale şi pedepsei care urmează a fi aplicată;

9) declară apel sau, după caz, recurs privind latura penală şi latura civilă a cauzei, le retrage în modul prevăzut de prezentul cod.

(2) La examinarea cauzei penale, procurorul dispune şi de alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(1) Procurorul nu poate participa la desfăşurarea procesului în cauza penală:

1) dacă există cel puţin una din circumstanţele indicate în art.33, care se aplică în mod corespunzător;

2) dacă el nu poate fi procuror în baza legii sau a sentinţei instanţei de judecată.

(2) Faptul că procurorul a participat la exercitarea urmăririi penale, a condus sau a controlat acţiuni de procedură penală sau a reprezentat învinuirea în faţa instanţei de judecată nu constituie o piedică pentru participarea lui ulterioară la judecarea aceleiaşi cauze penale.

(3) În cazul în care există motivele prevăzute în alin.(1), procurorul este obligat să facă declaraţie de abţinere de la participare în cauza respectivă.

(4) Pentru aceleaşi motive, procurorul poate fi recuzat şi de către ceilalţi participanţi la proces în cauza respectivă, investiţi cu asemenea drept prin prezentul cod.

(5) Abţinerea sau recuzarea procurorului se soluţionează:

1) în cursul urmăririi penale – de către procurorul ierarhic superior, iar în privinţa Procurorului General – de către un judecător al Curţii Supreme de Justiţie;

2) în cursul judecării cauzei – de către instanţa respectivă.

(6) Hotărîrea asupra recuzării nu este susceptibilă de a fi atacată.

(1) În cadrul procesului penal, procurorul poate fi asistat de un consultant.

(2) La indicaţia procurorului, consultantul:

a) studiază materialele, cauzele penale şi întocmeşte proiectele actelor emise de procuror;

b) întocmeşte procesele verbale privind acţiunile procesuale efectuate de procuror şi acordă acestuia asistenţă tehnică;

c) solicită persoanelor juridice şi fizice prezentarea documentelor şi a materialelor;

d) asigură citarea persoanelor în cauzele penale;

e) organizează aducerea silită, în condiţiile legii, a persoanelor citate de procuror;

f) prezintă persoanelor menţionate la art.293 materialul de urmărire penală pentru luare la cunoştinţă;

g) acordă procurorului alte tipuri de asistenţă ce rezultă din obligaţia exercitării de către acesta a atribuţiilor prevăzute de art.52 şi 53.

(3) Consultantul procurorului activează sub conducerea acestuia şi nu este în drept să efectueze acţiuni procesuale care nu i-au fost încredinţate sau care nu au fost coordonate cu procurorul.

(4) Consultantul procurorului semnează actele procesuale privind acţiunile pe care le-a efectuat sau la care a participat.

(5) Consultantul este obligat să păstreze secretul profesional, confidenţialitatea asupra faptelor şi informaţiilor despre care ia cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor care îi revin şi poartă răspundere, conform legii, pentru acţiunile ilegale săvîrşite în exerciţiul funcţiei.

(1) Urmărirea penală se efectuează de către ofiţerii de urmărire penală ai organelor de urmărire penală prevăzute în art.56.

(2) Organele de urmărire penală au sarcina de a efectua măsuri operative de investigaţii, inclusiv de a utiliza înregistrări audio şi video, filmări, fotografieri, şi de a efectua alte acţiuni de urmărire penală, prevăzute de prezentul cod, în scopul descoperirii indicilor infracţiunii şi persoanelor care au săvîrşit-o, constatării datelor faptice, fixării procesuale a acestor acţiuni, care pot fi folosite în calitate de probe în cauza penală după verificarea lor în conformitate cu legislaţia procesuală penală.

(3) Organul de urmărire penală are, de asemenea, obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii.

(4) Dacă există indici ai infracţiunii, organul de urmărire penală, concomitent cu înregistrarea sesizării despre aceasta, porneşte procesul de urmărire penală şi, călăuzindu-se de dispoziţiile prezentului cod, efectuează acţiuni de urmărire penală în vederea descoperirii ei şi fixării probelor care confirmă sau infirmă săvîrşirea infracţiunii, ia măsuri în vederea asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale confiscări a bunurilor dobîndite ilicit.

(5) Organul de urmărire penală anunţă imediat procurorul despre infracţiunea săvîrşită şi despre începerea acţiunilor de urmărire penală.

(1) În cauzele penale, atribuţiile de conducător al organului de urmărire penală le execută ofiţerul de urmărire penală din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul Vamal, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, numit în modul stabilit de lege şi care acţionează în limitele competenţei sale.

(2) Conducătorul organului de urmărire penală exercită controlul asupra efectuării la timp a acţiunilor de descoperire şi prevenire a infracţiunilor, ia măsuri pentru a asigura efectuarea sub toate aspectele, complet şi obiectiv, a urmăririi penale şi asigură înregistrarea, în modul stabilit, a sesizărilor despre săvîrşirea infracţiunilor.

(2¹) În exercitarea atribuţiilor sale, conducătorul organului de urmărire penală:

a) transmite ofiţerului de urmărire penală spre soluţionare sesizările şi materialele referitoare la săvîrşirea infracţiunilor;

b) transmite ofiţerului de urmărire penală spre executare cererea de comisie rogatorie şi delegaţia privind efectuarea acţiunilor de urmărire penală primite de la alte organe de urmărire penală;

c) repartizează ofiţerilor de urmărire penală cauzele penale pentru efectuarea urmăririi penale, dacă acestea nu au fost repartizate de către procuror;

d) dispune, cu încuviinţarea procurorului, efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală;

e) efectuează verificarea cauzelor penale şi dă indicaţii cu privire la acţiunile de urmărire penală şi la măsurile operative de investigaţie;

f) este în drept să participe la urmărirea penală şi să o efectueze personal, revenindu-i, în acest caz, atribuţiile de ofiţer de urmărire penală;

g) propune procurorului retragerea şi transmiterea cauzei penale de la un ofiţer de urmărire penală la altul pentru a asigura efectuarea obiectivă şi completă a urmăririi penale;

h) înaintează procurorului demersuri cu privire la anularea unor acte juridice nelegitime ale ofiţerului de urmărire penală;

i) efectuează alte acţiuni prevăzute de legislaţie.

(2²) Indicaţiile conducătorului organului de urmărire penală în cauze penale se dau ofiţerului de urmărire penală în scris şi sînt executarii.

(2³) Conducătorul organului de urmărire penală coordonează activitatea ofiţerilor de urmărire penală şi este responsabil de calitatea actelor procedurale întocmite de aceştia şi prezentate procurorului în condiţiile legii, acordă asistenţă metodică şi ajutor practic la efectuarea urmăririi penale, contribuie la obţinerea datelor şi materialelor necesare, ia măsuri în vederea executării în termen a misiunilor ofiţerilor de urmărire penală privind efectuarea măsurilor operative de investigaţie.

(2⁴) Conducătorul organului de urmărire penală ierarhic superior este în drept să solicite organului ierarhic inferior cauzele penale pentru control.

(2⁵) Conducătorul organului de urmărire penală ierarhic inferior este obligat să pună la dispoziţia conducătorului organului de urmărire penală ierarhic superior cauza penală pentru control, aducînd în prealabil acest fapt la cunoştinţa procurorului care conduce urmărirea penală.

(1) Ofiţerul de urmărire penală este persoană cu funcţie de răspundere care, în numele statului, în limitele competenţei sale, efectuează urmărirea penală în cauze penale.

(2) Ofiţerul de urmărire penală are următoarele atribuţii:

1) asigură înregistrarea, în modul stabilit, a sesizării privind pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni în cazul în care sesizarea nu a fost înregistrată de conducătorul organului de urmărire penală, începe urmărirea penală în cazul în care din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare rezultă bănuiala rezonabilă că a fost săvîrşită o infracţiune, propune procurorului încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau refuzul de a începe urmărirea penală;

2) propune transmiterea cauzei penale pentru urmărire penală după competenţă unui alt organ de urmărire penală;

3) poartă răspundere pentru efectuarea legală şi la timp a urmăririi penale;

4) face propuneri procurorului de a înainta în instanţa de judecată demersuri în vederea obţinerii autorizaţiei pentru a efectua percheziţie, a aplica sechestrul bunurilor, corespondenţei poştale, telegrafice şi a le ridica, a intercepta convorbirile telefonice şi alte comunicări, a suspenda provizoriu învinuitul din funcţie, a ridica obiecte şi documente de la terţi, a urmări fizic şi prin mijloace electronice persoana, a lua forţat mostre de salivă, sînge, păr, unghii, a exhuma cadavrul, a efectua controlul audio şi video al încăperii, a instala în încăpere mijloace tehnice de înregistrare audio şi video, a controla comunicările cu caracter informativ adresate bănuitului;

5) citează şi audiază persoane în calitate de bănuit, parte vătămată, martori;

6) cercetează şi fixează, în modul stabilit, locul săvîrşirii infracţiunii, efectuează percheziţii în cazul infracţiunii flagrante sau cauzei care nu suferă amînare, ridică obiecte şi documente, realizează, conform legii, alte acţiuni la faţa locului;

7) cere documente şi materiale care conţin date despre infracţiune şi despre persoanele care au săvîrşit-o;

8) dispune efectuarea reviziei documentare, inventarierii, expertizei departamentale şi altor acţiuni;

9) conduce, din momentul înregistrării faptei social periculoase, măsurile operative de investigaţii pentru descoperirea infracţiunii, căutarea persoanelor dispărute fără urmă, precum şi a bunurilor care s-au pierdut în urma săvîrşirii infracţiunii;

10) dispune, prin comisie rogatorie, altor organe de urmărire penală efectuarea acţiunilor de urmărire penală;

11) dă dispoziţii organelor de poliţie cu privire la reţinere, aducerea forţată arestare şi la alte acţiuni procesuale, precum şi le solicită ajutor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală;

12) recunoaşte persoanele ca parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă;

13) întreprinde măsuri, prevăzute de lege, pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune;

14) asigură, prin biroul de avocaţi, numirea din oficiu a apărătorului în cauza penală în cazurile prevăzute de prezentul cod;

15) soluţionează recuzarea interpretului, traducătorului, specialistului, expertului;

16) adoptă ordonanţe referitor la cererile persoanelor participante la proces în legătură cu cauza penală;

17) propune alegerea, prelungirea, modificarea şi revocarea măsurilor preventive, eliberarea bănuitului reţinut pînă la autorizarea arestării de către instanţă;

18) execută indicaţiile scrise ale procurorului;

19) contestă, în modul prevăzut de prezentul cod, indicaţiile procurorului sau ale conducătorului organului de urmărire penală privind efectuarea unor acţiuni de urmărire penală;

20) prezintă, la cererea procurorului, explicaţii în scris;

21) prezintă procurorului probele acumulate în cauză, necesare pentru punerea sub învinuire.

(3) În procesul penal, ofiţerul de urmărire penală are şi alte împuterniciri prevăzute de prezentul cod.

(3¹) Cerinţele ofiţerului de urmărire penală legate de efectuarea urmăririi penale, în condiţiile legii, sînt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice.

(4) În exercitarea funcţiilor sale, ofiţerul de urmărire penală este independent, se supune prevederilor prezentului cod, indicaţiilor scrise ale procurorului şi conducătorului organului de urmărire penală.

(5) Ofiţerul de urmărire penală este obligat să asigure protejarea drepturilor şi libertăţilor omului în condiţiile legii procesuale penale.

(6) Recuzarea ofiţerului de urmărire penală se face în condiţiile art.54 şi se soluţionează de către procuror.

(1) Se considera victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale.

(2) Victima are dreptul ca cererea sa să fie înregistrată imediat în modul stabilit, să fie soluţionată de organul de urmărire penală, iar după aceasta să fie informată despre rezultatele soluţionării.

(3) Victima beneficiază de asemenea de următoarele drepturi:

1) să primească de la organul de urmărire penală certificat despre faptul că ea s-a adresat cu cerere sau o copie de pe procesul-verbal despre cererea orală;

2) să prezinte documente şi obiecte pentru confirmarea cererii sale;

3) să se adreseze cu o cerere suplimentară;

4) să ceară de la organul respectiv informaţii despre soluţionarea cererii sale;

5) să ceară de la organul de urmărire penală să fie recunoscută ca parte vătămată în cauza penală dacă este persoană fizică;

6) să depună cerere pentru a fi recunoscută ca parte civilă în procesul penal;

7) să retragă cererea în cazurile prevăzute de lege;

8) să primească certificat despre înregistrarea cererii sale şi începerea urmăririi penale sau copie de pe ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale;

9) să atace ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale în decurs de 10 zile din momentul primirii copiei de pe ordonanţa respectivă şi să ia cunoştinţă de materialele în baza cărora a fost emisă această ordonanţă;

10) să fie apărată de acţiunile interzise de lege în modul prevăzut pentru apărarea persoanelor participante la procesul penal;

11) să fie asistată, la acţiunile procesuale efectuate cu participarea ei, de un apărător ales.

(4) Victima unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave contra persoanei, indiferent de faptul dacă este recunoscută în calitate de parte vătămată sau parte civilă, dispune de asemenea de următoarele drepturi:

1) să fie consultată de un apărător avocat pe tot parcursul procesului penal ca şi celelalte părţi în proces;

2) să fie asistată de un avocat din oficiu în cazul în care nu dispune de mijloace băneşti pentru a plăti avocatul;

3) să fie însoţită de o persoană de încredere, alături de avocatul său, la toate cercetările, inclusiv la şedinţele închise;

4) să primească o hotărîre judecătorească despre compensarea materială pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune.

(5) Victima traficului de fiinţe umane beneficiază de dreptul la protecţie de stat de îndată ce ea a fost identificată.

(6) În cazul în care în calitate de victimă este o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat, ea nu are dreptul să-şi retragă cererea.

(7) Victima trebuie să fie prevenită în scris despre răspunderea penală pentru denunţare calomnioasă.

(8) Victima este obligată:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti şi să dea explicaţii la solicitarea acestor organe, cu excepţia victimei traficului de fiinţe umane;

2) să prezinte, la solicitarea organului de urmărire penală, obiecte, documente şi alte mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare comparativă;

3) să accepte a fi supusă examenului medical, la cererea organului de urmărire penală, în cazul în care ea se plînge că i-a fost cauzat prejudiciu fizic;

4) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului care îi soluţionează cererea sau ale preşedintelui şedinţei de judecată;

5) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţe fără permisiunea preşedintelui şedinţei.

(9) Victima are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(10) Victima beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită obligaţiile personal sau, dacă legea permite, prin reprezentanţi. În cazul în care victimă este un minor sau o persoană iresponsabilă, drepturile acesteia sînt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de prezentul cod.

(11) Victima este audiată în condiţiile prevăzute pentru audierea martorului. Victima care face declaraţii calomnioase cu bună ştiinţă poartă răspundere penală conform prevederilor art.311 din Codul penal.

(1) Parte vătămată este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei. Minorul căruia i s-a cauzat prejudiciu prin infracţiune va fi considerat parte vătămată fără acordul său.

(2) Recunoaşterea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire penală, imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale.

(3) În cazul în care, după recunoaşterea persoanei ca parte vătămată, s-au constatat circumstanţe care atestă lipsa cauzării prejudiciului, organul de urmărire penală încetează participarea acestei persoane ca parte vătămată în procedura respectivă prin ordonanţă motivată.

(1) Partea vătămată dispune de următoarele drepturi:

1) să cunoască esenţa învinuirii;

2) să facă declaraţii şi explicaţii;

3) să prezinte documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată;

4) să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;

5) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală sau instanţei de judecată şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;

6) să ia cunoştinţă de toate procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care a participat, să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

7) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul încheierii urmăririi penale şi să noteze orice informaţii din dosar;

8) să participe la şedinţa de judecată, inclusiv la examinarea materialelor cauzei;

9) să pledeze în dezbateri judiciare privitor la prejudiciul cauzat;

10) să fie informată de organul de urmărire penală despre toate hotărîrile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, să primească gratuit, la solicitarea sa, copii de pe aceste hotărîri, precum şi de pe hotărîrea de încetare sau clasare a procesului în cauza respectivă, de neîncepere a urmăririi penale, copia de pe sentinţă, decizie sau de pe o altă hotărîre judecătorească definitivă;

11) să depună plîngeri împotriva acţiunilor şi hotărîrilor organului de urmărire penală, precum şi să atace hotărîrea instanţei privitor la prejudiciul cauzat;

12) să retragă plîngerile depuse de ea sau de reprezentantul său, inclusiv plîngerile împotriva acţiunilor interzise de lege săvîrşite împotriva sa;

13) să se împace cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile prevăzute de lege;

14) să facă obiecţii asupra plîngerilor altor participanţi la proces, care i-au fost aduse la cunoştinţă de către organul de urmărire penală sau despre care a aflat în alte împrejurări;

15) să participe la judecarea cauzei pe cale ordinară de atac;

16) să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală şi să i se repare prejudiciul cauzat în urma acţiunilor nelegitime ale organului de urmărire penală;

17) să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate de la persoana care a săvîrşit acţiunea interzisă de legea penală, să primească în original documentele care îi aparţin;

18) să fie reprezentată de un apărător ales, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie asistată de un avocat din oficiu.

(2) Partea vătămată este obligată:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti;

2) să facă declaraţii la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti;

3) să prezinte, la cererea organului de urmărire penală obiecte, documente şi alte mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare comparativă;

4) să accepte a fi supusă examinării corporale la cererea organului de urmărire penală în cauza privind comiterea în privinţa sa a unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave;

5) la cererea organului de urmărire penală, să fie supusă unei expertize, în condiţii de ambulator, pentru a se verifica capacitatea de a înţelege just circumstanţele care au importanţă pentru cauză şi de a face declaraţii juste în privinţa lor, în cazul în care sînt temeiuri verosimile de a pune la îndoială asemenea capacităţi;

6) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;

7) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(3) Partea vătămată are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod. Partea vătămată poate oricînd să renunţe la această calitate procesuală.

(4) Partea vătămată beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită obligaţiile personal sau, dacă legea permite, prin reprezentanţi. În cazul în care parte vătămată este un minor sau o persoană iresponsabilă, drepturile acesteia sînt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de prezentul cod.

(5) Partea vătămată este audiată în condiţiile prevăzute de prezentul cod pentru audierea martorului. Partea vătămată care refuză sau se eschivează să facă declaraţii poartă răspundere penală conform art.313 din Codul penal, iar pentru declaraţii false cu bună-ştiinţă – conform art.312 din Codul penal.

(1) Parte civilă este recunoscută persoana fizică sau juridică în privinţa căreia există suficiente temeiuri de a considera că în urma infracţiunii i-a fost cauzat un prejudiciu material sau moral, care a depus la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată o cerere de chemare în judecată a bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a persoanelor care poartă răspundere patrimonială pentru faptele acestuia. Acţiunea civilă se judecă de către instanţă în cadrul procesului penal dacă volumul prejudiciului este incontestabil.

(2) Recunoaşterea ca parte civilă se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei de judecată.

(3) În cazul în care s-a constatat că, după recunoaşterea părţii civile, cererea de chemare în judecată a fost depusă de o persoană necorespunzătoare sau că, din alte motive, lipsesc temeiuri pentru ca persoana să aibă calitate de parte civilă, organul de urmărire penală, prin hotărîre motivată, sistează participarea persoanei în calitate de parte civilă.

(1) În scopul susţinerii cererii sale, partea civilă dispune de următoarele drepturi:

1) să facă explicaţii asupra cererii depuse;

2) să prezinte şi alte materiale în susţinerea cererii sale;

3) să formuleze cereri de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;

4) să înainteze cereri, în special pentru asigurarea acţiunii civile pornite;

5) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală sau a instanţei, să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;

6) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care ea a participat şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

7) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul încheierii urmăririi penale, să noteze orice date din dosar care se referă la acţiunea civilă;

8) să participe la şedinţe de judecată, inclusiv la cercetarea materialelor cauzei referitor la acţiunea sa;

9) să pledeze în dezbateri judiciare referitor la acţiunea sa civilă;

10) să fie informată de organul de urmărire penală sau de instanţă despre hotărîrile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, să primească gratuit, la solicitarea sa, copii de pe aceste hotărîri, precum şi copie de pe sentinţă, decizie sau de pe o altă hotărîre judecătorească definitivă;

11) să depună plîngeri împotriva acţiunilor şi hotărîrilor organului de urmărire penală, precum şi să atace hotărîrea instanţei referitor la acţiunea civilă;

12) să retragă cererea depusă pe cale de atac de ea sau de reprezentantul său;

13) să facă obiecţii la plîngerile altor participanţi la proces, să-şi expună părerea în şedinţa de judecată referitor la cererile înaintate de alţi participanţi la proces;

14) să participe la judecarea cauzei pe cale ordinară de atac;

15) să facă obiecţii împotriva acţiunilor nelegitime ale celeilalte părţi în proces;

16) să aibă reprezentant şi să înceteze împuternicirile lui;

17) să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;

18) să renunţe la acţiunea civilă în orice etapă a procesului penal dacă legea permite;

19) să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală şi să i se repare prejudiciul cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

20) să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate de la persoana care a săvîrşit acţiunea interzisă de legea penală, să primească în original documentele care îi aparţin.

(2) Partea civilă este obligată:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti;

2) să asigure numărul de copii de pe cererea de chemare în judecată pentru toate părţile civilmente responsabile participante la proces;

3) să prezinte, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiecte, documente şi alte mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare comparativă;

4) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;

5) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(3) Partea civilă are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(4) Partea civilă poate fi chemată şi ascultată în calitate de martor.

(5) Partea civilă îşi exercita drepturile şi obligaţiile sale personal sau, după caz, prin reprezentant. Drepturile minorului le exercită reprezentantul lui legal în modul prevăzut de prezentul cod.

(1) Bănuitul este persoana fizică faţă de care există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune pînă la punerea ei sub învinuire. Persoana poate fi recunoscută în calitate de bănuit prin unul din următoarele acte procedurale, după caz:

1) procesul-verbal de reţinere;

2) ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive neprivative de libertate;

3) ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit.

(2) Organul de urmărire penală nu este în drept să menţină în calitate de bănuit:

1) persoana reţinută – mai mult de 72 de ore;

2) persoana în privinţa căreia a fost aplicată o măsură preventivă neprivativă de libertate – mai mult de 10 zile din momentul cînd i s-a adus la cunoştinţă ordonanţa despre aplicarea măsurii preventive;

3) persoana în privinţa căreia a fost dată o ordonanţă de recunoaştere în această calitate – mai mult de 3 luni, iar cu acordul Procurorului General şi al adjuncţilor săi - mai mult de 6 luni.

(3) La momentul expirării, după caz, a unui termen indicat în alin.(2), organul de urmărire penală este obligat să elibereze bănuitul reţinut ori să revoce, în modul stabilit de lege, măsura preventivă aplicată în privinţa lui, dispunînd scoaterea lui de sub urmărire sau punerea lui sub învinuire.

(4) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, constatînd că bănuiala nu s-a confirmat, este obligată să elibereze bănuitul reţinut sau să revoce măsura preventivă aplicată în privinţa lui pînă la expirarea termenelor indicate în alin.(2), dispunînd scoaterea lui de sub urmărire.

(5) Calitatea de bănuit încetează din momentul eliberării reţinutului, revocării măsurii preventive aplicate în privinţa lui ori, după caz, anulării ordonanţei de recunoaştere în calitate de bănuit şi scoaterii lui de sub urmărire, sau din momentul emiterii de către organul de urmărire penală a ordonanţei de punere sub învinuire.

(6) Dacă, la expirarea termenelor indicate în alin.(2), nu s-a dispus scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau punerea ei sub învinuire, calitatea de bănuit încetează de drept. Încetarea de drept a calităţii de bănuit în legătură cu expirarea termenelor indicate în alin. (2), în cazul acumulării ulterioare a probelor suficiente, nu împiedică punerea persoanei sub învinuire pentru acelaşi fapt.

(7) Interogarea în calitate de martor a persoanei faţă de care există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune se interzice.

(1) Bănuitul are dreptul la apărare. Organul de urmărire penală îi asigură bănuitului posibilitatea să-şi exercite dreptul la apărare prin toate mijloacele şi metodele care nu sînt interzise de lege.

(2) Bănuitul, conform prevederilor prezentului cod, are dreptul:

1) să ştie de ce este bănuit şi, în legătură cu aceasta, imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea despre aplicarea măsurii preventive sau recunoaşterea în calitate de bănuit, să fie informat în prezenţa apărătorului, în limba pe care o înţelege, despre conţinutul bănuielii şi despre încadrarea juridică a faptelor infracţionale de săvîrşirea cărora este suspectat;

2) imediat după reţinere sau după recunoaşterea în calitate de bănuit, să primească de la persoana care l-a reţinut informaţie în scris despre drepturile de care dispune prin prezentul articol, inclusiv dreptul de a tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa, precum şi să primească de la organul de urmărire penală explicaţii asupra tuturor drepturilor sale;

3) imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea de aplicare a măsurii preventive ori de recunoaştere în calitate de bănuit, să primească de la organul de urmărire penală copia de pe hotărîrea respectivă sau copia de pe procesul-verbal privitor la reţinerea sa;

4) în caz de reţinere, să primească consultaţie juridică, în condiţii confidenţiale, din partea apărătorului pînă la începutul primei audieri în calitate de bănuit;

5) din momentul cînd i s-a adus la cunoştinţă actul procedural de recunoaştere în calitate de bănuit, să aibă asistenţa unui apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu, precum şi, în cazurile admise de lege, să renunţe la apărător şi să se apere el însuşi;

6) să aibă întrevederi cu apărătorul său în condiţii confidenţiale, fără a se limita numărul şi durata lor;

7) dacă acceptă să fie audiat, la cererea sa, să fie audiat în prezenţa apărătorului;

8) să recunoască fapta de săvîrşirea căreia este bănuit şi să încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei;

9) să accepte o procedură specială de urmărire penală şi de judecare a cauzei, în condiţiile prevăzute de prezentul cod, în cazul recunoaşterii vinovăţiei;

10) să facă declaraţii sau să refuze de a le face;

11) să participe la efectuarea acţiunilor procesuale, de unul singur sau fiind asistat de apărător, la solicitarea sa, ori să refuze de a participa la ele;

12) să anunţe imediat, dar nu mai tîrziu de 6 ore, prin organul de urmărire penală, rudele sau o altă persoană, la propunerea sa, despre locul unde este reţinut;

13) să prezinte documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal;

14) să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, judecătorului de instrucţie, interpretului, traducătorului;

15) să înainteze cereri, inclusiv privind asistenţa medicală independentă;

16) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu participarea sa şi să facă obiecţii asupra corectitudinii proceselor-verbale, precum şi să ceară completarea lor cu circumstanţe care, în opinia sa, trebuie să fie menţionate;

17) să fie informat de către organul de urmărire penală despre toate hotărîrile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, precum şi să primească, la solicitarea sa, copii de pe aceste hotărîri;

18) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective;

19) să atace, în modul stabilit de lege, acţiunile şi hotărîrile organului de urmărire penală;

20) să retragă orice plîngere a sa sau depusă de către apărătorul său;

21) să se împace cu partea vătămată;

22) să ceară şi să primească repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

23) să fie reabilitat în cazul în care bănuiala nu a fost confirmată.

(3) Exercitarea de către bănuit a drepturilor de care dispune sau renunţarea lui la aceste drepturi nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru el. Bănuitul nu poartă răspundere pentru declaraţiile sale, cu excepţia cazurilor în care el face un denunţ intenţionat fals că infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană care, de fapt, nu a avut atribuţie la săvîrşirea ei.

(4) Bănuitul este obligat:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;

2) să accepte, în caz de reţinere, la cererea organului de urmărire penală, a fi supus examinării corporale şi percheziţiei corporale;

3) să accepte, la cererea organului de urmărire penală, controlul medical, dactiloscopia, fotografierea, să dea posibilitate de a i se lua mostre de sînge, de eliminări ale corpului;

4) să fie supus, la cererea organului de urmărire penală, expertizei judiciare;

5) să se supună dispoziţiilor legale ale persoanei oficiale care efectuează urmărirea penală.

(5) Bănuitul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(6) În conformitate cu prevederile prezentului cod, drepturile bănuitului minor se exercită şi de către reprezentantul lui legal.

(1) Învinuitul este persoana fizică faţă de care s-a emis, în conformitate cu prevederile prezentului cod, o ordonanţă de punere sub învinuire.

(2) Învinuitul în privinţa căruia cauza a fost trimisă în judecată se numeşte inculpat.

(3) Persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă se numeşte:

1) condamnat, dacă sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare;

2) achitat, dacă sentinţa este integral de achitare.

(4) Persoana nu are calitatea de învinuit din momentul cînd în privinţa ei a fost încetat procesul penal sau ea a fost scoasă de sub urmărire penală.

(1) Învinuitul sau, după caz, inculpatul are dreptul la apărare. Organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată îi asigură învinuitului, inculpatului posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare prin toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege.

(2) Învinuitul, inculpatul, conform prevederilor prezentului cod, are dreptul:

1) să ştie pentru ce faptă este învinuit şi, în legătură cu aceasta, la punerea sub învinuire, precum şi imediat după reţinerea în stare de arest sau după ce i s-a adus la cunoştinţă ordonanţa de aplicare a măsurii preventive, să primească de la organul de urmărire penală copia de pe ordonanţa de punere sub învinuire;

2) imediat după reţinere sau după punerea sub învinuire, să primească de la organul de urmărire penală informaţie în scris despre drepturile de care dispune conform prezentului articol, inclusiv dreptul de a tăcea şi a nu mărturisi împotriva sa, precum şi explicaţii asupra tuturor drepturilor sale;

3) în caz de reţinere, să primească consultaţie juridică din partea apărătorului pînă la începutul primei audieri în calitate de învinuit;

4) în caz de reţinere, să fie adus imediat, dar nu mai tîrziu de 72 de ore, în faţa unui judecător, să fie judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procesului;

5) din momentul punerii sub învinuire, să aibă asistenţa unui apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, precum şi, în cazurile admise de lege, să renunţe la apărător şi să se apere el însuşi;

6) să aibă întrevederi cu apărătorul său în condiţii confidenţiale, fără a se limita numărul şi durata lor;

7) dacă acceptă să fie audiat, la cererea sa, să fie audiat în prezenţa apărătorului;

8) să facă declaraţii sau să refuze de a le face;

9) să dea explicaţii cu privire la învinuirea ce i se aduce sau să refuze de a le da;

10) să recunoască învinuirea ce i se aduce şi să încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei;

11) să accepte o procedură specială de urmărire penală şi de judecare a cauzei, în condiţiile prevăzute de prezentul cod, în cazul recunoaşterii vinovăţiei;

12) să participe la efectuarea acţiunilor procesuale, de unul singur sau fiind asistat de apărător, la solicitarea sa, ori să refuze de a participa la ele;

13) să anunţe, prin organul de urmărire penală, rudele apropiate sau o altă persoană, la propunerea sa, despre locul unde este ţinut sub arest;

14) să efectueze pregătirea materialelor pentru cauza penală;

15) să prezinte documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi pentru cercetare în şedinţa de judecată;

16) să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;

17) să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

18) să înainteze cereri, inclusiv privind asistenţa medicală independentă;

19) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii procesuale;

20) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu participarea lui şi să facă obiecţii asupra corectitudinii proceselor-verbale, precum şi să ceară completarea lor cu circumstanţele care, în opinia sa, trebuie să fie menţionate;

21) să ia cunoştinţă de materialele trimise în judecată pentru confirmarea arestării sale;

22) după terminarea urmăririi penale, să ia cunoştinţă de toate materialele cauzei şi să noteze din ele datele necesare, să înainteze cereri de completare a urmăririi penale;

23) să participe la judecarea cauzei în primă instanţă şi în ordine de apel;

24) să pledeze în dezbaterile judiciare cînd nu este asistat de apărător;

25) să ia ultimul cuvînt;

26) să fie informat de către organul de urmărire penală despre toate hotărîrile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, să primească, la solicitarea sa, copii de pe aceste hotărîri, precum şi copii de pe ordonanţele de aplicare în privinţa sa a măsurilor preventive şi a altor măsuri procesuale de constrîngere, copii de pe rechizitoriu sau de pe un alt act de finalizare a urmăririi penale, de pe acţiunea civilă, de pe sentinţă, apel şi recurs, de pe decizia prin care sentinţa a devenit definitivă, de pe hotărîrea definitivă a instanţei care a judecat cauza pe cale extraordinară de atac;

27) să atace, în modul stabilit de lege, acţiunile şi hotărîrile organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată, inclusiv sentinţa sau decizia instanţei care a judecat cauza pe cale ordinară de atac;

28) să retragă orice plîngere a sa sau depusă de către apărătorul său în interesele lui;

29) să se împace cu partea vătămată în condiţiile prevăzute de prezentul cod;

30) să facă obiecţii asupra plîngerilor altor participanţi la procesul penal care i-au fost aduse la cunoştinţă de către organul de urmărire penală sau despre care a aflat pe alte căi;

31) să-şi expună în şedinţa de judecată opinia referitor la cererile şi propunerile altor părţi în proces, precum şi la chestiunile soluţionate de către instanţă;

32) să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi participanţi la proces;

33) să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;

34) să ceară şi să primească repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată.

(3) În cazul în care învinuirea nu a fost confirmată, învinuitul sau, după caz, inculpatul are dreptul la reabilitare.

(4) Exercitarea de către învinuit, inculpat a drepturilor de care dispune sau renunţarea lui la aceste drepturi nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru el. Învinuitul, inculpatul nu poartă răspundere pentru declaraţiile sale, cu excepţia cazului în care el a făcut un denunţ intenţionat fals că infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană care, de fapt, nu a avut atribuţie la săvîrşirea ei, precum şi în cazul în care a făcut declaraţii false sub jurămînt.

(5) Învinuitul sau, după caz, inculpatul este obligat:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;

2) fiind reţinut, să accepte de a fi supus, la cererea organului de urmărire penală, examinării corporale şi percheziţiei corporale;

3) să accepte necondiţionat, la cererea organului de urmărire penală, controlul medical, dactiloscopia, fotografierea, să dea posibilitate să i se ia mostre de sînge, de eliminări ale corpului;

4) să fie supus, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, expertizei judiciare;

5) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;

6) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţe fără învoirea preşedintelui şedinţei.

(6) Învinuitul, inculpatul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(7) În conformitate cu prevederile prezentului cod, drepturile învinuitului, inculpatului minor se exercită şi de reprezentantul lui legal.

(1) Apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă interesele bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege. Apărătorul nu poate fi asimilat de către organele de stat şi persoanele cu funcţie de răspundere cu persoana interesele căreia le apără şi cu caracterul cauzei penale care se examinează cu participarea lui.

(2) În calitate de apărător în procesul penal pot participa:

1) avocatul;

2) alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător;

3) un avocat din străinătate în cazul în care acesta este asistat de o persoană indicată la pct.1).

(3) Persoanele indicate în alin.(2) capătă calitatea de apărător din momentul în care şi-au asumat angajamentul de a apăra interesele persoanei în cauză cu consimţămîntul acesteia, iar avocaţii numiţi din oficiu – din momentul numirii lor din oficiu de către organul de urmărire penală sau de instanţă ori la solicitarea acestor organe din momentul numirii lor de către biroul de avocaţi. Apărătorul, după ce şi-a asumat angajamentul de a apăra, trebuie să anunţe despre aceasta organul de urmărire penală sau instanţa.

(4) Avocatul care acordă asistenţă juridică bănuitului sau învinuitului la reţinere sau arestare se consideră apărătorul lor pe această perioadă de timp şi cu consimţămîntul lor el poate continua participarea în calitate de apărător pînă la terminarea procesului în cauza respectivă sau pînă la includerea în proces a unei alte persoane din rîndul celor menţionate la alin.(2).

(5) Apărătorul nu este în drept să-şi asume această funcţie şi nu poate fi numit în această calitate de către organul de urmărire penală sau de către instanţă în cazul în care:

1) nu întruneşte condiţiile indicate la alin.(2);

2) nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de lege sau sentinţei judecătoreşti;

3) a acordat sau acordă asistenţă juridică persoanei ale cărei interese sînt în contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără;

4) se află în legături de rudenie sau în relaţii de subordonare cu persoana ale cărei interese sînt în contradicţie cu interesele persoanei apărate de el;

5) a participat mai înainte în această cauză în calitate de judecător, procuror, persoană care a efectuat urmărirea penală, expert, specialist, interpret, traducător, martor.

(6) Apărătorul încetează participarea în cauză în această calitate dacă:

1) persoana pe care o apără a renunţat la el sau a reziliat contractul cu el, sau i-a suspendat împuternicirile;

2) nu are împuterniciri de a participa în continuare în această cauză;

3) procurorul sau instanţa l-a înlăturat de la participarea în această cauză în legătură cu constatarea unor circumstanţe ce exclud participarea lui în această calitate sau, la cererea acestuia, din alte motive întemeiate;

4) procurorul sau instanţa a admis cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului de renunţare la apărător;

5) avocatul străin şi-a declinat împuternicirile;

6) procurorul sau instanţa a admis renunţarea la apărător declarată de către persoana pe care o apără avocatul numit din oficiu.

(7) În cazul în care procurorul sau instanţă nu a admis renunţarea bănuitului, învinuitului, inculpatului la apărător, avocatul numit din oficiu nu poate sista participarea sa la această cauză.

(1) Apărătorul, în funcţie de calitatea procesuală a persoanei ale cărei interese le apără, are dreptul:

1) să cunoască esenţa bănuielii sau învinuirii;

2) să participe, la propunerea organului respectiv, la efectuarea de către organul de urmărire penală a acţiunilor procesuale şi la toate acţiunile procesuale efectuate la solicitarea sa;

3) să explice persoanei pe care o apără drepturile şi să atenţioneze persoana care efectuează acţiunea procesuală asupra încălcărilor legii comise de ea;

4) să pregătească materiale în cauza respectivă;

5) să prezinte documente sau alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată;

6) să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;

7) să înainteze cereri;

8) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

9) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor efectuate cu participarea lui şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

10) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul terminării urmăririi penale şi să noteze orice date din dosar, să facă copii;

11) să participe la şedinţele de judecată în primă instanţă, în apel, în recurs, precum şi la judecarea cauzei pe cale extraordinară de atac;

12) să pledeze în dezbateri judiciare;

13) la solicitarea sa, să primească gratuit copii de pe hotărîrile care se referă la drepturile şi interesele persoanei pe care o apără;

14) să depună plîngeri împotriva acţiunilor şi hotărîrilor organului de urmărire penală, precum şi să atace sentinţa sau orice altă hotărîre judecătorească finală în cauza respectivă;

15) să participe la împăcarea cu partea oponentă dacă persoana pe care el o apără participă la împăcare;

16) să facă obiecţii referitor la plîngerile altor participanţi la proces despre care a fost informat de către organul de urmărire penală sau a aflat despre ele din alte surse, precum şi să-şi expună părerea în şedinţa de judecată referitor la cererile şi propunerile altor participanţi la proces şi referitor la chestiunile soluţionate de instanţa de judecată;

17) să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi participanţi la proces;

18) să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;

19) să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală de la persoana interesele căreia le apără sau, în cazurile prevăzute de lege, din bugetul statului;

20) să i se repare prejudiciul cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei.

(2) Apărătorul bănuitului, învinuitului, inculpatului în scopul clarificării circumstanţelor care combat învinuirea, exclud răspunderea penală a persoanei pe care o apără sau atenuează pedeapsa ori măsurile procesuale de constrîngere, precum şi în scopul acordării asistenţei juridice necesare, în afară de drepturile prevăzute la alin.(1), dispune, de asemenea, de următoarele drepturi:

1) să aibă întrevederi cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, fără a se limita numărul şi durata lor;

2) să participe la orice acţiune procesuală efectuată cu participarea persoanei pe care o apără dacă aceasta o cere persoana pe care o apără sau însuşi apărătorul;

3) să ia cunoştinţă de materialele prezentate în judecată de către organul de urmărire penală pentru confirmarea reţinerii şi necesităţii arestării.

(3) Apărătorul nu este în drept să întreprindă careva acţiuni împotriva intereselor persoanei pe care o apără şi să o împiedice să-şi realizeze drepturile. Apărătorul nu poate, contrar poziţiei persoanei pe care o apără, să recunoască participarea ei la infracţiune şi vinovăţia de săvîrşirea infracţiunii. Apărătorul nu este în drept să destăinuiască informaţiile care i-au fost comunicate în legătură cu exercitarea apărării dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe care o apără.

(4) Avocatul nu este în drept să renunţe nemotivat la apărare. Apărătorul nu este în drept să-şi înceteze de sine stătător împuternicirile de apărător, să împiedice invitarea unui alt apărător sau participarea lui în această cauză. Apărătorul nu este în drept să transmită altei persoane împuternicirile sale de a participa în cauza respectivă.

(5) Apărătorul nu este în drept, fără consimţămîntul persoanei pe care o apără, să efectueze următoarele acţiuni:

1) să o declare vinovată de săvîrşirea infracţiunii;

2) să declare împăcarea persoanei pe care o apără cu partea oponentă;

3) să recunoască acţiunea civilă;

4) să retragă plîngerile persoanei pe care o apără;

5) să-şi retragă apelul sau recursul împotriva sentinţei de condamnare.

(6) Apărătorul este obligat:

1) să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei;

2) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;

3) să nu părăsească sala de şedinţe pînă la anunţarea întreruperii, fără permisiunea preşedintelui şedinţei;

4) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(7) Apărătorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(1) Participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie în cazul în care:

1) aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul;

2) bănuitul, învinuitul, inculpatul întîmpină dificultăţi pentru a se apăra el însuşi, fiind mut, surd, orb sau avînd alte dereglări esenţiale ale vorbirii, auzului, vederii, precum şi defecte fizice sau mintale;

3) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă sau posedă în măsură insuficientă limba în care se desfăşoară procesul penal;

4) bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor;

5) bănuitul, învinuitul, inculpatul este militar în termen;

6) bănuitului, învinuitului, inculpatului i se incriminează o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă;

7) bănuitul, învinuitul, inculpatul este ţinut în stare de arest ca măsură preventivă sau este trimis la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de staţionar;

8) interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sînt contradictorii şi cel puţin unul din ei este asistat de apărător;

9) în cauza respectivă participă apărătorul părţii vătămate sau al părţii civile;

10) interesele justiţiei cer participarea lui în şedinţa de judecată în primă instanţă, în apel şi în recurs, precum şi la judecarea cauzei pe cale extraordinară de atac;

11) procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile, căreia i se incriminează săvîrşirea unor fapte prejudiciabile sau în privinţa unei persoane care s-a îmbolnăvit mintal după săvîrşirea unor asemenea fapte;

12) procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării unei persoane decedate la momentul examinării cauzei.

(2) Participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie din momentul cînd:

1) bănuitul, învinuitul, inculpatul a solicitat participarea acestuia – în cazul prevăzut la alin.(1) pct.1);

2) bănuitului, învinuitului, inculpatului i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea organului de urmărire penală cu privire la:

a) reţinerea, aplicarea măsurii preventive sau punerea sub învinuire – în cazurile prevăzute la alin.(1) pct.2)-6);

b) trimiterea la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de staţionar – în cazul prevăzut la alin.(1) pct.7);

c) aplicarea măsurii preventive sub formă de arest – în cazul prevăzut la alin.(1) pct.7);

3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a decedat şi a fost depusă o cerere de reabilitare din partea rudelor sau altor persoane – în cazul prevăzut la alin.(1) pct.12).

(3) Participarea obligatorie a apărătorului la procesul penal este asigurată de organul de urmărire penală sau de instanţă.

(1) Persoanele menţionate la art.67 alin.(2) participă la procesul penal în calitate de apărător:

1) la invitaţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, reprezentantului legal al acestuia, precum şi la solicitarea altor persoane, cu consimţămîntul persoanelor interesele cărora urmează să le apere;

2) la numirea din oficiu de către organul de urmărire penală sau de instanţă ori la numirea de către biroul de avocaţi în cazul numirii din oficiu a apărătorului.

(2) Organul de urmărire penală sau instanţa nu este în drept să recomande cuiva invitarea unui anumit apărător.

(3) Organul de urmărire penală sau instanţa solicită numirea din oficiu a apărătorului de către biroul de avocaţi:

1) la cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului;

2) în cazul în care participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie, iar bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are apărător ales.

(4) Organul de urmărire penală sau instanţa cere de la biroul de avocaţi înlocuirea apărătorului ales sau apărătorului numit din oficiu în următoarele situaţii dificile de desfăşurare a procesului penal:

1) dacă apărătorul ales nu poate să se prezinte în cazul reţinerii, punerii sub învinuire sau audierii bănuitului, învinuitului;

2) dacă apărătorul ales nu poate să participe la desfăşurarea procesului în decurs de 5 zile din momentul anunţării lui;

3) dacă procurorul sau instanţa constată că apărătorul din oficiu nu este în stare să asigure asistenţă juridică eficientă bănuitului, învinuitului, inculpatului.

(5) În cazurile prevăzute la alin.(3) pct.2) şi alin.(4) pct.2) şi 3), organul de urmărire penală sau instanţa poate să propună bănuitului, învinuitului, inculpatului să invite un alt apărător.

(6) Bănuitul, învinuitul, inculpatul poate avea cîţiva apărători. Acţiunile procesuale la care este necesară participarea apărătorului nu pot fi considerate ca fiind îndeplinite cu încălcarea normelor de procedură penală dacă la efectuarea lor nu au participat toţi apărătorii părţii în cauză.

(7) Pentru confirmarea calităţii şi împuternicirilor sale, apărătorul prezintă organului de urmărire penală sau instanţei:

1) documentul ce confirmă apartenenţa lui la avocatură;

2) documentul ce confirmă că are permisiunea de a practica calitatea de apărător conform legislaţiei Republicii Moldova;

3) mandatul biroului de avocaţi sau un alt document ce îi confirmă împuternicirile.

(8) Persoana care pretinde să participe în cauza dată în calitate de apărător, dar nu prezintă documentele ce îi confirmă calitatea şi împuternicirile de apărător nu este admisă să participe la desfăşurarea procesului penal în calitatea respectivă, fapt asupra căruia se adoptă o hotărîre motivată.

(1) Renunţarea la apărător înseamnă voinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului de a-şi exercita el însuşi apărarea, fără a apela la asistenţa juridică a unui apărător. Cererea de renunţare la apărător se anexează la materialele cauzei.

(2) Renunţarea la apărător poate fi acceptată de către procuror sau instanţă numai în cazul în care ea este înaintată de către bănuit, învinuit, inculpat în mod benevol, din proprie iniţiativă, în prezenţa apărătorului care ar putea fi numit din oficiu. Nu se admite renunţarea la apărător în cazul în care ea este motivată prin imposibilitatea de a plăti asistenţa juridică sau este dictată de alte circumstanţe. Procurorul sau instanţa este în drept să nu accepte renunţarea bănuitului, învinuitului, inculpatului la apărător în cazurile prevăzute în art.69 alin.(1) pct.2)-12), precum şi în alte cazuri în care interesele justiţiei o cer. Determinarea faptului că interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a apărătorului ţine de competenţa procurorului sau a instanţei şi depinde de:

1) complexitatea cazului;

2) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur;

3) gravitatea faptei, de săvîrşirea căreia persoana este bănuită sau învinuită, şi de sancţiunea prevăzută de lege pentru săvîrşirea ei.

(3) Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător se decide de către procuror sau de instanţă prin hotărîre motivată.

(4) Din momentul admiterii renunţării la apărător se consideră că bănuitul, învinuitul, inculpatul îşi exercită apărarea de sine stătător.

(5) Bănuitul, învinuitul, inculpatul care a renunţat la apărător este în drept, în orice moment al desfăşurării procesului penal, să revină asupra renunţării şi să invite un apărător sau să ceară numirea unui avocat din oficiu, care va fi admis din momentul cînd a fost invitat sau solicitat.

(1) Apărătorul nu are dreptul să participe la procesul penal în cazul în care este prezentă cel puţin una din următoarele circumstanţe:

1) dacă el se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală cu persoana care a participat la urmărirea penală sau la judecarea cauzei;

2) dacă el a participat în această cauză în calitate de:

a) persoană care a efectuat urmărirea penală;

b) procuror care a luat parte la desfăşurarea procesului penal;

c) judecător care a judecat cauza;

d) grefier, interpret, traducător, specialist, expert sau martor;

3) dacă nu poate fi apărător în baza legii sau sentinţei instanţei judecătoreşti.

(2) Avocatul numit în calitate de apărător va fi înlăturat din procesul penal dacă persoana pe care o apără are temeiuri reale de a pune la îndoială competenţa sau buna-credinţă a avocatului şi va depune o cerere pentru înlăturarea acestui apărător din proces.

(3) Apărătorul nu poate participa în procesul penal dacă a acordat anterior sau acordă în prezent asistenţă juridică unei persoane ale cărei interese vin în contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără, precum şi dacă se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală de prima.

(4) Cererea de înlăturare din procesul penal a apărătorului se soluţionează de către procuror sau de instanţă şi hotărîrea respectivă nu este susceptibilă de a fi atacată.

(1) Parte civilmente responsabilă este recunoscută persoana fizică sau juridică care, în baza legii sau conform acţiunii civile înaintate în procesul penal, poate fi supusă răspunderii materiale pentru prejudiciul material cauzat de faptele învinuitului, inculpatului.

(2) Recunoaşterea ca parte civilmente responsabilă se face prin hotărîre a organului de urmărire penală sau a instanţei.

(3) În cazul în care se constată că, după recunoaşterea părţii civilmente responsabile, persoana respectivă nu poartă răspundere materială pentru prejudiciul material cauzat de către învinuit, inculpat sau că din alte motive lipsesc temeiuri pentru ca persoana să fie în calitate de parte civilmente responsabilă, organul de urmărire penală sau instanţa, prin hotărîre motivată, încetează participarea persoanei la proces în calitate de parte civilmente responsabilă.

(1) Partea civilmente responsabilă, în scopul protejării intereselor sale privitor la acţiunea civilă pornită împotriva sa, în condiţiile prezentului cod, dispune de următoarele drepturi:

1) să dea explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată;

2) să prezinte documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată;

3) să formuleze cereri de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;

4) să înainteze cereri;

5) să depună benevol sume de bani la contul de depozit al instanţei judecătoreşti pentru asigurarea acţiunii civile pornite;

6) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;

7) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor efectuate cu participarea ei şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

8) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul încheierii urmăririi penale şi să noteze orice date din dosar care se referă la acţiunea civilă pornită împotriva sa;

9) să participe la şedinţa de judecată, inclusiv la cercetarea probelor cauzei referitor la acţiunea civilă înaintată;

10) să pledeze, în lipsa reprezentantului său, în dezbateri judiciare;

11) să fie informată de către organul de urmărire penală, precum şi de către instanţa de judecată, în cazul în care ea lipseşte de la şedinţele acesteia, despre toate hotărîrile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, să primească, la solicitarea sa, gratuit copii de pe aceste hotărîri, precum şi copii de pe sentinţă, decizie sau alte hotărîri judecătoreşti definitive;

12) să înainteze plîngeri împotriva acţiunilor şi hotărîrilor organului de urmărire penală, precum şi să atace hotărîrea instanţei referitoare la acţiunea civilă înaintată;

13) să retragă cererea depusă pe cale de atac de ea sau de către reprezentantul său;

14) să facă obiecţii la plîngerile altor participanţi la proces, să-şi expună părerea în şedinţa de judecată referitor la cererile şi propunerile altor participanţi la proces, dacă acestea se referă la acţiunea civilă înaintată împotriva sa;

15) să participe, în cadrul şedinţelor de judecată, la judecarea cauzei privitor la acţiunea civilă împotriva sa pe cale ordinară de atac;

16) să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celeilalte părţi la acţiunea civilă în proces;

17) să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale preşedintelui şedinţei de judecată;

18) să aibă reprezentant şi să sisteze împuternicirile acestuia.

(2) Partea civilmente responsabilă dispune, de asemenea, de dreptul:

1) să recunoască acţiunea civilă în orice fază a desfăşurării procesului penal;

2) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

3) să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi documentele, care îi aparţin, în original.

(3) Partea civilmente responsabilă este obligată:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;

2) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală sau ale instanţei;

3) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(4) Partea civilmente responsabilă poate fi citată şi audiată în calitate de martor.

(5) Partea civilmente responsabilă are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(6) Partea civilmente responsabilă îşi exercită drepturile şi obligaţiile sale personal sau, după caz, prin reprezentant.

(1) Capacitatea de a-şi exercita drepturile prevăzute de prezentul cod o au toate persoanele majore participante la proces, cu excepţia celor declarate, în modul stabilit de lege, incapabile.

(2) Incapabile în procesul penal sînt considerate:

1) persoanele recunoscute astfel potrivit procedurii civile sau penale;

2) partea vătămată, partea civilă care nu au împlinit vîrsta de 14 ani.

(3) Instanţa poate recunoaşte persoană incapabilă, conform procedurii penale, partea vătămată, partea civilă, bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă, care în urma unei boli psihice temporare sau a debilităţii mintale nu este capabilă să-şi exercite de sine stătător drepturile şi obligaţiile.

(4) Partea vătămată, partea civilă, bănuitul, învinuitul, inculpatul în vîrstă de pînă la 18 ani au capacitatea de exerciţiu limitată. Posibilitatea acestora de a-şi exercita de sine stătător drepturile este limitată în cazurile prevăzute de prezentul cod.

(5) În procesul penal, capacitatea de exerciţiu a părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului şi părţii civilmente responsabile se stabileşte la momentul desfăşurării procesului penal.

(6) Organul de urmărire penală sau instanţa recunoaşte capacitatea de exerciţiu a persoanei care a atins majoratul sau, după caz, vîrsta de 14 ani. Instanţa recunoaşte capacitatea de exerciţiu în procesul penal a părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului care au redobîndit capacitatea de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile de sine stătător.

(1) Persoana incapabilă participantă la proces nu-şi poate exercita de sine stătător drepturile prevăzute de prezentul cod, acestea fiind exercitate de reprezentantul ei legal.

(2) În cazul în care partea civilă iresponsabilă nu are reprezentant legal, participarea ei în procesul penal se suspendă, iar acţiunea civilă se lasă fără examinare, dacă procurorul nu înaintează acţiune în interesele acesteia faţă de învinuit, inculpat sau faţă de persoana care poartă răspundere materială pentru faptele învinuitului, inculpatului. În cazul iresponsabilităţii părţii civilmente responsabile, participarea acesteia la proces se suspendă, iar acţiunea înaintată împotriva ei se lasă fără examinare.

(3) Participantul la proces cu capacitate de exerciţiu limitată, fără consimţămîntul reprezentantului său legal, nu este în drept:

1) să retragă cererea privitor la acţiunea prejudiciabilă comisă împotriva sa;

2) să se împace cu partea vătămată, bănuitul, învinuitul, inculpatul;

3) să recunoască acţiunea civilă înaintată lui;

4) să renunţe la acţiunea civilă înaintată de el;

5) să retragă plîngerea depusă în interesele sale.

(1) Reprezentanţi legali ai victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului sînt părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii lor, care reprezintă în procesul penal interesele participanţilor la proces minori sau iresponsabili.

(2) În cazul în care victima, partea vătămată, bănuitul, învinuitul, inculpatul nu au reprezentanţi legali din numărul persoanelor menţionate la alin.(1), organul de urmărire penală sau instanţa de judecată numeşte din oficiu ca reprezentant legal autoritatea tutelară.

(3) Organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa, prin hotărîre motivată, admite în calitate de reprezentanţi legali ai părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului pe unul din părinţi, înfietori, tutori sau curatori ai fiecăruia. Prioritate are acea candidatură dintre părinţi, înfietori, tutori sau curatori care este susţinută de toţi ceilalţi reprezentanţi legali. În caz contrar, chestiunea admiterii reprezentantului legal o decide organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

(4) Nu se admite în procesul penal în calitate de reprezentant legal:

1) al victimei, părţii vătămate şi părţii civile - persoana căreia i se incumbă cauzarea, prin infracţiune, a prejudiciului moral, fizic sau material părţii vătămate sau a prejudiciului material părţii civile;

2) al bănuitului, învinuitului, inculpatului – persoana căreia, prin infracţiunea imputată bănuitului, învinuitului sau inculpatului, i s-a cauzat prejudiciu material, fizic sau moral.

(5) În cazul în care, după admiterea persoanei în calitate de reprezentant legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului, se constată lipsa temeiurilor de a o menţine în această calitate, organul de urmărire penală sau instanţa, prin hotărîre motivată, încetează participarea acesteia la proces în calitate de reprezentant legal. Calitatea de reprezentant legal încetează o dată cu atingerea majoratului de către partea vătămată, partea civilă, bănuit, învinuit, inculpat şi dobîndirea de către aceştia a capacităţii depline de exerciţiu.

(1) Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului admis în procesul penal dispune, după caz, de dreptul:

1) să cunoască esenţa bănuielii, învinuirii;

2) să fie înştiinţat despre citarea persoanei, interesele căreia le reprezintă, în organul de urmărire penală sau în instanţă şi să o însoţească acolo;

3) să comunice fără vreo restricţie cu persoana interesele căreia le reprezintă, în condiţii confidenţiale şi fără a se limita numărul şi durata întrevederilor;

4) să participe la acţiuni procesuale care se efectuează la propunerea organului de urmărire penală, la cele care se efectuează la cererea sa şi la cele care se efectuează cu participarea persoanei interesele căreia le reprezintă;

5) să facă explicaţii;

6) să prezinte documente sau alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată;

7) să înainteze cereri de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;

8) să înainteze cereri;

9) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective;

10) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care el sau persoana interesele căreia le reprezintă a participat, să facă obiecţii asupra corectitudinii şi caracterului complet al proceselor-verbale respective, precum şi să ceară completarea lor cu date care, în opinia sa, trebuie să fie menţionate;

11) să ia cunoştinţă de materialele prezentate în instanţă de către organul de urmărire penală pentru confirmarea legalităţii şi temeiniciei ţinerii în stare de arest a persoanei interesele căreia le reprezintă;

12) după terminarea urmăririi penale, precum şi în caz de încetare sau clasare a procesului penal, să ia cunoştinţă de toate materialele cauzei, să noteze din ele datele necesare;

13) să participe la judecarea cauzei în primă instanţă şi în apel;

14) să pledeze în dezbaterile judiciare în cazul în care partea civilă sau inculpatul, interesele cărora le reprezintă, nu au reprezentant sau, după caz, apărător;

15) să fie informat de către organul de urmărire penală sau instanţă despre hotărîrile care se referă la drepturile şi interesele sale sau ale persoanei pe care o reprezintă, la cerere să primească copii de pe aceste hotărîri;

16) să depună plîngeri, în modul stabilit de lege, împotriva acţiunilor şi hotărîrilor organului de urmărire penală, să atace sentinţa sau, după caz, decizia instanţei care a judecat cauza pe cale ordinară de atac;

17) să retragă orice plîngere a sa;

18) să facă obiecţii la plîngerile înaintate împotriva persoanei pe care o reprezintă în cazul cînd ele i-au fost aduse la cunoştinţă de către organul de urmărire penală sau despre ele a aflat din alte împrejurări;

19) să-şi expună părerea în şedinţa de judecată referitor la cererile şi propunerile altor participanţi în proces, precum şi la chestiunile ce se soluţionează de către instanţă;

20) să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi participanţi la proces;

21) să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;

22) să invite pentru persoana pe care o reprezintă un apărător sau, după caz, un reprezentant şi să propună sistarea participării acestora.

(2) Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului învinuitului sau inculpatului dispune, în condiţiile prezentului cod, şi de dreptul:

1) să ceară repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei şi, cu excepţia reprezentantului legal al condamnatului, compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală;

2) să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate de mijloace de probă, să primească documentele, care îi aparţin, în original.

(3) Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile şi bănuitului iresponsabili, la desfăşurarea procesului penal, exercită drepturile acestora, cu excepţia drepturilor indisolubile de persoana acestora.

(4) Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului cu capacitate de exerciţiu limitată este în drept:

1) cu consimţămîntul persoanei interesele căreia le reprezintă:

a) să ceară înlocuirea apărătorului;

b) să retragă plîngerea susţinută de reprezentantul legal al părţii vătămate;

2) să cunoască intenţiile persoanei pe care o reprezintă:

a) de a retrage plîngerea referitor la comiterea infracţiunii faţă de sine;

b) de a se împăca cu partea oponentă;

c) de a renunţa la acţiunea civilă intentată de el sau de a recunoaşte acţiunea civilă pornită împotriva lui

d) de a retrage plîngerea depusă în apărarea intereselor sale;

3) să accepte sau nu intenţiile persoanei pe care o reprezintă, enumerate la pct.2) din prezentul alineat.

(5) Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului nu este în drept să întreprindă acţiuni împotriva intereselor persoanei pe care o reprezintă, inclusiv să renunţe la apărătorul învinuitului, inculpatului.

(6) Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului este obligat:

1) să prezinte organului de urmărire penală sau instanţei documente ce confirmă împuternicirile sale de reprezentant legal;

2) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;

3) să prezinte, la cererea organului de urmărire penală sau instanţei, obiecte şi documente;

4) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;

5) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(7) Reprezentantul legal poate fi citat şi interogat ca martor în condiţiile prezentului cod.

(8) Reprezentantul legal are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(9) Reprezentantul legal îşi exercită drepturile şi obligaţiile personal.

(1) Reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile sînt persoanele împuternicite de către acestea să le reprezinte interesele în cursul desfăşurării procesului în cauza penală.

(2) În calitate de reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile la procesul penal pot participa avocaţi şi alte persoane împuternicite cu asemenea atribuţii de către participantul la proces respectiv, prin procură. În calitate de reprezentant al persoanei juridice, recunoscută ca parte civilă sau parte civilmente responsabilă, se admite conducătorul unităţii respective la prezentarea legitimaţiei.

(3) În cazul în care, după recunoaşterea persoanei ca reprezentant al victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, se constată lipsa de temeiuri pentru a menţine persoana în calitatea respectivă, organul de urmărire penală sau instanţa încetează participarea acestei persoane în calitate de reprezentant. Participarea reprezentantului încetează, de asemenea, şi în cazurile în care atribuţiile lui au fost suspendate de persoanele care i-au delegat iniţial aceste atribuţii sau reprezentantul care nu este avocat a refuzat să participe în continuare în această calitate.

(4) Partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă poate avea cîţiva reprezentanţi, însă organul de urmărire penală sau instanţa este în drept să limiteze numărul reprezentanţilor care participă la acţiuni procesuale sau în şedinţa de judecată pînă la un reprezentant.

(1) Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile exercită, în cursul desfăşurării procesului penal, drepturile acestora, cu excepţia drepturilor indisolubile de persoana acestora. Pentru protejarea intereselor persoanei reprezentate, reprezentantul, în condiţiile prezentului cod, are dreptul:

1) să cunoască esenţa învinuirii;

2) să participe la efectuarea acţiunilor procesuale, la propunerea organului de urmărire penală, în cazul în care se prezintă la începutul acţiunii procesuale efectuate cu participarea persoanei reprezentate;

3) să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;

4) să prezinte documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată;

5) să facă explicaţii, să înainteze cereri;

6) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;

7) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care el sau persoana reprezentată a participat, să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

8) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul terminării urmăririi penale, inclusiv în cazul clasării procesului penal, şi să noteze orice date din dosar privind interesele persoanei reprezentate;

9) să participe la şedinţele de judecată în aceleaşi condiţii în care poate participa persoana reprezentată;

10) să pledeze în dezbateri judiciare în locul părţii civile sau al părţii civilmente responsabile interesele căreia le reprezintă;

11) să depună plîngeri împotriva acţiunilor şi hotărîrilor organului de urmărire penală şi să atace hotărîrile instanţei în limitele competenţei sale;

12) să retragă, cu consimţămîntul persoanei reprezentate, orice cerere depusă de el;

13) să facă obiecţii la plîngerile altor participanţi la proces, care i-au fost aduse la cunoştinţă de către organul de urmărire penală sau despre care a aflat în alte împrejurări, în cazul în care aceste plîngeri se referă la interesele persoanei reprezentate;

14) în şedinţa de judecată, să-şi expună opinia referitor la cererile şi propunerile altor participanţi la proces, precum şi la chestiunile ce se soluţionează de către instanţă, în măsura în care ele ating interesele persoanei reprezentate;

15) să facă obiecţii împotriva acţiunilor nelegitime ale altor participanţi la proces în măsura în care ele ating interesele persoanei reprezentate;

16) să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată cînd acestea se referă la interesele persoanei reprezentate;

17) cu consimţămîntul persoanei reprezentate, să invite un alt reprezentant al acesteia şi să-i transmită împuternicirile printr-o nouă procură a persoanei reprezentate.

(2) Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, în cazul în care în procură aceasta este specificat, precum şi reprezentantul persoanei juridice care exercită această atribuţie din oficiu, au dreptul în numele persoanei reprezentate în modul prevăzut de prezentul cod:

1) să retragă cererea despre săvîrşirea infracţiunii împotriva persoanei reprezentate;

2) să încheie tranzacţii de împăcare cu bănuitul, învinuitul, inculpatul;

3) să renunţe la acţiunea intentată de către persoana reprezentată;

4) să recunoască acţiunea înaintată împotriva persoanei reprezentate;

5) să primească bunurile şi banii care îi revin persoanei reprezentate în baza hotărîrii judecătoreşti.

(3) Reprezentantul părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile dispune, de asemenea, de dreptul:

1) să primească despăgubirea pentru prejudiciul cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

2) să fie informat de către organul de urmărire penală despre hotărîrile adoptate referitor la persoana reprezentată, să primească, la cerere, copii de pe aceste hotărîri.

(4) Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile nu are dreptul să întreprindă acţiuni care ar veni în contradicţie cu interesele persoanei reprezentate.

(5) Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile este obligat:

1) să îndeplinească indicaţiile persoanei reprezentate;

2) să prezinte organului de urmărire penală sau instanţei documentele care îi confirmă împuternicirile;

3) să se înfăţişeze la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a reprezenta interesele persoanei reprezentate;

4) să prezinte, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiectele şi documentele de care dispune;

5) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;

6) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(6) Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(7) Înlăturarea din procesul penal a reprezentantului victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului se efectuează în condiţiile înlăturării apărătorului, prevăzute în art.72 şi aplicate în mod corespunzător.

(1) În procesul penal, succesor al părţii vătămate sau al părţii civile este recunoscută una din rudele ei apropiate care a manifestat dorinţa să exercite drepturile şi obligaţiile părţii vătămate decedate sau care, în urma infracţiunii, a pierdut capacitatea de a-şi exprima conştient voinţa. Succesor al părţii vătămate sau al părţii civile nu poate fi recunoscută ruda ei apropiată căreia i se incumbă cauzarea de prejudiciu material, fizic sau moral părţii vătămate.

(2) Recunoaşterea rudei apropiate ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile o decide procurorul care conduce urmărirea penală sau, după caz, instanţa de judecată, cu condiţia că ruda apropiată solicită această calitate. În cazul în care mai multe rude apropiate solicită această calitate, decizia de a alege succesorul îi revine procurorului sau instanţei de judecată. Dacă, la momentul solicitării respective, lipsesc temeiuri suficiente pentru recunoaşterea persoanei ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile, hotărîrea în cauză se ia imediat după constatarea acestor temeiuri.

(3) În cazul în care, după recunoaşterea persoanei ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile, se constată lipsa temeiurilor de a o menţine în această calitate, procurorul sau instanţa, prin hotărîre motivată, încetează participarea acesteia la proces în calitate de succesor al părţii vătămate sau al părţii civile. Ruda apropiată a părţii vătămate sau a părţii civile recunoscută succesor al acesteia este în drept să renunţe la împuterniciri în orice moment al desfăşurării procesului penal.

(4) Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile participă la procesul penal în locul părţii vătămate sau părţii civile.

(5) Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile poate fi citat şi audiat în calitate de martor.

(6) Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(1) Asistentul procedural este persoana care nu are interes personal în cauză, nu este angajat al organului de urmărire penală şi participă la prezentarea persoanei spre recunoaştere.

(2) Asistentul procedural poate fi invitat să participe şi la reconstituirea faptei sau la efectuarea experimentului cînd prezenţa acestuia este necesară.

(3) Asistentul procedural este obligat:

1) să se prezinte la citarea organului care efectuează acţiunea procesuală;

2) să comunice, la cererea organului care efectuează acţiunea procesuală, despre raporturile sale cu persoanele care participă la efectuarea acţiunii respective;

3) să îndeplinească indicaţiile organului care efectuează acţiunea procesuală;

4) să nu părăsească locul efectuării acţiunii procesuale fără învoirea organului respectiv;

5) să semneze procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a asistat, să facă obiecţii la procesul-verbal, să refuze de a semna procesul-verbal respectiv dacă obiecţiile sale nu au fost incluse în procesul-verbal;

6) să nu dea publicităţii circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau un alt secret ocrotit de lege.

(4) Neîndeplinirea de către asistentul procedural a obligaţiilor sale impune răspunderea prevăzută de lege.

(5) Asistentul procedural are dreptul:

1) să asiste la efectuarea acţiunii procesuale de la început pînă la terminarea ei;

2) să ia cunoştinţă de procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a asistat;

3) pe parcursul efectuării acţiunii procesuale, precum şi la familiarizarea sa cu procesul-verbal, să facă obiecţii referitor la cele efectuate şi la cele reflectate în procesul-verbal, obiecţii care urmează să fie înscrise în procesul-verbal al acţiunii respective;

4) să semneze numai acea parte a procesului-verbal al acţiunii procesuale care reflectă circumstanţele percepute de el;

5) să primească compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la acţiunea procesuală în cauză şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală.

(6) Asistentul procedural are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(1) Grefier în şedinţa de judecată este funcţionarul instanţei judecătoreşti, care nu are interes personal în cauză şi întocmeşte procesul-verbal al şedinţei de judecată, înregistrează declaraţiile părţilor şi ale martorilor.

(2) Grefierul este obligat:

1) să se afle în sala de şedinţe pe tot parcursul procesului pentru consemnarea, în procesul-verbal, a desfăşurării şedinţei de judecată şi să nu părăsească şedinţa fără permisiunea preşedintelui şedinţei;

2) să expună complet şi exact în procesul-verbal acţiunile şi hotărîrile instanţei de judecată, cererile, demersurile, obiecţiile, declaraţiile şi explicaţiile tuturor persoanelor participante la şedinţa de judecată, precum şi alte circumstanţe care vor fi incluse sau, după caz, anexate la procesul-verbal;

3) să întocmească procesul-verbal al şedinţei de judecată în termenul stabilit de prezentul cod;

4) la cererea instanţei de judecată sau a unei părţi în procesul penal, să comunice despre relaţiile sale cu persoanele care participă la proces în cauza respectivă;

5) să execute întocmai indicaţiile preşedintelui şedinţei de judecată;

6) să nu divulge datele şedinţei de judecată închise.

(3) Grefierul poartă răspundere personală pentru caracterul complet şi exactitatea procesului-verbal al şedinţei de judecată, la întocmirea căruia este independent de indicaţiile oricărei persoane în ceea ce priveşte conţinutul înscrierilor din procesul-verbal.

(4) Neexecutarea de către grefier a obligaţiilor sale atrage răspunderea prevăzută de lege.

(5) Grefierul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(1) Grefierul nu poate participa în procedura în cauza penală:

1) dacă există cel puţin una din circumstanţele prevăzute în art.33, care se aplică în mod corespunzător;

2) dacă nu este în drept să fie în această calitate în baza legii sau a sentinţei judecătoreşti;

3) dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală ori de serviciu de vreuna din părţi;

4) dacă se constată incompetenţa lui.

(2) Participarea anterioară a persoanei în calitate de grefier la şedinţa de judecată nu este un obstacol care exclude participarea ei ulterioară în aceeaşi calitate în procedura dată.

(3) Recuzarea grefierului se soluţionează de instanţa care judecă cauza şi hotărîrea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.

(1) Interpret, traducător este persoana care cunoaşte limbile necesare pentru interpretarea semnelor celor muţi ori surzi sau traducere, precum şi terminologia juridică, nu este interesată în cauza penală şi acceptă să participe în această calitate. Interpretul, traducătorul este desemnat în această calitate de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în cazurile prevăzute de prezentul cod. Interpretul, traducătorul poate fi numit din rîndul persoanelor propuse de către participanţii la procesul penal.

(2) Judecătorul, procurorul, persoana care efectuează urmărirea penală, apărătorul, reprezentantul legal, grefierul, expertul, martorul nu sînt în drept să-şi asume obligaţii de interpret, traducător chiar dacă posedă limbile şi semnele necesare pentru traducere.

(3) Înainte de a începe efectuarea acţiunii procesuale, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată stabileşte identitatea şi competenţa interpretului, traducătorului, domiciliul lui, precum şi în ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea respectivă, îi explică drepturile şi obligaţiile lui şi îl previne de răspunderea penală pentru traducerea intenţionat greşită sau pentru eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor sale. Aceasta se consemnează în procesul-verbal şi se certifică prin semnătura interpretului, traducătorului.

(4) Interpretul, traducătorul este obligat:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată;

2) să prezinte, de regulă, organului de urmărire penală sau instanţei documentul ce confirmă calificarea de interpret, traducător, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea sa de a traduce complet şi exact;

3) să comunice, la cererea organului de urmărire penală, a instanţei sau părţilor, despre experienţa sa profesională şi relaţiile cu persoanele participante la procesul penal;

4) să se afle la locul efectuării acţiunii procesuale, în şedinţa de judecată atîta timp cît este necesar de a asigura interpretarea, traducerea şi să nu părăsească locul efectuării acţiunii respective fără permisiunea organului care o efectuează sau, după caz, şedinţa de judecată fără permisiunea preşedintelui şedinţei;

5) să facă interpretarea, traducerea complet, exact şi la momentul oportun;

6) să îndeplinească cerinţele legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

7) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată;

8) să confirme, prin semnătură, caracterul complet şi exact al interpretării, traducerii incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale la efectuarea căreia a participat, precum şi exactitatea traducerii documentelor care se înmînează persoanelor participante la procesul penal;

9) să nu divulge circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege.

(5) Neexecutarea de către interpret, traducător a obligaţiilor sale atrage răspundere, potrivit legii. Pentru traducere intenţionat incorectă, interpretul, traducătorul poartă răspundere în conformitate cu art.312 din Codul penal.

(6) Interpretul, traducătorul are dreptul:

1) să pună întrebări persoanelor prezente pentru precizarea traducerii;

2) să ia cunoştinţă de procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a participat, precum şi de declaraţiile persoanelor audiate în şedinţa de judecată cu participarea sa, să facă obiecţii referitor la caracterul complet şi exact al traducerii înscrise, care vor fi incluse în procesul-verbal;

3) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la acţiunea procesuală în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

4) să primească recompensă pentru lucrul efectuat.

(7) Interpretul, traducătorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(1) Interpretul, traducătorul nu poate participa în procedura în cauza penală:

1) dacă există cel puţin una din circumstanţele prevăzute în art.33, care se aplică în mod corespunzător;

2) dacă nu este în drept să fie în această calitate în baza legii sau a sentinţei judecătoreşti;

3) dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală cu persoana care efectuează urmărirea penală sau cu judecătorul;

4) dacă se află în dependenţă de serviciu de vreuna din părţi ori de specialist sau expert;

5) dacă se constată incompetenţa lui.

(2) Participarea anterioară a persoanei în calitate de interpret, traducător la proces nu este un obstacol care exclude participarea ei ulterioara în aceeaşi calitate în procedura dată.

(3) Recuzarea interpretului, traducătorului se soluţionează de organul de urmărire penală sau de instanţă şi hotărîrea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.

(1) Specialistul este persoana chemată pentru a participa la efectuarea unei acţiuni procesuale în cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în rezultatele procesului penal. Cererea organului de urmărire penală sau a instanţei cu privire la chemarea specialistului este obligatorie pentru conducătorul întreprinderii, instituţiei sau organizaţiei în care activează specialistul.

(2) Specialistul trebuie să posede suficiente cunoştinţe şi deprinderi speciale pentru acordarea ajutorului necesar organului de urmărire penală sau instanţei. Opinia expusă de specialist nu substituie concluzia expertului.

(3) Specialistul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca specialist în probleme juridice.

(4) Înainte de începerea acţiunii procesuale la care participă specialistul, organul de urmărire penală sau instanţa stabileşte identitatea şi competenţa specialistului, domiciliul lui, precum şi în ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea respectivă, îi explică drepturile şi obligaţiile şi îl previne de răspunderea pentru refuzul sau eschivarea de a-şi îndeplini obligaţiile. Aceasta se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective şi se certifică prin semnătura specialistului.

(5) Specialistul este obligat:

1) să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei;

2) să prezinte organului de urmărire penală documentele ce confirmă calificarea lui de specialist respectiv, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea sa de a acorda ajutorul necesar ca specialist;

3) să comunice, la cererea organului de urmărire penală, a instanţei sau părţilor, despre experienţa sa în domeniu şi despre relaţiile sale cu persoanele participante în cauza penală respectivă;

4) să se afle la locul efectuării acţiunii procesuale sau în şedinţa de judecată atîta timp cît este necesar de a asigura acordarea ajutorului ca specialist şi să nu părăsească fără permisiune locul efectuării acţiunii procesuale respective sau şedinţa de judecată;

5) să aplice toate cunoştinţele şi deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor organului care efectuează acţiunea procesuală la descoperirea, fixarea sau excluderea probelor, la aplicarea mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate, la formularea întrebărilor pentru expert, să dea explicaţii referitor la problemele ce ţin de competenţa sa profesională;

6) să facă concluzii de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală;

7) să se supună dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală;

8) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată;

9) să confirme, prin semnătură, mersul, conţinutul şi rezultatele acţiunii procesuale la care a participat, precum şi caracterul complet şi exact al înscrierilor în procesul-verbal al acţiunii respective;

10) să nu divulge circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege.

(6) Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unei concluzii false, specialistul poartă răspundere în conformitate cu art.312 din Codul penal.

(7) Specialistul are dreptul:

1) să ia cunoştinţă, cu permisiunea organului de urmărire penală sau a instanţei, de materialele cauzei şi să pună întrebări participanţilor la acţiunea procesuală respectivă pentru a formula o concluzie adecvată, să ceară completarea materialelor şi datelor puse la dispoziţie pentru darea concluziei;

2) să-i atenţioneze pe cei prezenţi asupra circumstanţelor legate de descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor şi documentelor respective, asupra aplicării mijloacelor tehnice şi programelor computerizate, să dea explicaţii referitor la chestiunile ce ţin de competenţa sa profesională;

3) să facă obiecţii, care vor fi incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective, referitor la descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor, precum şi să dea alte explicaţii conform competenţei sale profesionale;

4) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

5) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

6) să primească recompensă pentru lucrul efectuat.

(8) Specialistul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(9) Recuzarea specialistului se face în condiţiile prevăzute pentru recuzarea interpretului, traducătorului conform prevederilor art.33, care se aplică în mod corespunzător.

(1) Expertul este persoana numită pentru a efectua investigaţii în cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în rezultatele cauzei penale şi care, aplicînd cunoştinţele speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi din alte domenii, prezintă rapoarte în baza acestora.

(2) Expertul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca expert în probleme juridice.

(3) Expertul este obligat:

1) să facă în raportul său concluzii obiective şi întemeiate asupra întrebărilor ce i se pun, să delimiteze concluziile făcute în baza programelor computerizate sau a literaturii de specialitate care nu au fost verificate de el;

2) să refuze de a face concluzii dacă întrebarea pusă depăşeşte cadrul cunoştinţelor lui de specialitate sau dacă materialele ce i s-au pus la dispoziţie nu sînt suficiente pentru prezentarea concluziilor, comunicînd în scris despre aceasta organului sau instanţei care a dispus expertiza, cu indicarea motivelor respective;

3) să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a fi prezentat participanţilor la acţiunea procesuală, precum şi pentru a da explicaţii pe marginea concluziilor date în scris;

4) să prezinte organului de urmărire penală sau instanţei documentele ce confirmă calificarea lui specială, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea şi competenţa sa pentru darea concluziilor respective;

5) să comunice, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, precum şi a părţilor în şedinţa de judecată, despre experienţa sa profesională şi despre relaţiile sale cu persoanele participante în cauza dată;

6) în caz de participare la efectuarea acţiunii procesuale, să nu părăsească locul efectuării acesteia fără permisiunea organului care o efectuează, precum şi şedinţa de judecată fără permisiunea preşedintelui şedinţei;

7) să se supună dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

8) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată;

9) să nu divulge circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării expertizei sau în urma participării la şedinţa de judecată închisă, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege.

(4) Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a concluziilor false, expertul poartă răspundere în conformitate cu art.312 din Codul penal.

(5) Expertul are dreptul:

1) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale în legătură cu obiectul expertizei;

2) să ceară să i se pună la dispoziţie materiale suplimentare necesare pentru prezentarea concluziilor;

3) să participe, cu aprobarea organului de urmărire penală sau a instanţei, la audieri şi la alte acţiuni procesuale ce ţin de obiectul expertizei, să pună întrebări persoanelor audiate cu participarea lui;

4) să prezinte concluzii nu numai referitor la întrebările puse, ci şi la alte circumstanţe ce ţin de competenţa sa şi care au fost constatate în urma investigaţiilor efectuate;

5) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care el a participat şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

6) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la procesul penal în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

7) să primească recompensă pentru lucrul efectuat.

(6) Expertul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(1) Persoana nu poate lua parte la proces în calitate de expert:

1) dacă există circumstanţe prevăzute la art.33, ale cărui prevederi se aplică în mod corespunzător;

2) dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă de persoana care efectuează urmărirea penală, de judecător sau de vreuna din părţile la proces ori, după caz, de reprezentanţii lor;

3) dacă nu este în drept să fie în această calitate în baza legii sau a sentinţei judecătoreşti;

4) dacă a efectuat în cauza respectivă o revizie sau alte acţiuni de control, rezultatele cărora au servit temei pentru pornirea procesului penal;

5) dacă a participat în calitate de specialist în acest proces, cu excepţia cazurilor de participare a medicului legist la examinarea exterioară a cadavrului şi a cazurilor de participare a specialiştilor în materie la cercetarea exploziilor şi la demontarea dispozitivelor explozive;

6) dacă se constată incompetenţa ei.

(2) Participarea anterioară a persoanei în calitate de expert nu este un obstacol care exclude participarea ei ulterioară în aceeaşi calitate în procedura dată, cu excepţia cazurilor în care expertiza se efectuează repetat în legătură cu apariţia îndoielilor în privinţa veridicităţii concluziilor din raport.

(3) Recuzarea expertului se soluţionează de organul de urmărire penală sau de instanţă şi hotărîrea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.

(1) Martorul este persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de instanţă, precum şi persoana care face declaraţii, în modul prevăzut de prezentul cod, în calitate de martor. Ca martori pot fi citate persoane care posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză.

(2) Nici o persoană nu poate fi silită să facă declaraţii contrar intereselor sale sau ale rudelor sale apropiate.

(3) Nu pot fi citaţi şi ascultaţi ca martori:

1) persoanele care, din cauza defectelor fizice sau psihice, nu sînt în stare să înţeleagă just împrejurările care au importanţă pentru cauză şi să facă referitor la ele declaraţii exacte şi juste;

2) apărătorii, colaboratorii birourilor de avocaţi – pentru constatarea unor date care le-au devenit cunoscute în legătură cu adresarea pentru acordare de asistenţă juridică sau în legătură cu acordarea acesteia;

3) persoanele care cunosc o anumită informaţie referitoare la cauză în legătură cu exercitarea de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi ai părţilor;

4) judecătorul, procurorul, reprezentantul organului de urmărire penală, grefierul – cu privire la circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de către ei a atribuţiilor lor procesuale, cu excepţia cazurilor de participare la reţinere în flagrant delict, de cercetare a probelor dobîndite prin intermediul lor, erorilor sau abuzurilor la efectuarea procedurii în cauza respectivă, de reexaminare a cauzei în ordine de revizie sau de restabilire a dosarului pierdut;

5) jurnalistul – pentru a preciza persoana care i-a prezentat informaţia cu condiţia de a nu-i divulga numele, cu excepţia cazului în care persoana benevol doreşte să depună mărturii;

6) slujitorii cultelor – referitor la circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea atribuţiilor lor;

7) medicul de familie şi alte persoane care au acordat îngrijire medicală – referitor la viaţa privată a persoanelor pe care le deservesc.

(4) Persoanele menţionate la alin.(3) pct.5) şi 7) pot fi citate şi ascultate ca martori numai în cazul cînd această informaţie este absolut necesară pentru prevenirea sau descoperirea infracţiunilor deosebit de grave sau excepţional de grave.

(5) Persoanele care cunosc anumite circumstanţe despre cauza respectivă în legătură cu participarea lor la procesul penal în calitate de apărător, reprezentant al părţii vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile sînt în drept, în cazuri excepţionale, cu consimţămîntul persoanei interesele căreia le reprezintă, să facă declaraţii în favoarea ei, însă darea declaraţiilor în aceste cazuri exclude participarea lor ulterioară în procedura acestei cauze.

(6) În cazurile necesare, pentru a rezolva chestiunea dacă o persoana este capabilă să înţeleagă just circumstanţele care prezintă importanţă pentru cauză şi să facă în privinţa lor declaraţii juste, organul de urmărire penală, iar la cererea părţilor, şi instanţa pot invita un expert.

(7) Martorul este obligat:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a face declaraţii şi a participa la acţiuni procesuale;

2) să facă declaraţii veridice, să comunice tot ce ştie în legătură cu cauza respectivă şi să răspundă la întrebările puse, să confirme, prin semnătură, exactitatea declaraţiilor sale incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale sau anexate la acesta;

3) să prezinte, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativă;

4) să accepte, la cererea organului de urmărire penală, examinarea corporală;

5) la cererea organului de urmărire penală, să fie supus unei expertize în condiţii de ambulator pentru verificarea capacităţii de a înţelege corect circumstanţele care urmează să fie constatate în cauza respectivă şi de a face declaraţii juste în cazul în care sînt temeiuri verosimile pentru a pune la îndoială o asemenea capacitate;

6) să se supună dispoziţiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală sau ale preşedintelui şedinţei de judecată;

7) să nu părăsească sala de şedinţe fără permisiunea preşedintelui şedinţei;

8) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(8) Neexecutarea neîntemeiată de către martor a obligaţiilor sale atrage răspunderea prevăzută de lege.

(9) Dacă martorul nu se prezintă la acţiunea procesuală fără motive întemeiate, organul de urmărire penală sau instanţa are dreptul să ordone aducerea lui silită.

(10) Martorul care refuză sau se eschivează de a face declaraţii poartă răspundere conform art.313 din Codul penal, iar martorul care face declaraţii mincinoase cu bună ştiinţă – conform art.312 din Codul penal.

(11) Rudele apropiate, precum şi soţul, soţia, logodnicul, logodnica bănuitului, învinuitului, inculpatului, nu sînt obligate să facă declaraţii împotriva acestuia. Organul de urmărire penală sau instanţa este obligată să aducă aceasta la cunoştinţă persoanelor respective sub semnătură.

(12) Martorul are dreptul:

1) să ştie în legătură cu care cauză este citat;

2) să ceară recuzarea interpretului, traducătorului care participă la audierea sa;

3) să înainteze cereri;

4) să fie informat despre toate măsurile de protecţie disponibile, conform prevederilor prezentului cod şi ale Legii privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal;

5) să fie informat despre posibilitatea audierii, prin intermediul unei teleconferinţe cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încît să nu poată fi recunoscut;

6) să solicite organului de urmărire penală consemnarea datelor de identitate reale într-un proces-verbal separat, care se va păstra într-un plic sigilat, excluzînd posibilitatea învinuitului de a lua cunoştinţă de aceste date;

7) să refuze de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc împotriva sa sau a rudelor sale apropiate;

8) să facă declaraţii în limba maternă sau în altă limbă pe care o posedă; să ia cunoştinţă de declaraţiile sale înregistrate, să ceară corectarea sau completarea declaraţiilor sale;

9) la depunerea declaraţiilor, să utilizeze documente ce conţin calcule complicate, denumiri geografice şi altă informaţie care este dificil de a o expune din memorie, notiţe asupra amănuntelor greu de reţinut; să ilustreze declaraţiile sale cu scheme, desene grafice;

10) la participarea în acţiuni procesuale din cadrul urmăririi penale, să fie asistat de un apărător ales de el ca reprezentant;

11) să scrie personal declaraţiile sale în procesul-verbal al audierii din cadrul urmăririi penale;

12) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

13) să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el însuşi în calitate de probe, să primească documentele, ce îi aparţin, în original.

(13) Martorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(1) Reprezentantul legal al martorului minor are dreptul să ştie despre citarea de către organul de urmărire penală sau de instanţă a persoanei interesele căreia le reprezintă, să o însoţească şi să asiste la acţiunile procesuale cu participarea acestuia.

(2) Reprezentantul legal al martorului minor, luînd parte la efectuarea acţiunilor procesuale, are dreptul:

1) cu permisiunea organului de urmărire penală sau a instanţei, să se adreseze persoanei interesele căreia le reprezintă cu întrebări, observaţii, îndrumări;

2) să înainteze cereri;

3) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

4) să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;

5) să ia cunoştinţă de procesul-verbal al acţiunilor procesuale la care el împreună cu persoana interesele căreia le reprezintă au participat în cauza dată şi să ceară completarea lui sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

6) să invite pentru persoana interesele căreia le reprezintă un avocat în calitate de reprezentant.

(3) Reprezentantul legal al martorului minor, luînd parte la efectuarea acţiunilor procesuale, este obligat:

1) să se supună dispoziţiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală;

2) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(1) Persoana, fiind citată în calitate de martor, are dreptul să invite un avocat care îi va reprezenta interesele în organul de urmărire penală şi o va însoţi la acţiunile procesuale efectuate cu participarea sa.

(2) Avocatul invitat de către martor în calitate de reprezentant al său la organul de urmărire penală, după ce şi-a confirmat calitatea şi împuternicirile, are dreptul:

1) să ştie în care cauză penală este citată persoana pe care o reprezintă;

2) să asiste pe tot parcursul desfăşurării acţiunii procesuale la care participă persoana pe care o reprezintă;

3) să ceară, în condiţiile prevăzute de lege, recuzarea interpretului, traducătorului care participă la audierea martorului respectiv;

4) să înainteze cereri;

5) să-i explice martorului drepturile lui şi să atenţioneze persoana care efectuează acţiunea procesuală asupra încălcărilor legii comise de ea;

6) să se adreseze, cu permisiunea organului de urmărire penală, persoanei interesele căreia le reprezintă cu întrebări, observaţii, îndrumări;

7) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

8) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care el împreună cu persoana interesele căreia le reprezintă au participat şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv.

(3) Avocatul martorului, luînd parte la acţiunile procesuale, este obligat să se supună dispoziţiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală.

(1) Probele sînt elemente de fapt dobîndite în modul stabilit de prezentul cod, care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzei.

(2) În calitate de probe în procesul penal se admit elementele de fapt constatate prin intermediul următoarelor mijloace:

1) declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului;

2) raportul de expertiză;

3) corpurile delicte;

4) procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti;

5) documentele (inclusiv cele oficiale);

6) înregistrările audio sau video, fotografiile;

7) constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

(3) Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobîndite de organul de urmărire penală sau de altă parte în proces, cu respectarea prevederilor prezentului cod.

(4) Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca probe numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor prevăzute la alin.(2), în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către instanţa de judecată.

(1) În procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, se exclud din dosar, nu pot fi prezentate în instanţa de judecată şi nu pot fi puse la baza sentinţei sau a altor hotărîri judecătoreşti datele care au fost obţinute:

1) prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau a altor mijloace de constrîngere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei;

2) prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, martorului;

3) prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces;

4) de o persoană care nu are dreptul să efectueze acţiuni procesuale în cauza penală;

5) de o persoană care evident ştie că intră sub incidenţa de recuzare;

6) dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în şedinţa de judecată;

7) prin utilizarea metodelor ce contravin prevederilor ştiinţifice;

8) cu încălcări esenţiale de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor prezentului cod;

9) fără a fi cercetate, în modul stabilit, în şedinţa de judecată;

10) de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul respectiv, nu poate confirma veridicitatea, provenienţa lui sau circumstanţele primirii acestuia.

(2) Constituie încălcare esenţială a dispoziţiilor prezentului cod, la administrarea probelor, violarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei sau a prevederilor legii procesuale penale prin privarea participanţilor la proces de aceste drepturi sau prin îngrădirea drepturilor garantate, fapt care a influenţat sau a putut influenţa autenticitatea informaţiei obţinute, a documentului sau a obiectului.

(3) Datele administrate cu încălcările menţionate la alin.(1) pot fi utilizate ca probe care confirmă faptul încălcărilor respective şi vinovăţia persoanelor care le-au admis.

(4) Plîngerile depuse în cursul procesului şi hotărîrile procesuale adoptate nu constituie probe ale vreunor circumstanţe care au importanţă în cauza respectivă, ele fiind doar o dovadă a faptului că a fost depusă o plîngere şi a fost adoptată o hotărîre.

(5) Prevederile alin. (1)-(4) se aplică în mod corespunzător şi probelor obţinute în temeiul probelor menţionate la alin. (1)-(4), cu excepţia cazului în care probele derivate se bazează pe o sursă independentă sau ar fi fost descoperite inevitabil.

(1) Sînt admisibile probele pertinente, concludente şi utile administrate în conformitate cu prezentul cod.

(2) Chestiunea admisibilităţii datelor în calitate de probe o decide organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, ori, după caz, instanţa de judecată.

(3) Dacă administrarea probelor a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor prezentului cod, argumentarea inadmisibilităţii probelor se face de către partea care cere respingerea lor. În caz contrar, obligaţia de a argumenta admiterea lor revine părţii care le-a administrat sau părţii în favoarea căreia au fost administrate probele.

(1) În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale trebuie să se dovedească:

1) faptele referitoare la existenţa elementelor infracţiunii, precum şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;

2) circumstanţele prevăzute de lege care atenuează sau agravează răspunderea penală a făptuitorului;

3) datele personale care caracterizează inculpatul şi victima;

4) caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune;

5) existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvîrşirea infracţiunii sau dobîndite prin infracţiune, indiferent de faptul cui ele au fost transmise;

6) toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei.

(2) Concomitent cu circumstanţele care urmează să fie dovedite în procesul penal, trebuie să fie descoperite cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.

În procesul penal se constată, prin anumite mijloace de probă, următoarele circumstanţe:

1) cauza decesului – prin raportul expertizei medico-legale;

2) caracterul şi gradul leziunilor corporale în cauzele penale privind infracţiunile grave, deosebit de grave şi excepţional de grave – prin raportul expertizei medico-legale;

3) incapacitatea persoanei, la momentul săvîrşirii faptei prejudiciabile, de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale sau de a le dirija ca urmare a unei boli mintale sau a unei dereglări psihice temporare, a unei alte dereglări a sănătăţii sau debilităţii – prin raportul expertizei psihiatrice;

4) incapacitatea martorului de a percepe şi a reproduce circumstanţele, ce urmează a fi constatate în cauza penală, ca urmare a unei boli mintale, unei dereglări psihice temporare, a unei alte dereglări a sănătăţii sau a debilităţii – prin raportul expertizei psihiatrice;

5) atingerea de către partea vătămată, bănuit, învinuit, inculpat a unei anumite vîrste, dacă aceasta are importanţă în cauză – prin certificat de vîrstă, iar în caz de incapacitate legată de vîrstă – prin raportul expertizei medico-legale sau psihiatrice;

6) prezenţa antecedentelor penale ale bănuitului, învinuitului, inculpatului – prin certificat de cazier judiciar sau, după caz, prin copii de pe hotărîrile judecătoreşti de condamnare devenite definitive.

Se consideră fapte şi circumstanţe care nu trebuie dovedite:

1) faptele unanim recunoscute;

2) veridicitatea metodelor moderne de cercetare, unanim acceptate, în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi meseriei.

(1) În procesul penal, probatoriul constă în invocarea de probe şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea lor în scopul constatării circumstanţelor care au importanţă pentru cauză.

(2) Probele administrate se verifică şi se apreciază de către organul de urmărire penală sau instanţă.

(1) Administrarea probelor constă în folosirea mijloacelor de probă în procesul penal, care presupune strîngerea şi verificarea probelor, în favoarea şi în defavoarea învinuitului, inculpatului, de către organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea altor participanţi la proces, precum şi de către instanţă, la cererea părţilor, prin procedeele probatorii prevăzute de prezentul cod.

(2) În scopul administrării probelor, apărătorul admis în procesul penal, în modul prevăzut de prezentul cod, este în drept:

1) să solicite şi să prezinte obiecte, documente şi informaţii necesare pentru acordarea asistenţei juridice, inclusiv să poarte convorbiri cu persoane fizice dacă acestea sînt de acord să fie audiate în modul stabilit de lege;

2) să solicite certificate, caracteristici şi alte documente din diverse organe şi instituţii care pot să le elibereze în modul stabilit;

3) în interesul asistenţei juridice, să solicite, cu consimţămîntul persoanei pe care o apără, opinia specialistului pentru explicarea chestiunilor care necesită cunoştinţe speciale.

(3) Bănuitul, învinuitul, inculpatul, apărătorul, acuzatorul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor, precum şi alte persoane fizice sau juridice, sînt în drept să prezinte informaţii orale şi scrise, obiecte şi documente care pot fi utilizate ca mijloace de probă.

(4) Toate probele administrate în cauza penală vor fi verificate sub toate aspectele, complet şi obiectiv. Verificarea probelor constă în analiza probelor administrate, coroborarea lor cu alte probe, administrarea de noi probe şi verificarea sursei din care provin probele, în conformitate cu prevederile prezentului cod, prin procedee probatorii respective.

(1) Fiecare probă urmează să fie apreciată din punct de vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în ansamblu – din punct de vedere al coroborării lor.

(2) Reprezentantul organului de urmărire penală sau judecătorul apreciază probele conform propriei convingeri, formate în urma examinării lor în ansamblu, sub toate aspectele şi în mod obiectiv, călăuzindu-se de lege.

(3) Nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită pentru organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

(4) Instanţa pune la baza hotărîrii sale numai acele probe la cercetarea cărora au avut acces toate părţile în egală măsură.

(1) Declaraţii sînt informaţiile orale sau scrise, date în cadrul procesului penal de către persoană şi care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei.

(2) Nu pot servi ca mijloace de probă datele comunicate de persoană dacă aceasta nu poate arăta sursa informaţiilor sale.

(1) Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sînt informaţiile orale sau scrise, depuse de aceştia la audiere în conformitate cu prevederile prezentului cod, referitor la circumstanţele care au servit temei pentru a-i recunoaşte în această calitate, precum şi la alte împrejurări ale cauzei pe care le cunosc.

(2) Recunoaşterea vinovăţiei de către persoana bănuită sau învinuită de săvîrşirea infracţiunii poate fi pusă la baza învinuirii doar în măsura în care este confirmată de fapte şi circumstanţe ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

(3) Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate fi forţat să mărturisească împotriva sa sau împotriva rudelor sale apropiate ori să-şi recunoască vinovăţia şi nu poate fi tras la răspundere pentru refuzul de a face astfel de declaraţii.

(4) Datele comunicate de bănuit, învinuit, inculpat nu pot servi ca probe dacă ele se bazează pe informaţii a căror sursă nu este cunoscută. Dacă declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului se bazează pe spusele altor persoane, este necesar ca şi aceste persoane să fie audiate.

(1) Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu, imediat după reţinerea bănuitului sau, după caz, după punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat. Nu se permite audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de oboseală, precum şi în timpul nopţii, decît doar la cererea persoanei audiate în cazurile ce nu suferă amînare, care vor fi motivate în procesul-verbal al audierii.

(2) Persoana care efectuează urmărirea penală, înainte de a-l audia pe bănuit, învinuit, îl întreabă numele, prenumele, data, luna, anul şi locul naşterii, precizează cetăţenia, studiile, situaţia militară, situaţia familială şi persoanele pe care le întreţine, ocupaţia, domiciliul şi altă informaţie necesară pentru identificarea persoanei lui în cauza respectivă, după aceea îl întreabă dacă el acceptă să facă declaraţii asupra bănuielii sau învinuirii care i se incriminează. În cazul în care bănuitul, învinuitul refuză să facă declaraţii, aceasta se menţionează în procesul-verbal al audierii. Dacă bănuitul, învinuitul acceptă să facă declaraţii, persoana care efectuează audierea îl întreabă dacă recunoaşte bănuiala sau învinuirea ce i se impută şi îi propune să facă în scris explicaţii asupra acesteia, iar dacă bănuitul, învinuitul nu poate scrie sau refuză să scrie personal declaraţia, aceasta se consemnează în procesul-verbal de către persoana care efectuează audierea.

(3) Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a depus anterior. Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate prezenta sau citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă poate utiliza notele sale asupra amănuntelor greu de memorizat.

(4) Fiecare bănuit, învinuit este audiat separat. Persoana care efectuează audierea trebuie să ia măsuri ca bănuiţii, învinuiţii chemaţi în aceeaşi cauză să nu comunice între ei.

(5) Declaraţiile bănuitului, învinuitului se consemnează în procesul-verbal al audierii, întocmit în conformitate cu prevederile art.260 şi 261.

(6) În cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul revine asupra vreuneia din declaraţiile sale anterioare sau are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile articolelor menţionate în alin.(5).

(7) Dacă bănuitul, învinuitul nu are posibilitate de a se prezenta pentru a fi audiat, organul de urmărire penală procedează la audierea acestuia la locul aflării lui.

(1) Declaraţiile martorului sînt date orale sau scrise, depuse de acesta în cadrul audierii în condiţiile prezentului cod, asupra oricăror circumstanţe care urmează să fie constatate în cauză, inclusiv asupra persoanei bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu aceştia.

(2) Martorii chemaţi în aceeaşi cauză sînt audiaţi fiecare separat, fără prezenţa altor martori. Persoana care efectuează urmărirea penală trebuie să ia măsuri ca martorii chemaţi în aceeaşi cauză să nu poată comunica între ei.

(3) Înainte de a începe audierea martorului, persoana care efectuează această acţiune procesuală constată identitatea lui (numele, prenumele, vîrsta, domiciliul, ocupaţia). Dacă există dubii în privinţa identităţii martorului, aceasta se constată prin alt mijloc de probă.

(4) Martorul surdomut este audiat cu participarea interpretului care cunoaşte semnele acestuia şi poate să comunice prin ele. Participarea interpretului este consemnată în procesul-verbal.

(5) În cazul în care martorul suferă de o boală psihică sau de o altă boală gravă, audierea lui se face cu consimţămîntul medicului şi în prezenţa acestuia.

(6) Persoana care efectuează acţiunea procesuală explică martorului drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.90 şi îl previne asupra răspunderii ce o poartă în caz de refuz de a depune declaraţii, precum şi pentru declaraţii mincinoase, făcute cu bună ştiinţă şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal al audierii.

(7) În mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în care se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.

(8) La audierea martorului se interzice punerea întrebărilor care în mod evident urmăresc insultarea şi umilirea persoanei.

Martorul se audiază la locul desfăşurării urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti. În caz de necesitate, martorul poate fi audiat la locul aflării lui.

(1) Audierea martorului se face, de regulă, în timpul zilei. În cazuri excepţionale, audierea poate fi efectuată în timpul nopţii, cu indicarea motivelor în procesul-verbal respectiv.

(2) Durata audierii neîntrerupte a martorului nu poate depăşi 4 ore, iar durata generală, în aceeaşi zi, nu poate depăşi 8 ore.

(1) Înainte de a fi audiat, martorul în instanţa de judecată depune următorul jurămînt: "Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu".

(2) Martorii care, din motive de conştiinţă sau confesiune, nu depun jurămîntul vor rosti următoarea

formulă: "Mă oblig să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu."

(3) După depunerea jurămîntului sau rostirea formulei, martorul este prevenit despre răspunderea penală pentru declaraţii false.

(4) Despre depunerea jurămîntului sau rostirea formulei şi prevenirea privitor la răspunderea penală pentru declaraţii false se face menţiune în procesul-verbal, martorul semnînd pentru conformitate.

(1) Martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se propune să declare despre faptele şi circumstanţele pe care le cunoaşte şi care se referă la cauză.

(2) După ce martorul a făcut declaraţii, lui i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi circumstanţele care trebuie constatate în cauză, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă de cele declarate. Nu se admite punerea întrebărilor sugestive sau care nu se referă la premisa probelor şi care în mod evident urmăresc scopul insultării şi umilirii persoanei audiate.

(3) În cazul în care prezenţa martorului la judecarea cauzei va fi imposibilă din motivul plecării lui peste hotarele ţării sau din alte motive întemeiate, precum şi pentru a reduce sau a exclude supunerea martorului unui vădit pericol sau pentru a reduce revictimizarea martorului, procurorul poate solicita audierea acestuia de către judecătorul de instrucţie, cu asigurarea posibilităţii bănuitului, învinuitului, apărătorului acestuia, părţii vătămate şi procurorului de a pune întrebări martorului audiat.

(4) Consemnarea declaraţiilor martorului se efectuează în condiţiile art.260 şi 261 sau, după caz, în condiţiile art. 336 şi 337.

(1) Dacă există motive temeinice de a considera că viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului ori a unei rude apropiate a lui sînt în pericol în legătură cu declaraţiile pe care acesta le face într-o cauză penală privind o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă şi dacă există mijloacele tehnice respective, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa poate admite ca martorul respectiv să fie audiat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în prezentul articol.

(2) Audierea martorului în condiţiile menţionate la alin.(1) se face în baza unei încheieri motivate a judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei din oficiu ori la cererea motivată a procurorului, avocatului, martorului respectiv sau a oricărei persoane interesate.

(3) Martorului audiat în condiţiile prezentului articol i se permite să comunice altă informaţie despre identitatea sa decît cea reală. Informaţia despre identitatea reală a martorului se consemnează de către judecătorul de instrucţie într-un proces-verbal separat care se păstrează la sediul instanţei respective în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă a confidenţialităţii.

(4) La locul unde se află martorul care face declaraţii în condiţiile menţionate în prezentul articol, acesta va fi asistat de judecătorul de instrucţie respectiv.

(5) Martorul poate fi audiat prin intermediul unei teleconferinţe cu circuit închis, cu imaginea şi vocea distorsionate astfel încît să nu poată fi recunoscut.

(6) Învinuitului, inculpatului şi apărătorului acestuia, părţii vătămate i se asigură posibilitatea de a adresa întrebări martorului audiat în condiţiile alin.(5).

(7) Declaraţiile martorului, audiat în condiţiile prezentului articol, se înregistrează prin mijloace tehnice video şi se consemnează integral în procesul-verbal întocmit în conformitate cu prevederile art.260 şi 261. Casetele video pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, sigilate cu sigiliul instanţei, se păstrează în original la instanţă împreună cu copia procesului-verbal al declaraţiei.

(8) Declaraţiile martorului, audiat în condiţiile prezentului articol, pot fi utilizate ca mijloc de probă numai în măsura în care ele sînt confirmate de alte probe.

(9) Pot fi audiaţi ca martori, în condiţiile prezentului articol, şi investigatorii sub acoperire, care sînt persoane civile.

(1) Partea vătămată se audiază privitor la fapta penală şi la alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză.

(2) Declaraţiile şi audierea părţii vătămate se fac conform dispoziţiilor ce se referă la declaraţiile şi audierea martorilor, fiind aplicate în mod corespunzător.

(3) În anumite cazuri, cînd poate fi prejudiciată viaţa intimă a părţii vătămate, se interzice inculpatului învinuit de comiterea unei infracţiuni sexuale şi apărătorului său să prezinte probe despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei, cu excepţia cazului cînd instanţa acordă această permisiune. Inculpatul poate înainta cerere preşedintelui şedinţei de judecată privind prezentarea probelor despre pretinsul caracter sau istoria personală a părţii vătămate. Această cerere se soluţionează în şedinţă închisă, la care inculpatul şi acuzarea vor avea posibilitatea să se expună. În urma şedinţei închise, instanţa va acorda permisiunea de a prezenta probe despre pretinsul caracter sau istoria personală a părţii vătămate numai dacă se va convinge de relevanţa unor asemenea probe şi că omiterea lor ar putea să prejudicieze inculpatul astfel încît să afecteze achitarea lui în cazul în care administrarea acestor probe va fi interzisă. În asemenea cazuri, preşedintele şedinţei va stabili limitele în care pot fi administrate aceste probe şi adresate întrebări.

(1) Declaraţiile şi audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile se fac conform dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului, fiind aplicate în mod corespunzător. Partea civilă şi partea civilmente responsabilă dau explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată.

(2) Partea civilă poate fi ascultată în calitate de martor privind circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea cauzei penale, aplicîndu-se în mod corespunzător dispoziţiile ce se referă la audierea martorului.

(1) În cazul în care există divergenţe între declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acestor persoane, inclusiv cu cele ale căror declaraţii sînt defavorabile bănuitului, învinuitului, dacă este necesar, pentru aflarea adevărului şi înlăturarea divergenţelor.

(2) Confruntarea se efectuează de către organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea participanţilor la proces.

(3) Audierea persoanelor confruntate se face cu respectarea dispoziţiilor privitoare la audierea martorului sau învinuitului, care se aplică în mod corespunzător, în funcţie de calitatea procesuală a persoanelor confruntate.

(4) Persoanele confruntate se audiază privitor la relaţiile dintre ele, la faptele şi circumstanţele în privinţa cărora declaraţiile depuse anterior se contrazic. După audierea declaraţiilor, persoanele confruntate pot să-şi pună reciproc întrebări şi răspund la întrebările persoanei care efectuează acţiunea procesuală.

(5) Declaraţiile persoanelor confruntate se consemnează într-un proces-verbal întocmit conform prevederilor art.260 şi 261.

(6) Nici un minor nu va fi obligat să participe la confruntarea cu persoana învinuită de infracţiuni contra integrităţii lui fizice şi/sau morale.

(1) Pentru a verifica sau a preciza declaraţiile martorului, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului despre evenimentele infracţiunii săvîrşite într-un loc concret, reprezentantul organului de urmărire penală este în drept să se prezinte la locul infracţiunii împreună cu persoana audiată şi, după caz, cu apărătorul, interpretul, specialistul, reprezentantul legal şi să propună persoanei audiate să descrie circumstanţele şi obiectele despre care a făcut sau poate face şi acum declaraţii.

(2) Persoana audiată arată calea spre locul săvîrşirii infracţiunii, descrie circumstanţele şi obiectele despre care anterior a făcut declaraţii şi răspunde la întrebările reprezentantului organului de urmărire penală.

(3) Dacă, pe parcursul verificării declaraţiilor la locul infracţiunii, vor fi descoperite obiecte şi documente ce pot servi ca probe în cauza penală, ele se ridică şi acest fapt se consemnează în procesul-verbal.

(4) Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii se permite cu condiţia de a nu leza demnitatea şi onoarea persoanelor care participă la această acţiune procesuală şi de a nu pune în pericol sănătatea lor.

(5) Despre verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii se întocmeşte un proces-verbal, cu respectarea prevederilor art.260 şi 261, în care, suplimentar, se fixează declaraţiile persoanei făcute la faţa locului. În cadrul efectuării verificării declaraţiilor la faţa locului pot fi aplicate mijloace tehnice, întocmite schiţe, fapt ce se consemnează în procesul-verbal. Fonogramele, casetele audio şi video, peliculele fotografice, schiţele, documentele şi obiectele ridicate se anexează la procesul-verbal.

(1) La audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, a martorilor pot fi aplicate, la cererea acestora sau din oficiu, de către organul de urmărire penală ori instanţă, înregistrări audio sau video. Despre aplicarea înregistrărilor audio sau video se comunică persoanei care urmează să fie audiată înainte de începerea audierii.

(2) Înregistrarea audio sau video trebuie să conţină datele despre persoana care este audiată, persoana care efectuează audierea, toate datele care urmează să fie consemnate în procesul-verbal al audierii, conform cerinţelor art.260 şi 261, precum şi întreaga desfăşurare a audierii. Nu se admite înregistrarea audio sau video a unei părţi din audiere, precum şi repetarea specială pentru înregistrare audio sau video a declaraţiilor deja făcute.

(3) După terminarea audierii, înregistrarea audio sau video se reproduce în întregime în faţa persoanei audiate. Completările la înregistrarea audio sau video a declaraţiilor făcute de persoana audiată se înregistrează, de asemenea, pe caseta audio sau video. Înregistrarea audio sau video se încheie cu declaraţia persoanei audiate care confirmă justeţea declaraţiilor.

(4) Declaraţiile obţinute în timpul audierii cu aplicarea înregistrării audio sau video se consemnează în procesul-verbal al audierii.

(5) În cazul în care înregistrarea audio sau video a declaraţiilor se reproduce în cadrul efectuării unei alte acţiuni de urmărire penală, organul de urmărire penală este obligat să facă despre aceasta o menţiune în procesul-verbal respectiv.

(1) Dacă este necesar de a prezenta o persoană spre recunoaştere martorului, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului, organul de urmărire penală îi audiază pe aceştia asupra circumstanţelor în care au văzut persoana, precum şi asupra semnelor şi particularităţilor distinctive după care ar putea să o recunoască. Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal.

(2) Dacă cel chemat spre a face recunoaşterea este martor sau parte vătămată, el este prevenit despre răspunderea penală, prevăzută în art.313 din Codul penal, pentru refuzul de a face declaraţii, în art.312 din Codul penal, pentru declaraţiile mincinoase, precum şi despre dreptul de a nu face declaraţii împotriva sa şi împotriva rudelor sale apropiate.

(3) Persoana care trebuie recunoscută este prezentată celui care urmează să o recunoască în afara spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior. La prezentarea spre recunoaştere se aplică fotografierea. Fotografiile persoanei prezentate spre recunoaştere şi a asistenţilor procedurali vor fi anexate în mod obligatoriu la procesul-verbal.

(4) Înainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penală propune persoanei care urmează a fi recunoscută să ocupe locul pe care îl doreşte printre asistenţii procedurali, făcînd despre aceasta o menţiune în procesul-verbal.

(5) Recunoaşterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc nu se va considera întemeiată, dacă persoana chemată pentru a face recunoaşterea a indicat particularităţi incerte pentru identificarea persoanei prezentate. Nu poate fi efectuată recunoaşterea repetată a persoanei de către aceeaşi persoană după aceleaşi particularităţi.

(6) În cazul în care prezentarea persoanei spre recunoaştere este imposibilă, recunoaşterea se poate face după fotografia acesteia, prezentată împreună cu fotografiile a cel puţin 4 alte persoane ce nu se deosebesc esenţial între ele. Toate fotografiile se anexează la dosar.

(7) În legătură cu prezentarea spre recunoaştere a persoanei se întocmeşte un proces-verbal conform prevederilor art.260 şi 261, cu excepţia că cel recunoscut nu ia cunoştinţă la moment de procesul-verbal de recunoaştere şi nu îl semnează.

(1) Cei chemaţi pentru a recunoaşte un obiect sînt în prealabil audiaţi asupra circumstanţelor în care au văzut obiectul care urmează a fi prezentat, precum şi asupra semnelor şi particularităţilor distinctive după care l-ar putea recunoaşte. Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal.

(2) Dacă cel chemat pentru a face recunoaşterea obiectului este martor sau parte vătămată, el este prevenit despre răspunderea penală prevăzută în art.313 din Codul penal, pentru refuzul de a face declaraţii, în art.312 din Codul penal, pentru declaraţii mincinoase, precum şi despre dreptul de a nu face declaraţii împotriva rudelor sale apropiate.

(3) Obiectul ce urmează a fi recunoscut se prezintă împreună cu cel puţin alte 2 obiecte omogene. Persoana care recunoaşte obiectul este obligată să explice după care semne sau particularităţi l-a recunoscut.

(4) La prezentarea spre recunoaştere a cadavrului sau a unor părţi ale lui, sau a obiectelor de anticariat, precum şi a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege şi prezenta analogul, recunoaşterea se face după exemplar unic.

(5) În caz de prezentare spre recunoaştere a cadavrului unei persoane, pe care cel chemat de a o recunoaşte o ştia din viaţă, se permite efectuarea toaletei cosmetice respective a decedatului. La prezentarea spre recunoaştere a unui obiect, se permite curăţarea lui de murdărie, rugină şi de alte stratificări dacă aceasta nu îl va distruge ca mijloc de probă.

(6) În legătură cu prezentarea spre recunoaştere a obiectului, se întocmeşte un proces-verbal conform prevederilor art.260 şi 261.

(1) În scopul descoperirii urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului a terenurilor, încăperilor, obiectelor, documentelor, animalelor, cadavrelor umane sau de animale.

(2) Cercetarea la faţa locului la domiciliu fără permisul persoanei căreia i se limitează dreptul prevăzut în art.12 se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie.

(3) Organul de urmărire penală cercetează obiectele vizibile, iar în caz de necesitate, permite accesul la ele în măsura în care nu se încălcă drepturile omului. În anumite cazuri, persoana care efectuează urmărirea penală, dacă este necesar, execută diferite măsurări, fotografieri, filmări, întocmeşte desene, schiţe, face mulaje şi tipare de pe urme de sine stătător sau cu ajutorul specialistului în materia respectivă. Locul cercetării poate fi înconjurat de colaboratorii organelor de menţinere a ordinii publice.

(4) Obiectele descoperite în timpul cercetării la faţa locului se examinează la locul efectuării acestei acţiuni şi rezultatele examinării se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective. Dacă pentru examinarea obiectelor şi documentelor se cere un timp mai îndelungat, precum şi în alte cazuri, persoana care efectuează urmărirea penală le examinează în sediul organului de urmărire penală. Pentru aceasta, obiectele şi documentele se împachetează, se sigilează, pachetul se semnează şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal.

(1) Organul de urmărire penală are dreptul să efectueze examinarea corporală a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului sau părţii vătămate, cu consimţămîntul acestora sau în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie, pentru a constata dacă pe corpul acestora există urme ale infracţiunii sau semne particulare, în cazul în care pentru aceasta nu este necesară expertiza medico-legală.

(2) În caz de infracţiune flagrantă, examinarea corporală poate fi efectuată fără autorizarea judecătorului de instrucţie, însă, în termen de 24 de ore, el trebuie să fie informat despre acţiunea efectuată, cu prezentarea materialelor respective ale cauzei pentru controlul legalităţii acestei acţiuni.

(3) Dacă este necesar, examinarea corporală se face cu participarea medicului.

(4) Persoana care efectuează urmărirea penală nu asistă la examinarea corporală a unei persoane de sex opus dacă este necesară dezbrăcarea acesteia. În acest caz, examinarea corporală se face de către un medic.

(5) În cursul examinării corporale sînt interzise acţiuni care înjosesc demnitatea persoanei examinate sau îi pun în pericol sănătatea.

Examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit se face de către organul de urmărire penală, cu participarea medicului legist, iar în lipsa acestuia – cu participarea unui alt medic. În caz de necesitate, pentru examinarea cadavrului se atrag şi alţi specialişti. Cadavrul, după examinare, se expediază la instituţia de expertiză medico-legală, unde vor fi luate măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea cadavrului sau a părţilor acestuia.

(1) Exhumarea cadavrului se face în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie şi cu înştiinţarea rudelor.

(2) Exhumarea cadavrului se face în prezenţa procurorului şi a specialistului în domeniul medicinei legale, cu anunţarea prealabilă a serviciului sanitar epidemiologic din localitate.

(3) După exhumare, cadavrul poate fi dus la instituţia medicală respectivă pentru efectuarea altor investigaţii.

(1) Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, precum şi instanţa de judecată, la cererea părţilor, considerînd că este necesar pentru verificarea şi precizarea unor date, pot proceda la reconstituirea, integrală sau parţială, a faptei la faţa locului, cu participarea făptuitorului, prin reproducerea acţiunilor, situaţiei sau a altor circumstanţe în care s-a produs fapta. Cu acest prilej, în cazurile necesare se pot face măsurări, filmări, fotografieri, întocmi desene şi schiţe.

(2) La reconstituirea faptei se interzic acţiuni care înjosesc onoarea şi demnitatea persoanelor care participă la reconstituire şi a celor din jurul lor sau care le pun în pericol sănătatea.

(1) În scopul verificării şi precizării datelor ce au importanţă pentru cauza penală şi care pot fi reproduse în condiţiile efectuării unor experimente şi a altor activităţi de investigaţii, organul de urmărire penală este în drept să efectueze un experiment în procedura de urmărire penală.

(2) În caz de necesitate, organul de urmărire penală este în drept să antreneze în efectuarea experimentului bănuitul, învinuitul, martorul, cu consimţămîntul acestora, specialistul şi alte persoane şi să utilizeze diferite mijloace tehnice.

(3) Experimentul se permite cu condiţia de a nu pune în pericol viaţa şi sănătatea participanţilor la el, de a nu leza onoarea şi demnitatea lor şi de a nu cauza prejudiciu material participanţilor.

Despre efectuarea cercetării la faţa locului, examinării corporale, examinării cadavrului, exhumării cadavrului, reconstituirii faptei şi experimentului se întocmeşte proces-verbal în conformitate cu prevederile art.260 şi 261, în care detaliat se expun toate circumstanţele, mersul şi rezultatele acţiunii procesuale respective, particularităţile mijloacelor tehnice utilizate. La procesul-verbal se anexează schiţe, proiecte şi materiale ce reflectă utilizarea mijloacelor tehnice.

(1) Organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziţie dacă din probele acumulate sau din materialele de investigaţie operativă rezultă o presupunere rezonabilă că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla instrumente ce au fost destinate pentru a fi folosite sau au servit ca mijloace la săvîrşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobîndite de pe urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea importanţă pentru cauza penală şi care prin alte procedee probatorii nu pot fi obţinute.

(2) Percheziţia se poate efectua şi în scopul descoperirii unor persoane căutate, precum şi a unor cadavre umane sau de animale.

(3) Percheziţia se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală şi numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

(4) În caz de delict flagrant, percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acestei acţiuni procesuale.

(5) În cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de instrucţie confirmă rezultatul acesteia printr-o încheiere motivată. În caz contrar, prin încheiere motivată, recunoaşte percheziţia ca fiind ilegală.

(1) Organul de urmărire penală este în drept să ridice obiectele sau documentele care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie operativă indică exact locul şi persoana la care se află acestea.

(2) Ridicarea de documente ce conţin informaţii care constituie secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

(3) Ridicarea de obiecte sau documente în alte situaţii se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală.

(1) În caz de necesitate, la efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente poate participa interpretul sau specialistul.

(2) La efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente trebuie să fie asigurată prezenţa persoanei la care se face percheziţia sau ridicarea ori a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care reprezintă interesele persoanei în cauză. Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se invită reprezentantul autorităţii executive a administraţiei publice locale.

(3) Ridicarea de obiecte şi documente sau percheziţia în încăperile instituţiilor, întreprinderilor, organizaţiilor şi unităţilor militare se efectuează în prezenţa reprezentantului respectiv.

(4) Persoanele la care se efectuează percheziţia sau ridicarea de obiecte şi documente, precum şi specialiştii, interpreţii, reprezentanţii, apărătorii, au dreptul să asiste la toate acţiunile organului de urmărire penală şi să facă în legătură cu aceasta obiecţii şi declaraţii care vor fi consemnate în procesul-verbal.

(1) Este interzis de a efectua ridicări de obiecte şi documente sau de a face percheziţii în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de delict flagrant.

(2) În baza ordonanţei de efectuare a percheziţiei sau a ridicării de obiecte şi documente cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să intre în domiciliu sau în alte încăperi.

(3) Pînă la începerea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente, reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să înmîneze, sub semnătură, persoanei la care se face percheziţia sau ridicarea copia de pe ordonanţa respectivă.

(4) La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz, procedează la ridicarea lor forţată. Dacă obiectele sau documentele ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanţă, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să facă percheziţie. Rezultatul percheziţiei urmează a fi prezentat, pentru verificare, judecătorului de instrucţie în termen de 24 de ore, în conformitate cu prevederile prezentului cod.

(5) În cadrul efectuării percheziţiei, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele şi documentele menţionate în ordonanţă. Instituţiile financiare nu pot invoca secretul bancar drept motiv pentru a refuza prezentarea documentelor solicitate. Dacă obiectele şi documentele căutate se predau benevol, persoana care efectuează urmărirea penală se limitează la ridicarea acestora, fără a mai efectua alte măsuri de investigaţii.

(6) Toate obiectele şi documentele ridicate se prezintă tuturor persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei sau ridicării. Obiectele şi documentele descoperite în timpul percheziţiei sau ridicării, a căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie ridicate indiferent de faptul dacă au sau nu legătură cu cauza penală.

(7) La efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente, persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să deschidă încăperile şi depozitele încuiate dacă proprietarul refuză să le deschidă benevol, evitîndu-se deteriorarea nejustificată a bunurilor.

(8) La efectuarea percheziţiei pot fi utilizate mijloace tehnice, fapt ce va fi menţionat în procesul-verbal.

(9) Organul de urmărire penală este obligat să ia măsuri pentru a nu se da publicităţii circumstanţele privitor la viaţa intimă a persoanei, constatate în legătură cu efectuarea percheziţiei sau ridicării.

(10) Persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să interzică persoanelor aflate în încăpere sau la locul unde se efectuează percheziţia, precum şi persoanelor care au intrat în această încăpere sau au venit în acest loc, să plece ori să comunice între ele sau cu alte persoane pînă la terminarea percheziţiei. În caz de necesitate, încăperea sau locul unde se efectuează percheziţia pot fi luate sub pază.

(1) În localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în localurile în care locuiesc membrii misiunilor diplomatice şi familiile lor, percheziţia sau ridicarea se poate efectua numai la cererea sau cu consimţămîntul statului străin, exprimate de şeful misiunii diplomatice. Consimţămîntul pentru efectuarea percheziţiei sau ridicării se solicită prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova.

(2) La efectuarea percheziţiei sau ridicării în localurile menţionate în alin.(1) este obligatorie prezenţa procurorului şi a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova.

(3) Percheziţia sau ridicarea de obiecte şi documente în localurile misiunilor diplomatice se efectuează conform prevederilor prezentului cod.

(1) În cazul în care există temeiuri de a efectua percheziţia sau ridicarea în încăperi, reprezentantul organului de urmărire penală poate extrage obiecte şi documente ce au importanţă pentru cauză care se află în hainele, în lucrurile sau pe corpul persoanei la care se efectuează această acţiune de urmărire penală.

(2) Percheziţia corporală fără întocmirea ordonanţei despre aceasta şi fără autorizaţia judecătorului de instrucţie se poate efectua:

1) la reţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului;

2) la aplicarea faţă de bănuit, învinuit, inculpat a măsurii preventive de arestare;

3) în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că persoana prezentă în încăperea unde se efectuează percheziţia sau ridicarea poate purta asupra sa documente sau alte obiecte care pot avea importanţă probatorie în cauza penală.

(3) Percheziţia corporală sau ridicarea de obiecte se efectuează de reprezentantul organului de urmărire penală, cu participarea, după caz, a unui specialist de acelaşi sex cu persoana percheziţionată.

(1) Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează percheziţia sau ridicarea de obiecte şi documente întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260 şi 261. Dacă, o dată cu procesul-verbal, se întocmeşte o listă specială a obiectelor şi documentelor ridicate, aceasta se anexează la procesul-verbal. Procesul-verbal al percheziţiei sau ridicării trebuie să conţină menţiunea că celor prezenţi li s-au explicat drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de prezentul cod, precum şi declaraţiile făcute de aceste persoane.

(2) În privinţa obiectelor şi documentelor care urmează a fi ridicate trebuie să se menţioneze dacă au fost predate benevol sau ridicate forţat, precum şi în ce loc şi în ce împrejurări ele au fost descoperite. Toate obiectele şi documentele ridicate trebuie să fie enumerate în procesul-verbal sau în lista anexată, indicîndu-se exact numărul, măsura, cantitatea, elementele lor caracteristice şi, pe cît e posibil, valoarea lor.

(3) Dacă, în timpul percheziţiei sau ridicării, s-au comis acţiuni de încălcare a ordinii de către persoanele la care se efectua percheziţia sau ridicarea sau de către alte persoane, ori s-au făcut încercări de a distruge sau a ascunde obiectele sau documentele căutate, reprezentantul organului de urmărire penală va consemna în procesul-verbal aceste acţiuni, indicînd totodată şi măsurile întreprinse de el.

(4) Procesul-verbal de percheziţie sau ridicare se aduce la cunoştinţa tuturor persoanelor care participă la efectuarea acestor acţiuni procesuale şi sînt prezente la efectuarea lor, fapt care este confirmat prin semnătura fiecăreia dintre ele.

(5) Obiectele şi documentele ridicate trebuie, pe cît e posibil, să fie împachetate şi sigilate chiar la locul percheziţiei sau ridicării, despre ce se face menţiune în procesul-verbal respectiv. Pachetele sigilate se semnează de către persoana care a efectuat percheziţia sau ridicarea.

(1) Copia de pe procesul-verbal al percheziţiei sau ridicării se înmînează, contra semnătură, persoanelor la care au fost efectuate aceste acţiuni procesuale sau unui membru adult al familiei lor, iar în cazul absenţei lor – reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale şi li se explică dreptul şi modul de contestare a acestor acţiuni procesuale.

(2) Dacă percheziţia sau ridicarea s-a efectuat în sediul unei întreprinderi, instituţii, organizaţii sau unităţi militare, copia de pe procesul-verbal se înmînează reprezentantului acestora.

(1) În cazul în care există temeiuri rezonabile de a presupune că corespondenţa poştală, primită sau expediată de către bănuit, învinuit, poate conţine informaţii ce ar avea importanţă probatorie în cauza penală pe una sau mai multe infracţiuni grave deosebit de grave sau excepţional de grave şi dacă prin alte procedee probatorii nu pot fi obţinute probe, organul de urmărire penală este în drept să sechestreze corespondenţa poştală a persoanelor indicate.

(2) La corespondenţa poştală care poate fi sechestrată se referă următoarele obiecte: scrisori de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale, mandate poştale, comunicări prin fax şi prin poşta electronică.

(3) Despre sechestrarea corespondenţei poştale, procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală întocmeşte o ordonanţă, care se prezintă judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei de judecată pentru autorizare. În ordonanţă trebuie să fie, în special, indicate: motivele dispunerii sechestrului corespondenţei, denumirea instituţiei poştale asupra căreia se pune obligaţia de a reţine corespondenţa, numele şi prenumele persoanei sau persoanelor a căror corespondenţă trebuie să fie reţinută, adresa exactă a acestor persoane, genul corespondenţei care se sechestrează şi durata sechestrului. Durata sechestrării corespondenţei se prelungeşte în condiţiile prezentului articol.

(4) Ordonanţa cu privire la sechestrarea corespondenţei poştale cu autorizaţia respectivă se transmite şefului instituţiei poştale respective, pentru care executarea acestei ordonanţe este obligatorie.

(5) Şeful instituţiei poştale imediat comunică organului care a emis ordonanţa despre reţinerea corespondenţei indicate în aceasta.

(6) Sechestrul corespondenţei poştale se anulează de către organul de urmărire penală care a emis ordonanţa respectivă, de către procurorul ierarhic superior, de către judecătorul de instrucţie, după expirarea termenului de sechestru stabilit, dar în orice caz nu mai tîrziu de terminarea urmăririi penale.

(1) Prezentîndu-se în instituţia poştală, reprezentantul organului de urmărire penală aduce la cunoştinţă şefului acestei instituţii contra semnătură, ordonanţa de examinare şi ridicare a corespondenţei, deschide şi examinează corespondenţa.

(2) La descoperirea de documente şi obiecte care au importanţă probatorie în cauza penală, reprezentantul organului de urmărire penală le ridică sau face copiile respective. În lipsă unor asemenea documente şi obiecte, reprezentantul organului de urmărire penală dispune înmînarea corespondenţei examinate adresatului.

(3) Despre fiecare examinare şi ridicare a corespondenţei sechestrate se întocmeşte proces-verbal, conform prevederilor art.260 şi 261, în care, în particular, se indică de către cine, unde, cînd a fost examinată, ridicată corespondenţa sechestrată sau dispusă înmînarea acesteia adresatului, genul corespondenţei, precum şi de pe care corespondenţă au fost făcute copii, ce mijloace tehnice au fost utilizate şi ce s-a depistat. Toţi participanţii şi cei prezenţi la această acţiune procesuală sînt preveniţi despre obligativitatea păstrării secretului corespondenţei, nedivulgării informaţiei cu privire la urmărirea penală, precum şi despre răspunderea penală prevăzută în art.178 şi 315 din Codul penal. Aceasta se consemnează în procesul-verbal.

(1) Interceptarea comunicărilor (convorbirilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice) se efectuează de către organul de urmărire penală cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului în cauzele cu privire la infracţiunile grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, dacă din probele acumulate sau din materialele de investigaţie operativă rezultă o bănuială rezonabilă privind săvîrşirea acestora.

(2) În caz de urgenţă, dacă întîrzierea obţinerii autorizaţiei prevăzute la alin.(1) ar provoca prejudicii grave activităţii de administrare a probelor, procurorul poate dispune, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea comunicărilor, informînd despre aceasta imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore, judecătorul de instrucţie care, în cel mult 24 de ore, se va pronunţa asupra ordonanţei procurorului şi, dacă o confirmă, va autoriza, în caz de necesitate, interceptarea în continuare, iar dacă nu o confirmă, dispune încetarea imediată a interceptărilor şi nimicirea înregistrărilor efectuate.

(3) Interceptarea comunicărilor în condiţiile prezentului articol poate fi efectuată în cazul unor ameninţări de aplicare a violenţei, de estorcare sau de comitere a altor infracţiuni împotriva părţii vătămate, martorului sau membrilor familiilor lor, la cererea acestora, în baza ordonanţei motivate a procurorului şi cu controlul judiciar, conform procedurii prevăzute la alineatul (2).

(4) Interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi penale se autorizează pentru o durată de cel mult 30 de zile. Interceptarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputînd depăşi 30 de zile. Durata totală a interceptării comunicărilor nu poate depăşi 6 luni. În orice caz, interceptarea comunicărilor nu poate dura mai mult decît pînă la terminarea urmăririi penale.

(5) Interceptarea comunicărilor va fi anulată înaintea expirării duratei pentru care a fost autorizată, îndată ce au dispărut motivele care au justificat-o.

(6) Judecătorul de instrucţie, în cursul urmăririi penale, după terminarea interceptării autorizate, solicitînd opinia procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală, în termen rezonabil, dar nu mai tîrziu de terminarea urmăririi penale, anunţă, în scris, persoanele ale căror convorbiri au fost interceptate şi înregistrate.

(1) Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor se efectuează de către organul de urmărire penală. Persoanele care sînt chemate să asigure tehnic interceptarea şi înregistrarea comunicărilor sînt obligate să păstreze secretul acţiunii procesuale, secretul corespondenţei şi poartă răspundere pentru încălcarea acestei obligaţii în conformitate cu prevederile art.178 şi 315 din Codul penal. Despre explicarea acestor obligaţii se consemnează în procesul-verbal al interceptării.

(2) Despre efectuarea interceptării şi înregistrării comunicărilor, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.260 şi 261, în care, suplimentar, se menţionează autorizaţia dată de judecătorul de instrucţie, numărul sau numerele de telefon, adresa posturilor telefonice, de radio sau ale altor mijloace tehnice prin care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat dacă sînt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri separate şi numărul de ordine al casetei pe care se face înregistrarea.

(3) Comunicările înregistrate se redau integral în scris, se certifică de către organul de urmărire penală, se verifică şi se contrasemnează de către procurorul care exercită nemijlocit sau conduce urmărirea penală şi se anexează la procesul-verbal. Comunicările în altă limbă decît cea în care se desfăşoară urmărirea penală se traduc de traducător. La procesul-verbal se anexează, de asemenea, caseta care conţine înregistrarea comunicării în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.

(4) Caseta cu înregistrarea comunicărilor, reproducerea în scris a acestora şi procesul-verbal al interceptării şi înregistrării comunicărilor se transmit, în termen de 24 de ore, procurorului, care apreciază care din informaţiile culese au importanţă pentru cauza respectivă şi, în acest sens, întocmeşte un proces-verbal.

(5) Casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării şi de copiile de pe procesele-verbale, se transmit judecătorului de instrucţie care a autorizat interceptarea pentru păstrare în locuri speciale, într-un plic sigilat.

(6) Instanţa judecătorească va dispune, prin sentinţă, nimicirea înregistrărilor care nu au importanţă pentru cauză. Celelalte înregistrări vor fi păstrate pînă la depozitarea dosarului la arhivă.

Înregistrările de imagini se efectuează în condiţiile şi modalităţile de efectuare a interceptării comunicărilor, prevăzute la art.135 şi 136, care se aplică în mod corespunzător.

Mijloacele de probă, dobîndite în condiţiile art.135 şi 137, pot fi verificate prin expertiză tehnică dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţilor sau din oficiu.

(1) În cazul în care există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară explicarea urgentă a unor fapte sau circumstanţe ale cauzei, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate folosi cunoştinţele unui specialist dispunînd, la cererea părţilor, iar organul de urmărire penală şi din oficiu, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale.

(2) Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regulă, de către specialişti care funcţionează în organul de urmărire penală. Ea poate fi efectuată şi de către specialişti care funcţionează în cadrul altor organe, precum şi de către alţi specialişti.

(1) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi stabileşte termenul în care va fi efectuată lucrarea.

(2) Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi informaţiei puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată. Persoanei căreia îi revine sarcina efectuării constatării nu i se pot delega şi nici aceasta nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ de control.

(3) Dacă specialistul căruia îi revine sarcina efectuării lucrării consideră că materialele puse la dispoziţie ori informaţia indicată sînt insuficiente, el comunică aceasta organului de urmărire penală sau instanţei în vederea completării lor.

(4) În cazul în care este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori părţii vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţa potrivit legii, să efectueze această constatare.

(1) Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale se consemnează într-un raport.

(2) Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, precum şi instanţa de judecată, la cererea oricăreia dintre părţi, dacă constată că raportul tehnico-ştiinţific ori medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sînt precise, dispune efectuarea unei expertize.

(3) În cazul participării specialistului la efectuarea procedeelor probatorii de către organul de urmărire penală, rezultatele constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale se includ în procesul-verbal al acţiunii respective.

(1) Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Posedarea unor asemenea cunoştinţe speciale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei. Dispunerea expertizei se face, la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală.

(2) Părţile, din iniţiativă proprie şi pe cont propriu, sînt în drept să înainteze cerere despre efectuarea expertizei pentru constatarea circumstanţelor care, în opinia lor, vor putea fi utilizate în apărarea intereselor lor. Raportul expertului care a efectuat expertiza la cererea părţilor se prezintă organului de urmărire penală, se anexează la materialele cauzei penale şi urmează a fi apreciată o dată cu alte probe.

(3) În calitate de expert poate fi numită orice persoană care posedă cunoştinţe necesare pentru a prezenta concluzii referitoare la circumstanţele apărute în legătură cu cauza penală şi pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală. Fiecare dintre părţi are dreptul să recomande un expert pentru a participa la efectuarea expertizei.

Expertiza se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea:

1) cauzei morţii;

2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;

3) stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului – în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal;

4) vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate – în cazurile în care această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vîrsta lipsesc sau prezintă dubiu;

5) stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza hotărîrii în cauza dată;

6) altor cazuri cînd prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.

(1) Considerînd că este necesară efectuarea expertizei, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, iar instanţa de judecată, prin încheiere, dispune efectuarea expertizei. În ordonanţă sau în încheiere se indică: cine a iniţiat numirea expertizei; temeiurile pentru care se dispune expertiza; obiectele, documentele şi alte materiale prezentate expertului cu menţiunea cînd şi în ce împrejurări au fost descoperite şi ridicate; întrebările formulate expertului; denumirea instituţiei de expertiză, numele şi prenumele persoanei căreia i se pune în sarcină efectuarea expertizei.

(2) Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţia sau persoana abilitată să efectueze expertize.

(3) La efectuarea expertizei din iniţiativă şi pe contul propriu al părţilor, expertului i se remite lista întrebărilor, obiectele şi materialele de care dispun părţile sau sînt prezentate, la cererea lor, de către organul de urmărire penală. Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal.

(1) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cazul în care dispune efectuarea expertizei, fixează un termen pentru chemarea părţilor şi expertului, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată.

(2) La termenul fixat, părţilor şi expertului li se aduce la cunoştinţă obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să dea răspunsuri, li se lămureşte că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor. Totodată, părţilor li se explică dreptul lor de a cere numirea a cîte unui expert recomandat de fiecare dintre ele pentru a participa la efectuarea expertizei.

(3) După examinarea obiecţiilor şi cererilor înaintate de părţi şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată fixează termenul efectuării expertizei, informîndu-l, totodată, pe expert dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile.

(1) Expertizele complicate şi contraexpertizele se efectuează de o comisie din cîţiva experţi de acelaşi profil. La cererea părţilor, în componenţa comisiei de experţi pot fi incluşi experţii invitaţi de ele. Experţii se consultă între ei şi, ajungînd la o opinie comună, întocmesc un raport unic, pe care ei toţi îl semnează. Dacă între experţi există dezacord, fiecare dintre ei prezintă raport separat cu privire la toate întrebările sau numai cu privire la acele întrebări pe marginea cărora există dezacord.

(2) Cerinţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată ca expertiza să fie efectuată de o comisie de experţi este obligatorie pentru şeful instituţiei de expertiză. Dacă expertiza este pusă în sarcina instituţiei de expertiză, conducătorul ei este în drept să organizeze efectuarea expertizei în mod colegial.

(1) În cazul în care constatarea vreunei circumstanţe ce poate avea importanţă probatorie în cauza penală este posibilă numai în urma efectuării unor investigaţii în diferite domenii, se dispune expertiza complexă.

(2) În baza totalităţii datelor constatate în cadrul expertizei complexe, experţii, în limitele competenţei lor, formulează concluzii despre circumstanţele pentru constatarea cărora a fost dispusă expertiza.

(3) Expertul nu are dreptul să semneze acea parte a raportului de expertiză complexă ce nu ţine de competenţa sa.

(1) Dacă organul de urmărire penală care a dispus expertiza sau instanţa de judecată consideră că raportul expertului nu este suficient de clar sau complet, poate fi dispusă efectuarea unei expertize suplimentare de către acelaşi expert sau de către un alt expert.

(2) În cazul în care concluziile expertului nu sînt întemeiate, există îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei, poate fi dispusă efectuarea unei contraexpertize de către un alt expert sau alţi experţi. La efectuarea acestei expertize se poate pune şi chestiunea autenticităţii metodelor utilizate anterior. În ordonanţă sau în încheierea prin care s-a dispus contraexpertiza trebuie să fie concretizate motivele efectuării ei. La efectuarea expertizei suplimentare sau a contraexpertizei poate participa şi primul expert pentru a da explicaţii, însă el nu participă la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea concluziilor.

(1) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată expediază conducătorului instituţiei de expertiză hotărîrea cu privire la dispunerea expertizei, obiectele şi materialele respective, iar în cazurile necesare, şi materialele cauzei penale. Expertiza se efectuează de către acel expert al instituţiei care este indicat în ordonanţă sau încheiere. Dacă expertul concret nu este indicat, conducătorul instituţiei de expertiză numeşte expertul şi despre aceasta comunică organului care a dispus expertiza.

(2) Dacă expertiza se efectuează din iniţiativa şi pe contul părţilor, ele prezintă conducătorului instituţiei de expertiză lista întrebărilor, obiectele şi materialele pentru a efectua investigaţii.

(3) Conducătorul instituţiei de expertiză explică expertului drepturile şi obligaţiile lui, prevăzute în art.88 din prezentul cod, şi îl previne de răspunderea, conform art.312 din Codul penal, pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false, organizează efectuarea expertizei, asigură păstrarea obiectelor prezentate pentru investigaţii, fixează termenele efectuării expertizei. Conducătorul instituţiei de expertiză nu are dreptul să dea indicaţii care ar determina cursul şi conţinutul investigaţiei.

(1) În caz de efectuare a expertizei în afara instituţiei de expertiză, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, după întocmirea ordonanţei sau încheierii prin care se dispune expertiza, invită persoana căreia i se încredinţează efectuarea ei pentru a se informa cu privire la competenţa ei, pentru a constata în ce relaţii se află această persoană cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată şi cu alte părţi, pentru a se convinge că nu există temeiuri pentru recuzarea expertului.

(2) Organul care a dispus expertiza înmînează expertului ordonanţa sau încheierea prin care se dispune expertiza, explică drepturile şi obligaţiile, prevăzute în art.88 din prezentul cod, şi îl previne de răspunderea, conform art.312 din Codul penal, pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false. Acestea se consemnează în ordonanţa sau în încheierea prin care s-a dispus expertiza şi se confirmă prin semnătura expertului. În acelaşi mod se fixează declaraţiile şi cererile expertului. Despre respingerea cererii expertului, organul care a dispus expertiza întocmeşte o ordonanţă sau o încheiere motivată.

(3) Organul de urmărire penală este obligat să asigure prezentarea la expert a bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, martorului dacă apare necesitatea de a efectua cercetarea corporală sau a examina starea lor psihică ori prezenţa lor este necesară la efectuarea expertizei.

(4) Pentru efectuarea expertizei din iniţiativa şi pe contul vreuneia din părţi, între partea respectivă şi expert se încheie un contract. Partea remite expertului lista întrebărilor şi obiectele pentru investigaţie.

(1) După efectuarea investigaţiilor necesare, expertul întocmeşte în scris un raport, pe care îl confirmă prin semnătura sa şi aplică sigiliul instituţiei respective.

(2) În raportul expertului trebuie să fie indicat cînd, unde şi cine (numele, prenumele, studiile, specialitatea, vechimea în muncă pe specialitate) a efectuat expertiza, că expertul este informat despre răspunderea penală pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false, titlul şi gradul ştiinţific, funcţia persoanei care a efectuat expertiza şi pe ce bază, cine a asistat la efectuarea expertizei, ce materiale a utilizat expertul, ce investigaţii s-au efectuat, ce întrebări i-au fost puse expertului. Dacă, în cursul efectuării expertizei, expertul constată circumstanţe ce prezintă interes pentru cauza penală, dar cu privire la care nu i s-au pus întrebări, el are dreptul să le menţioneze în raportul său.

(3) La raportul expertului se anexează corpurile delicte, probele grafice, alte materiale, rămase după efectuarea investigaţiilor, precum şi fotografii, schiţe şi grafice ce confirmă concluziile expertului.

(4) În raportul expertului va fi inclusă argumentarea imposibilităţii de a răspunde la toate sau la unele întrebări ce au fost puse dacă materialele prezentate nu au fost suficiente sau întrebările formulate nu ţin de competenţa expertului, ori nivelul ştiinţei şi practica expertizelor nu permit de a răspunde la întrebările puse.

(5) Raportul expertului sau declaraţia sa că nu poate prezenta concluzii, precum şi procesul-verbal de audiere a expertului se comunică imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile de la primirea lor de către organul de urmărire penală, părţilor în proces care au dreptul să dea explicaţii, să facă obiecţii, precum şi să ceară a se pune expertului întrebări suplimentare, a se efectua expertiza suplimentară ori o contraexpertiză. Executarea acestor acţiuni se consemnează într-un proces-verbal.

(1) Dacă pentru efectuarea expertizei medico-legale sau psihiatrice apare necesitatea unei supravegheri îndelungate, bănuitul, învinuitul, inculpatul poate fi internat într-o instituţie medicală. Despre aceasta se consemnează în ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus expertiza.

(2) Internarea bănuitului, învinuitului în instituţia medicală pentru efectuarea expertizelor indicate în alin.(1) se admite cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, în baza demersului procurorului, în conformitate cu art.305. Încheierea judecătorului de instrucţie privind autorizarea internării poate fi atacată cu recurs în condiţiile art. 311.

(3) Dacă necesitatea internării în instituţia medicală pentru efectuarea expertizei a apărut în procesul judecării cauzei, încheierea despre aceasta o adoptă instanţa de judecată conform cererilor înaintate de părţi, expert sau din oficiu.

(4) Internarea bănuitului într-o insti tuţie medicală, pentru efectuarea expertizei în condiţii de staţionar, se dispune pentru o durată de pîn ă la 10 zile cu posibilitatea prelungirii, în caz de necesitate, la demersul procurorului, de către judecătorul de instrucţie, după punerea sub învinuire.

(5) Internarea învinuitului într-o instituţie medicală, pentru efectuarea expertizei în condiţii de staţionar, se dispune pentru o durat ă de pînă la 30 de zile.

(6) Prelungirea internării învinuitului în instituţia medicală, pentru efectuarea expertizei în condiţii de staţionar, poate fi dispusă de către judecătorul de instrucţie pînă la 6 luni, la demersul procurorului. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile.

(7) Bănuitul, învinuitul internat într-o instituţie medicală pentru efectuarea expertizei în condiţii de staţionar, apărătorul sau reprezentantul pot ataca încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea ori prelungirea internării sau pot solicita efectuarea expertizei în condiţii de ambulator în termen de 3 zile de la data adoptării. Dispoziţiile art. 311 şi 312 se aplică în mod corespunzător.

(8) În cazul în care bănuitul, învinuitul este arestat preventiv, transferul acestuia pentru efectuarea expertizei medicale în condiţii de staţionar, se dispune de către procuror prin ordonanţă.

(1) În cazul în care raportul expertului nu este clar sau are unele deficienţe, pentru înlăturarea cărora nu sînt necesare investigaţii suplimentare, ori a apărut necesitatea de a preciza metodele aplicate de către expert sau unele noţiuni, organul de urmărire penală este în drept să audieze expertul, respectîndu-se prevederile art.105-109.

(2) Audierea expertului nu se admite pînă la prezentarea raportului şi cercetarea acestuia.

(1) Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre care reflectă particularităţile omului viu, cadavrului, animalului, substanţei, obiectului dacă investigarea lor are importanţă pentru cauza penală.

(2) Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre de la bănuit şi învinuit.

(3) Organul de urmărire penală, de asemenea, poate dispune colectarea mostrelor de la martori sau partea vătămată, dar numai în cazul în care trebuie să verifice dacă aceste persoane au lăsat urme la locul unde s-a produs evenimentul sau pe corpurile delicte.

(4) Dacă este necesar, colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă se face cu participarea specialistului.

(5) Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă, organul de urmărire penală emite o ordonanţă motivată, în care, în special, se indică: persoana care va colecta mostrele, persoana de la care se vor colecta mostrele; care anume mostre şi în ce număr (cantitate) trebuie colectate; cînd, unde şi la cine trebuie să se prezinte persoana de la care vor fi colectate mostrele; cînd şi cui trebuie să fie prezentate mostrele după colectare.

(6) Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă se întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260 şi 261.

(7) Colectarea de mostre în condiţiile prezentului articol poate fi dispusă şi de către instanţa de judecată la solicitarea părţilor.

(1) În calitate de mostre pot fi colectate:

1) sînge, spermă, păr, secvenţe de unghii, microparticule de pe corp;

2) salivă, sudoare şi alte eliminări ale corpului;

3) amprente digitale, mulaje ale dinţilor şi falangelor;

4) înscrieri, obiecte, piese vestimentare şi părţi ale lor, alte materiale ce reflectă deprinderile persoanei respective;

5) fonograma vocii, fotografii sau înregistrări video;

6) corpuri materiale, substanţe, materie primă, produse;

7) arme de diferite tipuri, cartuşe, tub-cartuşe, gloanţe, piese şi uneltele folosite la confecţionarea acestora;

8) dispozitive explozive neutralizate, părţi componente ale lor, piese, mecanisme şi unelte folosite la confecţionarea acestora;

9) alte substanţe şi obiecte.

(2) Se interzice colectarea mostrelor într-un mod care pune în pericol sănătatea şi viaţa omului sau care lezează onoarea şi demnitatea lui.

(1) Reprezentantul organului de urmărire penală citează persoana sau se deplasează la locul unde se află ea, aducîndu-i la cunoştinţă, contra semnătură, ordonanţa de colectare a mostrelor, explică acestei persoane şi specialistului drepturile şi obligaţiile lor.

(2) Reprezentantul organului de urmărire penală, cu participarea specialistului, dacă acesta este invitat, desfăşoară acţiunile necesare şi colectează mostrele respective. Mostrele, cu excepţia documentelor, se împachetează şi se sigilează, iar pachetele sigilate se semnează de persoana care efectuează acţiunea respectivă. În cazurile necesare, colectarea mostrelor se face prin percheziţie sau ridicare ori concomitent cu efectuarea acestora, precum şi a altor acţiuni de urmărire penală.

(3) Despre colectarea mostrelor se întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.260 şi 261, în care se descriu toate acţiunile efectuate pentru colectarea mostrelor în consecutivitatea efectuării lor, metodele şi mijloacele tehnice aplicate, precum şi însăşi mostrele. Mostrele colectate se anexează la procesul-verbal.

(1) Constituie mijloc material de probă documentele în orice formă (scrisă, audio, video, electronică etc.) care provin de la persoane oficiale fizice sau juridice dacă în ele sînt expuse ori adeverite circumstanţe care au importanţă pentru cauză.

(2) Documentele se anexează, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei, la materialele dosarului şi se păstrează atîta timp cît se păstrează dosarul respectiv. În cazul în care documentele în original sînt necesare pentru evidenţă, rapoarte sau în alte scopuri legale, acestea pot fi restituite deţinătorilor, dacă este posibil fără a afecta cauza, copiile de pe acestea păstrîndu-se în dosar.

(3) Documentele se prezintă de către persoanele fizice şi juridice la demersul organului de urmărire penală făcut din oficiu sau la cererea altor participanţi la proces ori la demersul instanţei făcut la cererea părţilor, precum şi de către părţi în cadrul urmăririi penale sau în procesul judecării cauzei.

(4) În cazurile în care documentele conţin cel puţin unul din elementele menţionate în art.158, acestea se recunosc drept corpuri delicte.

(1) Corpuri delicte sînt recunoscute obiectele în cazul în care există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale.

(2) Obiectul se recunoaşte drept corp delict prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei de judecată şi se anexează la dosar.

(3) Obiectul poate fi recunoscut drept corp delict în următoarele condiţii:

1) dacă, prin descrierea lui detaliată, prin sigilare, precum şi prin alte acţiuni întreprinse imediat după depistare, a fost exclusă posibilitatea substituirii sau modificării esenţiale a particularităţilor şi semnelor sau a urmelor aflate pe obiect;

2) dacă a fost dobîndit prin unul din următoarele procedee probatorii: cercetare la faţa locului, percheziţie, ridicare de obiecte, precum şi prezentat de către participanţii la proces, cu ascultarea prealabilă a acestora.

(1) Corpurile delicte se anexează la dosar şi se păstrează în dosar sau se păstrează în alt mod prevăzut de lege. Corpurile delicte care, din cauza volumului sau din alte motive, nu pot fi păstrate împreună cu dosarul trebuie fotografiate şi fotografiile se anexează la procesul-verbal respectiv. Obiectele voluminoase, după fotografiere, pot fi sigilate şi transmise spre păstrare persoanelor juridice sau fizice. În acest caz, în dosar se va face menţiunea respectivă.

(2) Substanţele explozive şi alte obiecte care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea omului şi din acest motiv nu pot fi păstrate în calitate de corpuri delicte, fapt confirmat prin concluzia specialiştilor în domeniu, în baza ordonanţei organului de urmărire penală autorizate de judecătorul de instrucţie, se nimicesc prin metodele respective. În caz de urgenţă, cînd există pericol iminent pentru viaţa oamenilor, substanţele explozive pot fi nimicite, în urma concluziei specialistului, fără autorizarea judecătorului de instrucţie, cu prezentarea materialelor respective, în termen de 24 de ore, judecătorului de instrucţie pentru efectuarea controlului legalităţii acestei acţiuni procesuale.

(3) Substanţele narcotice, psihotrope şi precursorii pot fi păstraţi în calitate de corpuri delicte în cantităţi mici (mostre), suficiente pentru utilizarea lor în calitate de probe şi pentru efectuarea expertizei, împachetate şi sigilate de către un expert. Excedentele de aceste substanţe vor fi predate instituţiilor abilitate sau nimicite în baza ordonanţei organului de urmărire penală autorizate de judecătorul de instrucţie.

(4) Imediat după ridicare şi examinare, metalele preţioase, pietrele preţioase şi articolele din ele, moneda naţională şi valuta străină, cardurile, carnetele de plată, valorile mobiliare, obligaţiile, recunoscute drept corpuri delicte, se transmit spre păstrare Vistieriei de Stat conform procedurii stabilite.

(5) Valuta străină, banii lichizi naţionali, obligaţiile, ridicate în cadrul efectuării acţiunilor de urmărire penală, se păstrează în dosar dacă ele conţin semne individuale în urma săvîrşirii infracţiunii.

(6) Corpurile delicte şi alte obiecte ridicate se păstrează pînă ce soarta lor nu va fi soluţionată prin hotărîre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei. În cazurile prevăzute de prezentul cod, chestiunile privind corpurile delicte pot fi soluţionate pînă la terminarea procesului penal.

(7) În caz de conflict referitor la apartenenţa obiectului recunoscut corp delict, litigiul se soluţionează în ordinea procedurii civile şi un asemenea obiect se păstrează pînă la momentul cînd hotărîrea pronunţată în cauza civilă devine irevocabilă.

(1) La păstrarea corpurilor delicte şi a altor obiecte, la transmiterea lor pentru efectuarea expertizei sau a constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale, precum şi la transmiterea cauzei altui organ de urmărire penală sau altei instanţe judecătoreşti trebuie să fie luate măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea, atingerea între ele sau amestecul corpurilor delicte ori al altor obiecte.

(2) În cazul transmiterii cauzei, în documentul de însoţire, în anexele la el şi în informaţia anexată la rechizitoriu se indică toate corpurile delicte şi alte obiecte care au fost anexate la dosar şi pe care îl însoţesc, precum şi locul lor de păstrare dacă ele nu sînt anexate la dosar.

(3) La transmiterea cauzei în care figurează corpuri delicte, organul care primeşte cauza verifică prezenţa obiectelor anexate la dosar în conformitate cu datele menţionate în documentul de însoţire a cauzei. Despre rezultatele acestei verificări se face menţiune în documentul de însoţire.

(1) Pînă la soluţionarea cauzei penale, procurorul, în faza urmăririi penale, sau, după caz, instanţa dispune restituirea către proprietarul sau posesorul legal:

1) a produselor uşor alterabile;

2) a obiectelor necesare acestuia pentru viaţa cotidiană;

3) a animalelor domestice, pasărilor, altor animale care necesită îngrijire permanentă;

4) a automobilului sau a unui alt mijloc de transport, dacă acesta nu a fost sechestrat pentru asigurarea acţiunii civile în cauza penală sau a posibilei confiscări speciale a bunurilor.

(2) Corpurile delicte voluminoase care necesită condiţii speciale de păstrare şi care nu au pe ele urme ale infracţiunii, precum şi alte corpuri delicte, cu excepţia celor care au servit la săvîrşirea infracţiunii şi care păstrează pe ele urmele infracţiunii, se transmit instituţiilor fiscale respective pentru a fi utilizate, păstrate, îngrijite sau comercializate.

(3) În cazul în care proprietarul sau posesorul legal al corpurilor delicte menţionate la alin.(2) nu este cunoscut sau dacă restituirea lor este imposibilă din alte motive, ele se predau instituţiilor fiscale respective pentru a se decide utilizarea, păstrarea, îngrijirea sau comercializarea acestora cu transferarea banilor încasaţi la contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată respective.

(4) Banii marcaţi, asupra cărora au fost îndreptate acţiunile criminale, se trec în venitul statului, iar echivalentul lor se restituie proprietarului de la bugetul de stat. La cererea victimei, echivalentul banilor recunoscuţi drept corpuri delicte poate fi restituit în temeiul hotărîrii judecătorului de instrucţie.

(1) În cazul în care procurorul dispune încetarea urmăririi penale sau în cazul soluţionării cauzei în fond, se hotărăşte chestiunea cu privire la corpurile delicte. În acest caz:

1) uneltele care au servit la săvîrşirea infracţiunii vor fi confiscate şi predate instituţiilor respective sau nimicite;

2) obiectele a căror circulaţie este interzisă vor fi predate instituţiilor respective sau nimicite;

3) lucrurile care nu prezintă nici o valoare şi care nu pot fi utilizate vor fi distruse, iar în cazurile în care sînt cerute de persoane ori instituţii interesate, ele pot fi remise acestora;

4) banii şi alte valori dobîndite pe cale criminală sau asupra cărora au fost îndreptate acţiunile criminale se restituie proprietarului sau, după caz, se trec în venitul statului. Celelalte obiecte se predau proprietarilor legali, iar dacă aceştia nu sînt identificaţi, se trec în proprietatea statului. În caz de conflict referitor la apartenenţa acestor obiecte, litigiul se soluţionează în ordinea procedurii civile. Banii marcaţi, asupra cărora au fost îndreptate acţiunile criminale, se trec în venitul statului, iar echivalentul lor se restituie proprietarului de la bugetul de stat;

5) documentele care constituie corpuri delicte rămîn în dosar pe tot termenul de păstrare a lui sau, la solicitare, se remit persoanelor interesate;

6) obiectele ridicate de organul de urmărire penală, dar care nu au fost recunoscute corpuri delicte, se remit persoanelor de la care au fost ridicate.

(2) Valoarea obiectelor alterate, deteriorate sau pierdute în urma efectuării expertizei şi a altor acţiuni legale se atribuie la cheltuielile judiciare. Dacă aceste obiecte au aparţinut învinuitului, inculpatului sau persoanei civilmente responsabile, contravaloarea acestora nu se restituie. Dacă aceste obiecte au aparţinut altor persoane, contravaloarea lor se restituie din bugetul de stat şi poate fi încasată de la condamnat sau de la partea civilmente responsabilă.

(3) În caz de achitare a persoanei, precum şi în caz de scoatere de sub urmărire penală pe temei de reabilitare, contravaloarea obiectelor alterate sau pierdute în cadrul efectuării expertizei sau a altor acţiuni legale se restituie proprietarului sau posesorului legal, indiferent de calitatea lui procesuală, din bugetul de stat.

(4) În cazul în care corpurile delicte au fost transmise conform destinaţiei potrivit prevederilor art.161 alin.(3), proprietarului sau, după caz, posesorului legal i se restituie obiecte de acelaşi gen şi calitate sau i se plăteşte contravaloarea lor pornind de la preţurile libere în vigoare la momentul compensării.

Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale, întocmite conform prevederilor prezentului cod, constituie mijloace de probă în cazul în care ele confirmă circumstanţele constatate în cadrul cercetării la faţa locului, percheziţiei corporale, a domiciliului, ridicării obiectelor, documentelor sau corespondenţei, luării de probe pentru expertiză, declaraţiei orale despre o infracţiune, prezentării pentru recunoaştere, exhumării cadavrului, verificării declaraţiilor la faţa locului, reconstituirii faptei, interceptării convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri şi al altor procedee probatorii.

Înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic, electronic, magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-electronică, dobîndite în condiţiile prezentului cod, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni şi dacă conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă.

(1) Constituie reţinere privarea persoanei de libertate, pe o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de 72 de ore, în locurile şi în condiţiile stabilite prin lege.

(2) Pot fi supuse reţinerii:

1) persoanele bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an;

2) învinuitul, inculpatul care încalcă condiţiile măsurilor preventive neprivative de libertate, luate în privinţa lui, dacă infracţiunea se pedepseşte cu închisoare;

3) condamnaţii în privinţa cărora au fost adoptate hotărîri de anulare a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de anulare a liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen.

(3) Reţinerea persoanei poate avea loc în baza:

1) procesului-verbal, în cazul apariţiei nemijlocite a motivelor verosimile de a bănui că persoana a săvîrşit infracţiunea;

2) ordonanţei organului de urmărire penală;

3) hotărîrii instanţei de judecată cu privire la reţinerea persoanei condamnate pînă la soluţionarea chestiunii privind anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen ori, după caz, cu privire la reţinerea persoanei pentru săvîrşirea infracţiunii de audienţă.

(1) Organul de urmărire penală are dreptul să reţină persoana, dacă există o bănuială rezonabilă privind săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an, numai în cazurile:

1) dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict;

2) dacă martorul ocular, inclusiv victima, indică direct că anume această persoan ă a săvîrşit infracţiunea;

3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de transport sînt descoperite urme evidente ale infracţiunii.

(2) în alte circumstanţe care servesc temei pentru o bănuială rezonabilă că o persoană a săvîrşit infracţiunea, aceasta poate fi reţinută numai dacă a încercat să se ascundă sau dacă nu are loc de trai permanent ori nu i s-a putut constata identitatea.

(3) Reţinerea persoanei bănuite poate fi dispusă şi dacă există temeiuri rezonabile de a presupune că aceasta se va sustrage de la urmărirea penală, va împiedica aflarea adevărului sau va săvîrşi alte infracţiuni.

(4) Reţinerea persoanei mature în temeiurile prevăzute la alin. (1) poate avea loc pînă la înregistrarea infracţiunii în modul stabilit de lege. Înregistrarea infracţiunii se efectuează imediat, dar nu mai tîrziu de 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute la organul de urmărire penală, iar în cazul în care fapta pentru care persoana a fost reţinută nu este înregistrată în mod corespunzător, persoana se eliberează imediat, cu excepţia prevăzută la art.273 alin. (1) pct.2).

(5) Reţinerea persoanei în condiţiile prezentului articol nu poate depăşi 72 de ore din momentul privării de libertate.

(6) Reţinerea minorului nu poate depăşi 24 de ore.

(7) Persoana reţinută în condiţiile prezentului articol, pînă la expirarea termenului prevăzut la alin. (5) şi (6), trebuie să fie adusă cît mai curînd posibil din momentul reţinerii în faţa judecătorului de instrucţie pentru a fi examinată chestiunea arestării sau, după caz, a eliberării acesteia. Demersul privind arestarea persoanei reţinute urmează a fi înaintat cu cel puţin 3 ore înainte de expirarea termenului de reţinere. Procurorul, în termenele prevăzute la alin.(5) şi (6), va emite o ordonanţă de eliberare a persoanei reţinute fie, după caz, va înainta demersul, conform art.307, judecătorului de instrucţie.

(1) Despre fiecare caz de reţinere a unei persoane bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni organul de urmărire penală, în termen de pînă la 3 ore de la momentul privării ei de libertate, întocmeşte un proces-verbal de reţinere, în care se indică temeiurile, motivele, locul, anul, luna, ziua şi ora reţinerii, fapta săvîrşită de persoana respectivă, rezultatele percheziţiei corporale a persoanei reţinute, precum şi data şi ora întocmirii procesului-verbal. Procesul-verbal se aduce la cunoştinţă persoanei reţinute, totodată lui i se înmînează în scris informaţia despre drepturile prevăzute la art.64, inclusiv dreptul de a tăcea, de a nu mărturisi împotriva sa, de a da explicaţii care se includ în procesul-verbal, de a beneficia de asistenţa unui apărător şi de a face declaraţii în prezenţa acestuia, fapt care se menţionează în procesul-verbal. Procesul-verbal de reţinere se semnează de persoana care l-a întocmit şi de persoana reţinută. În termen de pînă la 3 ore de la reţinere, persoana care a întocmit procesul-verbal prezintă procurorului o comunicare în scris referitoare la reţinere.

(2) Motivele reţinerii imediat se aduc la cunoştinţă persoanei reţinute numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu.

(3) În cazul reţinerii minorului, persoana care efectuează urmărirea penală este obligată să comunice imediat aceasta procurorului şi părinţilor minorului sau persoanelor care îi înlocuiesc.

(4) Persoana reţinută va fi audiată în conformitate cu prevederile art.103 şi 104, dacă acceptă să fie audiată.

(5) Persoana care efectuează reţinerea este în drept să supună persoana reţinută percheziţiei corporale în condiţiile art.130.

(1) Oricine este în drept să prindă şi să aducă forţat la poliţie sau la o altă autoritate publică persoana prinsă asupra faptului săvîrşirii unei infracţiuni sau care a încercat să se ascundă ori să fugă imediat după săvîrşirea infracţiunii.

(2) Persoana prinsă în condiţiile alin.(1) poate fi legată în cazul în care opune rezistenţă reţinerii. Dacă sînt temeiuri rezonabile de a presupune că persoana prinsă are asupra sa armă ori alte obiecte periculoase sau obiecte care prezintă interes pentru cauza penală, persoana care a prins-o poate să-i controleze hainele şi să-i ia obiectele respective pentru a le transmite organului de urmărire penală.

(3) Persoana prinsă în condiţiile prezentului articol şi adusă la organul de urmărire penală este reţinută conform prevederilor art.166 şi 167 sau eliberată, după caz.

(1) Organul de urmărire penală adoptă o ordonanţă de reţinere a persoanei în cazul în care probele administrate în cauza penală dau temei rezonabil de a presupune că ea a comis infracţiunea şi că persoana respectivă nu se află în localitatea dată sau locul ei de aflare nu este cunoscut. Această ordonanţă este obligatorie pentru executare de către orice colaborator al organului de urmărire penală sau al poliţiei care va găsi bănuitul.

(2) Despre executarea ordonanţei de reţinere este informat imediat organul care a adoptat ordonanţa în cauza respectivă.

(3) Reţinerea persoanei în temeiul prevăzut la alin.(1) se efectuează conform procedurii şi în termenele prevăzute la art.166 şi 167.

(1) În cazul în care învinuitul încalcă condiţiile prevăzute de măsurile preventive aplicate în privinţa lui sau obligaţia dată în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală ori a instanţei şi de a comunica noul loc de trai, procurorul este în drept să emită o ordonanţă privind reţinerea acestui învinuit, cu înaintarea concomitentă judecătorului de instrucţie a demersului privind arestarea lui.

(2) Reţinerea efectuată în condiţiile alin.(1) nu poate depăşi termenul de 72 de ore şi se va efectua numai în cazurile în care, conform legii, persoana poate fi supusă arestării preventive.

Dacă în cursul şedinţei de judecata se săvîrşeşte o faptă ce conţine elemente de infracţiune prevăzute de legea penală, preşedintele şedinţei dispune identificarea persoanei care a săvîrşit infracţiunea şi reţinerea ei, fapt despre care se face o menţiune în procesul-verbal al şedinţei. Instanţa adoptă o încheiere de trimitere procurorului a materialelor şi de reţinere a persoanei. Copia de pe încheiere şi persoana reţinută vor fi trimise neîntîrziat procurorului sub escorta poliţiei judiciare. După ce va primi materialele şi va fi adusă persoana reţinută, procurorul va proceda conform legii.

(1) Persoana care a întocmit procesul-verbal de reţinere, imediat, dar nu mai tîrziu de 6 ore, este obligată să dea posibilitate persoanei reţinute să anunţe una din rudele apropiate sau o altă persoană, la propunerea reţinutului, despre locul unde acesta este deţinut sau o anunţă singură.

(2) În cazul în care persoana reţinută este cetăţean al unui alt stat, despre reţinere este informată, în termenul menţionat în alin.(1), ambasada sau consulatul acestui stat dacă persoana reţinută o cere.

(3) Dacă persoana reţinută este militar, în termenul prevăzut în alin.(1), este informată unitatea militară, în care ea îşi îndeplineşte serviciul militar, sau centrul militar unde este la evidenţă, precum şi persoanele menţionate în alin.(1).

(4) În cazuri excepţionale, dacă aceasta o cere caracterul deosebit al cauzei, în scopul asigurării secretului etapei începătoare a urmăririi penale, cu consimţămîntul judecătorului de instrucţie, înştiinţarea despre reţinere poate fi efectuată în termen care nu va depăşi 72 de ore de la reţinere, cu excepţia cazului în care persoana reţinută este minoră.

(5) În cazul în care, în urma reţinerii persoanei, rămîn fără supraveghere minori sau alte persoane pe care le are la întreţinere ori bunurile acesteia, organul de urmărire penală este obligat să ia măsurile prevăzute în art.189.

(1) Persoana reţinută urmează să fie eliberată în cazurile în care:

1) nu s-au confirmat motivele verosimile de a bănui că persoana reţinută a săvîrşit infracţiunea;

2) lipsesc temeiuri de a priva în continuare persoana de libertate;

3) organul de urmărire penală a constatat la reţinerea persoanei o încălcare esenţială a legii;

4) a expirat termenul reţinerii;

5) instanţa nu a autorizat arestarea preventivă a persoanei.

(2) Persoana eliberată după reţinere nu poate fi reţinută din nou pentru aceleaşi temeiuri.

(3) La eliberare, persoanei reţinute i se înmînează certificat în care se menţionează de către cine a fost reţinută, temeiul, locul şi timpul reţinerii, temeiul şi timpul eliberării.

(1) Măsurile cu caracter de constrîngere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării executării sentinţei constituie măsuri preventive.

(2) Măsurile preventive sînt orientate spre a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau a împiedica bănuitul, învinuitul, inculpatul să se ascundă de urmărirea penală sau de judecată, spre aceea ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori spre asigurarea de către instanţă a executării sentinţei.

(3) Măsuri preventive sînt:

1) obligarea de a nu părăsi localitatea;

2) obligarea de a nu părăsi ţara;

3) garanţia personală;

4) garanţia unei organizaţii;

5) ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;

6) transmiterea sub supraveghere a militarului;

7) transmiterea sub supraveghere a minorului;

8) liberarea provizorie sub control judiciar;

9) liberarea provizorie pe cauţiune;

10) arestarea la domiciliu;

11) arestarea preventivă.

(4) Arestarea la domiciliu şi arestarea preventivă pot fi aplicate numai faţă de bănuit, învinuit, inculpat. Transmiterea persoanei sub supraveghere se aplică numai faţă de minori. Transmiterea sub supraveghere a comandantului unităţii militare se aplică numai faţă de militari şi faţă de supuşii militari în timpul concentrărilor. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi ca măsură preventivă principală sau ca măsură complementară la o altă măsură preventivă.

(5) Liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune sînt măsuri preventive de alternativă arestării şi pot fi aplicate numai faţă de persoana în privinţa căreia s-a înaintat demers pentru arestare sau faţă de bănuitul, învinuitul, inculpatul care sînt deja arestaţi.

(1) Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei.

(2) Arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai în cazurile săvîrşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică dacă învinuitul, inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile menţionate în alin.(1).

(3) La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în considerare următoarele criterii complementare:

1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;

2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;

3) vîrsta şi starea sănătăţii lui;

4) ocupaţia lui;

5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;

6) starea lui materială;

7) prezenţa unui loc permanent de trai;

8) alte circumstanţe esenţiale.

(4) În cazul în care lipsesc temeiuri pentru aplicarea unei măsuri preventive faţă de bănuit, învinuit, inculpat, de la el se ia obligaţia în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei şi de a le informa despre schimbarea domiciliului.

(1) Referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la demersul organului de urmărire penală, emite o ordonanţă motivată, iar instanţa de judecată adoptă o încheiere motivată, în care se indică infracţiunea de care este bănuită sau învinuită persoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu menţionarea datelor concrete care au determinat luarea acestei măsuri preventive. În ordonanţa procurorului sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată se menţionează că învinuitului, inculpatului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurii preventive aplicate.

(2) Arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică numai conform hotărîrii instanţei de judecată emise, atît în baza demersului procurorului, cît şi din oficiu atunci cînd judecă cauza respectivă. Arestarea la domiciliu, liberarea provizorie pe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică de către instanţă ca alternativă a arestării preventive, în baza demersului organului de urmărire penală sau la cererea părţii apărării.

(3) Copia de pe ordonanţa sau de pe încheierea privind luarea măsurii preventive se înmînează neîntîrziat persoanei faţă de care ea se aplică şi totodată i se explică modul şi termenul de atac al acestor hotărîri prevăzute în art.196.

(1) Obligarea de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă în scris bănuitului, învinuitului, inculpatului de către procuror sau, după caz, de instanţa de judecată de a se afla la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei, de a nu părăsi localitatea, în care domiciliază permanent sau temporar, fără încuviinţarea procurorului sau a instanţei, de a nu se ascunde de procuror sau instanţă, de a nu împiedica urmărirea penală şi judecarea cauzei, de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată şi de a le comunica acestora despre schimbarea domiciliului.

(2) Obligarea de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă bănuitului, învinuitului, inculpatului de către procuror sau de instanţa de judecată de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură, precum şi în îndeplinirea altor obligaţii prevăzute la alin.(1).

(3) Durata măsurilor preventive prevăzute la alin.(1) şi (2) nu poate depăşi 30 de zile şi, după caz, poate fi prelungită doar motivat. Prelungirea se dispune de către procuror şi fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile.

(4) Copia de pe hotărîrea definitivă a procurorului sau a instanţei, adoptată în condiţiile prezentului articol, se trimite organului de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte învinuitul, inculpatul sau, după caz, organelor de frontieră pentru executare şi ridicarea provizorie a paşaportului în cazul prevăzut în alin.(2).

(1) Garanţia personală constă în angajamentul în scris pe care persoane demne de încredere şi-l iau în sensul că, prin autoritatea lor şi suma bănească depusă, garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea ordinii publice şi prezentarea lui cînd va fi citat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale. Numărul garanţilor nu poate fi mai mic de 2 şi mai mare de 5.

(2) Garanţia personală, ca măsură preventivă, se admite doar la cererea în scris a garanţilor şi cu acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia.

(3) La prezentarea în scris a garanţiei, fiecare garant concomitent depune la contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată o sumă bănească de la 50 la 300 unităţi convenţionale.

(4) Drepturile şi obligaţiile garantului, precum şi modul de efectuare a garanţiei, sînt prevăzute în art.181.

(1) Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane juridice demne de încredere pe care şi-l ia în sensul că, prin autoritatea sa şi suma bănească depusă, garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea ordinii publice, prezentarea lui cînd va fi citat de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale.

(2) Asumîndu-şi o asemenea garanţie, persoana juridică trebuie să depună la contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată o sumă bănească în mărime de la 300 la 500 unităţi convenţionale.

(3) Drepturile şi obligaţiile organizaţiei garant, precum şi modul de efectuare a garanţiei, sînt prevăzute în art.181.

(1) Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii se dispun de către procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală prin ordonanţă, iar de către instanţa de judecată – prin încheiere.

(2) Procurorul sau instanţa, stabilind că garantul este demn de încredere şi bănuitului, învinuitului, inculpatului îi poate fi aplicată garanţia personală sau garanţia organizaţiei prevăzute în art.179 şi 180, decide aplicarea unei asemenea măsuri preventive, făcîndu-i cunoscute garantului esenţa cauzei şi obligaţiile lui. După aceasta, garantul susţine solicitarea sa sau o retrage, fapt despre care se consemnează în procesul-verbal.

(3) Garantul este în drept, în orice moment al procesului penal, să renunţe la garanţia asumată. În cazul în care renunţarea la garanţia asumată a parvenit în temeiul înaintării unei învinuiri noi, apariţiei unor circumstanţe despre care garantul nu a ştiut sau nu a putut şti la momentul asumării garanţiei, imposibilităţii garantului de a asigura mai departe garanţia comportamentului respectiv al învinuitului, inculpatului din cauza plecării în altă localitate sau a îmbolnăvirii grave a garantului, precum şi a încetării existenţei persoanei juridice garant, plecării în altă localitate sau trecerii în altă organizaţie a învinuitului, inculpatului, suma depozitată pentru asigurarea garanţiei se restituie garantului de către organul care a dispus garanţia.

(4) Garantul poate primi suma depozitată în scopul asigurării garanţiei şi în cazul dacă:

1) procurorul sau instanţa a schimbat măsura preventivă din motive care nu sînt legate de comportamentul învinuitului, inculpatului sau a revocat măsura preventivă;

2) garantul persoană juridică a pierdut capacitatea juridică şi nu poate asigura garanţia.

(5) Suma depusă de garant în asigurarea garanţiei trece în contul statului, în baza hotărîrii instanţei, în cazul în care garantul:

1) nu a asigurat obligaţia sa pentru un comportament respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului;

2) a renunţat nemotivat la garanţia asumată.

(6) Hotărîrea cu privire la trecerea în contul statului a sumei depozitate în asigurarea garanţiei, adoptată în modul prevăzut în alin.(5), poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.

(1) Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport este o măsură preventivă care se aplică persoanelor pentru săvîrşirea infracţiunilor în domeniul transporturilor, precum şi în cazul utilizării mijlocului de transport la săvîrşirea infracţiunii.

(2) Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi aplicată ca măsura principală sau că măsură complementară la o altă măsură preventivă şi se dispune de către judecătorul de instrucţie la demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală sau de către instanţă – prin încheiere.

(3) Copia de pe încheierea instanţei privind ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se transmite, pentru executare, organului de poliţie rutieră şi organului abilitat cu dreptul de a elibera asemenea permise de conducere.

(1) Transmiterea sub supraveghere a bănuitului, învinuitului, inculpatului militar constă în punerea în sarcina comandantului unităţii militare a obligaţiei de a asigura comportarea respectivă şi prezentarea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar la citare în organul de urmărire penală sau în instanţă. Transmiterea militarului sub supraveghere se dispune de către procuror sau, după caz, de instanţă.

(2) Comandantului unităţii militare i se înmînează ordonanţa de aplicare a măsurii preventive de trimitere sub supraveghere a militarului, i se aduc la cunoştinţă fondul cauzei, obligaţiile şi responsabilitatea lui, fapt care se consemnează în procesul-verbal.

(3) Pentru exercitarea obligaţiilor sale asupra militarului luat sub supraveghere, comandantul unităţii militare este în drept să aplice faţă de el măsurile prevăzute de Regulamentul disciplinei militare.

(4) În perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supravegherea comandantului este lipsit de dreptul de a purta armă şi nu se trimite la lucru în afara unităţii militare.

(5) Dacă militarul bănuit, învinuit, inculpat a comis acţiuni prevăzute în art.176 alin.(1), comandantul imediat informează procurorul sau, după caz, instanţa care a aplicat această măsură.

(6) Persoanele obligate să exercite supravegherea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar, care nu au executat aceste obligaţii, poartă răspundere conform Regulamentul disciplinei militare.

(1) Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către unul din părinţi, tutore, curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum şi de către conducătorul instituţiei de învăţămînt speciale unde învaţă minorul, de a asigura prezentarea acestuia, cînd va fi citat, la organul de urmărire penală sau la instanţă, precum şi de a contracara acţiunile prevăzute la art.176 alin.(1).

(2) Pînă la transmiterea sub supraveghere a minorului, procurorul sau instanţa vor solicita de la autoritatea tutelară informaţie despre persoanele cărora urmează să le fie transmis minorul sub supraveghere pentru a se convinge că acestea sînt capabile să asigure supravegherea lui. Constatînd ca această măsură preventivă poate fi luată în privinţa minorului, procurorul adoptă o ordonanţă, iar instanţa – o încheiere, de aplicare a acesteia.

(3) Transmiterea sub supraveghere a minorului se face numai la cererea scrisă a persoanelor menţionate în alin.(1), care iau cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt ce se consemnează în procesul-verbal.

(4) Dacă persoana căreia i-a fost transmis sub supraveghere minorul şi-a încălcat obligaţiile, ea poate fi supusă de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă unei amenzi judiciare în mărime de la 10 la 25 unităţi convenţionale. Hotărîrea de aplicare a amenzii judiciare în condiţiile prezentului alineat poate fi atacată cu recurs.

(1) Arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest în locurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

(2) Arestarea preventivă poate fi aplicată în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art.176, precum şi dacă:

1) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul Republicii Moldova;

2) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat;

3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive aplicate în privinţa sa.

(3) La soluţionarea chestiunii privind arestarea preventivă, judecătorul de instrucţie sau instanţă de judecată este în drept să dispună arestare la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar sau liberare provizorie pe cauţiune.

(4) Încheierea privind arestarea preventivă poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.

(1) Termenul ţinerii persoanei în stare de arest curge de la momentul privării persoanei de libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reţinută – de la momentul executării hotărîrii judecătoreşti privind aplicarea acestei măsuri preventive. În termenul ţinerii bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest se include timpul în care persoana:

1) a fost reţinută şi arestată preventiv;

2) a fost sub arest la domiciliu;

3) s-a aflat într-o instituţie medicală, la decizia judecătorului de instrucţie sau a instanţei, pentru expertiză în condiţii de staţionar, precum şi la tratament, în urma aplicării în privinţa ei a măsurilor de constrîngere cu caracter medical.

(2) Ţinerea persoanei în stare de arest în faza urmăririi penale pînă la trimiterea cauzei în judecată nu va depăşi 30 de zile, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul cod.

(3) În cazuri excepţionale, în funcţie de complexitatea cauzei penale, de gravitatea infracţiunii şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului ori de risc al exercitării din partea lui a presiunii asupra martorilor sau al nimicirii ori deteriorării mijloacelor de probă, durata ţinerii învinuitului în stare de arest preventiv la faza urmăririi penale poate fi prelungită:

1) pînă la 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă maximă de pînă la 15 ani închisoare;

2) pînă la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă maximă de pînă la 25 de ani închisoare sau detenţiune pe viaţă.

(4) Învinuiţilor minori durata ţinerii în stare de arest preventiv poate fi prelungită numai pînă la 4 luni.

(5) Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile în faza urmăririi penale şi 90 de zile în faza judecării cauzei.

(6) În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului, inculpatului, procurorul, nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare, înaintează judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei care judecă cauza,un demers privind prelungirea acestui termen. În cazul în care, la data adoptării sentinţei, termenul arestului preventiv rămas este mai mic de 15 zile, instanţa de judecată este obligată, la demersul procurorului, să se pronunţe asupra prelungirii termenului arestului preventiv pînă la pronunţarea sentinţei.

(7) La soluţionarea demersului privind prelungirea termenului arestării preventive, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată este în drept să înlocuiască arestarea preventivă cu arestarea la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar sau liberare provizorie pe cauţiune.

(8) După trimiterea cauzei în instanţa de judecată, termenul judecării cauzei cu menţinere a inculpatului în stare de arest, din ziua primirii cauzei în instanţa de judecată şi pînă la pronunţarea sentinţei, nu poate depăşi 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de pînă la 15 ani închisoare, şi 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de pînă la 25 de ani închisoare sau detenţiune pe viaţă.

(9) După expirarea termenelor stabilite la alin .(5) şi (8), termenul judecării cauzei cu menţinerea inculpatului în stare de arest poate fi prelungit doar în cazuri excepţionale, la demersul procurorului, printr-o încheiere motivată a instanţei care judecă cauza, de fiecare dată cu 3 luni pînă la pronunţarea sentinţei.

(10) Hotărîrea instanţei de prelungire a termenului de judecare a cauzei cu menţinerea în stare de arest a inculpatului poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară. Atacarea hotărîrii nu suspendă examinarea cauzei.

(11) Prevederile stabilite la alin.(5), (6), (8), (9) şi (10) se aplică, în mod corespunzător, la examinarea cauzei în apel.

(12) Prelungirea duratei arestării preventive pînă la 6 luni se decide de către judecătorul de instrucţie în baza demersului procurorului din circumscripţia în raza teritorială a căreia se efectuează urmărirea penală, iar în caz de necesitate de a prelungi arestarea preventivă peste termenul indicat – în baza demersului aceluiaşi procuror, cu consimţămîntul Procurorului General sau al adjuncţilor lui.

(13) Hotărîrea de prelungire a duratei arestării preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.

Administraţia instituţiei de deţinere a persoanelor reţinute sau arestate este obligată:

1) să asigure securitatea persoanelor deţinute, să le acorde protecţia şi ajutorul necesar;

2) să asigure persoanelor deţinute accesul la asistenţă medicală independentă;

3) să înmîneze în aceeaşi zi persoanelor deţinute copii de pe documentele procesuale parvenite în adresa lor;

4) să asigure înregistrarea plîngerilor şi cererilor persoanelor deţinute;

5) să trimită, în aceeaşi zi, plîngerile şi alte cereri ale persoanelor deţinute adresate instanţei de judecată, procurorului sau altor colaboratori ai organului de urmărire penală, fără a le supune controlului şi cenzurii;

6) să întocmească un proces-verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi adusă în instanţă;

7) să admită întrevederi libere ale persoanei deţinute cu apărătorul, reprezentantul său legal, mediatorul, în condiţii confidenţiale, fără a limita numărul şi durata întrevederilor;

8) să asigure aducerea persoanei deţinute la organul de urmărire penală sau la instanţă la timpul indicat de acestea;

9) să asigure, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, posibilitatea de a exercita acţiuni procesuale cu participarea persoanei deţinute la locul deţinerii;

10) în baza hotărîrii organului de urmărire penală sau a instanţei, să transfere persoana deţinută în alt loc de deţinere, precum şi să exercite şi alte cerinţe ale acestui organ în măsura în care acestea nu contravin regimului de deţinere stabilit prin lege;

11) cu 7 zile pînă la expirarea termenului de deţinere a persoanei, să informeze despre aceasta organul respectiv;

12) să elibereze imediat persoanele deţinute fără hotărîrea judecătorului, precum şi în cazul expirării termenului de deţinere fixat de judecător;

13) să înmîneze persoanei eliberate certificat conform prevederilor art.174 alin.(3).

(1) Arestarea la domiciliu constă în izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de societate în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii.

(2) Arestarea la domiciliu se aplică faţă de bănuit, învinuit, inculpat în baza hotărîrii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată în modul prevăzut în art. 185 şi 186, în condiţiile care permit aplicarea măsurii preventive sub formă de arest, însă izolarea lui totală nu este raţională în legătură cu vîrsta, starea sănătăţii, starea familială sau cu alte împrejurări.

(3) Arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai multe din următoarele restricţii:

1) interzicerea de a ieşi din locuinţă;

2) limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii corespondenţei şi utilizării altor mijloace de comunicare;

3) interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea pe cineva în locuinţa sa.

(4) Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă obligaţiilor:

1) de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le purta permanent;

2) de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnale telefonice de control, de a se prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată la timpul fixat.

(5) Supravegherea executării arestării la domiciliu se efectuează de către organul învestit cu asemenea atribuţii.

(6) Termenul, modul de aplicare, de prelungire a duratei şi de atac al arestării la domiciliu sînt similare celor aplicate la arestarea preventivă.

(7) În caz de nerespectare de către bănuit, învinuit, inculpat a restricţiilor şi obligaţiilor stabilite de către judecătorul de instrucţie sau instanţă, arestarea la domiciliu poate fi înlocuită cu arestarea preventivă de către instanţa de judecată din oficiu sau la demersul procurorului.

(1) În cazul în care persoana reţinută sau arestată are sub ocrotirea sa minori, persoane recunoscute iresponsabile, persoane cărora li s-a instituit curatelă sau persoane care, din cauza vîrstei, bolii sau din alte cauze, au nevoie de ajutor, despre aceasta vor fi informate autorităţile competente pentru a lua faţă de aceste persoane măsuri de ocrotire. Obligaţia de a informa despre necesitatea aplicării măsurilor de ocrotire îi revine organului care a efectuat reţinerea sau arestarea preventivă.

(2) Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei în vederea luării măsurilor de ocrotire faţă de persoanele menţionate la alin.(1), ramase fără ocrotire, sînt executorii pentru autoritatea tutelară, precum şi pentru conducătorii instituţiilor medicale sau sociale de stat. Organul de urmărire penală sau instanţa poate transmite minorii, persoanele iresponsabile sau cele de vîrstă înaintată sub ocrotire rudelor, cu consimţămîntul acestora.

(3) Persoana ale cărei bunuri au rămas fără supraveghere în urma reţinerii, arestării preventive sau arestării la domiciliu are dreptul la supravegherea acestor bunuri, inclusiv îngrijirea şi hrănirea animalelor domestice, asigurată de organul de urmărire penală la cerinţa acestei persoane şi din contul ei. Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei privitor la asigurarea supravegherii bunurilor persoanei şi îngrijirii lor sînt obligatorii pentru conducătorii respectivi ai instituţiilor de stat.

(4) Măsurile de ocrotire prevăzute în prezentul articol se vor lua şi în privinţa persoanelor care se aflau sub ocrotirea părţii vătămate, în privinţa bunurilor şi domiciliului acestora.

(5) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată informează neîntîrziat persoana reţinută, arestată preventiv sau arestată la domiciliu, precum şi alte persoane interesate, despre măsurile de ocrotire luate în condiţiile prezentului articol.

Persoana arestată preventiv în condiţiile art.185 poate cere, în tot cursul procesului penal, punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

(1) Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată şi este însoţită de una sau mai multe obligaţii prevăzute la alin.(3).

(2) Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvîrşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă, sau să fugă.

(3) Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute este însoţită de una sau mai multe din următoarele obligaţii:

1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decît în condiţiile stabilite de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;

2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice schimbare de domiciliu;

3) să nu meargă în locuri anume stabilite;

4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de cîte ori este citată;

5) să nu intre în legătură cu anumite persoane;

6) să nu săvîrşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;

7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvîrşirea infracţiunii;

8) să predea paşaportul judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată.

(4) Organul de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte bănuitul, învinuitul, inculpatul liberat provizoriu efectuează controlul asupra respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată.

(5) Controlul judiciar asupra persoanei liberate provizoriu poate fi ridicat, total sau parţial, pentru motive întemeiate, în modul stabilit pentru aplicarea acestei măsuri.

(1) Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată în cazul în care este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiunea stabilită de judecătorul de instrucţie sau de către instanţă.

(2) Liberarea provizorie pe cauţiune nu se aplică dacă se constată unul din cazurile prevăzute la art.191 alin.(2).

(3) În perioada liberării provizorii pe cauţiune, persoana este obligată să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau instanţei de judecată şi să comunice orice schimbare a domiciliului. Faţă de persoana liberată provizoriu pe cauţiune pot fi aplicate şi alte obligaţii prevăzute de art.191 alin.(3).

(4) Cuantumul cauţiunii se fixează de către judecătorul de instrucţie sau de instanţă de la 300 la 100.000 unităţi convenţionale, în dependenţă de starea materială a persoanei respective şi de gravitatea infracţiunii.

(1) Liberarea provizorie poate fi revocată dacă:

1) se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie;

2) învinuitul, inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvîrşit o nouă infracţiune cu intenţie.

(2) În cazul revocării liberării provizorii, persoana este supusă arestării preventive.

(1) Cauţiunea se restituie în cazul în care:

1) se revocă liberarea provizorie în temeiurile prevăzute în art.193 alin.(1) pct.1);

2) judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;

3) se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub învinuire sau achitarea acesteia;

4) instanţa care judecă cauza în fond stabileşte, prin hotărîre definitivă, o pedeapsă.

(2) Cauţiunea nu se restituie în cazul revocării liberării provizorii în temeiurile prevăzute la art.193 alin.(1) pct.2) şi se face venit la bugetul de stat de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţă. Hotărîrea de trecere a cauţiunii în beneficiul statului poate fi atacată cu recurs de persoanele interesate.

(1) Măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, în scopul desfăşurării normale a procesului penal şi al asigurării executării sentinţei.

(2) Măsura preventivă se revocă de către organul care a dispus-o în cazul în care au dispărut temeiurile pentru aplicarea acesteia.

(3) Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar şi liberare provizorie pe cauţiune poate fi înlocuită sau revocată de judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată.

(4) În cazul înlocuirii sau revocării reţinerii sau arestării preventive, organul respectiv trimite, în aceeaşi zi, administraţiei locului de detenţie copia de pe hotărîre.

(5) Măsura preventivă încetează de drept:

1) la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de organul de urmărire penală sau instanţă, dacă nu a fost prelungită în conformitate cu legea;

2) în caz de scoatere a persoanei de sub urmărire penală, de încetare a procesului penal sau de achitare a persoanei;

3) în caz de punere în executare a sentinţei de condamnare.

(6) Măsura preventivă privativă de libertate încetează de drept şi în cazul adoptării sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate.

(7) În cazul menţionat în alin.(5) pct.1), administraţia locului de reţinere sau de deţinere este obligată să elibereze imediat persoana reţinută sau arestată.

(8) În cazurile menţionate în alin.(5) pct.2) şi alin.(6), procurorul, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată sînt obligaţi să trimită imediat copiile de pe hotărîrile respective administraţiei locului de deţinere a persoanei arestate pentru executare.

(1) Ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plîngere judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărătorul ori reprezentantul său legal.

(2) Hotărîrea judecătorului de instrucţie sau a instanţei cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.

(1) În scopul asigurării ordinii stabilite de prezentul cod privind urmărirea penală, judecarea cauzei şi executarea sentinţei, organul de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţa, conform competenţei, sînt în drept să aplice faţă de bănuit, învinuit, inculpat alte măsuri procesuale de constrîngere, cum ar fi:

1) obligarea de a se prezenta;

2) aducerea silită;

3) suspendarea provizorie din funcţie;

4) măsuri asiguratorii în vederea reparării prejudiciului cauzat de infracţiune;

5) măsuri asiguratorii în vederea garantării executării pedepsei amenzii.

(2) În cazurile prevăzute de prezentul cod, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este în drept să aplice faţă de partea vătămată, martor, precum şi faţă de alte persoane participante la proces următoarele măsuri procesuale de constrîngere:

1) obligarea de a se prezenta;

2) aducerea silită;

3) amenda judiciară (se aplică doar de către instanţă).

(1) În cazurile în care aplicarea măsurilor preventive faţă de bănuit, învinuit, inculpat nu este raţională, pentru asigurarea desfăşurării normale a procesului penal organul de urmărire penală sau instanţa poate obliga în scris bănuitul, învinuitul, inculpatul să se prezinte la acest organ la data şi ora fixată, iar în caz de schimbare a domiciliului, imediat să informeze despre aceasta. În obligarea în scris vor fi indicate consecinţele nerespectării acesteia.

(2) Obligaţia în scris de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă poate fi luată şi de la partea vătămată, martor, precum şi de la alte persoane participante la proces, pentru asigurarea prezentării lor la desfăşurarea procesului penal.

(1) Aducerea silită constă în aducerea forţată a persoanei la organul de urmărire penală sau la instanţă în cazul în care aceasta, fiind citată, în modul stabilit de lege, nu s-a prezentat fără motive întemeiate şi nu a informat organul care a citat-o despre imposibilitatea prezentării sale, iar prezenţa ei era necesară.

(2) Poate fi supusă aducerii silite numai persoana participantă la proces, pentru care este obligatorie citarea organului de urmărire penală sau instanţei, şi care:

1) se eschivează de la primirea citaţiei;

2) se ascunde de organul de urmărire penală sau de instanţă;

3) nu are loc permanent de trai.

(3) Aducerea silită se efectuează în baza unei ordonanţe de aducere, eliberate de organul de urmărire penală, sau a încheierii instanţei de judecată.

(4) Persoana nu poate fi supusă aducerii silite în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor care nu suferă amînare.

(5) Nu pot fi supuse aducerii silite minorii în vîrstă de pînă la 14 ani, femeile gravide, persoanele bolnave, starea cărora este confirmată prin certificat medical eliberat de o instituţie medicală de stat.

(6) Aducerea silită se execută de către organele de poliţie.

(1) Suspendarea provizorie din funcţie constă în interzicerea provizorie motivată învinuitului, inculpatului de a exercita atribuţiile de serviciu sau de a realiza activităţi cu care acesta se ocupă sau le efectuează în interesul serviciului public.

(2) Persoanei suspendate provizoriu din funcţie i se întrerupe remunerarea muncii, însă perioada de timp pentru care persoana a fost suspendată provizoriu din funcţie în calitate de măsură procesuală de constrîngere se ia în calcul în vechimea generală de muncă.

(3) Suspendarea provizorie din funcţie o decide administraţia instituţiei în care activează bănuitul, învinuitul, în condiţiile legii, la demersul procurorului care conduce, sau, după caz, efectuează nemijlocit urmărirea penală. Hotărîrea administraţiei instituţiei de suspendare din funcţie poate fi atacată la judecătorul de instrucţie.

(1) Amenda judiciară este o sancţiune bănească aplicată de către instanţa de judecată persoanei care a comis o abatere în cursul procesului penal.

(2) Amenda judiciară se stabileşte în unităţi convenţionale. Unitatea convenţională de amendă judiciară este egală cu 20 de lei.

(3) Amenda judiciară se aplică în mărime de la 1 la 25 de unităţi convenţionale.

(4) Se sancţionează cu amendă judiciară următoarele abateri:

1) neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a măsurilor luate de către preşedintele şedinţei în conformitate cu cerinţele art.334;

2) neexecutarea ordonanţei sau a încheierii de aducere silită;

3) neprezentarea nejustificată a martorului, expertului, specialistului, interpretului, traducătorului sau apărătorului legal citaţi la organul de urmărire penală sau instanţă, precum şi a procurorului la instanţă şi neinformarea acestora despre imposibilitatea prezentării, cînd prezenţa lor este necesară;

4) tergiversarea de către expert, interpret sau traducător a executării însărcinărilor primite;

5) neluarea de către conducătorul unităţii, în care urmează să se efectueze o expertiză, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;

6) neîndeplinirea obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, a obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unităţii sau de către persoanele însărcinate cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;

7) nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă;

8) alte abateri pentru care prezentul cod prevede amenda judiciară.

(5) Pentru abaterile comise în cursul urmăririi penale, amenda judiciară se aplică de către judecătorul de instrucţie la demersul persoanei care efectuează urmărirea penală.

(6) Pentru abaterile comise în cursul judecării cauzei, amenda judiciară se aplică de către instanţa care judecă cauza, iar încheierea privind aplicarea amenzii judiciare se include în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

(7) Încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară de către persoana în privinţa căreia a fost aplicată amendă.

(8) Încheierea instanţei de judecată privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată separat cu recurs.

(9) Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală în cazul în care fapta constituie infracţiune.

(1) Organul de urmărire penală din oficiu sau instanţa de judecată, la cererea părţilor, poate lua în cursul procesului penal măsuri asiguratorii pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

(2) Măsurile asiguratorii pentru repararea prejudiciului constau în sechestrarea bunurilor mobile şi imobile în conformitate cu art.203-210.

(3) Măsurile asiguratorii pentru repararea prejudiciului se pot lua asupra bunurilor bănuitului, învinuitului, inculpatului, persoanei civilmente responsabile în suma valorii probabile a pagubei.

(4) Măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului.

(1) Punerea sub sechestru a bunurilor este o măsură procesuală de constrîngere, care constă în inventarierea bunurilor şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în caz de necesitate, de a se folosi de aceste bunuri. După punerea sub sechestru a conturilor şi a depozitelor bancare sînt încetate orice operaţiuni în privinţa acestora.

(2) Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică pentru a asigura repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, acţiunea civilă şi eventuala confiscare a bunurilor destinate săvîrşirii infracţiunii, folosite în acest scop sau rezultate din infracţiune.

(1) Sub sechestru pot fi puse bunurile bănuitului, învinuitului, inculpatului, precum şi ale părţii civilmente responsabile, în cazurile prevăzute de lege, indiferent de natura bunurilor şi de faptul la cine se află acestea.

(2) Se pun sub sechestru bunurile ce constituie cota-parte a bănuitului, învinuitului, inculpatului în proprietatea comună a soţilor sau familiei. Dacă există suficiente probe că proprietatea comună este dobîndită sau majorată pe cale criminală, poate fi pusă sub sechestru întreaga proprietate a soţilor sau familiei ori cea mai mare parte a acestei proprietăţi.

(3) Nu pot fi puse sub sechestru produsele alimentare necesare proprietarului, posesorului de bunuri şi membrilor familiilor lor, combustibilul, literatura de specialitate şi inventarul de ocupaţie profesională, vesela şi atributele de bucătărie folosite permanent ce nu sînt de mare preţ, precum şi alte obiecte şi lucruri de primă necesitate, chiar dacă acestea pot fi ulterior supuse confiscării.

(4) Nu pot fi puse sub sechestru bunurile întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, cu excepţia acelei cote-părţi dobîndite ilicit din proprietatea colectivă care poate fi separată fără a se aduce prejudiciu activităţii economice.

(1) Punerea sub sechestru a bunurilor poate fi aplicată de către organul de urmărire penală sau instanţă numai în cazurile în care probele acumulate permit de a presupune întemeiat că bănuitul, învinuitul, inculpatul sau alte persoane la care se află bunurile urmărite le pot tăinui, deteriora, cheltui. Nu pot fi puse sub sechestru bunuri dacă în procesul penal nu este înaintată acţiunea civilă şi dacă pentru săvîrşirea infracţiunii incriminate bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate fi aplicată confiscarea specială a acestora.

(2) Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică în baza ordonanţei organului de urmărire penală, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie sau, după caz, a încheierii instanţei de judecată. Procurorul, din oficiu sau la cererea părţii civile, înaintează judecătorului de instrucţie demers, însoţit de ordonanţa organului de urmărire penală privind punerea bunurilor sub sechestru. Judecătorul de instrucţie, prin rezoluţie, sancţionează punerea bunurilor sub sechestru, iar instanţa de judecată decide asupra cererilor părţii civile ori ale altei părţi, dacă vor fi administrate probe suficiente pentru confirmarea circumstanţelor prevăzute în alin.(1).

(3) În ordonanţa organului de urmărire penală sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată cu privire la punerea bunurilor sub sechestru vor fi indicate bunurile materiale supuse sechestrului, în măsura în care ele sînt stabilite în procedura cauzei penale, precum şi valoarea bunurilor necesare şi suficiente pentru asigurarea acţiunii civile.

(4) Dacă există dubiu evident cu privire la prezentarea benevolă a bunurilor pentru punerea lor sub sechestru, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată, concomitent cu autorizarea sechestrului asupra bunurilor materiale, autorizează şi percheziţia.

(5) În caz de delict flagrant sau de caz ce nu suferă amînare, organul de urmărire penală este în drept de a pune bunurile sub sechestru în baza ordonanţei proprii, fără a avea autorizaţia judecătorului de instrucţie, comunicînd în mod obligatoriu despre aceasta judecătorului de instrucţie imediat, însă nu mai tîrziu de 24 de ore din momentul efectuării acestei acţiuni procedurale. Primind informaţia respectivă, judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acţiunii de punere sub sechestru, confirmă rezultatele ei sau declară nevalabilitatea acesteia. În caz de constatare că sechestrarea este ilegală sau neîntemeiată, judecătorul de instrucţie dispune scoaterea, totală sau parţială, a bunurilor de sub sechestru.

(1) Costul bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru se determină conform preţurilor medii de piaţă din localitatea respectivă, fără aplicarea vreunui coeficient.

(2) Valoarea bunurilor puse sub sechestru, în scopul asigurării acţiunii civile înaintate de partea civilă sau procuror, nu poate depăşi valoarea acţiunii civile.

(3) Determinînd cota-parte a bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru a fiecăruia din mai mulţi învinuiţi, inculpaţi sau a cîtorva persoane care poartă răspundere pentru acţiunile lor, se ia în considerare gradul de participare a acestora la săvîrşirea infracţiunii. În scopul asigurării acţiunii civile poate fi pusă sub sechestru întreaga proprietate a uneia din aceste persoane.

(1) Reprezentantul organului de urmărire penală înmînează, contra semnătură, proprietarului sau posesorului bunurilor copia de pe ordonanţa sau hotărîrea cu privire la punerea bunurilor sub sechestru şi cere predarea lor. În caz de refuz de a executa benevol această cerinţă, punerea bunurilor sub sechestru se efectuează în mod forţat. Dacă există temeiuri de a presupune că bunurile sînt tăinuite de către proprietar sau posesor, organul de urmărire penală, avînd împuterniciri legale, este în drept să efectueze percheziţie.

(2) Punerea bunurilor sub sechestru prin hotărîrea instanţei de judecată, adoptată după terminarea urmăririi penale în cauză, se efectuează de către executorul judecătoresc.

(3) Pentru a participa la punerea bunurilor sub sechestru poate fi atras un specialist merceolog, care va determina costul aproximativ al bunurilor materiale în scopul excluderii sechestrării bunurilor în valoare ce nu corespunde valorii indicate în ordonanţa organului de urmărire penală sau în hotărîrea instanţei de judecată.

(4) Proprietarul sau posesorul bunurilor, prezent la acţiunea de punere sub sechestru, este în drept să indice care bunuri materiale pot fi puse sub sechestru în primul rînd pentru a fi asigurată suma indicată în ordonanţa organului de urmărire penală sau în hotărîrea instanţei de judecată.

(5) Despre punerea bunurilor sub sechestru reprezentantul organului de urmărire penală întocmeşte proces-verbal conform prevederilor art.260 şi 261, iar executorul judecătoresc – lista de inventariere. În procesul-verbal sau, după caz, în lista de inventariere, în particular:

1) se enumără toate bunurile materiale puse sub sechestru, indicîndu-se numărul, măsura sau greutatea lor, materialul din care sînt confecţionate şi alte elemente de individualizare şi, pe cît e posibil, costul lor;

2) se indică care bunuri materiale sînt ridicate şi care sînt lăsate pentru păstrare;

3) se consemnează declaraţiile persoanelor prezente şi ale altor persoane despre apartenenţa bunurilor puse sub sechestru.

(6) Copia de pe procesul-verbal sau de pe lista de inventariere se înmînează, contra semnătură, proprietarului sau posesorului bunurilor puse sub sechestru, iar dacă acesta lipseşte – unui membru major al familiei lui sau reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale. Punînd sub sechestru bunurile aflate pe teritoriul întreprinderii, organizaţiei sau instituţiei, copia de pe procesul-verbal sau de pe lista de inventariere se înmînează, contra semnătură, reprezentantului administraţiei.

(1) Bunurile puse sub sechestru, de regulă, se ridică, cu excepţia imobilului şi a obiectelor cu dimensiuni mari.

(2) Metalele preţioase, pietrele preţioase şi articolele din ele, valuta străină, valorile mobiliare, obligaţiile se transmit spre păstrare Vistieriei de Stat conform procedurii stabilite; sumele de bani se depun la contul de depozit al instanţei de judecată în a cărei competenţă este judecarea cauzei penale respective; celelalte obiecte ridicate se sigilează şi se păstrează de către organul la al cărui demers bunurile au fost puse sub sechestru sau se transmit pentru păstrare reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale.

(3) Bunurile puse sub sechestru care nu au fost ridicate se sigilează şi se lasă pentru păstrare proprietarului sau posesorului ori unui membru adult al familiei lui, căruia i-a fost explicată răspunderea, prevăzută în art.251 din Codul penal, pentru însuşirea, înstrăinarea, substituirea sau tăinuirea acestor bunuri şi despre aceasta de la el se ia un angajament scris.

(1) Punerea bunurilor sub sechestru poate fi contestată în modul stabilit de prezentul cod, însă plîngerea sau recursul înaintat nu suspendă executarea acestei acţiuni.

(2) Alte persoane decît bănuitul, învinuitul, inculpatul care consideră că punerea sub sechestru a bunurilor lor este efectuată ilegal sau neîntemeiat sînt în drept să ceară organului de urmărire penală sau instanţei să scoată bunurile de sub sechestru. În cazul în care acestea refuză să satisfacă rugămintea sau nu au comunicat persoanei respective despre soluţionarea cererii timp de 10 zile din momentul primirii ei, persoana este în drept să solicite scoaterea bunurilor de sub sechestru în ordinea procedurii civile. Hotărîrea instanţei de judecată în privinţa acţiunii civile privind scoaterea bunurilor de sub sechestru poate fi atacată de către procuror în instanţa ierarhic superioară cu recurs în termen de 10 zile, însă, după intrarea ei în vigoare, este obligatorie pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţa de judecată care judecă cauza penală în cadrul soluţionării chestiunii ale cui bunuri trebuie să fie confiscate sau, după caz, urmărite.

(1) Bunurile se scot de sub sechestru prin hotărîrea organului de urmărire penală sau instanţei dacă, în urma retragerii acţiunii civile, modificării încadrării juridice a infracţiunii incriminate bănuitului, învinuitului, inculpatului ori din alte motive, a decăzut necesitatea de a menţine bunurile sub sechestru. Instanţa de judecată, judecătorul de instrucţiune sau procurorul, în limitele competenţei lor, ridică sechestrul asupra bunurilor şi în cazurile în care constată ilegalitatea punerii acestora sub sechestru de către organele de urmărire penală fără autorizaţia respectivă.

(2) Potrivit cererii părţii civile sau a altor persoane interesate de a cere repararea prejudiciului material în ordinea procedurii civile, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este în drept să menţină bunurile sub sechestru şi după încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau achitarea persoanei, timp de o lună de la intrarea în vigoare a hotărîrii respective.

(1) Dosarele penale şi materialele de urmărire penală se păstrează la arhivele instanţelor judecătoreşti care au judecat cauza în primă instanţă.

(2) Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care nu sînt înaintate în instanţa judecătorească se păstrează în arhiva organului care le-a întocmit.

(3) Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care conţin secret de stat se păstrează în arhivele instituţiilor menţionate în alin.(1) şi (2), în condiţii speciale prevăzute de legislaţia în vigoare.

(4) Accesul la dosarele şi materialele care se păstrează în condiţiile prevăzute de prezentul articol se decide de către conducătorul organului sau, după caz, preşedintele instanţei la care se păstrează acestea, cu respectarea prevederilor prezentului capitol.

(1) Materialele urmăririi penale nu pot fi date publicităţii decît cu autorizaţia persoanei care efectuează urmărirea penală şi numai în măsura în care ea consideră că aceasta este posibil, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, şi ca să nu fie afectate interesele altor persoane şi ale desfăşurării urmăririi penale.

(2) Dacă este necesar a se păstra confidenţialitatea, persoana care efectuează urmărirea penală previne martorii, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor, apărătorul, expertul, specialistul, interpretul, traducătorul şi alte persoane care asistă la efectuarea acţiunilor de urmărire penală despre faptul că nu au voie să divulge informaţia privind urmărirea penală. Aceste persoane vor da o declaraţie în scris că au fost prevenite despre răspunderea pe care o vor purta conform art.315 din Codul penal.

(3) Divulgarea datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către persoana abilitată cu controlul asupra activităţii de urmărire penală, dacă această acţiune a cauzat daune morale sau materiale martorului, părţii vătămate şi reprezentanţilor acestora sau a prejudiciat procesul de urmărire penală, are ca urmare răspunderea penală prevăzută în art.315 din Codul penal.

(1) În cursul procesului penal, pentru apărarea informaţiei ce constituie secret de stat se întreprind măsurile prevăzute de prezentul cod, de Legea cu privire la secretul de stat şi de alte acte normative.

(2) Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date care constituie secret de stat au dreptul să se convingă de faptul că aceste date se colectează pentru procesul penal respectiv, iar în caz contrar să refuze de a comunica sau de a prezenta date. Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date ce constituie secret de stat nu pot refuza îndeplinirea acestei cerinţe, motivînd prin necesitatea păstrării secretului de stat, însă au dreptul să primească în prealabil de la persoana care efectuează urmărirea penală sau de la instanţă o explicaţie care ar confirma necesitatea furnizării datelor menţionate, cu includerea acestei explicaţii în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.

(3) Funcţionarul public care a făcut declaraţii privitor la datele ce îi sînt încredinţate şi ce constituie secret de stat comunică în scris despre acest fapt conducătorului organului de stat care dispune de această informaţie dacă comunicarea nu îi va fi interzisă în scris de către organul de urmărire penală sau instanţă.

(4) Efectuarea urmăririi penale sau judecarea cazului în cauzele legate de informaţia ce constituie secret de stat se încredinţează numai persoanelor care au dat în scris declaraţie de nedivulgare a unor asemenea informaţii. Declaraţia de nedivulgare se ia de către conducătorul organului de urmărire penală sau preşedintele instanţei şi se anexează la dosarul penal respectiv.

(5) Apărătorii şi alţi reprezentanţi, precum şi alte persoane cărora, în conformitate cu normele de procedură penală, le vor fi prezentate spre a lua act sau comunicate în alt mod date ce constituie secret de stat vor da în prealabil în scris o declaraţie de nedivulgare a acestor date. În cazul în care apărătorul sau un alt reprezentant, cu excepţia reprezentantului legal, refuză să dea o astfel de declaraţie, acesta este lipsit de dreptul de a participa la procesul penal în cauză, iar celelalte persoane nu vor avea acces la datele ce constituie secret de stat. Declaraţia de nedivulgare de la persoanele menţionate în prezentul alineat se ia de către persoana care efectuează urmărirea penală sau instanţă şi se anexează la dosarul penal respectiv. Obligaţia de nedivulgare asumată de către participanţii la proces nu îi împiedică să ceară examinarea datelor ce constituie secret de stat în şedinţă de judecată închisă.

(1) În cursul procesului penal, pentru apărarea informaţiei ce constituie secret comercial sau un alt secret ocrotit prin lege se întreprind măsurile prevăzute de prezentul cod, de Legea cu privire la secretul comercial şi de alte acte normative.

(2) În cursul procesului penal nu pot fi administrate, utilizate şi răspîndite fără necesitate informaţii ce constituie secret comercial sau un alt secret ocrotit prin lege.

(3) Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date care constituie secret comercial sau un alt secret ocrotit prin lege au dreptul să se convingă de faptul că aceste date se colectează pentru procesul penal respectiv, iar în caz contrar să refuze de a comunica sau de a prezenta date. Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date ce constituie secret comercial sau un alt secret ocrotit prin lege nu pot refuza îndeplinirea acestei cerinţe, motivînd prin necesitatea păstrării secretului, însă au dreptul să primească în prealabil de la persoana care solicită informaţii o explicaţie în scris care ar confirma necesitatea furnizării datelor menţionate.

(4) Funcţionarul public, angajatul întreprinderii sau al organizaţiei, indiferent de forma de proprietate, care a făcut declaraţii privitor la datele ce îi sînt încredinţate şi ce constituie secret comercial sau un alt secret ocrotit prin lege comunică acest fapt conducătorului unităţii respective, dacă comunicarea nu îi va fi interzisă în scris de organul de urmărire penală sau instanţă.

(5) Probele care dezvăluie informaţia ce constituie secret comercial sau un alt secret ocrotit prin lege, la solicitarea părţilor, se examinează în şedinţă de judecată închisă.

(1) Dacă există temeiuri suficiente de a considera că partea vătămată, martorul sau alte persoane participante la proces, precum şi membrii familiei acestora ori rudele apropiate pot fi sau sînt ameninţate cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor ori cu alte acte ilegale, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sînt obligate să ia măsurile prevăzute de legislaţie pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor acestor persoane, precum şi pentru identificarea vinovaţilor şi tragerea lor la răspundere.

(2) Cererea privind protecţia persoanelor menţionate la alin.(1) se înaintează şi se soluţionează de către organul de urmărire penală sau instanţă în mod confidenţial. Hotărîrea cu privire la asigurarea protecţiei de stat se remite imediat organului abilitat cu asemenea atribuţii prin Legea privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal.

În cursul urmăririi penale şi judecării cauzei, organul de urmărire penală are obligaţia de a stabili cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.

(1) Dacă organul de urmărire penală a constatat existenţa unor cauze şi condiţii care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii, acesta este obligat să sesizeze organul respectiv sau persoana cu funcţie de răspundere cu privire la luarea unor măsuri pentru înlăturarea acestor cauze şi condiţii.

(2) Dacă, în procesul urmăririi penale, organul de urmărire penală descoperă cazuri de încălcare a legislaţiei în vigoare sau a drepturilor şi libertăţilor omului, el sesizează organele de stat respective în privinţa acestor încălcări.

(3) În termen de cel mult o lună, pe baza sesizării, se vor lua măsurile necesare şi rezultatele se vor comunica procurorului care conduce urmărirea penală în cauza dată şi organului care a trimis sesizarea.

(1) Instanţa de judecată, constatînd în procesul de judecată fapte de încălcare a legalităţii şi a drepturilor omului, o dată cu adoptarea hotărîrii, emite şi o încheiere interlocutorie prin care aceste fapte se aduc la cunoştinţa organelor respective, persoanelor cu funcţie de răspundere şi procurorului.

(2) În termen de cel mult o lună, instanţa de judecată va fi informată despre rezultatele soluţionării faptelor expuse în încheierea interlocutorie.

(1) Acţiunea civilă în procesul penal poate fi intentată la cererea persoanelor fizice sau juridice cărora le-au fost cauzate prejudicii materiale, morale sau, după caz, le-a fost adusă daună reputaţiei profesionale nemijlocit prin fapta (acţiunea sau inacţiunea) interzisă de legea penală sau în legătură cu săvîrşirea acesteia.

(2) Persoanele fizice şi juridice cărora le-a fost cauzat prejudiciu nemijlocit prin acţiunile interzise de legea penală pot înainta o acţiune civilă privitor la despăgubire prin:

1) restituirea în natură a obiectelor sau a contravalorii bunurilor pierdute ori nimicite în urma săvîrşirii faptei interzise de legea penală;

2) compensarea cheltuielilor pentru procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi repararea bunurilor deteriorate;

3) compensarea venitului ratat în urma acţiunilor interzise de legea penală;

4) repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei aduse reputaţiei profesionale.

(3) Prejudiciul material se consideră legat de săvîrşirea acţiunii interzise de legea penală dacă el se exprimă în cheltuieli pentru:

1) tratamentul părţii vătămate şi îngrijirea acesteia;

2) înmormîntarea părţii vătămate;

3) plata sumelor de asigurare, indemnizaţiilor şi pensiilor;

4) executarea contractului de depozit al bunurilor.

(4) La evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral, instanţa de judecată ia în considerare suferinţele fizice ale victimei, prejudiciul agrement sau estetic, pierderea speranţei în viaţă, pierderea încrederii în fidelitatea conjugală, pierderea onoarei prin defăimare, suferinţele psihice provocate de decesul rudelor apropiate etc.

(5) Acţiunea civilă poate fi înaintată în orice moment de la pornirea procesului penal pînă la terminarea cercetării judecătoreşti.

(6) Acţiunea civilă poate fi înaintată în numele persoanei fizice sau juridice de către reprezentanţii acestora.

(7) În caz de deces al persoanei fizice care este în drept de a înainta o acţiune civilă în procesul penal, acest drept trece la succesorii ei, iar în caz de reorganizare a persoanei juridice – la succesorul ei de drept.

(8) Pretenţiile persoanelor fizice şi juridice prejudiciate nemijlocit prin fapta interzisă de legea penală au prioritate în raport cu pretenţiile statului faţă de făptuitor.

(9) Organul de urmărire penală şi instanţa sînt obligate să aducă la cunoştinţă persoanei dreptul de a înainta acţiune civilă.

(1) Acţiunea civilă în procesul penal se soluţionează în conformitate cu prevederile prezentului cod.

(2) Normele procedurii civile se aplică dacă ele nu contravin principiilor procesului penal şi dacă normele procesului penal nu prevăd asemenea reglementări.

(3) Hotărîrea privind acţiunea civilă se adoptă în conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept.

(4) Termenul de prescripţie prevăzut de legislaţia civilă nu se aplică acţiunilor civile soluţionate în procesul penal.

(1) Acţiunea civilă în procesul penal se înaintează în baza cererii scrise a părţii civile sau a reprezentantului ei în orice moment de la pornirea procesului penal pînă la terminarea cercetării judecătoreşti.

(2) Acţiunea civilă se înaintează faţă de bănuit, învinuit, inculpat, faţă de o persoană necunoscută care urmează să fie trasă la răspundere sau faţă de persoana care poate fi responsabilă de acţiunile învinuitului, inculpatului.

(3) În cererea de înaintare a acţiunii civile se arată cauza penală în procedura căreia urmează să fie intentată acţiunea civilă, cine şi către cine înaintează acţiunea, valoarea acţiunii şi cerinţa de despăgubire. Dacă este necesar, partea civilă poate depune o cerere de concretizare a acţiunii civile.

(4) Procurorul înaintează sau susţine acţiunea civilă înaintată în cazul în care persoana fizică sau juridică cu drept de înaintare a acesteia nu are posibilitate de a-şi proteja interesele. Procurorul poate înainta acţiune civilă privitor la prejudiciul moral numai la cererea părţii vătămate care nu are posibilitate de a-şi proteja interesele.

(5) Persoana care nu a înaintat acţiunea civilă în cadrul procesului penal, precum şi persoana a cărei acţiune civilă a rămas nesoluţionată, au dreptul de a înainta o asemenea acţiune în ordinea procedurii civile. Dacă acţiunea civilă intentată la instanţa civilă a fost respinsă, reclamantul nu are dreptul de a înainta aceeaşi acţiune în cadrul procesului penal. Dacă acţiunea civilă a fost respinsă în cadrul procesului penal, reclamantul nu este în drept să înainteze aceeaşi acţiune în ordinea procedurii civile.

(1) Persoana fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei de judecată, este recunoscută în calitate de parte civilă şi ei i se înmînează informaţie în scris despre drepturile şi obligaţiile ei prevăzute în art.62.

(2) În cazul în care lipsesc temeiurile prevăzute în art.219 şi 221 pentru înaintarea acţiunii civile, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, prin hotărîre motivată, refuză să recunoască în calitate de parte civilă persoana fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă, explicînd persoanei respective dreptul de a ataca cu recurs această hotărîre.

(3) Refuzul organului de urmărire penală sau al instanţei de a recunoaşte persoana în calitate de parte civilă nu o lipseşte pe aceasta de dreptul de a înainta acţiunea civilă în ordinea procedurii civile.

Constatînd persoana care poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile sau inacţiunile interzise de legea penală, organul de urmărire penală sau instanţa, prin hotărîre, o recunoaşte în calitate de parte civilmente responsabilă şi îi înmînează informaţie în scris despre drepturile şi obligaţiile ei prevăzute în art.74.

(1) Partea civilă poate retrage acţiunea civilă în orice moment al procesului penal, însă nu mai tîrziu de retragerea completului în camera de deliberare pentru soluţionarea în fond a cauzei. Persoana poate retrage acţiunea civilă şi în cazul în care aceasta a fost iniţiată de către procuror în interesele ei.

(2) Retragerea acţiunii civile, acceptată de organul de urmărire penală sau instanţă, impune încetarea procesului cu privire la acţiunea civilă, fapt ce împiedică intentarea ulterioară a aceleiaşi acţiuni în cadrul procesului penal.

(3) Organul de urmărire penală sau instanţa poate respinge retragerea acţiunii civile în cazul în care aceasta duce la lezarea drepturilor altor persoane interesate sau a altor interese ocrotite de lege.

(1) Judecarea acţiunii civile în procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii, se efectuează de către instanţa de competenţa căreia este cauza penală.

(2) La adoptarea sentinţei de acuzare sau de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical, instanţa soluţionează şi acţiunea civilă prin admiterea ei, totală sau parţială, ori prin respingere.

(3) Dacă la soluţionarea acţiunii civile, pentru a stabili suma despăgubirilor cuvenite părţii civile, apare necesitatea de a amîna judecarea cauzei pentru a se administra probe suplimentare, instanţa poate să admită în principiu acţiunea civilă, urmînd ca asupra cuantumului despăgubirilor să se pronunţe instanţa în ordinea procedurii civile.

(4) Instanţa de judecată lasă acţiunea civilă fără soluţionare în procesul penal în cazul adoptării sentinţei de încetare a urmăririi penale sau de achitare din motivul lipsei componenţei infracţiunii, fapt ce nu împiedică persoana care a iniţiat acţiunea civilă de a o intenta în ordinea procedurii civile.

Hotărîrea definitivă a instanţei de judecată cu privire la acţiunea civilă în procesul penal, inclusiv hotărîrea organului de urmărire penală sau a instanţei despre acceptarea retragerii acţiunii civile, precum şi hotărîrea instanţei prin care a fost confirmată tranzacţia de împăcare a părţilor în acelaşi litigiu împiedică intentarea ulterioară a unei noi acţiuni pe aceleaşi temeiuri.

(1) Cheltuieli judiciare sînt cheltuielile suportate potrivit legii pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal.

(2) Cheltuielile judiciare cuprind sumele:

1) plătite sau care urmează a fi plătite martorilor, părţii vătămate, reprezentanţilor lor, experţilor, specialiştilor, interpreţilor, traducătorilor şi asistenţilor procedurali;

2) cheltuite pentru păstrarea, transportarea şi cercetarea corpurilor delicte;

3) care urmează a fi plătite pentru acordarea din oficiu a asistenţei juridice;

4) cheltuite pentru restituirea contravalorii obiectelor deteriorate sau nimicite în procesul de efectuare a expertizei sau de reconstituire a faptei;

5) cheltuite în legătură cu efectuarea acţiunilor procesuale în cauza penală.

(3) Cheltuielile judiciare se plătesc din sumele alocate de stat dacă legea nu prevede altă modalitate.

(1) În modul prevăzut de legea procesuală penală, din sumele alocate de stat vor fi compensate următoarele cheltuieli judiciare suportate de către martori, partea vătămată, partea civilă, apărătorul din oficiu, asistenţii procedurali, interpreţi, traducători, experţi, specialişti, reprezentanţii legali ai părţii vătămate, ai părţii civile:

1) cheltuielile făcute în legătură cu prezentarea la citare în organul de urmărire penală şi în instanţă;

2) cheltuielile de cazare;

3) salariul mediu pentru toată perioadă de participare în procesul penal;

4) cheltuielile de reparare, restabilire a obiectelor care au fost deteriorate în urma utilizării lor în cadrul acţiunilor procesuale la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei.

(2) Organele, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de stat sînt obligate să păstreze salariul mediu pentru toată perioada de timp în care partea vătămată, reprezentantul ei legal, asistentul procedural, interpretul, traducătorul,specialistul, expertul, martorul au participat în procesul penal la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei.

(3) Expertului şi specialistului li se recuperează, de asemenea, costul materialelor care le aparţin şi care au fost utilizate pentru executarea însărcinării respective.

(4) Expertul, specialistul, interpretul, traducătorul au dreptul la recompensă pentru executarea obligaţiilor, afară de cazurile cînd le-au executat în cadrul unei însărcinări de serviciu.

(5) Cheltuielile suportate de persoanele menţionate la alin.(1) vor fi recuperate la cererea acestora în baza unei hotărîri a organului de urmărire penală sau a instanţei în mărimea stabilită de legislaţia în vigoare.

(1) Cheltuielile judiciare sînt suportate de condamnat sau sînt trecute în contul statului.

(2) Instanţa de judecată poate obliga condamnatul să recupereze cheltuielile judiciare, cu excepţia sumelor plătite interpreţilor, traducătorilor, precum şi apărătorilor în cazul asigurării inculpatului cu avocat din oficiu, atunci cînd aceasta o cer interesele justiţiei şi condamnatul nu dispune de mijloacele necesare. Achitarea cheltuielilor judiciare poate fi suportată şi de condamnatul care a fost eliberat de pedeapsă sau căruia i-a fost aplicată pedeapsă, precum şi de persoana în privinţa căreia urmărirea penală a fost încetată pe temeiuri de nereabilitare.

(3) Instanţa poate elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parţial, condamnatul sau persoana care trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de insolvabilitate a acestora sau dacă plata cheltuielilor judiciare poate influenţa substanţial asupra situaţiei materiale a persoanelor care se află la întreţinerea lor.

(4) În cazul condamnării cîtorva persoane în aceeaşi cauză, cheltuielile judiciare se repartizează în dependenţă de vinovăţia, gradul de răspundere şi situaţia materială a fiecăreia din ele.

(5) În cazul încetării urmăririi penale în urma împăcării părţii vătămate cu învinuitul, inculpatul, instanţa de judecată poate trece cheltuielile judiciare în sarcina părţii vătămate, a învinuitului, inculpatului sau numai a uneia din părţi.

(6) În caz de deces al condamnatului pînă la intrarea în vigoare a sentinţei, cheltuielile judiciare nu pot fi puse în sarcina succesorilor lui.

(7) În cazul condamnaţilor minori, pot fi obligaţi la achitarea cheltuielilor judiciare părinţii sau tutorii minorului condamnat dacă se constată că ei au avut neajunsuri serioase la îndeplinirea obligaţiilor lor faţă de minor.

(1) Termene în procesul penal sînt intervale de timp în cadrul cărora sau după expirarea cărora pot fi efectuate acţiuni procesuale conform prevederilor prezentului cod.

(2) În cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului procesual şi nulitatea actului efectuat peste termen.

(3) Dacă o măsură procesuală nu poate fi luată decît pe un termen prevăzut de lege, expirarea acestuia impune încetarea efectului acestei măsuri.

(1) Termenele stabilite de prezentul cod se calculează pe ore, zile, luni şi ani.

(2) La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna şi anul indicate în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazurile în care legea dispune altfel.

(3) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se ia în calcul ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.

(4) Termenele calculate pe luni sau pe ani expiră la sfîrşitul zilei respective a ultimei luni sau la sfîrşitul zilei şi lunii respective din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acestei luni.

(5) Dacă ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfîrşitul primei zile lucrătoare care urmează.

(1) Actul depus în cadrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de detenţie, la unitatea militară, la administraţia instituţiei medicale sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen. Înregistrarea sau confirmarea făcută de către administraţia locului de detenţie, a unităţii militare sau a instituţiei medicale pe actul depus, precum şi recipisa oficiului poştal despre actul primit pe actul depus, servesc drept dovadă a datei depunerii actului.

(2) Cu excepţia termenului prevăzut pentru căile de atac, actul efectuat de procuror se consideră ca depus în termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire a actelor se încadrează în termenul cerut de lege pentru efectuarea actului.

În calcularea termenelor privind măsurile preventive, ora sau ziua de la care începe şi la care se sfîrşeşte termenul intra în durata acestora.

(1) Dacă persoana respectivă a omis termenul procedural din motive întemeiate, acesta poate fi restabilit, la cererea ei, prin hotărîre a organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, în condiţiile legii. Termenul omis poate fi restabilit numai în privinţa persoanei menţionate în acest alineat, dar nu şi în privinţa altor persoane.

(2) Refuzul de a restabili termenul omis poate fi atacat în condiţiile legii.

(1) Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigura prezentarea unei persoane în faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului penal.

(2) Persoana citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, ea este obligată să informeze organul respectiv despre aceasta, indicînd motivul imposibilităţii de a se prezenta.

(3) În cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se prezenta la data, ora şi locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penală sau la instanţă, această persoană poate fi supusă amenzii judiciare sau aducerii silite.

(1) Chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică ori prin mijloace electronice.

(2) Citarea se va face în aşa fel ca persoanei chemate să i se înmîneze citaţia cu cel puţin 5 zile înainte de data cînd ea trebuie să se prezinte conform citaţiei în faţa organului respectiv. Această regulă nu se aplică la citarea bănuitului, învinuitului, inculpatului, a altor participanţi la proces pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi penale sau al judecării cauzei.

(3) Citaţia se înmînează de către agentul împuternicit cu înmînarea citaţiei (denumit în continuare agent) sau prin serviciul poştal.

(1) Citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă:

1) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediului său, data emiterii şi numărul dosarului;

2) numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;

3) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul casei, apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a preciza adresa celui citat;

4) ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionîndu-se consecinţele legale în caz de neprezentare.

(2) Citaţia se semnează de către persoana care o emite.

(1) Persoana se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă prin serviciul de personal al instituţiei în care lucrează.

(2) Dacă, printr-o declaraţie, dată anterior în cursul procesului penal, persoana a indicat un alt loc pentru a fi citată, ea se citează la locul indicat.

(3) În caz de schimbare a adresei indicate în declaraţia sa, persoana este citată la noua sa adresă numai dacă a informat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată despre schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală ori instanţa determină că s-a produs o schimbare de adresă pe baza datelor obţinute de agentul respectiv.

(4) Bolnavii aflaţi în spital sau într-o altă instituţie medicală se citează prin administraţia acestora.

(5) Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia instituţiei de detenţie.

(6) Militarii încazarmaţi se citează la unitatea militară din care fac parte prin comandantul acesteia.

(7) Citarea persoanelor de peste hotare se efectuează în condiţiile prevederilor tratatelor de asistenţă juridică în materie penală.

(1) Citaţia se înmînează personal celui citat, care va semna dovada de primire.

(2) Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acesteia, întocmind despre aceasta un proces-verbal.

(3) În cazul în care citarea se face potrivit art.238 alin.(1), (4)-(6), administraţiile instituţiilor respective sînt obligate să înmîneze de îndată citaţia persoanei citate contra semnătură, certificîndu-i semnătura în dovada de primire sau indicînd motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada de primire se predă agentului procedural, care o înaintează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia.

(1) Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmînează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi recepţionează corespondenţa. Citaţia nu poate fi înmînată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave mintal.

(2) Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, în lipsa persoanelor indicate în alin.(1), citaţia se predă administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în mod obişnuit îi înlocuiesc.

(3) Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificînd identitatea şi semnătura, întocmeşte proces-verbal. Dacă aceasta nu vrea sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, întocmind proces-verbal.

(4) În lipsă persoanelor indicate la alin.(1) şi (2), agentul este obligat să se intereseze cînd poate găsi persoana citată pentru a-i înmîna citaţia. Dacă nici pe această cale nu reuşeşte să o înmîneze, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, întocmind proces-verbal.

(5) În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii sau la locul de afişare a informaţiei, întocmind proces-verbal şi făcînd menţiune despre circumstanţele care au făcut imposibilă înmînarea citaţiei.

Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei indicate în citaţie şi se informează pentru a afla noua adresă, menţionînd în procesul-verbal datele obţinute.

(1) Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului penal, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea procesuală a persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. Dovada de primire trebuie să cuprindă, de asemenea, data înmînării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătură celui ce înmînează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi a semnăturii persoanei căreia i s-a înmînat citaţia, precum şi indicarea calităţii acesteia.

(2) Ori de cîte ori, cu prilejul predării sau afişării unei citaţii se întocmeşte un proces-verbal, acesta va cuprinde, în mod corespunzător, şi menţiunile indicate în alin.(1).

Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor prezentului capitol.

(1) Cererile în procesul penal constituie solicitările adresate, în scris sau oral, de către părţile în proces sau alte persoane interesate organului de urmărire penală sau instanţei în legătură cu desfăşurarea procesului, constatarea circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză, precum şi cu asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei.

(2) Demersurile constituie acte ale organului de urmărire penală, ale organizaţiei obşteşti sau ale colectivului de muncă în scopul efectuării unor anumite acţiuni procedurale, în condiţiile prezentului cod. Demersurile organului de urmărire penală se adresează judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei judecătoreşti. Demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă se adresează organului de urmărire penală sau instanţei.

(1) Cererile şi demersurile pot fi depuse la orice etapă a desfăşurării procesului penal. Persoana care depune cerere sau demers trebuie să indice în legătură cu care circumstanţă solicită efectuarea acţiunii procesuale respective sau adoptarea hotărîrii. Cererile şi demersurile scrise se anexează la dosarul penal, iar cele orale se includ în procesul-verbal al acţiunii procesuale sau al şedinţei de judecată.

(2) Respingerea cererii sau a demersului nu privează persoana, organizaţia obştească sau colectivul de muncă de dreptul de a le reiniţia în altă etapă a procesului penal.

(1) Cererile, precum şi demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă, vor fi examinate şi soluţionate imediat după depunerea lor. Dacă organul căruia îi este adresată cererea sau demersul nu le poate soluţiona imediat, acestea urmează să fie soluţionate nu mai tîrziu de 3 zile de la data primirii lor.

(2) Demersurile organului de urmărire penală se examinează în termenele stabilite de prezentul cod.

(1) Cererea sau, după caz, demersul organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă urmează să fie admise dacă aceasta contribuie la cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei, la asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor în proces şi ale altor persoane participante la proces.

(2) În caz de respingere, parţială sau totală, a cererii sau, după caz, a demersului organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă, organul de urmărire penală adoptă o ordonanţă, iar instanţa de judecată o încheiere, care sînt aduse la cunoştinţă solicitantului. Hotărîrea organului de urmărire penală, precum şi a instanţei de judecată, cu privire la respingerea cererii sau demersului pot fi atacate în cazurile şi în modul stabilit de prezentul cod.

(3) Demersurile organului de urmărire penală se examinează în modul stabilit de prezentul cod.

(1) Orice modificare (adăugare, corectare, suprimare) făcută în cuprinsul unui act procedural este valabilă dacă aceasta este confirmată în scris, în cuprinsul sau la sfîrşitul actului, de către cei care l-au semnat.

(2) Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă sensul frazei, rămîn valabile.

(3) Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii urmează să fie barate, astfel încît să nu se poată face adăugări.

(1) Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se corectează de însuşi organul de urmărire penală, de judecătorul de instrucţie sau de instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.

(2) La corectarea erorilor materiale, părţile pot fi chemate spre a da explicaţii.

(3) Despre corectarea efectuată, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, iar judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată – o încheiere, făcîndu-se menţiune şi la sfîrşitul actului corectat.

Prevederile art.249 se aplică şi în cazul în care organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, traducători, apărători, asupra restituirii obiectelor, corpurilor delicte sau a ridicării măsurilor asiguratorii, precum şi a altor măsuri.

(1) Încălcarea prevederilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului procedural numai în cazul în care s-a comis o încălcare a normelor procesuale penale ce nu poate fi înlăturată decît prin anularea acelui act.

(2) Încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată, la participarea părţilor în cazurile obligatorii, la prezenţa interpretului, traducătorului, dacă sînt obligatorii potrivit legii, atrage nulitatea actului procedural.

(3) Nulitatea prevăzută în alin.(2) nu se înlătură în nici un mod, poate fi invocată în orice etapă a procesului de către părţi, şi se ia în considerare de instanţă, inclusiv din oficiu, dacă anularea actului procedural este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

(4) Încălcarea oricărei alte prevederi legale decît cele prevăzute în alin.(2) atrage nulitatea actului dacă a fost invocată în cursul efectuării acţiunii – cînd partea este prezentă, sau la terminarea urmăririi penale – cînd partea ia cunoştinţă de materialele dosarului, sau în instanţa de judecată – cînd partea a fost absentă la efectuarea acţiunii procesuale, precum şi în cazul în care proba este prezentată nemijlocit în instanţă.

Urmărirea penală are ca obiect colectarea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se transmită cauza penală în judecată în condiţiile legii şi pentru a se stabili răspunderea acestuia.

(1) Urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele constituite conform legii în cadrul:

1) Ministerului Afacerilor Interne;

2) Serviciului Vamal;

3) Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.

(2) Organele de urmărire penală sînt reprezentate de ofiţeri de urmanre penală anume desemnaţi în cadrul instituţiilor menţionate în alin.(1) şi subordonaţi organizaţional conducătorului instituţiei respective.

(3) Ofiţerii de urmărire penală sînt independenţi, se supun legii şi indicaţiilor scrise ale conducătorului organului de urmărire penală şi ale procurorului.

(4) Statutul ofiţerului de urmărire penală este stabilit prin lege.

(1) Organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei pentru stabilirea adevărului.

(2) Activitatea organului de urmărire penală prevăzută în alin.(1) se efectuează şi în cazul în care bănuitul sau învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia.

(1) În desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, dispune asupra acţiunilor sau măsurilor procesuale în condiţiile prezentului cod.

(2) Ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul acţiunii sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o. Ordonanţa nesemnată de persoana care a întocmit-o nu are putere juridică şi se consideră nulă. Dacă organul de urmărire penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă.

(3) În cazurile prevăzute de prezentul cod, organul de urmărire penală dispune efectuarea acţiunilor procesuale prin ordonanţă motivată.

(4) Dacă legea prevede că o acţiune sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror ori, după caz, de judecătorul de instrucţie, un exemplar al ordonanţei sau al actului procedural rămîne la procuror ori la judecătorul de instrucţie.

(1) În cazul unor cauze complicate sau de mari proporţii, conducătorul organului de urmărire penală, cu încuviinţarea procurorului, dispune efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală.

(2) Procurorul poate dispune efectuarea urmăririi penale, în unele cazuri menţionate la alin.(1), mai multor ofiţeri din diferite organe de urmărire penală.

(3) Dispoziţia cu privire la efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală se face prin ordonanţă, în care se indică ofiţerul care va conduce acţiunile celorlalţi ofiţeri. Această ordonanţă se aduce la cunoştinţă bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor, explicîndu-li-se dreptul de a face recuzare oricărui dintre ofiţeri.

(1) Urmărirea penală se efectuează în sectorul unde a fost săvîrşită infracţiunea sau, la decizia procurorului, în sectorul unde a fost descoperită infracţiunea ori unde se află bănuitul, învinuitul sau majoritatea martorilor.

(2) Constatînd că această cauză nu este de competenta sa sau că urmărirea penală poate fi desfăşurată mai operativ şi mai complet de către un alt organ de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală este obligat să efectueze toate acţiunile de urmărire penală ce nu pot fi amînate şi apoi să înainteze cauza procurorului pentru ca acesta să decidă trimiterea ei organului de urmărire penală competent.

(3) Dacă locul săvîrşirii infracţiunii nu este cunoscut, urmărirea penală se efectuează de organul de urmărire penală în a cărui rază de activitate a fost descoperită infracţiunea sau se află domiciliul bănuitului, învinuitului.

(4) Procurorul ierarhic superior procurorului care participă la urmărirea penală în cauza respectivă poate dispune, motivat, transmiterea cauzei la un alt sector, în limitele circumscripţiei în care activează.

(5) Procurorul General şi adjuncţii lui pot dispune, motivat, transmiterea cauzei de la un organ de urmărire penală unui alt organ de urmărire penală pentru efectuarea unei urmăriri penale mai operative, mai complete şi mai obiective.

(1) În cazul în care anumite acţiuni de urmărire penală trebuie să fie efectuate în afara teritoriului în care se face urmărirea penală, organul de urmărire penală poate să le efectueze însuşi sau să dispună, prin delegaţie, efectuarea acestor acţiuni altui organ respectiv, care este obligat să execute această delegaţie în termen de cel mult 10 zile.

(2) În cazul în care organul de urmărire penală însuşi procedează la efectuarea acţiunilor procesuale în condiţiile alin.(1), el anunţă despre aceasta organul respectiv din raza teritorială în care se vor efectua aceste acţiuni.

(1) Urmărirea penală se efectuează în termen rezonabil.

(2) Termenul rezonabil de urmărire penală într-o cauză concretă se fixează de către procuror prin ordonanţă, în funcţie de complexitatea cauzei şi de comportamentul participanţilor la proces.

(3) Termenul de urmărire penală fixat de procuror este obligatoriu pentru ofiţerul de urmărire penală şi poate fi prelungit la solicitarea acestuia.

(4) În cazul în care este necesar a prelungi termenul de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală întocmeşte un demers motivat în acest sens şi îl prezintă procurorului înainte de expirarea termenului fixat de acesta.

(1) Procesul-verbal privind acţiunea de urmărire penală se întocmeşte în timpul efectuării acestei acţiuni sau imediat după terminarea ei de către persoana care efectuează urmărirea penală.

(2) Procesul-verbal trebuie să cuprindă:

1) locul şi data efectuării acţiunii de urmărire penală;

2) funcţia, numele şi prenumele persoanei care întocmeşte procesul-verbal;

3) numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală, iar dacă este necesar, şi adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora;

4) data şi ora începerii şi terminării acţiunii de urmărire penală;

5) descrierea amănunţită a faptelor constatate, precum şi a măsurilor luate în cadrul

efectuării acţiunii de urmărire penală;

6) menţiunea privind efectuarea, în cadrul realizării acţiunii de urmărire penală, a fotografierii, filmării, înregistrării audio, interceptării convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri sau executarea mulajelor şi tiparelor de urme, privind mijloacele tehnice utilizate la efectuarea acţiunii respective de urmărire penală, condiţiile şi modul de aplicare a lor, obiectele faţă de care au fost aplicate aceste mijloace, rezultatele obţinute, precum şi menţiunea că, înainte de a se utiliza mijloacele tehnice, despre aceasta s-a comunicat persoanelor care participă la efectuarea acţiunii de urmărire penală.

(3) Dacă în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală s-au constatat şi ridicat obiecte care pot constitui corpuri delicte, ele vor fi descrise amănunţit în procesul-verbal, cu menţiunea despre fotografierea lor, dacă aceasta a avut loc, şi despre anexarea lor la dosar.

(4) Procesul-verbal se citeşte tuturor persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală, explicîndu-li-se, totodată, că au dreptul de a face obiecţii, iar acestea urmează să fie consemnate în procesul-verbal.

(5) Fiecare pagină a procesului-verbal se semnează de persoana care îl întocmeşte, precum şi de persoanele menţionate la alin.(2) pct.3), cu excepţiile prevăzute de prezentul cod. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate semna sau refuză să semneze procesulverbal, despre aceasta se face menţiune.

(6) La procesul-verbal se anexează schiţele, fotografiile, peliculele, casetele audio şi video, mulajele şi tiparele de urme executate în cursul efectuării acţiunilor de urmărire penală.

(1) Dacă persoana care a participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală refuză să semneze procesul-verbal, despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal, care va fi semnat pentru conformitate de către persoana care a efectuat acţiunea.

(2) Persoanei care a refuzat să semneze procesul-verbal trebuie săi se acorde posibilitatea de a explica cauzele refuzului, iar explicaţiile ei vor fi consemnate în procesul-verbal.

(3) Dacă persoana care a participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală nu poate semna procesul-verbal din cauza vreunui defect fizic, cel care întocmeşte procesul-verbal cheamă o persoană străină care, cu consimţămîntul celui care nu poate semna, certifică cu semnătura sa exactitatea conţinutului procesului-verbal.

(1) Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:

1) plîngere;

2) denunţ;

3) autodenunţ;

4) depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală.

(2) Dacă, potrivit legii, pornirea urmăririi penale se poate face numai la plîngerea prealabilă ori cu acordul organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.

(3) În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de urmărire penală, acesta întocmeşte un raport în care expune circumstanţele depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii.

(4) În orice caz de deces al persoanei aflate în custodia statului în legătură cu urmărirea penală sau executarea pedepsei, procurorul se autosesizează în condiţiile alin.(3).

(1) Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.

(2) Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică despre săvîrşirea unei infracţiuni.

(3) Plîngerea sau, după caz, denunţul trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plîngerii sau denunţului, indicarea făptuitorului, dacă acesta este cunoscut, şi a mijloacelor de probă.

(4) Plîngerea se poate face personal sau prin reprezentant împuternicit în condiţiile legii.

(5) Plîngerea sau denunţul făcute oral se consemnează într-un proces-verbal semnat de persoana care declară plîngere sau denunţ şi de persoana oficială a organului de urmărire penală.

(6) Plîngerea poate fi făcută şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi. Victima poate să declare că nu însuşeşte o asemenea plîngere.

(7) Persoanei care face denunţ sau plîngere ce conţine şi denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz dacă denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în procesul-verbal sau, după caz, în conţinutul denunţului sau al plîngerii şi se confirmă prin semnătura persoanei care a făcut denunţul sau plîngerea.

(8) Plîngerile şi denunţurile anonime nu pot servi temei pentru pornirea urmăririi penale, însă, în urma controlului efectuat în temeiul acestor plîngeri sau denunţuri, organul de urmărire penală se poate autosesiza în vederea urmăririi penale.

(1) Autodenunţarea este înştiinţarea benevolă făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică despre săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni în cazul în care organele de urmărire penală nu sînt la curent cu această faptă.

(2) Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care autodenunţarea se face oral, despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal în condiţiile art.263 alin.(5), cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.

(3) Persoanei care face declaraţie de autodenunţare, înainte de a o face, i se explică dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se autoincrimina, precum şi că în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii, şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal privind autodenunţarea sau în conţinutul declaraţiei de autodenunţare.

(4) Autodenunţarea, în cazul în care organele de urmărire penală sînt la curent cu această faptă, are importanţă pentru stabilirea şi identificarea făptuitorului infracţiunii şi se ia în considerare, în condiţiile legii, ca prezentare benevolă a făptuitorului.

(1) Organul de urmărire penală este obligat să primească plîngerile sau denunţurile referitoare la infracţiunile săvîrşite, pregătite sau în curs de pregătire chiar şi în cazul în care cauza nu este de competenţa lui. Persoanei care a depus plîngerea sau denunţul i se eliberează imediat un certificat despre acest fapt, indicîndu-se persoana care a primit plîngerea sau denunţul şi timpul cînd acestea au fost înregistrate.

(2) Refuzul organului de urmărire penală de a primi plîngerea sau denunţul poate fi atacat imediat judecătorului de instrucţie, dar nu mai tîrziu de 5 zile de la momentul refuzului.

Organul de urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată prin lege în competenţa altor organe de urmărire penală sau este dată în competenţa lui prin ordonanţa procurorului.

Organul de urmărire penală al Serviciului Vamal efectuează urmărirea penală în privinţa infracţiunilor prevăzute în art.248 şi 249 din Codul penal.

(1) Organul de urmărire penală al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei efectuează urmărirea penală în privinţa infracţiunilor prevăzute la art.236-261¹, 324-326, 330-336 din Codul penal, iar în privinţa infracţiunilor prevăzute la art. 191, 195, 327-329 din Codul penal - numai în cazurile în care prejudiciul respectiv a fost cauzat în exclusivitate autorităţilor şi instituţiilor publice, întreprinderilor de stat sau bugetului public naţional.

(2) Organul de urmărire penală al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei efectuează, sub controlul procurorului, urmărirea penală în privinţa infracţiunilor date în competenţa sa, indiferent de calitatea subiectului acestora, cu excepţia infracţiunilor şi persoanelor prevăzute la art.270 alin.(1) pct.1) lit. a), f) şi h) şi pct.2) şi 3).

În cazurile privind infracţiunile prevăzute la art.311-316 şi 323 din Codul penal, urmărirea penală se efectuează de organul în a cărui competenţă se află infracţiunea în legătură cu care a fost pornită urmărirea penală.

(1) Procurorul exercită urmărirea penală în cazurile:

1) infracţiunilor săvîrşite de:

a) Preşedintele ţării;

b) deputaţi;

c) membri ai Guvernului;

d) judecători;

e) procurori;

f) persoanele care au statut de militar, menţionate la art.37 pct.1)-3);

g) ofiţeri de urmărire penală;

h) minori;

2) atentatelor la viaţa colaboratorilor poliţiei, ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor, judecătorilor sau a membrilor familiilor acestora, dacă atentatul este legat de activitatea acestora;

3) infracţiunilor săvîrşite de Procurorul General.

(2) Procurorul exercită urmărirea penală în privinţa infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii, prevăzute la art. 135-144 din Codul penal, şi infracţiunilor contra securităţii statului, prevăzute la art. 337-347 din Codul penal.

(3) Procurorul exercită conducerea acţiunilor de urmărire penală efectuate de organul de urmărire penală.

(4) Este competent să exercite urmărirea penală în cazurile prevăzute la alin.(1) şi să efectueze conducerea activităţii de urmărire penală procurorul de la procuratura de acelaşi nivel cu instanţa căreia, potrivit legii, îi revine judecarea cauzei în primă instanţă. Procurorul procuraturii ierarhic superioare poate să exercite urmărirea penală şi să efectueze conducerea acţiunilor de urmărire penală în aceste cazuri dacă aceasta este necesar în interesul urmăririi penale.

(5) Procurorul ierarhic superior poate să dispună, prin ordonanţă motivată, exercitarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute în alin.(1), de către procurorul din altă procuratură de acelaşi nivel.

(6) Procurorul General poate să dispună, prin ordonanţă motivată, exercitarea urmăririi penale, în cazurile menţionate la alin.(1), de către un procuror de la Procuratura Generală.

(7) Este competent să exercite urmărirea penală în cazul prevăzut la alin.(1) pct.3) procurorul ori grupul de procurori numiţi de Parlament, la propunerea Preşedintelui acestuia.

(8) În cazurile unor cauze complicate şi de mari proporţii, procurorul ierarhic superior celui de competenţa căruia este urmărirea penală poate dispune, prin ordonanţă motivată, urmărirea penală de un grup de procurori şi ofiţeri de urmărire penală, indicînd procurorul care va conduce acţiunile de urmărire penală.

(9) În caz de necesitate, procurorul, în scopul asigurării urmăririi complete şi obiective, poate exercita personal urmărirea penală sub toate aspectele în orice cauză penală.

(1) Organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art.262 este obligat să-şi verifice competenţa.

(2) Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua urmărirea penală, imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului competent.

(3) Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este inadmisibil. Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de procurorul care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de procurorul ierarhic superior.

(4) Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care urmărirea penală trebuie efectuată de un anumit organ de urmărire penală această urmărire să fie efectuată de un alt organ similar.

(5) În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe de urmărire penală, chestiunile legate de competenţă se soluţionează de procurorul ierarhic superior.

(6) În cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un organ de urmărire penală.

(7) Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul asigurării urmăririi complete şi obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin ordonanţă motivată , efectuarea urmăririi penale de către orice organ de urmărire penală, indiferent de competenţă.

În cazul în care organul de urmărire penală constată că urmărirea penală nu este de competenţa sa, el este obligat să efectueze acţiunile de urmărire penală ce nu suferă amînare. Procesele-verbale privind acţiunile efectuate în asemenea cazuri se anexează la cauza respectivă care se remite procurorului în conformitate cu prevederile art.271 alin.(2).

(1) Organele de constatare sînt:

a) poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor organe de constatare;

b) Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;

c) Serviciul Vamal -pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;

d) Serviciul de Informaţii şi Securitate -pentru infracţiuni ale căror prevenire şi contracarare îi sînt atribuite prin lege;

e) comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor militare - pentru infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum şi de persoanele supuse serviciului militar în timpul cantonamentelor; pentru infracţiuni săvîrşite de muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor Armate ale Republicii Moldova, legate de îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu, sau săvîrşite la locul de dislocare a unităţii, formaţiunii, instituţiei;

f) şefii instituţiilor penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile de detenţie, în timpul escortării sau în legătură cu punerea în executare a sentinţelor de condamnare; de asemenea şefii instituţiilor curative de specialitate - în cazurile referitoare la persoane cărora le sînt aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical;

g) comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvîrşite pe acestea în timp ce navele şi aeronave le pe care le comandă se află în afara porturilor şi aeroporturilor;

h) instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie - pentru infracţiuni de audienţă.

(2) Organele menţionate la alin. (1) au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele necesare pentru constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la ele declaraţii, să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni care nu suferă amînare, cu întocmirea proceselor-verbale în care se vor consemna acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.

(3) Actele de constatare întocmite conform prevederilor alin.(2), împreună cu mijloacele materiale de probă, se predau, în termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi Serviciului Vamal - organelor de urmărire penală corespunzătoare constituite conform legii în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare - procurorului, pentru începerea urmăririi penale.

(4) În cazul reţinerii persoanei de către organele de constatare specificate la alin. (1), cu excepţia organelor specificate la lit.g), actele de constatare, mijloacele materiale de probă şi persoana reţinută se predau organului de urmărire penală sau procurorului imediat, dar nu mai tîrziu de 3 ore de la momentul reţinerii de facto a acesteia.

(5) Comandanţii de nave şi aeronave transmit procurorului procesele-verbale privind acţiunile efectuate, mijloacele materiale de probă şi, după caz, persoana reţinută imediat după ancorarea navei ori aterizarea aeronavei pe teritoriul Republicii Moldova. În cazul în care escortarea în Republica Moldova a persoanei reţinute prezintă pericol pentru securitatea navei, aeronavei, echipajului sau pasagerilor acestora, comandanţii lor sînt în drept, în conformitate cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, să predea această persoană autorităţilor competente ale statului pe al căror teritoriu nava a ancorat sau aeronava a aterizat.

(1) Organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut în art. 262 şi 273 dispune, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale în cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvîrşită o infracţiune şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală, informînd despre aceasta persoana care a înaintat sesizarea sau organul respectiv.

(2) În cazul în care organul de urmărire penală se autosesizează în privinţa începerii urmăririi penale, el întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la infracţiunea depistată, apoi, prin ordonanţă, dispune începerea urmăririi penale.

(3) Ordonanţa de începere a urmăririi penale, emise de organul de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la data începerii urmăririi penale, se supun confirmării de către procurorul care efectuează conducerea activităţii de urmărire penală, prezentîndu-i-se totodată şi dosarul respectiv. Concomitent cu confirmarea pornirii urmăririi penale, procurorul fixează termenul de urmărire în cauza respectivă.

(4) Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile care împiedică pornirea urmăririi penale, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele întocmite cu propunerea de a nu porni urmărirea penală. Dacă procurorul consideră că nu sînt circumstanţe care împiedică urmărirea penală, el restituie actele, cu ordonanţa sa, organului menţionat pentru începerea urmăririi penale.

(5) În cazul în care procurorul refuză pornirea urmăririi penale, el confirmă faptul prin ordonanţă motivată şi anunţă despre aceasta persoana care a înaintat sesizarea. În cazul în care procurorul consideră că lipsesc temeiurile pentru a începe urmărirea penală, el nu va confirma ordonanţa de începere a urmăririi penale şi, prin ordonanţă , o va abroga, dacă nu au fost efectuate acţiuni procesuale, sau va dispune încetarea urmăririi penale în cazul în care astfel de acţiuni au fost efectuate.

(6) Ordonanţa de a refuza începerea urmăririi penale poate fi atacată, prin plîngere, în instanţa judecătorească, în condiţiile art. 313.

(7) Dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut circumstanţa pe care se baza propunerea de a refuza începerea urmăririi penale, procurorul ierarhic superior anulează ordonanţa şi dispune începerea urmăririi penale.

Urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, şi va fi încetată în cazurile în care:

1) nu există faptul infracţiunii;

2) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;

3) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică;

4) a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;

5) a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare;

6) lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art.276, numai în baza plîngerii acesteia;

7) în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;

8) în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii;

9) există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală.

(1) Urmărirea penală se porneşte numai în baza plîngerii prealabile a victimei în cazul infracţiunilor prevăzute în articolele: 152 alin.(1), 153, 155, 157, 161, 177, 179 alin.(1) şi (2), 185², 193, 194, 197 alin.(1), 198 alin.(1), 200, 202, 203, 204 alin.(1), 246¹, 274 din Codul penal, precum şi al furtului avutului proprietarului săvîrşit de minor, de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta. La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate în prezentul alineat, urmărirea penală încetează. Procedura în astfel de procese este generală.

(2) În cazul în care, în urma infracţiunii, au pătimit mai multe persoane, pornirea urmăririi penale se face chiar dacă plîngerea prealabilă se înaintează doar de către una din victime.

(3) Dacă la comiterea unei infracţiuni au participat mai mulţi făptuitori, chiar dacă plîngerea prealabilă a fost depusă numai în privinţa unuia din făptuitori, urmărirea penală se efectuează în privinţa tuturor făptuitorilor.

(4) Dacă victima care figurează într-un proces privitor la o infracţiune prevăzută în alin.(1), din cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitate, a stării de neputinţă sau a dependenţei faţă de bănuit sau din alte motive nu este în stare să-şi apere drepturile şi interesele legitime, procurorul porneşte urmărirea penală chiar dacă victima nu a depus plîngere.

(5) La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate în alin.(1), urmărirea penală încetează. împăcarea este personală şi produce efecte doar dacă intervine pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti.

(6) Pentru persoanele incapabile, împăcarea se poate face numai de reprezentanţii lor legali. Persoanele cu capacitate de exerciţiu limitată se pot împăca cu încuviinţarea reprezentanţilor lor legali. Împăcarea poate avea loc şi în cazul în care urmărirea penală a fost pornită de către procuror din oficiu.

(7) Împăcarea părţilor poate avea loc şi prin aplicarea medierii.

(1) Organul de urmărire penală este obligat să explice participanţilor la urmărirea penală drepturile şi obligaţiile lor şi despre aceasta se consemnează în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.

(2) Organul de urmărire penală este obligat să înmîneze bănuitului, învinuitului, victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor legali în scris, contra semnătură, informaţia despre drepturile de care dispun şi obligaţiile pe care le au în conformitate cu prevederile prezentului cod şi să dea explicaţii asupra tuturor acestor drepturi şi obligaţii.

Organul de urmărire penală este obligat să examineze cererile şi demersurile participanţilor la proces şi ale altor persoane interesate, în condiţiile art.246 şi 247.

(1) Organul de urmărire penală efectuează acţiunile de urmărire penală în strictă conformitate cu prevederile prezentului cod şi numai după pornirea urmăririi penale, cu excepţia acţiunilor prevăzute în art.118 (cercetare la faţa locului) şi în art.130 (percheziţia corporală sau ridicarea), care pot fi efectuate şi pînă la pornirea urmăririi.

(2) Orice acţiune de urmărire penală în incinta unei unităţi publice sau private se poate efectua doar cu consimţămîntul conducerii sau al proprietarului acestei unităţi ori cu autorizaţia procurorului, iar în cazurile prevăzute de prezentul cod - cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

(3) Cercetarea, percheziţia, ridicarea de obiecte şi alte acţiuni procesuale la domiciliu pot fi efectuate doar cu consimţămîntul persoanei domiciliate la adresa respectivă sau cu autorizaţia respectivă.

(4) În cazul infracţiunilor flagrante, consimţămîntul sau autorizaţia prevăzute la alin.(2) şi (3) nu sînt necesare, însă despre efectuarea acţiunilor respective este informat imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore, procurorul sau, după caz, judecătorul de instrucţie care urma să dea autorizaţia respectivă.

(5) Acţiunile de urmărire penală la sediile reprezentanţelor diplomatice şi instituţiilor asimilate acestora, precum şi în clădirile în care locuiesc membrii acestor reprezentanţe şi instituţii asimilate lor şi familiile lor, se pot efectua numai de către procuror şi numai la cererea sau cu consimţămîntul statului străin, exprimate de şeful reprezentant ei diplomatice ori de conducătorul instituţiei asimilate reprezentanţei diplomatice şi în prezenţa acestora. Consimţămîntul pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală în condiţiile prezentului alineat se cere prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova şi aceste acţiuni se efectuează în prezenţa unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova.

(1) Constituie conexitate a cauzelor penale cazurile specificate la art.42 alin. (3).

(2) Disjungerea unei cauze privitoare la participanţii la una sau la mai multe infracţiuni se admite în cazul în care împrejurările cauzei o cer şi această disjungere nu se va răsfrînge negativ asupra efectuării depline şi obiective a urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.

(3) La dispunerea conexării sau disjungerii cauzelor penale, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, emite ordonanţa respectivă.

(1) În cazul în care există suficiente probe că infracţiunea a fost săvîrşită de o anumită persoană, organul de urmărire penală întocmeşte un raport cu propunerea de a pune persoana respectivă sub învinuire. Raportul cu materialele cauzei se înaintează procurorului.

(2) În cazul în care organul de urmărire penală consideră că sînt întrunite condiţiile prevăzute

de lege pentru luarea măsurii preventive, el înaintează propuneri şi în această privinţă.

(1) Dacă, după examinarea raportului organului de urmărire penală şi a materialelor cauzei, procurorul consideră că probele acumulate sînt concludente şi suficiente, el emite o ordonanţă de punere sub învinuire a persoanei.

(2) Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să cuprindă: data şi locul întocmirii; de către cine a fost întocmită; numele, prenumele, ziua, luna, anul şi locul naşterii persoanei puse sub învinuire, precum şi alte date despre persoană care au importanţă juridică în cauză; formularea învinuirii cu indicarea datei, locului, mijloacelor şi modului de săvîrşire a infracţiunii şi consecinţele ei, caracterului vinei, motivelor şi semnelor calificative pentru încadrarea juridică a faptei, circumstanţelor în virtutea cărora infracţiunea nu a fost consumată în cazul pregătirii sau tentativei de infracţiune, menţiunea despre punerea persoanei respective sub învinuire în calitate de învinuit în această cauză conform articolului, alineatului şi literei articolului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă.

(3) În cazul în care învinuitul este tras la răspundere pentru săvîrşirea mai multor infracţiuni care urmează a fi încadrate juridic în baza diferitelor articole, alineate sau litere ale articolului din Codul penal, în ordonanţă se arată care anume infracţiuni au fost săvîrşite şi articolele, alineatele sau literele articolelor care prevăd răspunderea pentru aceste infracţiuni.

(1) Înaintarea acuzării învinuitului se va face de către procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai tîrziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit.

(2) Procurorul, după stabilirea identităţii învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa de punere sub învinuire şi îi explică conţinutul ei. Aceste acţiuni se atestă cu semnăturile procurorului, învinuitului, avocatului şi ale altor persoane care participă la această acţiune procesuală, aplicate pe ordonanţa de punere sub învinuire, indicîndu-se data şi ora punerii sub învinuire.

(3) După înaintarea acuzării, procurorul îi va explica învinuitului drepturile şi obligaţiile acestuia prevăzute în art.66. Învinuitului i se înmînează copia de pe ordonanţa de punere sub învinuire şi informaţia în scris privind drepturile şi obligaţiile lui. Acţiunile nominalizate, de asemenea, se consemnează în ordonanţa de punere sub învinuire în modul prevăzut în alin.(2).

(4) Învinuitul este audiat în aceeaşi zi în condiţiile prevăzute în art.104.

(1) Dacă, în cursul urmăririi penale, apar temeiuri pentru schimbarea sau completarea acuzării înaintate învinuitului, procurorul este obligat să înainteze învinuitului o nouă acuzare sau să o completeze pe cea anterioară în conformitate cu prevederile articolelor respective din prezentul cod.

(2) Dacă, în cursul urmăririi penale, învinuirea înaintată nu s-a confirmat într-o anumită parte a ei, procurorul dispune scoaterea persoanei de sub urmărirea penală în privinţa acestui capăt de învinuire.

(1) Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală are loc în cazul în care se constată că fapta nu a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit, în cazurile prevăzute în art.275 pct.1)-3), precum şi dacă există cel puţin una din cauzele, prevăzute în art.35 din Codul penal, care înlătură caracterul penal al faptei.

(2) Persoana poate fi scoasă de sub urmărirea penală integral sau numai cu privire la un capăt de învinuire.

(3) Procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, în cazul în care constată temeiurile prevăzute în alin.(1) şi (2), prin ordonanţă motivată, dispune scoaterea persoanei de sub urmărirea penală.

(4) Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală se face conform prevederilor din prezentul cod care reglementează încetarea urmăririi penale, ce se aplică în mod corespunzător.

(5) În cazul în care procurorul dispune scoaterea persoanei de sub urmărire, el restituie dosarul organului de urmărire penală, cu indicaţia de a continua urmărirea penală, fixînd termenul efectuării acesteia.

(1) Încetarea urmăririi penale are loc în cazurile prevăzute în art.275, precum şi în cazul în care se constată că:

1) plîngerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată sau părţile s-au împăcat - în cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza plîngerii prealabile sau legea penală permite împăcarea;

2) există cel puţin una dintre cauzele sau unul dintre cazurile prevăzute la art.35 şi 53 din Codul penal;

3) persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală;

4) persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este necesară aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical;

5) există o hotărîre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri.

(2) În cazurile în care fapta bănuitului, învinuitului constituie o contravenţie administrativă, urmărirea penală încetează.

(3) Încetarea urmăririi penale are loc în orice moment al urmăririi penale, dacă se constată existenţa temeiurilor prevăzute în alin. (1) şi (2), şi poate fi aplicată numai în privinţa unei persoane sau în privinţa unei din fapte.

(4) Încetarea urmăririi penale se dispune de către procuror prin ordonanţă din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală. În cazul în care fapta constituie o contravenţie administrativă sau în cazul liberării de răspundere penală a persoanei, cu tragerea la răspundere administrativă, procurorul aplică sancţiunea contravenţională, cu excepţia arestului contravenţional. Dacă aplicarea sancţiunii contravenţionale nu este de competenţa procurorului, cauza se trimite spre examinare judecătorului de instrucţie.

(5) Ordonanţa de încetare a urmăririi penale trebuie să cuprindă, pe lîngă elementele prevăzute în art.255, date privind persoana şi fapta la care se referă încetarea, precum şi temeiurile de fapt şi de drept pe baza cărora se dispune încetarea.

(6) La încetarea urmăririi penale, procurorul, dacă este cazul, ia totodată măsurile necesare pentru:

1) revocarea măsurii preventive şi a altor măsuri procesuale în modul prevăzut de lege;

2) restituirea cauţiunii în cazurile şi în modul prevăzute de lege;

3) aplicarea măsurilor de siguranţă;

4) încasarea cheltuielilor judiciare.

(6¹) Încetarea urmăririi penale şi liberarea persoanei de răspundere penală nu pot avea loc contrar voinţei acesteia.

(7) Copia de pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale se înmînează persoanelor interesate, explicîndu-li-se modul şi termenul de atac.

(8) Procurorul, dacă constată că nu este cazul să dispună încetarea urmăririi sau dacă a dispus încetarea parţial, restituie dosarul organului de urmărire penală, cu indicaţia de a continua urmărirea şi cu indicarea termenului pentru efectuarea acesteia.

(1) În cazul în care în cauză nu există învinuit şi a intervenit una din circumstanţele prevăzute la art.275 alin.(1) pct.1)-3), procurorul, din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, dispune clasarea cauzei penale.

(2) Copia de pe ordonanţa de clasarea cauzei penale se înmînează persoanelor interesate, explicîndu-li-se modul şi termenul de atac.

(1) Reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărire se dispune de către procurorul ierarhic superior prin ordonanţă dacă, ulterior, se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut circumstanţa pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire.

(2) Reluarea urmăririi penale poate fi dispusă şi de către judecătorul de instrucţie în cazul admiterii plîngerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare a urmăririi penale ori de clasarea cauzei penale sau de scoatere a persoanei de sub urmărire.

(3) În cazul reluării urmăririi penale în condiţiile prezentului articol, dacă, pe baza datelor din dosar, procurorul consideră necesar luarea unei măsuri preventive sau unei măsuri asiguratorii, el dispune luarea măsurii necesare sau, după caz, face propunerile respective judecătorului de instrucţie.

(4) În cazurile în care ordonanţele de încetare a urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau de scoatere a persoanei de sub urmărire au fost adoptate legal, reluarea urmăririi penale poate avea loc numai dacă apar fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente au afectat hotărîrea respectivă. În cazul descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai tîrziu de un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei sau scoatere a persoanei de sub urmărire.

(1) Urmărirea penală se suspendă în cazurile în care există unul din următoarele temeiuri care împiedică continuarea şi terminarea ei:

1) învinuitul a dispărut, sustrăgîndu-se de la urmărirea penală sau judecată, ori locul aflării lui nu este stabilit;

2) nu este identificată persoana care poate fi pusă sub învinuire;

3) în caz de refuz privind lipsirea persoanei de imunitate sau în caz de refuz de extrădare a persoanei de către un stat străin, dacă urmărirea penală nu poate fi terminată în lipsa acestei persoane;

4) învinuitul s-a îmbolnăvit de o boală psihică sau de o altă boală gravă, care îl împiedică sa ia parte la procesul penal, atestată printr-o concluzie medico-legală a unei instituţii medicale de stat.

(2) În cazul în care se constată unul din temeiurile specificate la alin. (1), organul de urmărire penală înaintează procurorului propunerile sale împreună cu dosarul. Procurorul va dispune, printr-o ordonanţă motivată, suspendarea urmăririi penale.

(3) Dacă în cauză sînt puse sub învinuire două sau mai multe persoane, iar temeiurile pentru suspendarea urmăririi penale nu se referă la toţi învinuiţii, procurorul este în drept să disjungă cauza într-o procedură separată şi să suspende urmărirea penală în privinţa unor învinuiţi sau să suspende urmărirea în întreaga cauză penală, în cazul în care urmărirea penală nu poate fi continuată fără participarea tuturor învinuiţilor.

(4) Înainte de a suspenda urmărirea penală, trebuie îndeplinite toate acţiunile de urmărire penală a căror efectuare este posibilă în lipsa învinuitului, luate toate măsurile pentru descoperirea lui, precum şi pentru identificarea persoanei care a săvîrşit infracţiunea.

(1) Despre suspendarea urmăririi penale, organul de urmărire penală este obligat să anunţe în scris partea vătămată, reprezentantul ei legal, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor şi să le explice dreptul de a contesta ordonanţa de suspendare a urmăririi penale la judecătorul de instrucţie. în cazurile de suspendare a urmăririi penale în temeiul art.287¹ alin.(1) pct.3) şi 4), despre aceasta sînt informaţi, de asemenea, învinuitul şi apărătorul lui.

(2) După suspendarea urmăririi penale, în cazul prevăzut la art.287¹ alin.(1) pct.2), organul de urmărire penală este obligat să ia măsuri, atît direct, cît şi prin intermediul altor organe care exercită activitate operativă de investigaţii, în vederea identificării persoanei care poate să fie pusă sub învinuire. Procurorul, în mod periodic, dar nu mai rar decît o dată la 6 luni, va verifica măsurile de căutare pentru identificarea persoanei.

(3) În cazul în care urmărirea penală este suspendată, în cauza penală nu se admite efectuarea acţiunilor de urmărire penală.

(1) Urmărirea penală poate fi reluată, printr-o ordonanţă motivată, de către procuror, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, după ce au dispărut motivele suspendării sau a devenit necesară efectuarea unor acţiuni de urmărire penală, stabilindu-se şi termenul urmăririi penale.

(2) Despre reluarea urmăririi penale se comunică învinuitului, apărătorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile sau reprezentanţilor lor.

(1) În cazul în care nu se cunoaşte locul unde se află persoana pusă sub învinuire, precum şi în cazul în care învinuitul, după înaintarea învinuirii, se ascunde de organul de urmărire penală, acesta înaintează procurorului propunere pentru dispunerea investigaţiilor în vederea găsirii învinuitului.

(2) Procurorul, în baza propunerii organului de urmărire penală, după ce a studiat-o, sau din oficiu, dispune, prin ordonanţă motivată, căutarea învinuitului. în ordonanţă se va indica toată informaţia cunoscută privitor la persoana învinuitului care urmează să fie căutat. Căutarea învinuitului poate fi dispusă atît în cadrul exercitării urmăririi penale, cît şi concomitent cu suspendarea ei.

(3) Dacă există temeiuri pentru aplicarea faţă de învinuit a măsurii preventive procurorul, în ordonanţă, dispune totodată aplicarea măsurii preventive în condiţiile prezentului cod.

(4) Investigaţiile în vederea găsirii învinuitului se efectuează de către organele abilitate prin lege cu asemenea atribuţii. Procurorul care dispune efectuarea investigaţiilor în vederea găsirii învinuitului conduce această activitate şi verifică periodic desfăşurarea ei.

(1) Constatînd că probele administrate sînt concludente şi suficiente pentru a termina urmărirea penală, organul de urmărire penală înaintează procurorului dosarul însoţit de un raport, în care consemnează rezultatul urmăririi, cu propunerea de a dispune una din soluţiile prevăzute în art.291.

(2) Raportul trebuie să cuprindă fapta care a servit temei pentru pornirea urmăririi penale, informaţii cu privire la persoana învinuitului, încadrarea juridică a faptei şi probele administrate.

(3) În cazul în care urmărirea penală în aceeaşi cauză se efectuează în privinţa mai multor fapte şi mai multor persoane, raportul va cuprinde menţiunile indicate în alin.(2) în privinţa tuturor faptelor şi tuturor persoanelor. Totodată, raportul va cuprinde informaţia în privinţa cărei fapte sau persoane s-a încetat urmărirea, s-a dispus scoaterea persoanei de sub urmărire, dacă acestea au avut loc.

(4) Raportul, de asemenea, va cuprinde informaţii despre:

1) corpurile delicte şi măsurile luate în privinţa lor, precum şi locul unde se află ele;

2) măsurile asiguratorii luate în cursul urmăririi penale;

3) cheltuielile judiciare;

4) măsurile preventive aplicate.

(1) Procurorul, în termen de cel mult 10 zile de la primirea dosarului trimis de organul de urmărire penală, verifică materialele dosarului şi acţiunile procesuale efectuate, pronunţînduse asupra acestora. Dacă procurorul constată probe obţinute contrar prevederilor prezentului cod şi cu încălcarea drepturilor bănuitului, învinuitului, prin ordonanţă motivată, aprobată de procurorul ierarhic superior, exclude aceste probe din materialele dosarului. Probele excluse din dosar se păstrează în condiţiile art.211 alin.(2).

(2) Cauzele în care sînt persoane arestate sau minori se soluţionează de urgenţă şi cu prioritate.

Dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile prezentului cod privind urmărirea penală, că urmărirea penală este completă, că există probe suficiente şi legal administrate, el dispune una din următoarele soluţii:

1) atunci cînd din materialele cauzei rezultă că fapta există, că a fost constatat făptuitorul şi că acesta poartă răspundere penală:

a) pune sub învinuire făptuitorul conform prevederilor art.281 şi 282, dacă acesta nu a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, apoi întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată;

b) dacă făptuitorul a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată;

2) prin ordonanţă motivată, dispune încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire.

(1) Dacă procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale la desfăşurarea urmăririi, el restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală sau trimite cauza organului competent ori altui organ, conform dispoziţiilor art.271, pentru completarea urmăririi penale sau, după caz, eliminarea încălcărilor comise ale dispoziţiilor legale. Dacă completarea urmăririi penale sau eliminarea încălcărilor comise este necesară doar cu privire la unele fapte sau la unii învinuiţi, iar disjungerea este imposibilă, procurorul dispune restituirea întregii cauze pentru efectuarea acestor acţiuni.

(2) Restituirea sau trimiterea cauzei se face prin ordonanţă în care, pe lîngă elementele prevăzute în art.255, se indică acţiunile procesuale, care trebuie efectuate sau refăcute, ale faptelor şi circumstanţelor ce urmează a fi constatate, mijloacele de probă ce vor fi utilizate şi se dispune termenul pentru urmărire.

(3) În cazul în care procurorul restituie cauza sau o trimite altui organ de urmărire penală, el este obligat să se pronunţe, în modul prevăzut de lege, asupra măsurilor preventive şi a altor măsuri procesuale de constrîngere.

(1) După verificarea de către procuror a materialelor cauzei şi adoptarea uneia din soluţiile prevăzute în art.291, procurorul aduce la cunoştinţă învinuitului, reprezentantului lui legal, apărătorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor despre terminarea urmăririi penale, locul şi termenul în care ei pot lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale. Părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor li se prezintă pentru a lua cunoştinţă doar materialele referitoare la acţiunea civilă la care sînt parte.

(2) Materialele urmăririi penale se aduc la cunoştinţa învinuitului arestat în prezenţa apărătorului lui, iar la cererea învinuitului - fiecăruia dintre ei, în mod separat.

(3) Pentru a se lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale, ele se prezintă cusute în dosar, numerotate şi înscrise în borderou. La cererea părţilor, vor fi prezentate şi corpurile delicte, vor fi reproduse înregistrările audio şi video, cu excepţia cazurilor prevăzute în art.110. Dacă dosarul penal are mai multe volume, acestea se prezintă concomitent pentru a se lua cunoştinţă de materialele respective ca persoana care ia cunoştinţă de ele să poată reveni la oricare din aceste volume de mai multe ori. Pentru a se lua cunoştinţă de dosarele voluminoase, procurorul, printr-o ordonanţă, poate întocmi un grafic, coordonat cu apărătorul, prin care stabileşte data şi numărul volumelor pentru studiere.

(4) Termenul pentru a se lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale nu poate fi limitat, însă în cazul în care persoana care ia cunoştinţă de materiale abuzează de situaţia sa, procurorul fixează modul şi termenul acestei acţiuni, reieşind din volumul dosarului.

(5) În scopul asigurării păstrării secretului de stat, comercial sau a unui alt secret ocrotit de lege, precum şi în scopul asigurării protecţiei vieţii, integrităţii corporale şi libertăţii martorului şi a altor persoane, judecătorul de instrucţie, conform demersului procurorului, poate limita dreptul persoanelor menţionate la alin. (1) de a lua cunoştinţă de materialele sau datele privind identitatea acestora. Demersul se examinează în condiţii de confidenţialitate, conform art. 305.

(6) După ce au luat cunoştinţă de materialele urmăririi penale, persoanele menţionate în alin.(1) pot formula cereri noi în legătură cu urmărirea penală, care se soluţionează conform prevederilor art.245-247.

(1) Despre prezentarea materialelor de urmărire penală se întocmeşte proces-verbal în care, afară de menţiunile prevăzute în art.260, se indică numărul de volume şi numărul de foi în fiecare volum al dosarului de care s-a luat cunoştinţă, corpurile delicte, înregistrările audio şi video reproduse. în procesul-verbal se indică data, ora şi minutele începutului şi sfîrşitului luării de cunoştinţă de dosar pentru fiecare zi.

(2) În procesul-verbal se consemnează cererile şi declaraţiile înaintate la desfăşurarea acestei acţiuni, iar cererile scrise se anexează la procesul-verbal şi despre aceasta în el se face menţiune.

(3) Despre informarea fiecărei persoane menţionate în art.293 alin.(1) se întocmeşte proces-verbal separat. În cazul în care învinuitul ia cunoştinţă de materialele cauzei în prezenţa apărătorului său, se întocmeşte un proces-verbal unic.

(1) Cererile înaintate după ce s-a luat cunoştinţă de materialele urmăririi penale se examinează de către procuror imediat, prin ordonanţă motivată se dispune admiterea sau respingerea lor şi, în termen de 24 de ore, se aduc la cunoştinţă persoanelor care le-au înaintat.

(2) În cazul în care procurorul dispune admiterea cererilor, dispune, totodată, în cazurile necesare, şi completarea urmăririi penale, indicînd acţiunile suplimentare care vor fi efectuate, şi, după caz, transmite dosarul organului de urmărire penală pentru executare, cu stabilirea termenului executării.

(3) După completarea urmăririi penale, materialele suplimentare de urmărire penală se prezintă în modul prevăzut în art.293.

(4) Respingerea de către procuror a cererii sau a demersului nu privează persoana care le-a înaintat de dreptul de a le înainta ulterior în instanţa judecătorească.

(1) După prezentarea materialelor de urmărire penală, procurorul, cu excepţia cazurilor stipulate la art. 516 alin. (1), întocmeşte rechizitoriul într-un termen ce nu va depăşi 3 zile, iar în cazurile complicate şi voluminoase - într-un termen ce nu va depăşi 10 zile.

(2) Rechizitoriul se compune din două părţi: expunerea şi dispozitivul. Expunerea cuprinde informaţii despre fapta şi persoana în privinţa căreia s-a efectuat urmărirea penală, analiza probelor care confirmă fapta şi vinovăţia învinuitului, argumentele invocate de învinuit în apărarea sa şi rezultatele verificării acestor argumente, circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea învinuitului, precum şi temeiurile pentru liberarea de răspundere penală conform prevederilor art.53 din Codul penal dacă constată asemenea temeiuri. Dispozitivul cuprinde date cu privire la persoana învinuitului şi formularea învinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridică a acţiunilor lui şi menţiunea despre trimiterea dosarului în instanţa judecătorească competentă.

(3) Rechizitoriul se semnează de procurorul care 1-a întocmit, indicîndu-se locul şi data întocmirii lui.

(4) La rechizitoriu se anexează o informaţie cu privire la durata urmăririi penale, măsurile preventive aplicate, durata arestării preventive, corpurile delicte şi locul lor de păstrare, acţiunea civilă, măsurile de ocrotire, alte măsuri procesuale, precum şi cheltuielile judiciare.

(5) Copia de pe rechizitoriu se înmînează sub recipisă învinuitului şi reprezentantului lui legal. Despre aceasta se face menţiune în informaţia anexată la rechizitoriu.

(6) Învinuitul poate prezenta în scris referinţă la rechizitoriu, care se anexează la dosar.

Primind dosarul pentru confirmarea rechizitoriului, procurorul ierarhic superior este obligat să verifice:

1) existenţa faptei imputate învinuitului şi dacă această faptă constituie o infracţiune;

2) dacă nu există vreuna din împrejurările care impun încetarea procesului penal;

3) dacă urmărirea penală a fost efectuată sub toate aspectele, complet şi obiectiv;

4) dacă învinuirea este confirmată de probele din dosar;

5) dacă învinuirea a fost înaintată pentru toate infracţiunile, stabilite prin urmărirea penală în sarcina învinuitului;

6) dacă au fost puse sub învinuire toate persoanele care s-au dovedit să fi săvîrşit infracţiunea;

7) dacă legea penală a fost aplicată just faptelor săvîrşite de învinuit;

8) dacă rechizitoriul a fost întocmit în conformitate cu dispoziţiile prezentului cod;

9) dacă măsura preventivă aplicată a fost aleasă just;

10) dacă s-au luat măsuri pentru asigurarea acţiunii civile şi a unei eventuale confiscări a averii;

11) dacă s-au clarificat cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii şi dacă s-au luat măsuri pentru înlăturarea lor;

12) dacă, în cadrul urmăririi penale, au fost respectate toate celelalte prevederi ale prezentului cod.

(1) Procurorul ierarhic superior este obligat, în termen de cel mult 5 zile, să examineze cauza primită şi să adopte în privinţa ei una din următoarele hotărîri:

1) să confirme, prin rezoluţia sa, rechizitoriul dacă constată că există temeiuri pentru a trimite cauza instanţei de judecată;

2) să reia urmărirea penală şi să restituie cauza persoanei care a efectuat urmărirea penală, cu indicaţiile scrise în vederea efectuării unei urmăriri penale suplimentare;

3) să dispună încetarea urmăririi penale printr-o ordonanţă motivată;

4) să restituie cauza procurorului ierarhic inferior pentru refacerea rechizitoriului dacă acesta nu a fost întocmit în condiţiile art.296.

(2) Dacă nu este de acord cu rechizitoriul, procurorul ierarhic superior întocmeşte un rechizitoriu nou, cel întocmit anterior fiind eliminat din dosar şi restituit procurorului care l-a întocmit, cu indicarea greşelilor constatate.

(3) Procurorul ierarhic superior are dreptul de a revoca sau modifica măsura preventivă aleasă anterior sau de a alege măsura preventivă dacă ea nu a fost aleasă, cu excepţia măsurilor date în competenţa exclusivă a judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată. Procurorul ierarhic superior are dreptul de a modifica lista persoanelor care urmează a fi citate în şedinţa judiciară.

(4) Procurorul ierarhic superior are dreptul, prin ordonanţa sa, să scoată din rechizitoriu anumite capete de învinuire şi, de asemenea, să aplice legea privind infracţiunea mai uşoară. În aceste cazuri, se întocmeşte, dacă este necesar, un rechizitoriu nou.

(5) Dacă trebuie să schimbe învinuirea într-una mai gravă sau într-una care, prin împrejurările ei, de fapt, se deosebeşte esenţial de învinuirea iniţială, procurorul ierarhic superior restituie cauza procurorului care a condus sau a exercitat urmărirea penală, pentru a se înainta noua învinuire.

(1) Cauza se trimite în judecată de către procurorul care a întocmit rechizitoriul.

(2) În cazul în care învinuitul se abţine de a se prezenta pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei şi a primi rechizitoriul, procurorul trimite cauza în judecată fără efectuarea acestor acţiuni procesuale, dar cu anexarea la dosar a probelor care confirmă abţinerea învinuitului, iar în cazul sustragerii - şi a informaţiei despre măsurile luate pentru căutarea acestuia, dacă judecarea cauzei este posibilă în lipsa învinuitului.

(3) În situaţia prevăzută în alin.(2), copia de pe rechizitoriu se înmînează, în mod obligatoriu, apărătorului învinuitului şi reprezentantului lui legal, cărora li se prezintă şi materialele cauzei pentru a lua cunoştinţă de ele.

(4) Toate cererile, plîngerile şi demersurile înaintate după trimiterea cauzei în judecată se soluţionează de către instanţa care judecă cauza.

(5) În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau arest la domiciliu, procurorul va trimite cauza în judecată cu cel puţin 10 zile pînă la expirarea termenului de arest stabilit.

(1) Împotriva acţiunilor şi inacţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii poate înainta plîngere bănuitul, învinuitul, reprezentantul lor legal, apărătorul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora, precum şi alte persoane drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost lezate de către aceste organe.

(2) Plîngerile împotriva acţiunilor şi inacţiunilor organului de urmărire penală şi ale organ ului care exercită activitate operativă de investigaţii se adresează procurorului care conduce urmărirea penală. În cazul în care plîngerea se referă la procurorul care conduce urmărirea penală sau exercită nemijlocit urmărirea penală în cauza respectivă, acesta este obligat să înainteze plîngerea depusă, însoţită de expli caţiile lui, în termen de pînă la 24 de ore, procurorului ierarhic superior.

(3) Plîngerea depusă în condiţiile prezentului articol nu suspendă executarea acţiunii atacate dacă persoana care efectuează urmărirea penală sau activitate operativă de investigaţii nu consideră aceasta necesar.

(4) Orice declaraţie, plîngere sau alte circumstanţe ce oferă temei de a presupune că persoana a fost supusă acţiunilor de tortură, tratament inuman sau degradant urmează a fi examinate de către procuror, în modul prevăzut la art. 274, în procedură separată.

(1) Procurorul, în termen de pînă la 72 de ore de la primirea plîngerii, este obligat să o examineze şi să comunice decizia sa persoanei care a depus plîngerea.

(2) În cazul în care plîngerea se respinge, procurorul, prin ordonanţă, urmează să expună motivele pentru care o consideră neîntemeiată, explicînd, totodată, modalitatea contestării hotărîrii sale la judecătorul de instrucţie.

(1) În cazul în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, persoanele menţionate la art.298 alin. (1) pot înainta, împotriva acţiunilor acestuia, plîngeri procurorului ierarhic superior.

(2) Plîngerea se examinează de către procurorul ierarhic superior în termenul şi în condiţiile prevăzute la art.299.

(1) Judecătorul de instrucţie examinează demersurile procurorului privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii şi de aplicare a măsurilor procesuale de constrîngere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei.

(2) Judecătorul de instrucţie examinează plîngerile împotriva actelor ilegale ale organelor de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate operativă de investigaţii dacă persoana nu este de acord cu rezultatul examinării plîngerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plîngerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege.

(3) Judecătorul de instrucţie examinează plîngerile împotriva acţiunilor ilegale ale procurorului care nemijlocit exercită acţiuni de urmărire penală dacă persoana nu este de acord cu rezultatul examinării plîngerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plîngerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege.

(4) Demersurile şi plîngerile înaintate conform prevederilor alin.(1)-(3) se examinează de către judecătorul de instrucţie la locul efectuării urmăririi penale sau a măsurii operative de investigaţii.

(1) Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează acţiunile de urmărire penală legate de limitarea inviolabilităţii persoanei, domiciliului, limitarea secretului corespondenţei, convorbirilor telefonice, comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări, precum şi alte acţiuni prevăzute de lege.

(2) Acţiunile de urmărire penală sub formă de percheziţie, cercetare la faţa locului în domiciliu şi punerea bunurilor sub sechestru în urma percheziţiei pot fi efectuate, ca excepţie, fără autorizarea judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului, în cazurile infracţiunilor flagrante, precum şi în cazurile ce nu permit amînare. Judecătorul de instrucţie trebuie să fie informat despre efectuarea acestor acţiuni de urmărire penală în termen de 24 de ore, iar în scop de control, i se prezintă materialele cauzei penale în care sînt argumentate acţiunile de urmărire penală efectuate. În cazul în care sînt temeiuri suficiente, judecătorul de instrucţie, prin încheiere motivată, declară acţiunea de urmărire penală legală sau, după caz, ilegală.

(3) În caz de neîndeplinirea cerinţelor legitime ale organului de urmărire penală, efectuarea silită a examinării corporale, internarea persoanei într-o instituţie medicală pentru efectuarea expertizei, luarea de probe pentru cercetare comparativă se face cu autorizarea judecătorului de instrucţie.

(1) Cu autorizarea judecătorului de instrucţie pot fi aplicate măsuri procesuale de constrîngere, şi anume:

1) amînarea înştiinţării rudelor despre reţinerea persoanei pînă la 12 ore;

2) aplicarea amenzii judiciare;

3) punerea bunurilor sub sechestru; precum şi

4) alte măsuri prevăzute de prezentul cod.

(2) Hotărîrea judecătorului de instrucţie referitoare la autorizarea măsurilor procesuale de constrîngere poate fi atacată cu recurs de către părţi în instanţa ierarhic superioară în termen de 3 zile. Recursul se examinează în condiţiile art.311 şi 312.

(1) Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează măsurile operative de investigaţii legate de limitarea inviolabilităţii vieţii private a persoanei, pătrunderea în încăpere contrar voinţei persoanelor care locuiesc în ea.

(2) Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează următoarele măsuri operative de investigaţii:

1) cercetarea domiciliului şi instalarea în el a aparatelor audio şi video, de fotografiat, de filmat etc.;

2) supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice;

3) interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri;

4) controlul comunicărilor telegrafice şi a altor convorbiri;

5) culegerea informaţiei de la instituţiile de telecomunicaţii.

(1) Temei pentru a începe procedura autorizării efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau aplicării măsurilor procesuale de constrîngere îl constituie ordonanţa motivată a organului învestit cu astfel de împuterniciri, în conformitate cu prezentul cod sau cu Legea privind activitatea operativă de investigaţii şi cu demersul procurorului, prin care se solicită acordul pentru efectuarea acţiunilor respective.

(2) În partea descriptivă a ordonanţei se descrie fapta incriminată, indicîndu-se locul, timpul, modul săvîrşirii acesteia, forma vinovăţiei, consecinţele infracţiunii, pe baza cărora se stabilesc acţiunile de urmărire penală sau măsurile operative de investigaţii necesare pentru a fi efectuate, rezultatele care trebuie să fie obţinute în urma efectuării acestor măsuri, termenul de efectuare a acţiunilor respective, locul efectuării, responsabilii de executare, metodele de fixare a rezultatelor şi alte date ce au importanţă pentru adoptarea de către judecătorul de instrucţie a unei hotărîri legale şi întemeiate. La ordonanţă se anexează materialele ce confirmă necesitatea efectuării acestor acţiuni.

(1) Demersul referitor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau la aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere se examinează de către judecătorul de instrucţie în şedinţă închisă, cu participarea procurorului şi, după caz, a reprezentantului organului care exercită activitatea operativă de investigaţii.

(2) La şedinţa de judecată participă persoana internată în instituţia medicală, dacă starea sănătăţii îi permite să participe, persoana în privinţa căreia se soluţionează chestiunea referitoare la măsurile procesuale de constrîngere, cu excepţia cazului de punere a sechestrului, apărătorul, reprezentanţii legali şi reprezentanţii persoanelor menţionate, în condiţiile prezentului cod. În acest caz se întocmeşte un proces-verbal.

(3) Demersul referitor la efectuarea cercetării operative a încăperii, interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri trebuie să fie examinat de către judecătorul de instrucţie imediat, dar nu mai tîrziu de 4 ore de la primirea demersului.

(4) În termenul fixat, judecătorul de instrucţie deschide şedinţa de judecată, anunţă care demers va fi examinat şi verifică împuternicirile participanţilor la proces.

(5) Procurorul care a înaintat demersul argumentează motivele şi răspunde la întrebările judecătorului de instrucţie şi ale participanţilor la proces.

(6) Dacă în şedinţă participă persoane interesele cărora sînt vizate în demers sau apărătorii şi reprezentanţii lor, acestora li se oferă posibilitatea de a da explicaţii şi de a lua cunoştinţă de toate materialele prezentate la examinarea demersului.

(7) După efectuarea controlului temeiniciei demersului, judecătorul de instrucţie, prin încheiere, autorizează efectuarea acţiunii de urmărire penală ori a măsurii operative de investigaţii ori aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere, sau respinge demersul.

(8) Încheierea judecătorului de instrucţie, adoptată în condiţiile prezentului articol, este definitivă, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul cod.

În încheierea judecătorească privind efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau privind aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere se va indica: data şi locul întocmirii ei, numele şi prenumele judecătorului de instrucţie, persoana cu funcţie de răspundere şi organul care a înaintat demersul, organul care efectuează acţiuni de urmărire penală, măsurile operative de investigaţii sau aplică măsurile procesuale de constrîngere, cu indicarea scopului efectuării acestor acţiuni sau măsuri şi a persoanei la care se referă ele, precum şi menţiunea despre autorizarea acţiunii sau respingerea ei, termenul pentru care este autorizată acţiunea, persoana cu funcţie de răspundere sau organul abilitat de a executa încheierea, semnătura judecătorului de instrucţie certificată cu ştampila instanţei judecătoreşti.

(1) Constatînd necesitatea de a alege în privinţa bănuitului măsura arestării preventive sau a arestării la domiciliu, procurorul, din oficiu sau la propunerea ofiţerului de urmărire penală, înaintează în instanţa judecătorească un demers privind alegerea măsurii preventive. în demers vor fi indicate motivul şi temeiul în virtutea cărora a apărut necesitatea de a aplica bănuitului măsura arestării preventive sau a arestării la domiciliu. La demers se anexează materialele care confirmă temeinicia acestuia.

(2) Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu se examinează fără întîrziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţă închisă, cu participarea procurorului, apărătorului şi a bănuitului. Prezentînd demersul în judecată, procurorul asigură participarea la şedinţa de judecată a bănuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al bănuitului. În cazul neprezentării apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură bănuitul cu apărător din oficiu.

(3) La deschiderea şedinţei, judecătorul de instrucţie anunţă demersul care va fi examinat, apoi procurorul argumentează demersul, după aceasta sînt audiate celelalte persoane prezente la şedinţă.

(4) În urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată privind aplicarea faţă de bănuit a măsurii arestării preventive ori a arestării la domiciliu sau respinge demersul. În baza încheierii, judecătorul de instrucţie eliberează un mandat de arestare care se înmînează procurorului şi bănuitului şi care se execută imediat.

(5) Termenul ţinerii în stare de arest a bănuitului nu va depăşi 10 zile.

(6) Judecătorul de instrucţie este în drept să soluţioneze chestiunea cu privire la necesitatea alegerii unei măsuri preventive mai uşoare. În cazul adoptării hotărîrii privind liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune, bănuitul este ţinut sub arest pînă ce cauţiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul depozitar al procuraturii, însă termenul de ţinere a lui în stare de arest nu va depăşi 10 zile.

(1) Constatînd necesitatea de a alege în privinţa învinuitului măsura arestării preventive sau arestării la domiciliu sau de a prelungi durata ţinerii sub arest, procurorul înaintează în instanţa judecătorească un demers privind alegerea măsurii preventive sau prelungirea duratei arestării învinuitului. În demers vor fi indicate motivul şi temeiul în virtutea cărora a apărut necesitatea de a aplica învinuitului măsura arestării preventive, a arestării la domiciliu sau prelungirea duratei arestării. La demers se anexează materialele care confirmă temeinicia acestuia.

(2) Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu se examinează fără întîrziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţă închisă, cu participarea procurorului, apărătorului, învinuitului, cu excepţia cazului în care învinuitul se eschivează de a participa la judecată la locul efectuării urmăririi penale sau la locul reţinerii persoanei, precum şi a reprezentantului legal al acestuia. Prezentînd demersul în judecată, procurorul asigură participarea la şedinţa de judecată a învinuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al învinuitului. În cazul neprezentării apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură învinuitul cu apărător din oficiu.

(3) La deschiderea şedinţei, judecătorul de instrucţie anunţă demersul care va fi examinat, apoi procurorul argumentează demersul, după aceasta sînt audiate alte persoane prezente la şedinţă.

(4) În urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată privind aplicarea faţă de învinuit a măsurii arestării preventive ori a arestării la domiciliu sau respinge demersul. În baza încheierii, judecătorul eliberează un mandat de arestare care se înmînează procurorului şi învinuitului şi care se execută imediat.

(5) Adresarea repetată cu demers privind aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu în privinţa aceleiaşi persoane în aceeaşi cauză, după respingerea demersului precedent, se admite numai dacă apar circumstanţe noi ce servesc temei pentru aplicarea faţă de învinuit a măsurii de arestare preventivă sau a arestării la domiciliu.

(6) Judecătorul de instrucţie este în drept să soluţioneze chestiunea cu privire la necesitatea alegerii unei măsuri preventive mai uşoare. În cazul pronunţării hotărîrii privind liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune, învinuitul este ţinut sub arest pînă cînd cauţiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul de depozit al procuraturii.

(1) Cererea de eliberare provizorie, în condiţiile art.191 sau 192 poate fi depusă de către bănuit, învinuit, inculpat, de soţul, rudele lui apropiate în cursul urmăririi penale şi în cursul judecării cauzei, pînă la terminarea cercetării judiciare în primă instanţă.

(2) Cererea va cuprinde numele, prenumele, domiciliul şi calitatea procesuală a persoanei care o depune, precum şi menţiunea despre cunoaşterea dispoziţiilor prezentului cod privind cazurile în care se admite revocarea eliberării provizorii.

(3) În cazul eliberării provizorii pe cauţiune, cererea va cuprinde şi obligaţia depunerii cauţiunii, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor prezentului cod privind cazurile de nerestituire a cauţiunii.

(4) Cererea depusă la administraţia locului de deţinere a persoanei se remite instanţei de judecată competente în termen de 24 de ore.

(1) Judecătorul de instrucţie verifică corespunderea cererii de eliberare provizorie prevederilor art.191 sau 192. Dacă cererea nu corespunde acestor prevederi, judecătorul de instrucţie, prin încheiere, respinge cererea ca inadmisibilă, fără citarea părţilor.

(2) Dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute în alin.(1) şi este depusă de către bănuit, învinuit, judecătorul de instrucţie decide admisibilitatea cererii şi fixează data soluţionării acesteia, cu citarea părţilor.

(3) Dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute în alin.(1), dar este depusă de către o persoană dintre cele specificate în art.309, alta decît bănuitul, învinuitul, judecătorul de instrucţie, dispune aducerea bănuitului, învinuitului, cerîndu-i să consemneze însuşirea de către el a cererii, apoi decide admisibilitatea acesteia.

(4) La deciderea admisibilităţii cererii de eliberare provizorie pe cauţiune, judecătorul de instrucţie stabileşte şi cuantumul cauţiunii, încunoştinţînd despre aceasta persoana care a depus cererea. După prezentarea dovezii de depunere a cauţiunii pe contul instanţei judecătoreşti, aceasta fixează termenul pentru soluţionarea cererii.

(5) La data fixată, judecătorul de instrucţie judecă cererea de eliberare provizorie cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi reprezentantului lui legal, precum şi persoanei care a depus cererea. Soluţionarea cererii se face după ascultarea persoanelor prezente.

(6) Dacă cererea este întemeiată şi îndeplineşte condiţiile legii, judecătorul de instrucţie, prin încheiere motivată, dispune eliberarea provizorie a bănuitului, învinuitului, stabilind şi obligaţiile ce vor fi respectate de acesta.

(7) Copia de pe încheiere sau, după caz, un extras din încheiere se trimite administraţiei locului de deţinere a bănuitului, învinuitului, precum şi organului de poliţie în raza teritorială a căruia locuieşte bănuitul, învinuitul.

(1) Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării preventive sau a arestării la domiciliu, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei, privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii se depune de către procuror, bănuit, învinuit, apărătorul său, reprezentantul său legal în instanţa care a adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei locului de deţinere, în termen de 3 zile de la data adoptării încheierii. Pentru persoana arestată, termenul de 3 zile începe să curgă de la data înmînării copiei încheierii.

(2) Administraţia locului de detenţie, primind recursul, este obligată să-l înregistreze şi imediat să-l expedieze instanţei care a adoptat încheierea, aducînd faptul la cunoştinţa procurorului.

(3) Instanţa care a adoptat încheierea, primind recursul, în termen de 24 de ore, îl trimite, cu materi alele respective, instanţei de recurs, numind data soluţionării recursului şi informînd despre aceasta procurorul şi apărătorul.Instanţa de recurs, primind recursul, solicită de la procuror materialele ce confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei ei.

(4) Procurorul, primind înştiinţarea despre data examinării recursului, este obligat să prezinte în instanţa de recurs, în termen de 24 de ore, materialele respective.

(1) Controlul judiciar al legalităţii încheierii judecătorului de instrucţie privind măsurile preventive aplicate şi prelungirea duratei lor, adoptate în condiţiile art. 307-310, se efectuează de către instanţa judecătorească ierarhic superioară într-un complet format din 3 judecători.

(2) Instanţa de recurs judecă recursul în decurs de 3 zile din momentul primirii lui.

(3) Controlul judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţă închisă, cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi a reprezentantului lui legal. Neprezentarea bănuitului, învinuitului care nu este privat de libertate şi a reprezentantului lui legal, care au fost citaţi în modul prevăzut de lege, nu împiedică examinarea recursului.

(4) La deschiderea şedinţei de judecată în instanţa de recurs, preşedintele şedinţei anunţă ce recurs va fi examinat, concretizează dacă persoanelor prezente la şedinţă le sînt clare drepturile şi obligaţiile lor. După aceea recurentul, dacă participă la şedinţă, argumentează recursul, apoi sînt audiate celelalte persoane prezente în şedinţă.

(5) În urma controlului judiciar efectuat, instanţa de recurs pronunţă una din următoarele decizii:

1) admite recursul prin:

a) anularea măsurii preventive dispuse de judecătorul de instrucţie sau anularea prelungirii

duratei acesteia şi, dacă este cazul, eliberarea persoanei de sub arest;

b) aplicarea măsurii preventive respective care a fost respinsă de judecătorul de instrucţie, cu eliberarea mandatului de arestare sau aplicarea unei alte măsuri preventive, la alegerea instanţei de recurs, însă nu mai aspră decît cea solicitată în demersul procurorului, sau cu prelungirea duratei măsurii respective;

2) respinge recursul.

(6) În cazul în care în şedinţa de judecată nu au fost prezentate materiale ce confirmă legalitatea aplicării măsurii preventive respective sau prelungirii duratei ei, instanţa de recurs pronunţă decizia de anulare a măsurii preventive dispuse sau, după caz, a prelungirii duratei ei şi eliberează persoana reţinută sau arestată.

(7) Copia de pe decizia instanţei de recurs sau, după caz, mandatul de arestare se înmînează procurorului şi bănuitului, învinuitului imediat, iar dacă a fost pronunţată o decizie prin care a fost anulată măsura preventivă sau anulată prelungirea duratei acesteia, copia de pe decizie se expediază în aceeaşi zi la locul de deţinere a persoanei arestate sau, respectiv, la secţia de poliţie de la locul de trai al bănuitului, învinuitului. Dacă persoana în privinţa căreia a fost anulată arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu ori care a fost eliberată provizoriu, participă la şedinţa de judecată, ea se eliberează imediat din sala de şedinţă.

(8) În caz de respingere a recursului, examinarea unui nou recurs privind aceeaşi persoană în aceeaşi cauză se admite la fiecare prelungire a duratei măsurii preventive respective sau la dispariţia temeiurilor deţinerii preventive.

(1) Plîngerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate operativă de investigaţii pot fi înaintate judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată, de alţi participanţi la proces sau de către alte persoane drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost încălcate de aceste organe, în cazul în care persoana nu este de acord cu rezultatul examinării plîngerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plîngerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege.

(2) Persoanele indicate în alin. (1) sînt în drept de a ataca judecătorului de instrucţie:

1) refuzul organului de urmărire penală:

a) de a primi plîngerea sau denunţul privind pregătirea sau săvîrşirea infracţiunii;

b) de a satisface demersurile în cazurile prevăzute de lege;

c) de a începe urmărirea penală;

2) ordonanţele privind încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire penală;

3) alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei.

(3) Plîngerea poate fi înaintată, în termen de 10 zile, judecătorului de instrucţie la locul aflării organului care a admis încălcarea.

(4) Plîngerea se examinează de către judecătorul de instrucţie în termen de 10 zile, cu participarea procurorului şi cu citarea persoanei care a depus plîngerea. Neprezentarea persoanei care a depus plîngerea nu împiedică examinarea plîngerii. Procurorul este obligat să prezinte în instanţă materialele respective. În cadrul examinării plîngerii, procurorul şi persoana care a depus plîngerea dau explicaţii.

(5) Judecătorul de instrucţie, considerînd plîngerea întemeiată, adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să lichideze încălcările depistate ale drepturilor şi libertăţilor omului sau ale persoanei juridice şi, după caz, declară nulitatea actului sau acţiunii procesuale atacate. Constatînd că actele sau acţiunile atacate au fost efectuate în conformitate cu legea şi că drepturile sau libertăţile omului sau ale persoanei juridice nu au fost încălcate, judecătorul de instrucţie pronunţă o încheiere despre respingerea plîngerii înaintate. Copia de pe încheiere se expediază persoanei care a depus plîngerea şi procurorului.

(6) Încheierea judecătorului de instrucţie este irevocabilă.

(1) Instanţă de judecată este obligată, în cursul judecării cauzei, să cerceteze nemijlocit, sub toate aspectele, probele prezentate de părţi sau administrate la cererea acestora, inclusiv să audieze inculpaţii, părţile vătămate, martorii, să cerceteze corpurile delicte, să dea citire rapoartelor de expertiză, proceselor-verbale şi altor documente, precum şi să examineze alte probe prevăzute de prezentul cod.

(2) Instanţa de judecată, la judecarea cauzei, creează părţii acuzării şi părţii apărării condiţiile necesare pentru cercetarea multilaterală şi în deplină măsură a circumstanţelor cauzei.

(3) Derogări de la condiţiile menţionate în alin.(1) şi (2) pot fi admise doar în cazurile prevăzute de prezentul cod.

Procurorul, partea vătămată, partea civilă, apărătorul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor beneficiază de drepturi egale în faţa instanţei de judecată în ce priveşte administrarea probelor, participarea la cercetarea acestora şi formularea cererilor şi demersurilor.

(1) Şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute în art.18. La şedinţa publică poate fi prezentă orice persoană, cu excepţia minorilor sub vîrsta de 16 ani şi a persoanelor înarmate.

(2) Preşedintele şedinţei de judecată poate permite prezenţa la şedinţă a minorilor, precum şi a persoanelor înarmate care sînt obligate să poarte armă din oficiu.

(3) Preşedintele şedinţei poate permite reprezentanţilor mass-media, în cazurile în care cauza prezintă interes public, să efectueze înregistrări audio, video şi să fotografieze unele secvenţe de la deschiderea şedinţei în măsura în care acestea nu perturbează desfăşurarea normală a şedinţei şi nu aduc atingere intereselor participanţilor la proces.

(4) Preşedintele şedinţei de judecată poate limita accesul publicului la şedinţă, ţinînd seama de condiţiile în care se judecă cauza.

(1) Şedinţele instanţei de judecată sînt prezidate de către judecătorul sau preşedintele completului de judecată căruia i-a fost repartizată, conform prevederilor art.344, cauza pentru judecare.

(2) Preşedintele conduce şedinţa de judecată şi, în interesele justiţiei, ia toate măsurile prevăzute de prezentul cod pentru asigurarea egalităţii în drepturi a părţilor, păstrînd obiectivitatea şi imparţialitatea, creînd condiţii necesare pentru examinarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a tuturor probelor prezentate de către părţi sau administrate la cererea acestora.

(3) Preşedintele şedinţei de judecată pune în discuţie cererile formulate de părţi şi instanţa decide asupra lor. În cursul judecăţii, întrebările se pun prin intermediul preşedintelui. Acesta poate încuviinţa ca întrebările să fie adresate direct.

(4) Preşedintele şedinţei de judecată asigură respectarea ordinii în şedinţa de judecată, înlăturînd totul ce nu are legătură cu procesul de judecată. Preşedintele, de asemenea, verifică dacă participanţii la proces îşi cunosc drepturile şi obligaţiile şi le asigură exercitarea lor.

(5) În cazul în care vreunul din participanţii la proces formulează obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei, acestea se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.

(1) Grefierul şedinţei de judecată ia toate măsurile pregătitoare, care rezultă din dispoziţiile prezentului cod şi din indicaţiile preşedintelui şedinţei, necesare pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu fie amînată.

(2) Grefierul face apelul părţilor şi al celorlalte persoane care vor participa la şedinţă, constată

care din ele nu s-au prezentat şi din care motive, despre ce face informaţie în şedinţă.

(3) Grefierul întocmeşte procesul-verbal al şedinţei de judecată. Dacă în şedinţă apar divergenţe între grefier şi preşedintele şedinţei referitor la conţinutul procesului-verbal, grefierul este în drept să anexeze la procesul-verbal obiecţiile sale, care se soluţionează în modul prevăzut în art.336.

(1) Judecarea cauzei poate avea loc numai dacă părţile sînt legal citate şi procedura de citare este îndeplinită.

(2) Partea prezentă la un termen de judecată nu mai este citată pentru termenele ulterioare, chiar dacă va lipsi la vreunul dintre aceste termene.

(3) În cazul în care judecata se amînă, martorilor, experţilor, interpreţilor şi traducătorilor prezenţi li se aduce la cunoştinţă noul termen de judecată.

(4) La cererea persoanelor menţionate în alin.(2) şi (3), instanţa le înmînează citaţii spre a le servi drept justificare la locul de muncă în vederea prezentării la noul termen de judecată.

(5) Cînd judecata se desfăşoară în continuare, părţile şi ceilalţi participanţi la proces nu se mai citează.

(6) Militarii se citează la fiecare termen de judecată.

(7) În cazul citării persoanelor deţinute, despre aceasta se înştiinţează la fiecare termen de judecată şi administraţia locului de detenţie a persoanei.

(8) Persoanelor prezentate la citare li se eliberează, la solicitare, certificat prin care se justifică prezentarea lor la instanţă.

(1) Participarea procurorului la judecarea cauzei este obligatorie şi el îşi exercită atribuţiile prevăzute în art.53. La judecarea cauzei în primă instanţă participă procurorul care a condus urmărirea penală sau, după caz, a efectuat de sine stătător urmărirea penală în cauza dată. În caz de imposibilitate a participării acestuia, procurorul ierarhic superior dispune participarea la şedinţă a altui procuror. În caz de necesitate, procurorul ierarhic superior poate dispune participarea unui grup de procurori.

(2) Reprezentînd învinuirea de stat, procurorul se călăuzeşte de dispoziţiile legii şi de propria sa convingere bazată pe probele cercetate în şedinţa de judecată.

(3) Neprezentarea procurorului la şedinţa de judecată atrage amînarea şedinţei cu informarea despre acest fapt a procurorului ierarhic superior. Pentru lipsă nemotivată, procurorul poate fi sancţionat cu amendă judiciară în cazul în care aceasta a dus la cheltuieli judiciare suplimentare.

(4) Dacă, pe parcursul judecării cauzei, se constată că procurorul este în imposibilitate de a participa în continuare la şedinţă, el poate fi înlocuit cu un alt procuror. Procurorului care a intervenit în proces instanţa îi oferă timp suficient pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti de participarea de mai departe în proces, însă înlocuirea procurorului nu necesită reluarea judecării cauzei de la început. Procurorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni suplimentare.

(1) Judecarea cauzei în primă instanţă şi în instanţa de apel are loc cu participarea inculpatului, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul articol.

(2) Judecarea cauzei în lipsa inculpatului poate avea loc în cazul:

1) cînd inculpatul se ascunde de la prezentarea în instanţă;

2) cînd inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în instanţă pentru judecarea cauzei şi refuzul lui este confirmat şi de apărătorul lui;

3) examinării unor cauze privitor la săvîrşirea unor infracţiuni uşoare cînd inculpatul solicită judecarea cauzei în lipsa sa.

(3) În cazul judecării cauzei în lipsa inculpatului, participarea apărătorului şi, după caz, a reprezentantului lui legal este obligatorie.

(4) În caz de neprezentare a inculpatului în instanţă, judecarea cauzei se amînă, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin.(2).

(5) Instanţa, în cazul neprezentării nemotivate a inculpatului la judecarea cauzei, este în drept să dispună aducerea silită a inculpatului şi să-i aplice o măsură preventivă sau să o înlocuiască cu o altă măsură care va asigura prezentarea lui în instanţă, iar la demersul procurorului, să dispună anunţarea inculpatului în căutare. Încheierea privind anunţarea inculpatului în căutare se execută de către organele afacerilor interne.

(6) Instanţa decide judecarea cauzei în lipsa inculpatului din motivele prevăzute în alin.(2) pct. 1) numai în cazul în care procurorul a prezentat probe verosimile că persoana pusă sub învinuire şi în privinţa căreia cauza a fost trimisă în judecată a renunţat în mod expres la exercitarea dreptului său de a apărea în faţa instanţei şi de a se apăra personal, precum şi se sustrage de la urmărirea penală şi de la judecată.

(1) Apărătorul participă la judecarea cauzei şi îşi exercită drepturile şi obligaţiile în conformitate cu prevederile art.67-69, care se aplică în mod corespunzător.

(2) Apărătorul, la judecarea cauzei, beneficiază de drepturi egale cu acuzatorul.

(3) În cazul neprezentării în şedinţă a apărătorului şi al imposibilităţii de a-l înlocui în şedinţa respectivă, şedinţa de judecată se amînă. Pentru lipsă nemotivată, apărătorul poate fi sancţionat cu amendă judiciară în cazul în care aceasta a dus la cheltuieli judiciare suplimentare.

(4) Înlocuirea apărătorului care nu s-a prezentat la şedinţă se admite doar cu consimţămîntul

inculpatului.

(5) Dacă participarea apărătorului ales de inculpat este imposibilă pe o durată care depăşeşte 5 zile, instanţa amînă şedinţa şi propune inculpatului să-şi aleagă un alt apărător, iar în caz de refuz al inculpatului de a-şi alege alt apărător, instanţa decide numirea unui apărător din oficiu. Pentru înlocuirea apărătorului în condiţiile prezentului alineat, instanţa stabileşte inculpatului un termen de 5 zile.

(6) Soluţionînd chestiunea amînării şedinţei de judecată în legătură cu înlocuirea apărătorului, instanţa ia în considerare oportunitatea unei asemenea hotărîri, ţinînd cont de durata de timp deja utilizată pentru judecare, de complexitatea cauzei, de durata de timp necesară pentru studierea materialelor cauzei de către apărătorul care intervine în proces, precum şi de alte circumstanţe pentru pregătirea apărării. Instanţa îi oferă apărătorului care a intervenit în proces timp suficient şi îi asigură posibilităţile respective pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti de participarea de mai departe în proces, însă înlocuirea apărătorului nu necesită reluarea judecării cauzei de la început. Apărătorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni suplimentare.

(1) Partea vătămată, participînd la judecarea cauzei, dispune de drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.60.

(2) Judecarea cauzei în primă instanţă şi în instanţa de apel se desfăşoară cu participarea părţii vătămate sau a reprezentantului ei, cu excepţiile prevăzute de prezentul cod.

(3) În caz de neprezentare motivată a părţii vătămate, instanţa, consultînd opiniile părţilor, decide judecarea cauzei sau amînarea ei în funcţie de faptul dacă cauza poate fi judecată în lipsa părţii vătămate fără a-i leza drepturile şi interesele.

(4) La cererea întemeiată a părţii vătămate, instanţa o poate elibera de prezenţa la şedinţa de judecată, obligînd-o să se prezinte la un anumit termen stabilit pentru audierea ei.

(5) În caz de neprezentare nemotivată în instanţă pentru audiere, partea vătămată poate fi adusă silit şi poate fi supusă amenzii judiciare.

(1) Partea civilă şi partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor participă la judecarea cauzei şi beneficiază de drepturile şi obligaţiile prevăzute în art. 62, 74, 80.

(2) În caz de neprezentare în instanţă a părţii civile sau a reprezentantului ei instanţa lasă acţiunea civilă fără soluţionare şi, în acest caz, partea civilă îşi menţine dreptul de a intenta acţiunea în modul prevăzut de procedura civilă.

(3) Instanţa, la cererea întemeiată a părţii civile sau a reprezentantului ei, poate decide judecarea acţiunii civile în lipsa acesteia.

(4) Neprezentarea părţii civilmente responsabile sau a reprezentantului ei la instanţa de judecată nu împiedică soluţionarea acţiunii civile.

(1) Judecarea cauzei în primă instanţă se efectuează numai în privinţa persoanei puse sub învinuire şi numai în limitele învinuirii formulate în rechizitoriu.

(2) Modificarea învinuirii în instanţa de judecată se admite dacă prin aceasta nu se agravează situaţia inculpatului şi nu se lezează dreptul lui la apărare. Modificarea învinuirii în sensul agravării situaţiei inculpatului se admite numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod.

(1) Procurorul care participă la judecarea cauzei penale în primă instanţă şi în instanţa de apel este în drept să modifice, prin ordonanţă, învinuirea adusă inculpatului în cadrul urmăririi penale în sensul agravării ei dacă probele cercetate în şedinţa de judecată dovedesc incontestabil că inculpatul a săvîrşit o infracţiune mai gravă decît cea incriminată anterior, aducînd la cunoştinţă inculpatului, apărătorului lui şi, după caz, reprezentantului legal al inculpatului noua învinuire. în asemenea situaţie, instanţa, la cererea inculpatului şi a apărătorului lui, acordă termen necesar pentru pregătirea apărării de noua învinuire, după ce judecarea cauzei continuă. În instanţa de apel, procurorul poate modifica acuzarea în sensul agravării doar în cazul în care a declarat apel.

(2) Dacă, în cadrul judecării cauzei, se constată că inculpatul a săvîrşit o altă infracţiune sau că au apărut circumstanţe noi care vor influenţa la încadrarea juridică a învinuirii aduse lui, sau că infracţiunea incriminată a fost comisă în coparticipare cu altă persoană care a fost scoasă neîntemeiat sau ilegal de sub urmărire penală, instanţa, la cererea procurorului, amînă examinarea cauzei pe un termen de pînă la o lună şi o restituie procurorului pentru efectuarea urmăririi penale privind această infracţiune sau pentru reluarea urmăririi penale, în modul stabilit la art.287, pentru formularea unei învinuiri noi şi înaintarea acesteia inculpatului, cu participarea apărătorului. În primul caz, instanţa restituie dosarul penal fără rechizitoriu şi fără procesul-verbal al şedinţei de judecată şi anexele la el, iar în situaţia cînd cauza se restituie procurorului în vederea reluării urmăririi penale în privinţa persoanei scoase anterior de sub urmărire penală pentru aceeaşi faptă, instanţa restituie dosarul penal cu rechizitoriu. După aceasta, materialele noi, dobîndite în cadrul urmăririi penale, se aduc la cunoştinţă inculpatului, apărătorului acestuia şi celorlalţi participanţi interesaţi, în condiţiile prevederilor art.293 şi 294, apoi cauza se prezintă în instanţa respectivă pentru continuarea judecării. La demersul procurorului, termenul stabilit în prezentul alineat poate fi prelungit de instanţă pînă la 2 luni, la expirarea căruia cauza, în mod obligatoriu, se trimite instanţei pentru continuarea judecării.

(3) Dacă, în urma înaintării unei învinuiri noi, mai grave, se schimbă competenţa de judecare a cauzei penale, instanţa, prin încheiere, trimite cauza penală după competenţă.

Instanţa de judecată, la cererea părţilor, poate amîna şedinţa de judecată pe o perioadă de pînă la o lună pentru ca acestea să prezinte probe suplimentare în cazul în care ele consideră că probele prezentate în instanţă sînt insuficiente pentru confirmarea poziţiilor lor.

Probele prezentate suplimentar se cercetează în şedinţa de judecată în mod obişnuit. Dacă părţile nu prezintă probe suplimentare în termenul cerut, instanţa soluţionează cauza în baza probelor existente.

(1) Părţile, în procesul judecării cauzei, pot renunţa la unele probe pe care le-au propus.

(2) După punerea în discuţie a renunţării la probe, instanţa dispune neexaminarea acestora dacă nu s-a solicitat examinarea lor de către altă parte.

(1) La judecarea cauzei, instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor şi ascultînd opiniile acestora, este în drept să dispună aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii preventive aplicate inculpatului. O nouă cerere de aplicare, înlocuire sau revocare a măsurii preventive poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta, dar nu mai devreme decît peste o lună după ce încheierea precedentă privind această chestiune a intrat în vigoare sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere.

(2) În cazul aplicării arestării preventive, hotărîrea instanţei poate fi atacată, în termen de 3 zile, în instanţa ierarhic superioară cu recurs, care se va judeca conform prevederilor art. 312, care se aplică în mod corespunzător.

(1) Suspendarea judecării cauzei se dispune în cazul în care se constată că inculpatul suferă de o boală gravă care îi împiedică participarea la judecarea cauzei. Instanţa dispune suspendarea şi reluarea judecării cauzei după suspendare prin încheiere motivată.

(2) Dacă în cauza penală sînt mai mulţi inculpaţi unul dintre care s-a îmbolnăvit grav, procesul penal în privinţa acestuia se suspendă pînă la însănătoşire, iar în privinţa celorlalţi inculpaţi judecarea cauzei continuă. Apărătorul inculpatului în privinţa căruia procesul a fost suspendat participă la judecarea cauzei celorlalţi inculpaţi şi îl reprezintă dacă infracţiunea a fost săvîrşită cu participaţie.

(3) După reluarea procesului suspendat în condiţiile alin.(2), acelaşi judecător sau, după caz, complet de judecată judecă cauza şi în privinţa inculpatului faţă de care a fost reluat procesul. Pentru aceasta, preşedintele şedinţei de judecată prezintă inculpatului materialele şedinţei de judecată în privinţa persoanelor condamnate în această cauză pentru a lua cunoştinţă de ele şi a-şi pregăti apărarea. Pentru inculpatul în privinţa căruia procesul a fost suspendat, procesul se reia din faza de judecată la care a fost suspendat. Inculpatul şi apărătorul său sînt în drept să solicite repetarea oricăror acţiuni procesuale efectuate în lipsa inculpatului dacă acesta are de concretizat suplimentar anumite chestiuni.

(1) În cazul în care cauza nu poate fi judecată din motivul ne prezentării în şedinţă a uneia din părţi sau a martorilor ori din alte motive întemeiate, instanţa, în urma consultării părţilor, decide amînarea şedinţei şi dispune părţii obligate să prezinte probe să ia măsurile respective pentru asigurarea prezenţei persoanelor care nu s-au prezentat şi pentru asigurarea judecării cauzei la data fixată de instanţă.

(2) Dacă în procesul judecării cauzei apare necesitatea de a administra noi probe sau de a modifica învinuirea adusă inculpatului în sensul agravării ei, precum şi în legătură cu alte circumstanţe, instanţa, în condiţiile art.326 şi 327, amînă şedinţa de judecată pe o perioadă respectivă de timp, convenind cu părţile asupra datei continuării şedinţei. La luarea hotărîrii privind amînarea şedinţei, preşedintele numeşte data, ora şi locul şedinţei, iar părţile şi persoanele prezente la această şedinţa sînt obligate să se prezinte la data numită fără a fi citate suplimentar. Totodată se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art.201.

(3) Hotărîrea instanţei privind amînarea şedinţei se adoptă prin încheiere motivată, care se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.

(1) În cazul în care, pe parcursul judecării cauzei, se constată vreunul din temeiurile prevăzute în art.275 pct.2)-9), 285 alin.(1) pct.1), 2), 4), 5) , precum şi în cazurile prevăzute în art.53-60 din Codul penal, instanţa, prin sentinţă motivată, încetează procesul penal în cauza respectivă.

(2) În cazul în care fapta persoanei constituie o contravenţie administrativă, instanţa încetează procesul penal şi, concomitent, soluţionează cauza conform prevederilor Codului cu privire la contravenţiile administrative.

(3) Concomitent cu încetarea procesului penal, instanţa ia măsurile respective prevăzute în art.54 şi 55 din Codul penal, precum şi decide asupra chestiunilor prevăzute în art.285 alin.(6).

(4) Sentinţa de încetare a procesului penal poate fi atacată cu apel sau, după caz, cu recurs în instanţa ierarhic superioară, în modul prevăzut de prezentul cod.

(5) În cazul prevăzut la art. 275 pct. 4), încetarea procesului penal nu se admite fără acordul inculpatului. În acest caz, procedura continuă în mod obişnuit.

(1) Judecarea cauzei se efectuează în condiţii care asigură buna funcţionare a instanţei judecătoreşti şi securitatea participanţilor la proces.

(2) La intrarea judecătorului sau completului de judecată în sala de şedinţă, grefierul anunţă: "Intră instanţa, rog s-o onoraţi" şi toţi cei prezenţi în sală se ridică în picioare. După aceasta, la invitaţia preşedintelui şedinţei, toţi îşi ocupă locurile.

(3) Toţi participanţii la şedinţa de judecată se adresează către instanţă cu cuvintele:

"Onorată instanţă" sau "Onorată judecată", după care, stînd în picioare, fac declaraţii, formulează cereri, răspund la întrebări. Derogări de la această regulă se admit numai cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată.

(4) Persoanele prezente în sala de şedinţă, inclusiv participanţii la şedinţa de judecată, sînt obligaţi să se supună dispoziţiilor preşedintelui şedinţei privind menţinerea ordinii în şedinţă.

(1) Preşedintele şedinţei de judecată veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, fiind în drept de a lua măsurile necesare în acest scop.

(2) Dacă inculpatul încalcă ordinea şedinţei şi nu se supune dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, ultimul îi atrage atenţia asupra necesităţii respectării disciplinei, iar în caz de repetare a încălcării ori de abatere gravă de la ordine, judecătorul sau, după caz, completul de judecată dispune îndepărtarea lui din sala de judecată, continuînd procesul în lipsa acestuia. Sentinţa, însă, se pronunţă în prezenţa inculpatului sau se aduce la cunoştinţa acestuia imediat după pronunţare.

(3) Dacă procurorul sau avocatul încalcă ordinea şedinţei de judecată şi nu se supun dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, ei pot fi sancţionaţi cu amendă judiciară şi despre comportamentul lor sînt informaţi Procurorul General, respectiv Consiliul Baroului şi ministrul justiţiei.

(4) Dacă partea vătămată, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor tulbură ordinea şedinţei de judecată sau nu se supun dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, instanţa poate dispune, prin încheiere, îndepărtarea lor din sala de şedinţă. Celelalte persoane prezente la şedinţa de judecată, pentru aceleaşi acţiuni, pot fi îndepărtate din sală prin dispoziţia preşedintelui şedinţei.

(5) Persoanele menţionate în alin.(4), în cazul manifestării de lipsă de respect faţă de judecată prin tulburarea ordinii în şedinţa de judecată, precum şi prin săvîrşirea unor fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de judecată, prin încheierea instanţei, pot fi supuse unei amenzi judiciare.

(1) Dacă, în cursul judecării cauzei, se săvîrşeşte o faptă prevăzută de Codul penal, judecătorul de instrucţie sau, după caz, preşedintele şedinţei constată această faptă, identifică făptuitorul şi aceasta se consemnează în procesul-verbal. Extrasul din procesul-verbal se înmînează procurorului.

(2) Instanţa, dacă este cazul, poate dispune reţinerea făptuitorului prin încheiere, a cărei copie împreună cu făptuitorul se trimit de îndată procurorului.

(1) La judecarea cauzei în primă instanţă şi în instanţa de apel, desfăşurarea şedinţei de judecată se consemnează în procesul-verbal întocmit de grefier.

(2) Procesul-verbal se întocmeşte în scris. Pentru a asigura plenitudinea procesului-verbal poate fi utilizată stenografierea, înregistrarea audio sau video şi acest fapt se consemnează în procesul-verbal, iar stenograma, înregistrările audio sau video se anexează la procesulverbal.

(3) Procesul-verbal al şedinţei de judecată trebuie să cuprindă:

1) ziua, luna, anul, denumirea instanţei şi ora începerii şedinţei;

2) numele şi prenumele judecătorilor, grefierului şi interpretului, dacă acesta participă;

3) numele şi prenumele părţilor şi ale celorlalte persoane care participă la proces şi sînt prezente la şedinţa de judecată, precum şi ale celor care lipsesc, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii de citare;

4) menţiunea dacă şedinţa este publică sau închisă;

5) enunţarea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi legea în care a fost încadrată fapta;

6) consemnarea tuturor acţiunilor instanţei în ordinea în care ele s-au desfăşurat;

7) cererile şi demersurile formulate de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces şi încheierile date de instanţă, fie consemnate în procesul-verbal, fie întocmite separat, cu menţiunea respectivă în procesul-verbal;

8) documentele şi alte probe care au fost cercetate în şedinţa de judecată;

9) faptele de încălcare a ordinii în sala de şedinţă şi măsurile luate faţă de cei care le-au comis;

10) rezumatul dezbaterilor judiciare, al replicii, precum şi al rezumatului ultimului cuvînt al inculpatului;

11) ora cînd s-a pronunţat hotărîrea judecătorească şi menţiunea că inculpatului i s-a explicat procedura şi termenul de atac.

(4) Procesul-verbal se redactează de grefier în termen de 48 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele şedinţei şi de grefier. Procesul-verbal poate fi întocmit şi pe părţi care, la fel ca şi procesul-verbal integral, se semnează de preşedintele şedinţei şi grefier.

(5) Despre întocmirea şi semnarea procesului-verbal integral al şedinţei de judecată preşedintele şedinţei înştiinţează în scris părţile şi le asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de procesul-verbal, la cerere scrisă, în termen de 5 zile de la data înştiinţării despre redactarea şi semnarea lui.

(6) După luarea de cunoştinţă de procesul-verbal, partea respectivă, în termen de 3 zile, poate formula obiecţii la acesta.

(7) Obiecţiile la procesul-verbal se examinează de către preşedintele şedinţei de judecată care, pentru anumite concretizări, poate chema persoana care le-a formulat. Rezultatul examinării obiecţiilor, în caz de acceptare a lor, se formulează printr-o rezoluţie pe textul obiecţiilor, iar în caz de respingere - prin încheiere motivată. Obiecţiile şi încheierea asupra lor se anexează la procesul-verbal.

(1) Declaraţiile inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi ale martorilor în şedinţa de judecată se consemnează în scris de grefier ca documente separate care se anexează la procesul verbal. Declaraţia scrisă se citeşte de către grefier, iar dacă persoana care a depus-o cere, i se oferă posibilitatea să o citească. Dacă persoana care a depus declaraţia confirmă conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit. Dacă persoana care a depus declaraţia nu poate semna sau refuză să o semneze, despre aceasta se face menţiune în declaraţia consemnată, indicîndu-se motivele refuzului.

(2) Declaraţia scrisă se semnează de preşedintele şedinţei şi de grefier, precum şi de interpret în cazul în care acesta a participat la declaraţie.

(3) Dacă persoana care a depus declaraţia revine asupra vreuneia din declaraţiile sale anterioare sau face completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile prezentului articol.

(1) Deliberarea şi pronunţarea hotărîrii se fac de îndată după încheierea dezbaterilor. Pentru motive întemeiate, deliberarea şi pronunţarea hotărîrii pot fi amînate cu cel mult 10 zile.

(2) În cazul în care cauza se judecă de un singur judecător, el poate adopta hotărîrea respectivă imediat în sala de şedinţă. Dacă este necesar, pentru soluţionarea cauzei, judecătorul poate anunţa întrerupere pentru aceeaşi zi sau, după caz, amînă pronunţarea hotărîrii pe termenul prevăzut în alin.(1).

(3) Dacă pronunţarea hotărîrii se amînă, preşedintele şedinţei informează părţile prezente despre ora şi data cînd aceasta va fi pronunţată.

(1) La deliberare iau parte numai judecătorii în faţa cărora a avut loc judecarea cauzei. Completul de judecată deliberează în secret. Divulgarea celor discutate în timpul deliberării este interzisă.

(2) Completul de judecată deliberează sub conducerea preşedintelui şedinţei toate chestiunile prevăzute de lege care urmează să fie soluţionate. Fiecare chestiune urmează să fie formulată astfel ca să se poată da răspuns afirmativ sau negativ. Hotărîrea se ia, de regulă, în unanimitate.

(3) În cazul în care pe chestiunea deliberată unanimitatea nu poate fi obţinută, hotărîrea se ia cu majoritatea de voturi.

(4) Dacă din deliberare rezultă mai mult decît două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa.

(5) Nimeni dintre judecători nu are dreptul să se abţină la nici una din chestiunile care se soluţionează. în toate cazurile, preşedintele votează ultimul.

(6) Rezultatul deliberării se consemnează în hotărîrea respectivă integrală sau în dispozitivul ei, semnat de toţi judecătorii care au participat la deliberare.

(7) În cazul în care unul din judecătorii completului de judecată are o opinie separată, el o expune în scris, motivînd-o, totodată fiind obligat să semneze hotărîrea adoptată cu majoritatea de voturi.

(1) Hotărîrea adoptată se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele şedinţei sau de către unul din judecătorii completului de judecată, asistat de grefier.

(2) La pronunţarea hotărîrii, toţi cei prezenţi în sală o ascultă, stînd în picioare.

(3) Dacă, la adoptarea hotărîrii, a fost expusă o opinie separată, despre aceasta se informează cei prezenţi la pronunţare, iar opinia se anexează la hotărîre.

(1) Instanţa de judecată, la înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, adoptă sentinţe, decizii, hotărîri şi încheieri.

(2) Hotărîrea prin care cauza penală se soluţionează în fond de prima instanţă se numeşte sentinţă.

(3) Hotărîrea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în anulare, precum şi hotărîrea pronunţată de instanţa de apel şi de recurs la rejudecarea cauzei, se numesc decizii.

(4) Plenul Curţii Supreme de Justiţie adoptă hotărîri.

(5) Toate celelalte hotărîri date de instanţe în cursul judecării cauzelor se numesc încheieri.

(1) Toate chestiunile care apar în timpul judecării cauzei se soluţionează prin încheiere a instanţei de judecată.

(2) Încheierile privind măsurile preventive, de ocrotire şi asiguratorii, recuzările, declinarea de competenţă, strămutarea cauzei, dispunerea expertizei, precum şi încheierile interlocutorii, se adoptă sub formă de documente aparte şi se semnează de judecător sau, după caz, de toţi judecătorii din completul de judecată.

(3) Încheierile instanţei asupra celorlalte chestiuni se includ în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

(4) Încheierile date pe parcursul judecării cauzei se pronunţă public.

(1) În cazul în care a fost pronunţat numai dispozitivul hotărîrii, acesta se redactează integral, în cel mult 10 zile de la pronunţare, de către unul dintre judecătorii care au participat la judecarea cauzei şi se semnează de toţi judecătorii completului de judecată.

(2) Dacă vreunul dintre judecătorii din completul de judecată nu are posibilitate să semneze hotărîrea redactată, ea se semnează în locul acestuia de preşedintele şedinţei, iar dacă şi preşedintele şedinţei este în imposibilitate de a semna hotărîrea, aceasta se semnează de preşedintele instanţei. în toate cazurile, pe hotărîre se face menţiune despre cauza care a determinat imposibilitatea semnării.

Cauza parvenită în instanţa, în termen de pînă la 3 zile, se repartizează judecătorului sau, după caz, completului de judecată de către preşedintele sau vicepreşedintele instanţei, prin rezoluţie, conform modului stabilit la începutul anului, prin repartizarea numerelor dosarelor judecătorilor, în ordinea alfabetică a numelor acestora. Derogarea de la această ordine poate avea loc numai în cazul dereglării grave a sănătăţii judecătorului, căruia îi revine numărul respectiv al dosarului, sau în cazurile legate de alte temeiuri justificate care urmează să fie argumentate în încheierea de transmitere a cauzei altui judecător. Concomitent cu repartizarea cauzei completului de judecată, preşedintele sau vicepreşedintele instanţei dispune care din judecătorii completului va prezida şedinţa de judecată.

(1) În termen de cel mult 3 zile de la data la care cauza a fost repartizată pentru judecare, judecătorul sau, după caz, completul de judecată, studiind materialele dosarului, fixează termenul pentru şedinţa preliminară. Şedinţa preliminară în cauzele în care sînt inculpaţi minori sau arestaţi se face de urgenţă şi cu prioritate, pînă la expirarea termenului de arest stabilit anterior.

(2) În cazul posibilităţii judecării cauzei în procedură de urgenţă, judecătorul pune cauza pe rol fără a ţine şedinţa preliminară şi ia măsurile necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea şedinţei de judecare a cauzei ca aceasta să nu fie amînată.

(3) Şedinţa preliminară constă în soluţionarea, cu participarea părţilor, a chestiunilor legate de punerea pe rol a cauzei. Şedinţa preliminară se ţine cu respectarea condiţiilor generale de judecare a cauzei, prevăzute la capitolul I din prezentul titlu, care se aplică în mod corespunzător.

(4) În şedinţa preliminară se soluţionează chestiunile privind:

1) cererile şi demersurile înaintate, precum şi recuzările declarate;

2) lista probelor care vor fi prezentate de către părţi la judecarea cauzei;

3) trimiterea cauzei după competenţă sau, după caz, încetarea, totală sau parţială, a procesului penal;

4) suspendarea procesului penal;

5) fixarea termenului de judecată;

6) măsurile preventive şi de ocrotire.

La soluţionarea cererilor, demersurilor şi recuzărilor înaintate de către părţi la şedinţa preliminară, părţile îşi expun opiniile asupra chestiunii în cauză. în cazul în care cererile, demersurile sau recuzările au fost respinse, ele pot fi înaintate repetat în şedinţă la judecarea cauzei.

(1) Părţile sînt obligate să prezinte în şedinţa preliminară lista probelor pe care intenţionează să le cerceteze în cadrul judecării cauzei, inclusiv cele care nu au fost cercetate pe parcursul urmăririi penale.

(2) Copia de pe lista probelor prezentate instanţei de către parte, aceasta o înmînează, în mod obligatoriu, şi părţii oponente. Părţii civile şi părţii civilmente responsabile li se înmînează lista probelor care se referă la acţiunea civilă.

(3) Instanţa, ascultînd opiniile părţilor prezente, decide asupra pertinenţei probelor propuse în liste şi dispune care din ele să fie prezentate la judecarea cauzei. La judecarea cauzei în fond, însă, partea poate solicita repetat prezentarea probelor recunoscute impertinente în şedinţa preliminară.

În cazul în care judecarea cauzei nu ţine de competenţa instanţei sesizate, aceasta, prin încheiere motivată, dispune trimiterea cauzei în instanţa de judecată competentă. Despre aceasta se anunţă părţile care nu au participat la şedinţa preliminară.

(1) Suspendarea procesului penal se dispune în cazul în care se constată că, la momentul parvenirii cauzei în instanţă, inculpatul suferă de o boală gravă care îi împiedică participarea la judecarea cauzei.

(2) Instanţa dispune suspendarea şi reluarea procesului penal prin încheiere motivată.

Suspendarea şi reluarea procesului penal se fac în condiţiile prevăzute în art.330, care se aplică în mod corespunzător.

(1) Dacă în şedinţa preliminară s-au constatat temeiurile prevăzute în art.332, instanţa, prin sentinţă motivată, încetează procesul penal în cauza respectivă.

(2) O dată cu încetarea procesului penal, instanţa decide şi asupra chestiunilor prevăzute în art.285 alin.(6).

(3) Copia de pe sentinţa de încetare a procesului penal se înmînează părţilor şi persoanelor interesate, explicîndu-li-se modul şi ordinea de atac.

(1) Dacă nu s-au constatat temeiuri pentru aplicarea prevederilor art.348-350, instanţa de judecată numeşte cauza spre judecare.

(2) La numirea cauzei spre judecare, instanţa decide asupra următoarelor chestiuni:

1) locul, data şi ora la care se va judeca cauza;

2) procedura în care se va judeca cauza - generală sau specială;

3) admiterea apărătorului ales de inculpat sau, dacă acesta nu are apărător ales, numirea lui din oficiu;

4) lista persoanelor a căror prezenţă la judecarea cauzei va fi asigurată de către părţi;

5) judecarea cauzei în lipsa inculpatului, dacă legea permite aceasta;

6) judecarea cauzei în şedinţă publică sau închisă şi limba în care va avea loc judecarea cauzei;

7) măsurile preventive şi de ocrotire.

(3) Instanţa de judecată, înainte de a decide asupra chestiunilor prevăzute în alin.(2) pct.1), 2), 4)-7), consultă părţile prezente la şedinţa preliminară, iar chestiunea prevăzută în alin.(2) pct.3) o consultă cu inculpatul şi reprezentantul lui legal.

(4) Fixînd cauza pentru judecare, instanţa obligă părţile să asigure la data stabilită, prezenţa în instanţă a persoanelor pe care le-au solicitat în listele prezentate de ele.

(5) Dacă una din părţi este în imposibilitate de a asigura prezenţa vreunei persoane din lista prezentată, ea poate solicita, prin cerere, citarea acestor persoane de către instanţa de judecată.

(6) În cazul în care cauza a fost trimisă în instanţa de judecată fără ca învinuitul să ia cunoştinţă de materialele dosarului şi fără a primi copia de pe rechizitoriu, iar în şedinţa preliminară învinuitul s-a prezentat, instanţa dispune executarea acestor măsuri de către procuror.

(7) Fixînd cauza pentru judecare, instanţa dispune menţinerea, schimbarea, revocarea sau încetarea, după caz, a măsurii preventive, în conformitate cu prevederile prezentului cod.

(8) Din necesitate, instanţa decide şi privitor la conexarea sau disjungerea cauzelor în condiţiile legii.

(1) Şedinţa preliminară începe cu anunţarea numelui şi prenumelui judecătorului sau, după caz, al judecătorilor completului de judecată, al procurorului şi grefierului. După aceasta, pe marginea chestiunilor prevăzute în art.346-351, îşi exprimă opiniile reprezentanţii părţii acuzării, apoi ai părţii apărării. Preşedintele şedinţei de judecată poate pune întrebări părţilor în orice moment. Cu privire la propunerile, cererile şi demersurile înaintate de părţi, fiecare din participanţii la şedinţă este în drept să-şi expună opinia sa.

(2) Desfăşurarea şedinţei preliminare se consemnează într-un proces-verbal în conformitate cu prevederile art.336, care se aplică în mod corespunzător. Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şedinţei şi grefier.

(3) Instanţa de judecată soluţionează, prin încheiere, chestiunile prevăzute în art.346-351.

(4) În cazul în care şedinţa preliminară se ţine de către un singur judecător, el poate adopta încheierea respectivă imediat în şedinţă sau anunţă întrerupere pentru a o adopta, apoi o pronunţă public.

(5) În cazul în care şedinţa preliminară se efectuează de un complet de judecători, încheierea respectivă se adoptă în camera de deliberare.

(6) Încheierea adoptată în şedinţa preliminară este definitivă.

(1) Judecătorul sau, după caz, preşedintele completului de judecată are îndatorirea de a lua din timp toate măsurile necesare şi de a da indicaţiile respective pentru ca, la termenul de judecată fixat, judecarea cauzei să nu fie amînată.

(2) De asemenea, judecătorul asigură ca lista cauzelor fixate pentru judecare să fie întocmită şi afişată în instanţă la un loc public cu cel puţin 3 zile înainte de termenul de judecată fixat.

La data şi ora fixată pentru judecare, preşedintele şedinţei de judecată deschide şedinţa şi anunţă care cauză penală va fi judecată.

După apelul părţilor şi celorlalte persoane citate, grefierul raportează prezentarea în instanţă şi motivele neprezentării celor care lipsesc.

După apelul martorilor, preşedintele şedinţei de judecată cere ca ei să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea lui. Preşedintele ia măsuri ca martorii audiaţi să nu comunice cu cei neaudiaţi.

(1) Preşedintele şedinţei stabileşte identitatea şi competenţa interpretului, traducătorului şi explică drepturile şi obligaţiile lor conform prevederilor art.87.

(2) Interpretul, traducătorul sînt preveniţi, contra semnătură, asupra răspunderii ce o poartă în caz de interpretare sau traducere intenţionat incorectă, conform art.312 din Codul penal.

(1) Preşedintele şedinţei de judecată stabileşte identitatea inculpatului, şi anume:

1) numele, prenumele şi patronimicul;

2) anul, luna, ziua şi locul naşterii, cetăţenia;

3) domiciliul;

4) ocupaţia şi datele despre evidenţa militară;

5) situaţia familială şi datele despre existenţa la întreţinerea lui a altor persoane;

6) studiile;

7) datele despre invaliditate;

8) datele despre existenţa titlurilor speciale, gradelor de calificare şi a distincţiilor de stat;

9) dacă posedă limba în care se desfăşoară procesul;

10) dacă a fost în această cauză în stare de reţinere sau de arest şi în ce perioadă;

11) alte date referitoare la persoana inculpatului.

(2) Preşedintele şedinţei verifică dacă inculpatului i-a fost înmînată informaţia în scris privind drepturile şi obligaţiile sale, copia de pe rechizitoriu şi dacă îi sînt clare aceste documente.

(3) În cazul în care cauza a fost trimisă în judecată în conformitate cu prevederile art.297, iar în şedinţa de judecată inculpatul s-a prezentat, lui i se înmînează copia rechizitoriului şi i se dă posibilitate să ia cunoştinţă de materialele dosarului. Dacă după aceasta inculpatul cere termen pentru pregătirea apărării, instanţa soluţionează această chestiune.

(1) Preşedintele stabileşte identitatea procurorului şi a avocatului şi documentele care confirmă calitatea şi împuternicirile lor.

(2) În acelaşi mod se stabileşte identitatea părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi a reprezentanţilor lor.

(3) Preşedintele şedinţei verifică dacă persoanelor menţionate în alin.(2) le-a fost înmînată informaţia privind drepturile şi obligaţiile lor şi dacă acestea le sînt clare.

(4) În cazul în care vreuna din părţi declară că nu îi sînt clare drepturile şi obligaţiile, preşedintele face explicaţiile respective.

(1) Preşedintele şedinţei anunţă numele şi prenumele său şi, după caz, şi ale celorlalţi judecători din complet, ale procurorului, grefierului, precum şi ale expertului, interpretului, traducătorului şi specialistului, dacă aceştia participă la judecare, şi verifică dacă nu sînt cereri de recuzare sau abţineri.

(2) Cererile de recuzare sau abţinerile se soluţionează conform prevederilor respective din prezentul cod.

(1) Preşedintele şedinţei de judecată anunţă numele şi prenumele apărătorului şi constată dacă inculpatul acceptă asistenţa juridică a acestui apărător, renunţă la el cu schimbarea lui sau singur îşi va exercita apărarea. Dacă inculpatul formulează vreo cerere, instanţa o soluţionează conform prevederilor art.69-71.

(2) Preşedintele şedinţei de judecată verifică, totodată, dacă nu sînt circumstanţe care fac imposibilă participarea apărătorului la procesul penal conform prevederilor art.72.

(1) În caz de neprezentare a uneia din părţi la şedinţa de judecată, instanţa, ascultînd opiniile părţilor prezente asupra acestei chestiuni, decide în modul prevăzut de dispoziţiile respective ale capitolului I din prezentul titlu.

(2) În caz de neprezentare a vreunui martor, a expertului sau a specialistului legal citaţi, instanţa, ascultînd opiniile părţilor asupra acestei chestiuni, dispune continuarea şedinţei şi ia măsurile respective pentru asigurarea prezenţei lor, dacă aceasta este necesar, sau dispune părţii care nu a asigurat prezenţa să o asigure la şedinţa următoare.

Dacă la judecarea cauzei participă expertul sau specialistul, preşedintele stabileşte identitatea şi competenţa acestora şi le explică drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.90 şi 91.

(1) Preşedintele şedinţei întreabă fiecare parte în proces dacă are careva cereri sau

demersuri.

(2) Cererile sau demersurile formulate vor fi argumentate, iar dacă se solicită administrarea unor probe noi, se vor indica faptele şi circumstanţele ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află acestea, iar în privinţa martorilor, experţilor şi specialiştilor se va indica identitatea şi adresa lor în cazul în care partea nu poate asigura prezenţa lor în instanţa de judecată.

(3) Cererile sau demersurile formulate se soluţionează de către instanţă după audierea opiniilor celorlalte părţi asupra cerinţelor înaintate.

(4) Părţile pot prezenta şi cere administrarea probelor şi în cursul cercetării judecătoreşti.

(1) În cadrul cercetării judecătoreşti, în primul rînd se cercetează probele prezentate de către partea acuzării.

(2) Instanţa, la cererea părţilor sau a altor participanţi la proces, poate modifica ordinea de cercetare a probelor dacă aceasta este necesar pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti. Inculpatul poate cere să fie audiat la începutul cercetării probelor sau la orice etapă a cercetării judecătoreşti.

(1) Preşedintele şedinţei de judecată anunţă începerea cercetării judecătoreşti. Cercetarea judecătorească începe cu expunerea de către procuror a învinuirii formulate. Dacă în procesul penal a fost pornită o acţiune civilă, se expune şi aceasta.

(2) În cazul în care a fost prezentată referinţă la rechizitoriu, preşedintele şedinţei de judecată aduce la cunoştinţa celor prezenţi conţinutul acesteia.

(3) Preşedintele şedinţei de judecată întreabă inculpatul dacă îi este clară învinuirea adusă, dacă acceptă să facă declaraţii şi să răspundă la întrebări. În cazul în care inculpatului nu-i este clară învinuirea formulată, procurorul îi face explicaţiile respective.

(4) După executarea acţiunilor menţionate în alin.(1)-(3), procurorul prezintă spre examinare probele acuzării.

(1) Dacă inculpatul acceptă să fie audiat, preşedintele şedinţei de judecată îl întreabă în ce relaţii se află cu partea vătămată şi îi propune să declare tot ce ştie despre fapta pentru care cauza a fost trimisă în judecată. Primii îi pot pune întrebări apărătorul şi participanţii la proces din partea apărării, apoi procurorul şi ceilalţi participanţi din partea acuzării.

(2) Preşedintele şedinţei şi, după caz, ceilalţi judecători pot pune întrebări inculpatului după ce i-au pus întrebări părţile, însă întrebări cu caracter de concretizare pot fi puse de preşedintele şedinţei de judecată şi judecători în orice moment al audierii.

(3) Dacă în cauza penală sînt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi.

(4) Audierea unui inculpat în lipsa unui alt inculpat care participă la judecarea cauzei se admite numai la cererea părţilor, în baza unei încheieri motivate, cînd aceasta este necesar pentru stabilirea adevărului. În acest caz, după întoarcerea inculpatului înlăturat, acestuia i se aduce la cunoştinţă conţinutul declaraţiilor făcute în lipsa lui şi i se dă posibilitate să pună întrebări inculpatului audiat în lipsa lui.

(5) Inculpatul poate fi audiat ori de cîte ori este necesar în cursul cercetării judecătoreşti şi el poate să facă declaraţii suplimentare oricînd, cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată.

(6) Preşedintele şedinţei de judecată respinge întrebările sugestive şi cele care nu se referă la cauză.

(1) Citirea declaraţiilor inculpatului depuse în cursul urmăririi penale, precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora, pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile:

1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată şi cele depuse în cursul urmăririi penale;

2) cînd cauza se judecă în lipsa inculpatului.

(2) Aceeaşi regulă se aplică şi în cazurile în care se dă citire declaraţiilor inculpatului depuse anterior în instanţă sau în faţa judecătorului de instrucţie, dacă acesta din urmă I-a informat despre posibilitatea citirii lor în instanţă.

(3) Nu se admite reproducerea înregistrării audio sau video fără a se da citire, în prealabil, declaraţiilor consemnate în procesul-verbal respectiv.

(1) Audierea părţii vătămate se efectuează în conformitate cu dispoziţiile ce se referă la audierea martorilor şi care se aplică în mod corespunzător. Victima sau, după caz, partea vătămată, la cererea acesteia sau la demersul procurorului, poate fi audiată în lipsa inculpatului, asigurîndu-i ultimului posibilitatea de a lua cunoştintă de declaraţii şi de a pune întrebări persoanei audiate.

(2) Audierea părţii civile şi a părţii civilmente responsabile se face conform dispoziţiilor ce se referă la audierea inculpatului, care se aplică în mod corespunzător.

(3) Partea vătămată poate fi audiată ori de cîte ori este necesar în cursul cercetării judecătoreşti şi ea poate să facă declaraţii suplimentare oricînd cu permisiunea preşedintelui şedinţei.

(1) Martorii se audiază fiecare separat şi în lipsa martorilor care încă nu au fost audiaţi. Primii sînt audiaţi martorii din partea acuzării.

(2) Audierea martorului se efectuează în condiţiile prevăzute în art.105-110, care se aplică în mod corespunzător. În caz de necesitate, martorul, la cerere sau în baza demersului procurorului, poate fi audiat în lipsa inculpatului, care este înlăturat din şedinţă, asigurîndu-i-se ultimului posibilitatea de a lua cunoştinţă de declaraţii şi de a pune întrebări prin intermediul apărătorului său persoanei audiate.

(3) Părţile la proces sînt în drept să pună întrebări martorului. Primii pun întrebări participanţii la proces ai acelei părţi care a solicitat audierea martorului, iar apoi ceilalţi participanţi. Preşedintele şedinţei şi ceilalţi judecători pot pune întrebări martorului în condiţiile prevăzute în art.367 alin.(2).

(4) Fiecare din părţi poate pune întrebări suplimentare pentru a elucida şi a completa răspunsurile date la întrebările altor părţi.

(5) Preşedintele şedinţei poate permite martorului audiat să părăsească sala de şedinţă înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, dar numai după audierea opiniilor părţilor la proces pe această chestiune.

(6) Martorul a cărui lipsă nu este justificată, în cazul în care partea insistă să fie audiat, poate fi supus aducerii silite.

(1) Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul urmăririi penale, precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora, pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile:

1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată şi cele depuse în cursul urmăririi penale;

2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de imposibilitate de a asigura securitatea lui, cu condiţia că audierea martorului a fost efectuată cu confruntarea dintre acest martor şi bănuit, învinuit sau martorul a fost audiat în conformitate cu art.109 şi 110.

(2) Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau video fără a se da citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul-verbal respectiv.

(3) Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza prevederilor art.90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de judecată, declaraţiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau video ale declaraţiilor lui.

(1) Corpurile delicte prezentate de părţi pot fi examinate în orice moment al cercetării judecătoreşti. Atît la cererea uneia din părţi, cît şi din iniţiativa instanţei, corpurile delicte pot fi prezentate pentru examinare părţilor, martorilor, expertului sau specialistului. Persoanele cărora le-au fost prezentate corpurile delicte pot atrage atenţia instanţei asupra diferitor circumstanţe legate de examinarea acestora, fapt ce se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.

(2) Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi examinate, dacă este necesar, la locul aflării lor.

(1) Primele sînt cercetate documentele şi procesele-verbale ale acţiunilor procesuale propuse de partea acuzării, apoi cele propuse de partea apărării.

(2) Pot fi citite, integral sau parţial, procesele-verbale ale acţiunilor procesuale care confirmă circumstanţe şi fapte constatate prin percheziţie, ridicare, cercetare la faţa locului, examinare corporală, reconstituirea faptei, interceptarea comunicărilor, examinarea corespondenţei ridicate, constatarea tehnica-ştiinţifică şi medico-legală, raportul de expertiză şi prin alte mijloace de probă, precum şi documentele anexate la dosar sau prezentate în şedinţa de judecată, dacă în ele sînt expuse sau ele confirmă circumstanţe care au importanţă în cauza dată. Documentele prezentate în şedinţa de judecată se anexează la dosar în baza unei încheieri.

(3) Cercetarea documentelor şi a proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale se efectuează prin citirea lor de către partea care a cerut cercetarea lor sau de către preşedintele şedinţei de judecată.

Dispunerea de către instanţă a efectuării expertizei şi audierea expertului în şedinţa de judecată se fac în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art.142-155.

La cererea părţilor, în caz de necesitate, la judecarea cauzei, instanţa poate efectua, în condiţiile prezentului cod, alte acţiuni procesuale pentru constatarea circumstanţelor cauzei.

(1) După cercetarea tuturor probelor din dosar şi a celor prezentate la judecarea cauzei, preşedintele şedinţei de judecată întreabă părţile dacă doresc să dea explicaţii suplimentare ori să formuleze cereri sau, după caz, demersuri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti.

(2) Dacă nu au fost formulate cereri sau demersuri noi sau după soluţionarea cererilor şi demersurilor formulate şi îndeplinirea în cazurile necesare a acţiunilor procesuale suplimentare, preşedintele şedinţei de judecată declară cercetarea judecătorească terminată.

(3) Preşedintele şedinţei de judecată explică părţilor că ele, în dezbaterile judiciare, şi instanţa, la adoptarea sentinţei, sînt în drept să facă trimiteri numai la probele cercetate în şedinţa de judecată.

(1) După terminarea cercetării judecătoreşti, preşedintele şedinţei de judecată anunţă dezbaterile judiciare.

(2) Dezbaterile judiciare constau din cuvîntările procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, apărătorului şi inculpatului cînd apărătorul nu participă în cauza dată sau dacă inculpatul cere cuvîntul. Dacă există mai mulţi reprezentanţi ai părţilor, ordinea cuvîntărilor lor o stabileşte instanţa.

(3) În cazul în care cel puţin una din persoanele care participă la dezbateri cere termen pentru pregătirea către dezbateri, preşedintele şedinţei de judecată anunţă întrerupere, cu indicarea duratei ei.

(1) În cuvîntările lor, participanţii la dezbateri nu au dreptul să se refere la probe noi care nu au fost examinate în cadrul cercetării judecătoreşti. în cazul în care trebuie prezentate probe noi, participanţii la dezbateri pot cere reluarea cercetării judecătoreşti, indicînd, totodată, care anume circumstanţe vor fi cercetate suplimentar şi în baza căror noi probe. Instanţa, ascultînd opiniile celorlalte părţi, adoptă o încheiere motivată privind admiterea sau respingerea cererii sau demersului respectiv.

(2) Instanţa nu poate limita durata dezbaterilor la un anumit timp, însă preşedintele şedinţei de judecată are dreptul să întrerupă cuvîntările participanţilor la dezbateri dacă aceştia, în susţinerile lor, depăşesc limitele cauzei ce se judecă.

(3) Între cuvîntări nu se admit întreruperi, însă, pentru motive întemeiate dezbaterile pot fi întrerupte, dar întreruperea nu poate depăşi 3 zile.

După ce au luat cuvîntul toţi participanţii la dezbateri, ei pot să mai ia o dată cuvînt în replică în legătură cu cele spuse în cuvîntările ulterioare. Dreptul la ultima replică aparţine întotdeauna apărătorului sau inculpatului, după caz.

(1) După terminarea dezbaterilor judiciare, preşedintele şedinţei acordă ultimul cuvînt inculpatului.

(2) În timpul în care inculpatul are ultimul cuvînt, nu i se pot pune întrebări şi el nu poate fi întrerupt decît în cazul în care el se referă la alte împrejurări decît cele care se referă la cauză.

(3) Dacă inculpatul, în ultimul cuvînt, relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa poate dispune reluarea cercetării judecătoreşti pentru verificarea acestora.

(1) După închiderea dezbaterilor şi rostirea ultimului cuvînt, părţile pot să depună instanţei concluzii scrise privitor la soluţia propusă de ele în cauză.

(2) Concluziile propuse de părţi nu au caracter obligatoriu pentru instanţă.

(3) Concluziile scrise se anexează la procesul-verbal.

(1) Completul de judecată sau judecătorul, cînd judecă singur cauza, deliberează mai întîi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept.

(2) Deliberarea se face asupra chestiunilor prevăzute în art.385.

(1) Dacă în cursul deliberării instanţa constată că o anumită circumstanţă necesită concretizare pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa poate relua cercetarea judecătorească prin încheiere motivată.

(2) La reluarea cercetării judecătoreşti, dacă este posibil, instanţa poate concretiza, în aceeaşi şedinţă, circumstanţele necesare sau poate face o întrerupere a şedinţei, care va dura nu mai mult de 10 zile, cu citarea părţilor şi persoanelor interesate.

(3) După terminarea cercetării judecătoreşti suplimentare, instanţa ascultă din nou dezbaterile judiciare şi oferă ultimul cuvînt inculpatului.

(1) Instanţa hotărăşte asupra învinuirii înaintate inculpatului prin adoptarea sentinţei de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.

(2) Sentinţa se adoptă în numele legii.

(3) Sentinţa instanţei de judecată trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată.

(4) Instanţa îşi întemeiază sentinţa numai pe probele care au fost cercetate în şedinţa de judecată.

(1) La adoptarea sentinţei, instanţa de judecată soluţionează următoarele chestiuni în următoarea consecutivitate:

1) dacă a avut loc fapta de săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul;

2) dacă această faptă a fost săvîrşită de inculpat;

3) dacă fapta întruneşte elementele infracţiunii şi de care anume lege penală este prevăzută ea;

4) dacă inculpatul este vinovat de săvîrşirea acestei infracţiuni;

5) dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea săvîrşită;

6) dacă există circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea inculpatului şi care anume;

7) ce măsură de pedeapsă urmează să fie stabilită inculpatului, luînd în considerare şi recomandările serviciului de resocializare, dacă o asemenea anchetă a fost efectuată;

8) dacă măsura de pedeapsă stabilită inculpatului trebuie să fie executată de inculpat sau nu;

9) tipul penitenciarului în care urmează să execute pedeapsa închisorii;

10) dacă trebuie admisă acţiunea civilă, în folosul cui şi în ce sumă;

11) dacă trebuie reparată paguba materială atunci cînd nu a fost intentată acţiunea civilă;

12) dacă urmează să fie ridicat sechestrul asupra bunurilor;

13) ce trebuie să se facă cu corpurile delicte;

14) cine şi în ce proporţie trebuie obligat să plătească cheltuielile judiciare;

15) dacă urmează să fie revocată, înlocuită sau aplicată o măsură preventivă în privinţa inculpatului;

16) dacă în privinţa inculpatului recunoscut vinovat de comiterea infracţiunii urmează să fie aplicat tratament medical forţat de alcoolism sau narcomanie.

(2) Dacă inculpatul este învinuit de săvîrşirea mai multor infracţiuni, instanţa soluţionează chestiunile arătate în alin.(1) pct.1)-13) pentru fiecare infracţiune în parte.

(3) Dacă de săvîrşirea infracţiunii sînt învinuiţi mai mulţi inculpaţi, instanţa soluţionează chestiunile prevăzute în alin.(1) referitor la fiecare inculpat în parte.

(4) Dacă, în cursul urmăririi penale sau judecării cauzei, s-au constatat încălcări ale drepturilor inculpatului, precum şi s-a stabilit din vina cui au fost comise aceste încălcări, instanţa examinează posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului drept recompensă pentru aceste încălcări.

(1) Dacă, în timpul urmăririi penale sau cercetării judiciare, s-a pus chestiunea stării de responsabilitate a inculpatului, instanţa de judecată este obligată să soluţioneze această chestiune încă o dată la adoptarea sentinţei.

(2) În cazul în care se constată că inculpatul se afla în timpul săvîrşirii faptei în stare de iresponsabilitate sau după săvîrşirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală mintală care a devenit temei pentru a-l recunoaşte iresponsabil, instanţa adoptă o sentinţă în conformitate cu prevederile capitolului II din titlul III din Partea specială.

(1) O dată cu sentinţa de condamnare, instanţa de judecată, apreciind dacă sînt dovedite temeiurile şi mărimea pagubei cerute de partea civilă, admite acţiunea civilă, în tot sau în parte, ori o respinge.

(2) În cazul cînd se dă o sentinţă de achitare, instanţa:

1) respinge acţiunea civilă dacă nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau fapta nu a fost săvîrşită de inculpat;

2) nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat pentru că nu sînt întrunite elementele infracţiunii sau există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în art.35 al Codului penal.

(3) În cazuri excepţionale cînd, pentru a stabili exact suma despăgubirilor cuvenite părţii civile, ar trebui amînată judecarea cauzei, instanţa poate să admită, în principiu, acţiunea civilă, urmînd ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să hotărască instanţa civilă.

(1) În caz de admitere a acţiunii civile, instanţa de judecată poate dispune, înainte ca sentinţa să fi devenit definitivă, să fie luate măsuri pentru asigurarea acestei acţiuni dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior.

(2) La pronunţarea sentinţei cu confiscarea specială a bunurilor persoanei condamnate, instanţa de judecată ia măsuri pentru a asigura confiscarea acestora dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior.

(1) Sentinţa de condamnare se adoptă numai în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului în săvîrşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată.

(2) Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor.

(3) Declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale pot fi puse la baza sentinţei de condamnare numai în ansamblu cu alte probe suficiente de învinuire şi cu condiţia că, la urmărirea penală, a avut loc confruntarea cu bănuitul, învinuitul sau că martorul a fost audiat în condiţiile art. 109 şi 110, în cazul în care inculpatul nu a participat la confruntare cu acest martor în cadrul şedinţei de judecată.

(4) Sentinţa de condamnare se adoptă:

1) cu stabilirea pedepsei care urmează să fie executată;

2) cu stabilirea pedepsei şi cu liberarea de executarea ei în cazul amnistiei conform art.107 din Codul penal şi în cazurile prevăzute în art.89 alin.(2) lit.a), b), c), e), f) şi g) din Codul penal;

3) fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală în cazurile prevăzute în art.57 şi 58 din Codul penal, cu liberarea de pedeapsă în cazul prevăzut în art.93 din Codul penal sau al expirării termenului de prescripţie.

(5) La adoptarea sentinţei de condamnare cu stabilirea pedepsei care urmează să fie executată, instanţa stabileşte categoria pedepsei, mărimea ei şi începutul calculării termenului executării pedepsei.

(6) La adoptarea sentinţei de condamnare cu liberarea de pedeapsă sau, după caz, sentinţei de condamnare fără stabilirea pedepsei, instanţa argumentează în baza căror temeiuri, prevăzute de Codul penal, adoptă sentinţa dată.

(1) Sentinţa de achitare se adoptă dacă:

1) nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii;

2) fapta nu a fost săvîrşită de inculpat;

3) fapta inculpatului nu întruneşte elementele infracţiunii;

4) fapta nu este prevăzută de legea penală;

5) există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

(2) În cazul achitării persoanei în temeiul alin.(1) pct.2), organul de urmărire penală este obligat să continue urmărirea penală pentru identificarea făptuitorului.

(3) Sentinţa de achitare duce la reabilitarea deplină a inculpatului.

(1) Sentinţa de încetare a procesului penal se adoptă dacă:

1) lipseşte plîngerea părţii vătămate, plîngerea a fost retrasă sau părţile sau împăcat;

2) a intervenit decesul inculpatului;

3) persoana nu a atins vîrsta pentru tragere la răspundere penală;

4) există o hotărîre judecătorească definitivă asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă;

5) există o hotărîre a organului de urmărire penală asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de clasarea procesului penal;

6) există alte circumstanţe care exclud sau condiţionează pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală; precum şi

7) în cazurile prevăzute în art.54-56 din Codul penal.

(2) În cazul prevăzut în art.332 alin.(2), instanţa încetează procesul penal, cu aplicarea sancţiunii administrative prevăzute în Codul contravenţional.

(1) După ce a soluţionat chestiunile arătate în art.385-388, instanţa de judecată procedează la întocmirea sentinţei. Sentinţa constă din partea introductivă, partea descriptivă şi dispozitiv.

(2) Sentinţa se întocmeşte în limba în care s-a desfăşurat judecarea cauzei, de unul din judecătorii care au participat la adoptarea ei.

(3) Sentinţa se semnează de toţi judecătorii care au participat la adoptarea ei. Judecătorul care are opinie separată semnează şi el sentinţa.

1) că sentinţa a fost pronunţată în numele legii;

2) data şi locul adoptării sentinţei;

3) denumirea instanţei de judecată care a adoptat sentinţa, numele judecătorului sau, după caz, al judecătorilor completului de judecată, grefierului, interpretului, traducătorului, procurorului, apărătorului;

4) dacă şedinţa a fost publică sau închisă;

5) datele privind identitatea inculpatului prevăzute în art.358 alin.(1);

6) legea penală care prevede infracţiunea de săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul.

(1) Partea descriptivă a sentinţei de condamnare trebuie să cuprindă:

1) descrierea faptei criminale, considerată ca fiind dovedită, indicîndu-se locul, timpul, modul săvîrşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi consecinţele infracţiunii;

2) probele pe care se întemeiază concluziile instanţei de judecată şi motivele pentru care instanţa a respins alte probe;

3) indicaţii asupra circumstanţelor care atenuează sau agravează răspunderea;

4) în cazul cînd o parte a acuzaţiei este considerată neîntemeiată - temeiurile pentru aceasta;

5) încadrarea juridică a acţiunilor inculpatului, motivele pentru modificarea învinuirii dacă la judecată s-a efectuat aşa ceva;

6) menţiunea referitor la recidivă.

(2) Instanţa de judecată este obligată, de asemenea, să motiveze:

1) stabilirea pedepsei cu închisoare, dacă sancţiunea legii penale prevede şi alte categorii de pedepse;

2) aplicarea unei pedepse mai uşoare decît cea prevăzută de lege;

3) aplicarea unei condamnări cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei;

4) rezolvarea chestiunilor legate de condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de aplicarea altor categorii de liberare de pedeapsa penală, prevăzute în art.89 din Codul penal.

(3) Partea descriptivă a sentinţei de achitare trebuie să cuprindă:

1) indicarea învinuirii pe baza căreia cauza în privinţa învinuitului a fost trimisă în judecată;

2) descrierea circumstanţelor cauzei constatate de instanţa de judecată şi enunţarea temeiurilor pentru achitarea inculpatului, cu indicarea motivelor pentru care instanţa respinge probele aduse în sprijinul acuzării. Nu se admite introducerea în sentinţa de achitare a unor formulări ce ar pune la îndoială nevinovăţia celui achitat.

(4) Partea descriptivă a sentinţei de încetare a procesului penal trebuie să conţină descrierea şi motivarea temeiurilor pentru încetarea procesului penal.

(5) Partea descriptivă a sentintelor de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal trebuie să conţină motivele pe care este întemeiată hotărîrea instanţei cu privire la acţiunea civilă sau la repararea pagubei materiale cauzate de infracţiune.

(1) în dispozitivul sentinţei de condamnare trebuie să fie arătate:

1) numele, prenumele şi patronimicul inculpatului;

2) constatarea că inculpatul este vinovat de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de legea penală;

3) categoria şi mărimea pedepsei aplicate inculpatului pentru fiecare infracţiune constatată ca dovedită, pedeapsa definitivă pe care urmează să o execute; categoria penitenciarului în care trebuie să execute pedeapsa cel condamnat la închisoare; data de la care începe executarea pedepsei; durata termenului de probă în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi cui îi revine obligaţia de a supraveghea pe cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În caz dacă instanţa îl găseşte pe inculpat vinovat, dar îl liberează de pedeapsă pe baza prevederilor respective ale Codului penal, ea este datoare să menţioneze aceasta în dispozitivul sentinţei;

4) dispoziţia despre computarea reţinerii, arestării preventive sau arestării la domiciliu, dacă inculpatul pînă la darea sentinţei se afla în stare de arest;

5) dispoziţia privitoare la măsura preventivă ce se va aplica inculpatului pînă cînd sentinţa va deveni definitivă;

6) obligaţiile puse în seama condamnatului cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

(2) Dacă inculpatul este învinuit în baza mai multor articole ale legii penale, în dispozitivul sentinţei trebuie să se indice precis în baza căror anume articole el a fost achitat şi în baza cărora a fost condamnat.

(3) În toate cazurile, pedeapsa trebuie să fie precizată astfel încît la executarea sentinţei să nu apară nici un fel de îndoieli cu privire la categoria şi mărimea pedepsei stabilite de instanţa de judecată.

(4) În cazurile prevăzute în art.66 din Codul penal, dispozitivul sentinţei va cuprinde, de asemenea, şi dispoziţia în vederea ridicării gradului militar, titlului special, gradului de calificare (clasificare) sau a distincţiilor de stat ale inculpatului.

(5) În cazul condamnării unui cetăţean străin sau apatrid cu reşedinţă permanentă în alt stat, dispozitivul sentinţei va cuprinde explicaţii privind dreptul de a cere transferarea condamnatului în ţara de reşedinţă.

Dispozitivul sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal trebuie să cuprindă:

1) numele, prenumele şi patronimicul inculpatului;

2) dispoziţia de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal şi motivul pe care se întemeiază achitarea sau încetarea procesului;

3) dispoziţia de revocare a măsurii preventive, dacă o astfel de măsură a fost aplicată;

4) dispoziţia de revocare a măsurilor de asigurare a acţiunii civile şi a eventualei confiscări speciale, dacă astfel de măsuri au fost luate.

Dacă instanţa de judecată a pronunţat o sentinţă de achitare pe motiv că fapta nu a fost săvîrşită de inculpat, la cererea procurorului, acestuia i se restituie dosarul penal şi el reia urmărirea penală în vederea identificării făptuitorului infracţiunii.

Dispozitivul sentinţei de condamnare, precum şi al celei de achitare sau de încetare a procesului penal, pe lîngă chestiunile enumerate în art.395 şi 396, în cazurile necesare, trebuie să mai cuprindă:

1) hotărîrea cu privire la acţiunea civilă înaintată sau hotărîrea pronunţată din oficiu de către instanţă referitor la repararea pagubei;

2) hotărîrea cu privire la confiscarea specială;

3) hotărîrea cu privire la corpurile delicte;

4) hotărîrea cu privire la măsurile de ocrotire;

5) dispoziţia referitoare la repartizarea cheltuielilor judiciare;

6) dispoziţia referitoare la procedura şi termenul declarării apelului sau a recursului împotriva sentinţei, după caz.

(1) Dacă inculpatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă, sau eliberat de executarea pedepsei, sau a fost condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate, sau în privinţa lui a fost încetat procesul penal, instanţa, dacă inculpatul se află în stare de arest, îl pune imediat în libertate chiar în sala şedinţei de judecată.

(2) În caz de condamnare la închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de judecată îl eliberează pe inculpat de sub arest.

(1) În cel mult 3 zile de la pronunţarea sentinţei sau a dispozitivului ei, inculpatului arestat i se va înmîna copia de pe sentinţă sau de pe dispozitivul ei.

(2) În cazul redactării sentinţei, copia sentinţei redactate se înmînează inculpatului arestat imediat după semnarea acesteia, iar celorlalte părţi li se comunică în scris despre semnarea sentinţei redactate.

(3) Dacă sentinţa sau dispozitivul a fost întocmit într-o limbă pe care inculpatul nu o cunoaşte, lui i se înmînează traducerea în scris a sentinţei în limba lui maternă sau într-o altă limbă pe care el o cunoaşte.

(1) Sentinţele pot fi atacate cu apel în vederea unei noi judecări în fapt şi în drept a cauzei, cu excepţia:

1) sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede în exclusivitate pedeapsă nonprivativă de libertate;

2) sentinţelor pronunţate de judecătoria militară privind infracţiunile pentru săvîrşireacărora legea prevede în exclusivitate pedeapsă nonprivativă de libertate;

3) sentinţelor pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Supremă de Justiţie;

4) altor sentinţe pentru care legea nu prevede această cale de atac.

(2) încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor în care, potrivit legii, pot fi atacate separat.

(3) Apelul declarat împotriva sentinţei se consideră făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei.

(1) Pot declara apel:

1) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

2) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Sentinţele de achitare sau de încetare a procesului penal pot fi atacate şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal;

3) partea vătămată, în ce priveşte latura penală în cazurile în care procesul penal se porneşte doar la plîngerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii;

4) partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte latura civilă;

5) martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora;

6) orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

(2) Apelul poate fi declarat în numele persoanelor menţionate în alin.(1) pct.2)-4) şi de către apărător sau reprezentantul lor legal.

(1) Termenul de apel este de 15 zile de la data redactării sau a pronunţării sentinţei integral, dacă legea nu dispune altfel.

(2) Pentru inculpatul arestat, termenul de apel curge de la înmînarea copiei de pe sentinţa redactată, iar pentru părţile care au lipsit de la pronunţarea sentinţei-de la data comunicării în scris despre redactarea sentinţei.

(3) În cazurile prevăzute în art.401 alin.(1) pct.5) şi 6), calea de atac poate fi exercitată de îndată după pronunţarea încheierii, prin care instanţa a dispus asupra cheltuielilor judiciare sau a luat o altă măsură, dar nu mai tîrziu de 15 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei în fond, în afară de cazul cînd procesul a fost suspendat.

(4) Dacă procurorul care a participat la judecarea cauzei sau partea vătămată a declarat în termen apel în defavoarea inculpatului, procurorul participant în instanţa de apel, în termen de 15 zile de la data primirii de către parte a copiei apelului declarat, poate declara apel suplimentar, în care poate invoca motive adăugătoare de apel.

(5) Dacă inculpatul declară apel în termen şi îşi înlocuieşte apărătorul, noul apărător, în termen de 15 zile de la data primirii de către parte a copiei apelului declarat, poate declara apel suplimentar pentru inculpat, în care poate invoca motive adăugătoare de apel.

(6) În cazul declarării apelurilor suplimentare în condiţiile alin.(4) şi (5), copiile de pe apelurile suplimentare se înmînează părţilor şi se acordă timp necesar pentru pregătirea către judecarea apelurilor.

(1) Apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanţa de apel constată că întîrzierea a fost determinată de motive întemeiate, iar apelul a fost declarat în cel mult 15 zile de la începerea executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale.

(2) Pînă la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărîrii.

(1) Participantul la proces care a lipsit atît la judecarea, cît şi la pronunţarea sentinţei şi nu a fost informat despre adoptarea sau redactarea sentinţei poate declara apel şi peste termen, dar nu mai tîrziu de 15 zile de la data începerii executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale.

(2) Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea sentinţei.

(3) Instanţa de apel poate suspenda executarea sentinţei atacate.

(1) Apelul se declară prin cerere scrisă.

(2) Cererea de apel trebuie să conţină:

1) denumirea instanţei la care se depune apelul;

2) numele şi prenumele apelantului, calitatea procesuală şi adresa lui;

3) denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data sentinţei, numele şi prenumele inculpatului în privinţa căruia se atacă sentinţa;

4) conţinutul şi motivele cerinţelor apelantului;

5) indicarea probelor şi mijloacelor cu ajutorul cărora acestea pot fi administrate, dacă se invocă necesitatea administrării de noi probe. Poate invoca administrarea de noi probe numai procurorul şi avocatul care nu au participat la judecarea cauzei în primă instanţă. Părţile care au participat la judecarea cauzei în primă instanţă pot invoca administrarea de noi probe numai dacă despre acestea nu au ştiut la momentul judecării cauzei sau dacă instanţa de fond a respins cererea de a le administra;

6) data declarării apelului şi semnătura apelantului;

7) lista documentelor ce se anexează la cererea de apel.

(3) Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea de apel se atestă de un judecător de la instanţa a cărei hotărîre se atacă. Cererea poate fi atestată şi de primarul localităţii unde domiciliază apelantul.

(4) Cererea de apel se depune la instanţa a cărei sentinţă se atacă, cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt. Persoana arestată poate depune cererea de apel la administraţia locului de deţinere, fără a anexa copii.

(5) După expirarea termenului stabilit pentru declararea apelului, instanţa de judecată care a pronunţat sentinţa trimite, în termen de 5 zile, dosarul penal împreună cu apelul şi cu copiile acestuia în instanţa de apel despre ce informează părţile.

(1) După pronunţarea sentinţei şi pînă la expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot renunţa în mod expres la această cale de atac.

(2) Asupra renunţării la apel se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului.

(3) Renunţarea la apel sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special. În cazul renunţării la apel, instanţa de apel încetează procedura de apel.

(1) Pînă la începerea cercetării judecătoreşti la instanţa de apel, oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută de apelant.

(2) Apelul declarat de procuror poate fi retras doar de procurorul ierarhic superior.

(3) În cazul retragerii apelului, instanţa de apel încetează procedura de apel.

Apelul declarat în termen este suspensiv de executare atît în ce priveşte latura penală, cît şi latura civilă, în afară de cazul cînd legea dispune altfel.

(1) Instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

(2) În limitele prevederilor arătate în alin.(1), instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, însă fără a înrăutăţi situaţia apelantului.

(1) Instanţa de apel, soluţionînd cauza, nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana care a declarat apel.

(2) În apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia.

Instanţa de apel examinează cauza prin extindere cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, avînd dreptul de a hotărî şi în privinţa lor, fără să creeze acestor părţi o situaţie mai gravă.

(1) Preşedintele instanţei de apel, primind dosarele parvenite cu apel, repartizează cauzele în ordinea prevăzută în art.344.

(2) În termen de pînă la 10 zile de la data de la care i-a fost repartizată, preşedintele completului de judecată căruia i-a fost repartizată cauza fixează termenul de judecată a apelului, iar dacă este necesar, fixează termen pentru şedinţa preliminară care se desfăşoară conform prevederilor art.345.

(3) Judecarea apelului se face cu citarea părţilor şi înmînarea copiilor de pe apel.

(4) Judecarea apelului are loc în prezenţa inculpatului, cînd acesta se află în stare de arest, cu excepţia prevăzută în art.321 alin.(2) pct.2).

(5) Neprezentarea părţilor legal citate în instanţa de apel nu împiedică examinarea cauzei.

(6) Dacă este necesar, instanţa de apel poate recunoaşte prezenţa părţilor obligatorie şi ia măsurile corespunzătoare pentru asigurarea prezenţei lor.

(7) La judecarea apelului, participarea procurorului, precum şi a apărătorului, dacă interesele justiţiei o cer, este obligatorie. Apelul poate fi judecat în lipsa nemotivată a avocatului în măsura în care nu se încalcă dreptul la apărare.

(1) Preşedintele şedinţei anunţă cauza ce urmează a fi examinată şi verifică prezenţa părţilor, apoi anunţă numele şi prenumele judecătorilor completului de judecată, ale procurorului, grefierului, precum şi ale interpretului şi traducătorului dacă aceştia participă, ale apărătorului, şi precizează dacă nu au fost formulate cereri de recuzare. După aceasta, preşedintele şedinţei verifică dacă părţile prezente au făcut alte cereri sau demersuri şi asupra lor instanţa de apel dă o încheiere.

(2) Preşedintele şedinţei oferă cuvînt apelantului, intimatului, apărătorilor şi reprezentanţilor lor, apoi procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvînt îl are acesta.

(3) În cazul în care părţile invocă necesitatea administrării de noi probe, ele trebuie să indice aceste probe şi mijloacele cu ajutorul cărora pot fi administrate, precum şi motivele care au împiedicat prezentarea lor în primă instanţă.

(4) Părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi apărute în procesul dezbaterilor.

(5) Inculpatul are cel din urmă cuvîntul.

(6) În şedinţa de judecată se întocmeşte un proces-verbal în conformitate cu prevederile art.336.

(1) Instanţa de apel, judecînd apelul, verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate pe baza probelor examinate de prima instanţă, conform materialelor din dosar, şi oricăror probe noi prezentate instanţei de apel sau cercetează suplimentar probele administrate de instanţa de fond.

(2) Instanţa de apel poate da o nouă apreciere probelor din dosar şi poate administra, la cererea părţilor, orice probe noi pe care le consideră necesare.

(3) Instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apel.

(1) Instanţa de apel, judecînd cauza în ordine de apel, adoptă una din următoarele decizii:

1) respinge apelul, menţinînd hotărîrea atacată, dacă:

a) apelul a fost depus peste termen, cu excepţia cazurilor prevăzute în art.402;

b) apelul este inadmisibil;

c) apelul este nefondat;

2) admite apelul, casînd sentinţa parţial sau total, inclusiv din oficiu, în baza art.409 alin.(2), rejudecă cauza şi pronunţă o nouă hotărîre, potrivit modului stabilit, pentru prima instanţă.

(2) Sentinţa poate fi casată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ce priveşte latura penală sau latura civilă, dacă aceasta nu împiedică soluţionarea justă a cauzei.

(3) Decizia instanţei de apel este susceptibilă de a fi pusă în executare din momentul adoptării.

Instanţa de apel, deliberînd asupra apelului, dacă este necesar, poate hotărî reluarea cercetării judecătoreşti, aplicarea dispoziţiilor privitoare la repararea pagubei, la măsurile preventive, la cheltuielile judiciare şi la orice alte chestiuni de care depinde soluţionarea completă a apelului.

(1) Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă:

1) data şi locul pronunţării deciziei;

2) denumirea instanţei de apel;

3) numele şi prenumele judecătorilor completului de judecată, procurorului, grefierului, precum şi ale apărătorului, interpretului şi traducătorului, dacă aceştia participă la şedinţă;

4) numele şi prenumele apelantului, cu indicarea calităţii lui procesuale;

5) datele privind identitatea persoanei condamnate sau achitate de către prima instanţă, prevăzute în art.358 alin.(1);

6) fapta constatată de primă instanţă şi conţinutul dispozitivului sentinţei;

7) fondul apelului;

8) temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi motivele adoptării soluţiei date;

9) una din soluţiile prevăzute în art.415;

10) menţiunea că decizia este executorie, dar poate fi supusă recursului, şi termenul prevăzut pentru această cale de atac.

(2) În cazul cînd inculpatul se află în stare de arest, în decizie se indică timpul care se include în termenul pedepsei.

(3) Dacă există temeiuri prevăzute în art.218, instanţa de apel pronunţă o decizie interlocutorie.

(1) Deliberarea şi pronunţarea deciziei se fac, ca regulă, după încheierea dezbaterilor, dar pentru motive întemeiate ele pot fi amînate cu cel mult 10 zile.

(2) Deliberarea se desfăşoară conform prevederilor art.339.

(3) Rezultatul deliberării se consemnează în dispozitivul deciziei şi se semnează de toţi judecătorii completului de judecată, apoi se pronunţă în şedinţă publică de preşedintele şedinţei sau de un judecător din complet, asistat de grefier.

(4) Decizia se redactează de către unul dintre judecătorii care au participat la examinarea apelului, în cel mult 10 zile de la pronunţare, şi se semnează de toţi judecătorii completului.

(5) În cazul redactării deciziei se aplică regulile de înmînare a acesteia prevăzute în art.399.

(6) După redactarea deciziei, instanţa de apel remite, în termen de cel mult 5 zile, dosarul penal în instanţa de fond pentru executare, fapt despre care se informează părţile.

Rejudecarea cauzei de către instanţa de apel se desfăşoară potrivit regulilor generale pentru examinarea cauzelor în primă instanţă.

(1) Pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel.

(2) Încheierile instanţei de apel pot fi atacate cu recurs numai o dată cu decizia recurată, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.

(3) Recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel se consideră făcut şi împotriva încheierilor acesteia, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărîrii recurate.

(4) Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele indicate în art.401 nu au folosit calea apelului ori au retras apelul, dacă legea prevede această cale de atac. Persoana care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia instanţei de apel prin care i s-a înrăutăţit situaţia. Procurorul care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia prin care a fost admis apelul declarat din partea apărării.

Pot declara recurs procurorul şi persoanele indicate în art.401.

Termenul de recurs este de 2 luni de la data pronunţării deciziei, dacă legea nu dispune altfel, iar în cazul redactării deciziei - de 2 luni după înştiinţarea în scris a părţilor despre semnarea deciziei redactate de toţi judecătorii completului de judecată.

Persoanele menţionate în art.421 pot retrage recursul în condiţiile art.407, care se aplică în mod corespunzător.

(1) Instanţa de recurs judecă recursul numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care aceasta o are în proces, fiind în drept să judece şi în baza temeiurilor neinvocate, fără a agrava situaţia condamnaţilor.

(2) Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele temeiurilor prevăzute în art.427.

Instanţa de recurs, soluţionînd cauza, nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana în favoarea căreia a fost declarat recurs.

Instanţa de recurs examinează cauza prin extindere cu privire la persoanele în privinţa cărora nu s-a declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putînd hotărî şi în privinţa lor, fără a crea acestora o situaţie mai gravă, dacă s-a decis admisibilitatea recursului.

(1) Hotărîrile instanţei de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanţele de fond şi de apel în următoarele temeiuri:

1) nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei;

2) instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost încălcate prevederile art.30, 31 şi 33;

3) şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile cînd legea prevede altfel;

4) judecata a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi a apărătorului, interpretului şi traducătorului, cînd participarea lor era obligatorie potrivit legii;

5) cauza a fost judecată în primă instanţă sau în apel fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

6) instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate în apel sau hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărîrii sau acesta este expus neclar, sau dispozitivul hotărîrii redactate nu corespunde cu dispozitivul pronunţat după deliberare;

7) instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau apelul a fost introdus tardiv;

8) nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepţia cazurilor reîncadrării juridice a acţiunilor lui în baza unei legi mai blînde;

9) inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

10) s-au aplicat pedepse în alte limite decît cele prevăzute de lege;

11) persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată de un act de amnistie, a intervenit decesul inculpatului ori a intervenit împăcarea părţilor în cazul prevăzut de lege;

12) faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită;

13) a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului;

14) Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii aplicate în cauza respectivă;

15) instanţa de judecată internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o încălcare la nivel naţional a drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi reparată şi în această cauză;

16) norma de drept aplicată în hotărîrea atacată contravine unei hotărîri de aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie.

(2) Temeiurile menţionate la alin.(1) pot fi invocate în recurs doar în cazul în care au fost invocate în apel sau încălcarea a avut loc în instanţa de apel.

Recursurile declarate împotriva deciziilor curţilor de apel se examinează de Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie.

(1) Recursul se depune de persoanele menţionate în art.421 şi trebuie să fie motivat.

(2) Cererea de recurs se depune la instanţa de recurs cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt.

Cererea de recurs trebuie să conţină:

1) denumirea instanţei la care se depune recursul;

2) numele şi prenumele recurentului, calitatea procesuală sau menţiune cu privire la persoana interesele căreia le reprezintă şi adresa ei;

3) denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data pronunţării sentinţei, numele şi prenumele inculpatului în privinţa căruia se atacă hotărîrea judecătorească, fapta constatată şi dispozitivul sentinţei, indicarea persoanei care a declarat apel şi motivele invocate în apel;

4) denumirea instanţei care a adoptat decizia în apel, data pronunţării deciziei de apel, dispozitivul deciziei în apel şi argumentele admiterii sau respingerii apelului;

5) conţinutul şi motivele recursului cu argumentarea ilegalităţii hotărîrii atacate şi solicitările recurentului, cu indicarea temeiurilor prevăzute în art.427 invocate în recurs şi în ce constă problema de drept de importanţă generală abordată în cauza dată;

6) formularea propunerilor privind hotărîrea solicitată. Deşi formularea acestor propuneri este obligatorie pentru recurent, ele nu influenţează hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie;

7) data declarării recursului şi semnătura recurentului.

(1) După primirea cererii, instanţa de recurs îndeplineşte următoarele acte procedurale preparatorii:

1) solicită dosarul de la instanţa respectivă;

2) desemnează un judecător pentru a pregăti cauza spre judecare;

3) fixează termenul pentru întocmirea raportului. Termenul întocmirii raportului nu poate fi mai mare de 3 luni pentru cauzele cu inculpaţi minori sau deţinuţi în stare de arest şi nu mai mare de 6 luni pentru celelalte cazuri.

(2) Judecătorul raportor verifică dacă recursul îndeplineşte cerinţele de formă şi de conţinut pentru depunerea lui, dacă temeiurile invocate se încadrează în prevederile legii, indică jurisprudenţa în problemele de drept aplicabile la soluţionarea hotărîrii atacate.

(1) Instanţa de recurs examinează admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva hotărîrii instanţei de apel, fără citarea părţilor, în camera de consiliu în baza materialelor din dosar.

(2) Un complet format din 3 judecători, prin decizie motivată, va decide în unanimitate asupra inadmisibilităţii recursului înaintat în cazul în care se constată că:

1) recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă şi de conţinut, prevăzute în art.429 şi 430;

2) recursul este declarat peste termen;

3) temeiurile invocate de recurent nu se încadrează în cele prevăzute la art.427;

4) recursul este vădit neîntemeiat;

5) recursul nu abordează probleme de drept de importanţă generală pentru jurisprudenţă.

(3) Decizia privind inadmisibilitatea recursului este irevocabilă şi se comunică părţilor.

(4) Dacă recursul îndeplineşte cerinţele de formă şi conţinut, iar temeiurile invocate se încadrează în cele prescrise de lege, din care se întrevede încălcarea gravă a drepturilor persoanei, şi cauza prezintă un interes deosebit pentru jurisprudenţă, precum şi în cazul în care unul din judecătorii din complet nu este de acord cu inadmisibilitatea,completul din 3 judecători va trimite, prin încheiere, recursul pentru judecare Colegiului lărgit al Curţii Supreme de Justiţie constituit din 5 judecători.

(5) Preşedintele Colegiului lărgit va fixa termenul de judecată a recursului şi va dispune să se comunice părţilor la proces despre aceasta, precum şi despre esenţa recursului. O dată cu citarea procurorului şi avocaţilor, acestora li se va expedia copia de pe recurs.

(1) La judecarea recursului participă procurorul şi persoanele indicate la art. 401, ale căror interese sînt atinse prin argumentele invocate în recurs.

(2) Preşedintele şedinţei anunţă cauza în care a fost declarat recurs, apoi anunţă numele judecătorilor completului de judecată, al procurorului, avocaţilor, precum şi al interpretului, dacă acesta participă la şedinţă, şi verifică dacă nu au fost formulate cereri de recuzare.

(3) Primul cuvînt i se oferă recurentului, apoi celorlalţi participanţi la şedinţa de judecată.

Dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvînt îl are acesta. Luările de cuvînt nu pot ieşi din cadrul argumentelor recursului.

(4) Părţile au dreptul la replică în problemele apărute în procesul dezbaterilor.

Judecînd recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel, Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie verifică legalitatea hotărîrii atacate pe baza materialului din dosarul cauzei şi se pronunţă asupra tuturor motivelor invocate în recurs.

(1) Judecînd recursul, instanţa adoptă una din următoarele decizii:

1) respinge recursul ca inadmisibil, cu menţinerea hotărîrii atacate;

2) admite recursul, casează, parţial sau total, hotărîrea atacată şi ia una din următoarele soluţii:

a) menţine hotărîrea primei instanţe, cînd apelul a fost greşit admis;

b) dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de prezentul cod;

c) rejudecă cauza şi pronunţă o nouă hotărîre, dacă nu se agravează situaţia condamnatului, sau, după caz, dispune rejudecarea de către instanţa de apel, în cazul în care eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs.

(2) Soluţionînd recursul, instanţa rezolvă şi chestiunile complementare prevăzute în art.416, care se aplică în mod corespunzător.

(3) Adoptarea deciziei şi întocmirea acesteia se efectuează în conformitate cu prevederile art.417 şi 418, care se aplică în mod corespunzător.

(1) Procedura de rejudecare a cauzei după casarea hotărîrii în recurs se desfăşoară conform regulilor generale pentru examinarea ei.

(2) Pentru instanţa de rejudecare, indicaţiile instanţei de recurs sînt obligatorii în măsura în care situaţia de fapt rămîne cea care a existat la soluţionarea recursului.

(3) Cînd hotărîrea este casată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărîrea a fost casată.

(4) La rejudecarea cauzei este interzisă aplicarea unei pedepse mai aspre sau aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă decît numai dacă hotărîrea iniţială a fost casată în baza recursului declarat de procuror sau în interesul părţii vătămate din motivul că pedeapsa fixată era prea blîndă, sau în baza recursului procurorului care a solicitat aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă, precum şi în cazul cînd procurorul la rejudecare în instanţa de apel, formulează o nouă învinuire mai gravă potrivit art.326.

(1) Pot fi atacate cu recurs:

1) sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile uşoare pentru săvîrşirea cărora legea prevede în exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate;

2) sentinţele pronunţate de curţile de apel;

3) sentinţele pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie;

4) alte hotărîri penale pentru care legea prevede această cale de atac.

(2) încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.

(3) Recursul declarat împotriva sentinţei se consideră făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărîrii recurate.

Recursul împotriva hotărîrilor pentru care legea nu prevede calea de atac apelul poate fi declarat de persoanele menţionate în art.401.

(1) Termenul de recurs împotriva hotărîrilor pentru care legea nu prevede calea de atac apelul este de 15 zile de la data pronunţării hotărîrii, iar în cazurile redactării acesteia - de 15 zile de la înştiinţarea în scris a părţilor despre semnarea hotărîrii redactate de toţi judecătorii completului de judecată.

(2) Data de la care curge termenul recursului, repunerea în termen, declararea peste termen a recursului şi retragerea recursului se reglementează de prevederile art.402-407, care se aplică în mod corespunzător.

Recursurile declarate în termen împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul sînt suspensive de executare atît în ce priveşte latura penală, cît şi latura civilă, în afară de cazul cînd legea dispune altfel.

(1) Instanţa de recurs judecă recursul numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care aceasta o are în proces.

(2) Instanţa de recurs examinează cauza în limitele temeiurilor prevăzute în art.444, însă ea este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele, dar fără a agrava situaţia părţii în favoarea căreia s-a declarat recurs.

Instanţa de recurs, soluţionînd cauza, nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana în favoarea căreia a fost declarat recurs.

Instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la persoanele în privinţa cărora nu s-a declarat recurs sau la care acesta nu se referă, avînd dreptul de a hotărî şi în privinţa lor, fără a crea acestora o situaţie mai gravă.

(1) Hotărîrile judecătoreşti pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanţele de fond în cazurile în care:

1) nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei;

2) instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost încălcate prevederile art. 30, 31 şi 33;

3) şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile cînd legea prevede altfel;

4) judecata a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi apărătorului, interpretului şi traducătorului, cînd participarea lor era obligatorie potrivit legii;

5) cauza a fost judecată în primă instanţă fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

6) hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărîrii sau acesta este expus neclar, sau dispozitivul hotărîrii redactate nu corespunde cu dispozitivul pronunţat după deliberare;

7) nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepţia cazurilor reîncadrării juridice a acţiunilor lui în baza unei legi mai blînde;

8) inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

9) s-au aplicat pedepse în alte limite decît cele prevăzute de lege sau greşit individualizate în raport cu prevederile capitolului VII din Partea generală a Codului penal;

10) persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată de un act de amnistie, a intervenit decesul inculpatului ori a intervenit împăcarea părţilor în cazul prevăzut de lege;

11) inculpatul a fost achitat greşit pentru motivul că fapta săvîrşită de el nu este prevăzută de legea penală sau cînd procesul penal a fost încetat greşit din motivul că exista o hotărîre judecătorească definitivă în privinţa aceleiaşi fapte sau că există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o lege nouă sau anulată de un act de amnistie ori că a intervenit decesul inculpatului;

12) faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită;

13) a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului;

14) Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii aplicate în cauza respectivă;

15) instanţa de judecată internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o încălcare la nivel naţional a drepturilor şi libertăţilor omului, care poate fi reparată şi în această cauză.

(2) Cazurile prevăzute la pct.1)-4), 8), 9), 13)-15) se iau în considerare întotdeauna şi din oficiu, iar cazurile prevăzute la pct.5)-7), 10), 12) se iau în considerare din oficiu numai cînd au influenţat asupra hotărîrii în defavoarea inculpatului.

(3) În cazul în care instanţa ia în considerare temeiurile de casare din oficiu, aceasta este obligată să le pună în discuţia părţilor.

(1) Recursul se declară în scris de persoanele menţionate la art.401 şi trebuie să fie motivat.

(2) Cererea de recurs trebuie să cuprindă:

1) denumirea instanţei la care se depune recursul;

2) numele şi prenumele recurentului, calitatea procesuală sau indicarea persoanei interesele căreia le reprezintă şi adresa lui;

3) denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data pronunţării sentinţei, numele şi prenumele inculpatului în privinţa căruia se atacă hotărîrea judecătorească, fapta constatată, dispozitivul sentinţei şi indicarea persoanei care a declarat recurs;

4) conţinutul şi motivele recursului cu argumentarea ilegalităţii hotărîrii atacate şi solicitările recurentului, cu indicarea temeiurilor prevăzute în art.444 invocate în recurs şi formularea propunerilor asupra hotărîrii solicitate;

5) data declarării recursului şi semnătura recurentului.

(3) Cererea de recurs se depune la instanţa a cărei hotărîre se atacă cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt. Persoana arestată poate depune cererea de recurs la administraţia locului de deţinere, fără a anexa copii.

(4) După expirarea termenului stabilit pentru declararea recursului, instanţa de judecată care a pronunţat sentinţa trimite, în termen de 5 zile, dosarul penal împreună cu recursul în instanţa de recurs.

(5) Renunţarea la recurs şi retragerea recursului se efectuează în condiţiile art.406 şi 407, care se aplică în mod corespunzător.

După parvenirea recursului, se îndeplinesc următoarele acte procedurale preparatorii:

1) se desemnează un judecător pentru a pregăti cauza spre judecare;

2) cauza se numeşte spre judecare cu înmînarea copiilor de pe recurs părţilor interesate.

(1) Judecarea recursului se face cu citarea procurorului, avocatului şi celorlalte părţi. Participarea procurorului şi a avocatului în şedinţa instanţei de recurs este obligatorie. Neprezentarea inculpatului, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile legal citate, precum şi a reprezentanţilor lor nu împiedică examinarea recursului, însă dacă este necesar, instanţa de recurs poate recunoaşte prezenţa lor obligatorie, informîndu-i despre aceasta. Prezenţa inculpatului aflat în stare de arest este obligatorie, cu excepţia cazului în care acesta refuză să fie escortat la şedinţă.

(2) Preşedintele şedinţei anunţă cauza în care a fost declarat recurs, apoi anunţă numele şi prenumele judecătorilor completului de judecată, ale procurorului, avocaţilor, precum şi ale interpretului, traducătorului, dacă aceştia participă, şi verifică dacă nu au fost formulate cereri de recuzare.

(3) Primul cuvînt i se oferă recurentului, apoi celorlalţi participanţi la şedinţă. Dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvînt îl are acesta. în cazul judecării recursului de către Curtea Supremă de Justiţie, luările de cuvînt nu pot depăşi 30 de minute pentru fiecare participant şi aceştia nu pot ieşi din cadrul argumentelor recursului.

(4) Dacă părţile invocă necesitatea administrării de noi probe, ele trebuie să indice aceste probe şi mijloacele cu ajutorul cărora pot fi administrate, precum şi motivele care au împiedicat prezentarea lor în primă instanţă.

(5) Părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile apărute în procesul dezbaterilor.

(1) Judecînd recursul, instanţa verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate pe baza materialului din dosarul cauzei şi a oricăror documente noi prezentate în instanţa de recurs.

(2) Instanţa de recurs este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în recurs.

(1) Judecînd recursul, instanţa adoptă una din următoarele decizii:

1) respinge recursul, menţinînd hotărîrea atacată, dacă:

a) recursul este nefondat;

b) recursul este depus peste termen;

c) recursul este inadmisibil;

2) admite recursul, casînd hotărîrea, parţial sau integral, şi ia una din următoarele soluţii:

a) dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de prezentul cod;

b) rejudecă cauza cu adoptarea unei noi hotărîri;

c) dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de fond dacă este necesară administrarea de probe suplimentare.

(2) Adoptarea deciziei şi întocmirea acesteia se efectuează în conformitate cu prevederile art.417 şi 418, care se aplică în mod corespunzător.

(1) Instanţa de recurs, soluţionînd recursul, rezolvă şi chestiunile complementare prevăzute în art.416, aplicîndu-le în mod corespunzător.

(2) Cînd instanţa de recurs remite cauza spre rejudecare conform art.449 pct.2) lit.c), ea se pronunţă şi asupra probelor ce urmează a fi administrate.

Procedura de rejudecare şi limitele acesteia se reglementează de prevederile art.436, care se aplică în mod corespunzător.

(1) Procurorul General, adjuncţii lui şi persoanele menţionate în art. 401 pct. 2)-4) pot ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărîre judecătorească irevocabilă după epuizarea căilor ordinare de atac.

(2) Părţile pot declara, în favoarea condamnatului, recurs în anulare împotriva hotărîrilor irevocabile chiar şi în cazul în care nu au fost utilizate căile ordinare de atac dacă situaţia favorabilă condamnatului a apărut după irevocabilitatea hotărîrii atacate.

(1) Hotărîrile irevocabile de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal pot fi atacate cu recurs în anulare în scopul reparării erorilor de drept comise la judecarea cauzei în cazurile în care:

1) recursul are efect cu privire la situaţia părţilor din proces:

a) cînd nu sînt întrunite elementele infracţiunii sau cînd instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepţia cazurilor reîncadrării juridice a acţiunilor lui în baza unei legi mai blînde;

b) cînd inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

c) cînd persoana condamnată a fost mai înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată de un act de amnistie ori de graţiere, sau dacă a intervenit decesul condamnatului;

d) cînd instanţa de judecată internaţională, prin hotărîrea sa, a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului, care poate fi reparată la o nouă judecare;

e) cînd Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii aplicate în cauza respectivă;

f) cînd persoana condamnată a fost extrădată, cu condiţia excluderii din hotărîrea de condamnare a unor capete de învinuire;

2) recursul poate fi declarat numai în favoarea condamnatului:

a) cînd completul de judecată nu a fost compus potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art.30, 31 şi 33;

b) cînd judecarea cauzei a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi a apărătorului, interpretului şi traducătorului, cînd aceasta era obligatorie potrivit legii;

c) cînd instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau apelul ori recursul ordinar au fost introduse tardiv.

(2) Hotărîrile irevocabile, altele decît cele menţionate în alin. (1), pot fi atacate cu recurs în anulare numai dacă sînt contrare legii.

(3) Recursul în anulare este inadmisibil dacă nu se întemeiază pe motivele prevăzute în prezentul articol sau este declarat repetat, invocîndu-se aceleaşi motive.

(1) Recursul în anulare, cu privire la latura penală, în favoarea persoanei condamnate sau a persoanei faţă de care s-a încetat procesul penal poate fi declarat oricînd, chiar şi după decesul acestora.

(2) În celelalte cazuri, recursul în anulare poate fi declarat numai în termen de un an de la data cînd hotărîrea a rămas irevocabilă dacă un viciu fundamental în procedura precedentă a afectat hotărîrea atacată.

(3) În cazul prevăzut în art.453 alin.(1) pct.1) lit.d), recursul în anulare poate fi declarat în termen de 6 luni de la data comunicării către Guvern a hotărîrii adoptate de către instanţa internaţională.

(1) Recursul în anulare se declară la Curtea Supremă de Justiţie.

(2) Cererea de recurs în anulare trebuie să cuprindă:

1) denumirea instanţei căreia îi este adresat recursul;

2) numele şi prenumele recurentului, calitatea lui procesuală, domiciliul sau reşedinţa lui;

3) denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data sentinţei, numele şi prenumele inculpatului în privinţa căruia se atacă hotărîrea judecătorească, fapta constatată şi dispozitivul sentinţei, persoana care a declarat apelul şi motivele invocate în apel;

4) denumirea instanţei care a adoptat decizia în apel, data deciziei în apel, dispozitivul deciziei în apel şi argumentele admiterii sau respingerii apelului, persoana care a declarat recurs şi motivele invocate în recurs;

5) denumirea instanţei care a adoptat decizia în recurs, data adoptării deciziei în recurs şi argumentele admiterii sau respingerii recursului;

6) menţiunea privitor la hotărîrea împotriva căreia se declară recurs în anulare;

7) conţinutul şi motivele recursului în anulare cu menţionarea cazurilor prevăzute în art.453 şi cu argumentarea ilegalităţii hotărîrii atacate, iar în cazul declarării recursului în anulare în defavoarea condamnatului sau a persoanei achitate ori în privinţa căreia a fost încetat procesul penal - care viciu fundamental în cadrul procedurii precedente a afectat hotărîrea atacată, şi prin ce cauza dată prezintă interes deosebit pentru jurisprudenţă;

8) formularea propunerilor privind hotărîrea solicitată;

9) data declarării recursului şi semnătura recurentului.

(3) La recursul în anulare trebuie să fie anexate copiile de pe hotărîrile judecătoreşti atacate, precum şi copiile recursului pentru fiecare parte la proces.

(4) Persoana care a declarat recursul în anulare îl poate retrage pînă la începutul examinării lui, în condiţiile art.407. Retragerea recursului atrage după sine încetarea procedurii de recurs.

Actele procedurale preparatorii ale instanţei de recurs în anulare şi procedura de admisibilitate a recursului în anulare se efectuează în conformitate cu prevederile art.431 şi 432, care se aplică în mod corespunzător.

(1) Recursul în anulare admis se judecă de către Colegiul lărgit sau, după caz, de Plenul Curţii Supreme de Justiţie.

(2) La judecarea recursului în anulare participă Procurorul General sau procurorii investiţi de el şi apărătorul părţii care a declarat recurs în anulare sau în privinţa căreia acesta a fost declarat. În cazul în care partea în privinţa căreia a fost declarat recurs în anulare nu are apărător ales, Curtea Supremă de Justiţie o asigură cu apărător din oficiu în condiţiile legii.

(3) Soluţionarea recursului în anulare se efectuează potrivit dispoziţiilor art.434-436, care se aplică în mod corespunzător.

(1) Hotărîrile judecătoreşti irevocabile pot fi supuse revizuirii atît cu privire la latura penală, cît şi cu privire la latura civilă.

(2) Dacă hotărîrea judecătorească se referă la mai multe persoane sau mai multe infracţiuni, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.

(3) Revizuirea poate fi cerută în cazurile în care:

1) s-a stabilit, prin hotărîre irevocabilă, că martorul a făcut cu bună ştiinţă declaraţii mincinoase sau expertul a prezentat cu bună ştiinţă concluzii false, sau că corpuri delicte, procese-verbale privind acţiunile de urmărire penală sau judecătoreşti ori alte documente sînt false, sau că a fost făcută intenţionat o traducere greşită, ceea ce a avut ca urmare adoptarea unei hotărîri neîntemeiate sau contrare legii;

2) s-a stabilit, prin hotărîre rămasă definitivă, că judecătorii şi procurorii au comis, în cursul judecării acestei cauze, abuzuri ce constituie infracţiuni;

3) s-a stabilit, prin hotărîre rămasă definitivă, că persoanele care au efectuat urmărirea penală în cauză au săvîrşit abuzuri, ce constituie infracţiuni, care au dus la pronunţarea unei hotărîri neîntemeiate sau contrare legii;

4) s-au stabilit alte circumstanţe de care nu avea cunoştinţă instanţa atunci cînd a dat hotărîrea şi care, ele însele sau împreună cu circumstanţele stabilite anterior, dovedesc nevinovăţia celui condamnat sau că acesta a săvîrşit o infracţiune mai puţin gravă sau mai gravă decît acea pentru care a fost condamnat, sau dovedesc vinovăţia celui achitat sau a persoanei cu privire la care s-a dispus încetarea procesului penal;

5) două sau mai multe hotărîri judecătoreşti irevocabile nu se pot concilia.

(4) Dacă nu se poate da hotărîre din cauza că s-a împlinit termenul de prescripţie a incriminării sau s-a declarat un act de amnistie sau din cauza că unele persoane au fost graţiate, precum şi din cauza decesului învinuitului, circumstanţele prevăzute la alin.(3) pct.1)-3) se stabilesc printr-o cercetare efectuată potrivit prevederilor art.443 şi 444.

(1) Revizuirea unei hotărîri de achitare, de încetare a procesului penal, precum şi revizuirea unei hotărîri de condamnare pentru motivul că pedeapsa este prea uşoară sau pentru că celui condamnat trebuie aplicată legea privitoare la o infracţiune mai gravă, se pot face numai înăuntrul termenelor de prescripţie a incriminării, stabilite în art.60 din Codul penal, şi cel mai tîrziu pînă la un an de la descoperirea circumstanţelor prevăzute în art.458 alin.(3).

(2) Revizuirea în favoarea condamnatului a unei hotărîri de condamnare, în caz de descoperire a circumstanţelor prevăzute în art.458 alin.(4), nu este limitată de nici un termen.

(3) Decesul celui condamnat nu împiedică revizuirea procesului penal, în urma descoperirii circumstanţelor prevăzute în art.458 alin.(4), dacă este vorba de reabilitarea condamnatului.

(1) Procedura de revizuire se deschide în baza cererii adresate procurorului de nivelul instanţei care a judecat cauza în fond.

(2) Cerere de revizuire poate declara:

1) oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale;

2) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după decesul acestuia.

(3) Cererea de revizuire se face în scris, cu arătarea motivului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia.

(4) Organele de conducere sau conducătorii persoanelor juridice care au cunoştinţă despre vreo faptă sau circumstanţele ce ar motiva revizuirea sînt obligate să sesizeze procurorul.

(5) Procurorul poate din oficiu să iniţieze procedura revizuirii.

(6) Dacă există vreunul din temeiurile prevăzute în art.458, procurorul, în limitele competenţei sale, dă o ordonanţă de deschidere a procedurii de revizuire şi efectuează cercetarea circumstanţelor sau dă o însărcinare în acest scop ofiţerului de urmărire penală. În cursul cercetării circumstanţelor noi descoperite se pot efectua, cu respectarea dispoziţiilor prezentului cod, audieri, cercetări la faţa locului, expertize, ridicări de obiecte sau documente şi alte acţiuni de urmărire penală care vor fi necesare.

(7) Dacă lipsesc temeiurile prevăzute la art.458, procurorul emite o ordonanţă de refuz în deschiderea procedurii de revizuire, ordonanţă care este susceptibilă de a fi atacată în modul prevăzut la art.313.

(8) În tot timpul efectuării cercetării circumstanţelor noi descoperite, Procurorul General este în drept de a înainta demers de suspendare a executării hotărîrii în limitele cererii de revizuire.

După terminarea cercetării circumstanţelor noi, procurorul înaintează toate materialele, împreună cu concluziile sale, instanţei care a judecat cauza în fond, iar dacă temeiul cererii de revizuire constă în existenţa unor hotărîri judecătoreşti ce nu se pot concilia, materialele se înaintează la instanţa competentă conform dispoziţiilor art.42.

(1) După primirea materialelor trimise de procuror, preşedintele instanţei le repartizează, conform prevederilor art.344, pentru examinare. Judecătorul care a primit materialele fixează termen pentru examinarea cererii de revizuire în vederea admiterii revizuirii, cu citarea părţilor interesate.

(2) Cînd persoana în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea se află în stare de arest, chiar într-o altă cauză, preşedintele şedinţei de judecată dispune aducerea ei la judecată şi ia măsuri pentru asigurarea ei cu apărător din oficiu dacă aceasta nu are apărător.

(3) La termenul fixat, instanţa, ascultînd părţile prezente, examinează chestiunea dacă cererea de revizuire a fost făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele administrate în cursul cercetării efectuate rezultă date suficiente pentru admiterea revizuirii. Instanţa poate verifica oricare din probele pe care se întemeiază cererea sau poate, cînd este necesar, să administreze probe noi la cererea părţilor. Persoanele prevăzute în art.458 alin.(3) pct.1)-3) nu pot fi audiate ca martori în cauza supusă revizuirii.

(4) Instanţa, în baza celor constatate, dispune, prin încheiere, admiterea cererii de revizuire sau, prin sentinţă, respingerea acesteia.

(5) O dată cu admiterea cererii de revizuire, precum şi în tot cursul judecării din nou a cauzei, instanţa poate menţine suspendarea executării ori poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărîrii supuse revizuirii.

(6) În cazul admiterii cererii de revizuire din cauza că există cîteva hotărîri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărîri au fost pronunţate se conexează pentru rejudecare.

(1) Rejudecarea cauzei după admiterea revizuirii se face conform regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.

(2) Instanţa, dacă găseşte necesar, la cererea părţilor, examinează din nou probele care au fost administrate în cursul judecăţilor precedente sau cu ocazia admiterii cererii de revizuire.

(1) Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează hotărîrea în măsura în care a fost admisă revizuirea sau hotărîrile care nu se pot concilia şi pronunţă o nouă hotărîre potrivit dispoziţiilor art.382-399 şi 410, care se aplică în mod corespunzător, iar în cazul cînd consideră cererea de revizuire neîntemeiată, o respinge.

(2) Totodată instanţa dispune, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite şi a bunurilor confiscate, precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era obligat să le suporte, şi calcularea, ca vechime neîntreruptă în muncă, a duratei pedepsei privative de libertate executate.

Sentinţele instanţei de revizuire, date în conformitate cu art.462 alin.(4) şi art.464, pot fi supuse apelului şi recursului potrivit prevederilor art.400 şi 420.

(1) Hotărîrea instanţei de judecată într-o cauză penală devine executorie la data cînd a rămas definitivă.

(2) Hotărîrea primei instanţe rămîne definitivă:

1) la data pronunţării, cînd hotărîrea nu este supusă apelului şi nici recursului;

2) la data expirării termenului de apel:

a) cînd nu s-a declarat apel în termen;

b) cînd apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului stabilit;

3) la data retragerii apelului şi încetării procedurii de apel, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel;

4) la data expirării termenului de recurs, în cazul hotărîrilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins:

a) cînd nu s-a declarat recurs în termen;

b) cînd recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului stabilit;

5) la data retragerii recursului declarat împotriva hotărîrilor menţionate la pct.4) şi încetării procedurii de recurs, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;

6) la data pronunţării hotărîrii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărîrilor menţionate la pct.4).

(3) Hotărîrile instanţei de apel rămîn definitive la data pronunţării deciziei în apel.

(4) Hotărîrea instanţei de recurs împotriva hotărîrii pe cauzele pentru care legea nu prevede calea de atac apelul rămîne definitivă, la data pronunţării acesteia, dacă:

1) recursul a fost admis şi procesul a luat sfîrşit în instanţa de recurs, fără rejudecare;

2) cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului;

3) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului.

(5) Hotărîrile judecătoreşti menţionate la alin.(2) şi (4) devin irevocabile la data cînd au devenit definitive. Hotărîrea instanţei de recurs declarat împotriva deciziei instanţei de apel devine irevocabilă la data pronunţării acesteia.

(1) Hotărîrile judecătoreşti definitive şi ordonanţele procurorului privind încetarea urmăririi penale sînt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice din ţară şi au putere executorie pe întregul teritoriu al Republicii Moldova.

(2) Colaborarea solicitată la executarea hotărîrilor judecătoreşti definitive şi a ordonanţelor procurorului privind încetarea urmăririi penale este obligatorie pentru toate persoanele fizice şi juridice.

(3) Ordonanţele procurorului privind încetarea urmăririi penale sînt documente executarii.

(1) Trimiterea spre executare a hotărîrii judecătoreşti se pune în sarcina instanţei care a judecat cauza în primă instanţă. Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de către curţile de apel se execută de către organul însărcinat cu punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti de pe lîngă judecătoria în raza teritorială a căreia îşi are sediul curtea de apel. Hotărîrile definitive pronunţate în primă instanţă de către Curtea Supremă de Justiţie se pun în aplicare de către organul însărcinat cu punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti de pe lîngă judecătoria în raza teritorială a căreia se află Curtea Supremă de Justiţie. Dispoziţia de executare a hotărîrii judecătoreşti, în termen de 10 zile de la data cînd hotărîrea a rămas definitivă, se trimite de către preşedintele instanţei, împreună cu o copie de pe hotărîrea definitivă, organului însărcinat cu punerea în executare a sentinţei conform prevederilor legislaţiei de executare. În cazul în care cauza a fost judecată în apel şi/sau în recurs, la copia de pe sentinţă se anexează copia de pe decizia instanţei de apel şi/sau de recurs.

(2) Organele care pun în executare sentinţa comunică de îndată, dar nu mai tîrziu de 5 zile, instanţei care a trimis hotărîrea dată despre punerea în executare a acesteia. Administraţia locului de detenţie trebuie să comunice instanţei care a trimis hotărîrea locul unde condamnatul îşi execută pedeapsa.

(3) Instanţa care a pronunţat sentinţa este obligată să urmărească executarea hotărîrii.

(4) Instanţa care a pronunţat sentinţa este obligată, în termen de 10 zile, să comunice organului local de administrare militară despre sentinţa rămasă definitivă în privinţa recrutului condamnat.

(5) Livretele militare ale persoanelor supuse serviciului militar şi certificatele speciale ale recruţilor condamnaţi la închisoare sau detenţiune pe viaţă se trimit de instanţă organelor locale de administrare militară respective.

(1) La executarea pedepsei, instanţa de judecată soluţionează chestiunile cu privire la schimbările în executarea unor hotărîri, şi anume:

1) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen (art.91 din Codul penal);

2) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art.92 din Codul penal);

3) liberarea de la executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave (art.95 din Codul penal);

4) amînarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani (art.96 din Codul penal), anularea amînării executării pedepsei de către acestea, liberarea lor de pedeapsă, înlocuirea pedepsei sau trimiterea pentru executare a pedepsei neexecutate;

5) reabilitarea judecătorească (art.112 din Codul penal);

6) schimbarea categoriei penitenciarului (art.72 din Codul penal);

7) înlocuirea amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunităţii sau închisoare (art.64 din Codul penal);

8) înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunităţii cu închisoare (art.67 din Codul penal);

9) anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau, după caz, a liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, cu trimiterea condamnatului pentru executarea pedepsei neexecutate (art.90 şi 91 din Codul penal);

10) căutarea persoanelor condamnate care se ascund de organele care pun în executare pedeapsa;

11) executarea sentinţei în cazul existenţei altor hotărîri neexecutate, dacă aceasta nu a fost soluţionată la adoptarea ultimei hotărîri;

12) computarea arestării preventive sau a arestării la domiciliu, dacă aceasta nu a fost soluţionată la adoptarea hotărîrii de condamnare;

13) prelungirea, schimbarea sau încetarea aplicării măsurii de constrîngere cu caracter medical alienaţilor (art.101 din Codul penal);

14) liberarea de pedeapsă sau uşurarea pedepsei în temeiul adoptării unei legi care are efect retroactiv;

15) liberarea de pedeapsă în temeiul actului amnistiei;

16) liberarea de executare a pedepsei în legătură cu expirarea termenelor de prescripţie ale executării sentinţei de condamnare (art.97 din Codul penal);

17) explicarea suspiciunilor sau neclarităţilor care apar la punerea în executare a pedepse lor;

18) alte chestiuni prevăzute de lege care apar în procesul executării pedepselor de către condamnaţi.

(2) Chestiunile privind executarea hotărîrii judecătoreşti referitor la acţiunea civilă şi alte chestiuni patrimoniale se soluţionează conform dispoziţiilor legislaţiei de executare privind executarea documentelor cu caracter civil.

(1) Chestiunile privind executarea hotărîrilor prevăzute la art.469 alin.(1) pct.1)-4), 6), 8)-16) şi 18) se soluţionează de către instanţa de judecată din raza de activitate a organului sau a instituţiei care execută pedeapsa.

(2) Chestiunile privind reabilitarea judecătorească se soluţionează de către instanţa de judecată de la locul de trai al persoanei care solicită reabilitarea.

(3) Chestiunile privind explicarea suspiciunilor şi neclarităţilor la punerea în executare a pedepselor se soluţionează de către instanţa care a adoptat hotărîrea rămasă definitivă.

(1) Chestiunile privind punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti se soluţionează de judecătorul de instrucţie, la demersul organului sau instituţiei care pune în executare pedeapsa. În şedinţa de judecată se citează reprezentantul organului sau instituţiei care a declarat demersul.

(2) Temei pentru examinarea chestiunilor prevăzute la art.469 alin.(1) pct.1)-7), 11), 12), 14)-16) şi 18) poate servi şi cererea condamnatului.

(3) La soluţionarea chestiunilor prevăzute în art.469 alin.(1) pct.1), 2), 4)-9), 11), 14)-17), participarea condamnatului în şedinţa de judecată este obligatorie, cu excepţia cazurilor în care acesta, fiind legal citat, nu s-a prezentat în instanţă. Condamnatul prezent la şedinţă are dreptul să ia cunoştinţă de materialele prezentate instanţei, să participe la examinarea lor, să înainteze cereri, inclusiv de recuzare, să dea explicaţii, să prezinte probe.

(4) Condamnatul poate să-şi apere interesele prin intermediul apărătorului. La soluţionarea chestiunilor referitoare la executarea sentinţelor în privinţa minorilor, persoanelor cu defecte fizice sau psihice care le împiedică să-şi exercite de sine stătător dreptul la apărare, persoanelor care nu posedă limba în care se desfăşoară procesul, cînd cererea sau demersul este examinat în lipsa condamnatului, precum şi în alte cazuri cînd interesele justiţiei o cer, participarea apărătorului este obligatorie.

(5) La soluţionarea chestiunilor prevăzute în art.469 alin.(1) pct.3) şi 13) este obligatorie participarea reprezentantului comisiei medicale care a dat concluzie. Soluţionarea chestiunilor în aceste cazuri se efectuează în baza raportului expertizei medico-legale numite de către instanţa de judecată.

(6) La soluţionarea chestiunilor privind executarea hotărîrii judecătoreşti referitor la acţiunea civilă în şedinţa de judecată sînt citaţi atît condamnatul, cît şi partea civilă sau reprezentantul său. Neprezentarea părţii civile sau a reprezentantului său nu împiedică soluţionarea cauzei.

(7) Participarea procurorului în şedinţa de judecată este obligatorie.

(8) Examinarea cauzei începe cu raportul reprezentantului organului care a depus demers sau cu explicaţia persoanei care a depus cerere, apoi se cercetează materialele prezentate, se ascultă explicaţiile persoanelor prezente la şedinţă, opinia procurorului, după care instanţa adoptă o încheiere.

Încheierea instanţei privind soluţionarea chestiunilor referitor la executarea hotărîrilor judecătoreşti poate fi atacată de către persoanele interesate, în termen de 15 zile, cu recurs care se judecă conform prevederilor titl.II cap. IV secţ.a 2-a §2 din Partea specială.

(1) Împotriva actelor organului sau instituţiei care pune în executare hotărîrea judecătorească de condamnare, condamnatul, precum şi alte persoane drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost încălcate de aceste organe sau instituţii, pot declara plîngere judecătorului de instrucţie din instituţia în raza teritorială a căreia se află organul sau instituţia respectivă.

(2) Soluţionarea plîngerii împotriva actelor organului sau instituţiei care pune în executare hotărîrea judecătorească de condamnare are loc conform prevederilor art.471. Încheierea privind soluţionarea plîngerii este irevocabilă.

(1) Urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind minorii, precum şi punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti privind minorii, se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările din prezentul capitol.

(2) Dispoziţiile prezentului capitol se aplică la cauzele în privinţa persoanelor care, la momentul săvîrşirii infracţiunii, nu au împlinit vîrsta de 18 ani.

(3) Şedinţa de judecare a cauzei în privinţa minorului, de regulă, nu este publică.

(1) În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, afară de circumstanţele prevăzute în art.96, urmează a se stabili:

1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);

2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui;

3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;

4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.

(2) În cazul cînd se constată că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este legată de o boală psihică, trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă el a fost pe deplin conştient de săvîrşirea actului. Pentru a se stabili aceste circumstanţe, vor fi ascultaţi părinţii minorului, învăţătorii, educatorii lui şi alte persoane care ar putea comunica datele necesare, precum şi se va cere efectuarea unei anchete sociale, prezentarea documentelor necesare şi se vor efectua alte acte de urmărire penală şi judiciare.

(1) Dacă, la săvîrşirea infracţiunii, împreună cu minorul au participat şi adulţi, cauza în privinţa minorului se disjunge pe cît e posibil, formînd un dosar separat.

(2) În cazul în care disjungerea nu este posibilă, dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol se aplică numai faţă de minor.

(1) La soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în privinţa minorului, în fiecare caz se discută, în mod obligatoriu, posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere conform dispoziţiilor art.184.

(2) Reţinerea minorului, precum şi arestarea lui preventivă în temeiurile prevăzute în art.166, 176, 185, 186, pot fi aplicate doar în cazuri excepţionale cînd au fost săvîrşite infracţiuni grave cu aplicarea violenţei, deosebit de grave sau excepţional de grave.

(3) Despre reţinerea sau arestarea preventivă a minorului se înştiinţează imediat procurorul şi părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai minorului, fapt care se consemnează în procesul-verbal de reţinere.

Chemarea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor, care nu se află în stare de arest, la organul de urmărire penală sau în instanţa judecătorească se face prin părinţii acestuia sau prin alţi reprezentanţi legali, iar în cazul în care minorul se găseşte într-o instituţie specială pentru minori, prin administraţia acestei instituţii.

(1) Audierea bănuitului învinuitului, inculpatului minor se efectuează în condiţiile art.104 şi nu poate dura mai mult de 2 ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăşi 4 ore pe zi.

(2) La audierea bănuitului învinuitului, inculpatului minor, participarea apărătorului şi a pedagogului sau psihologului este obligatorie.

(3) Pedagogul sau psihologul este în drept, cu consimţămîntul organului de urmărire penală, să pună întrebări minorului, iar la sfîrşitul audierii, să ia cunoştinţă de procesul-verbal sau, după caz, de declaraţiile scrise ale minorului şi să facă observaţii în scris referitor la plenitudinea şi corectitudinea înscrierii lor. Aceste drepturi sînt explicate pedagogului sau psihologului înainte de începerea audierii minorului, despre ce se face menţiune în procesul verbal respectiv.

(1) Participarea reprezentantului legal al bănuitului, învinuitului, inculpatului minor în procesul penal este obligatorie, cu excepţia prevăzută de prezentul articol.

(2) Reprezentantul legal al bănuitului, învinuitului, inculpatului minor se admite în procesul penal din momentul reţinerii sau arestării preventive, sau al primei audieri a minorului care nu este reţinut sau arestat, prin ordonanţă a organului de urmărire penală. La momentul admiterii reprezentantului legal al minorului la proces, acestuia i se înmînează informaţie în scris despre drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.78 şi despre aceasta se face menţiune în ordonanţă.

(3) Reprezentantul legal al minorului poate fi înlăturat din procesul penal şi înlocuit cu altul, cînd aceasta este posibil, în cazul în care sînt temeiuri de a considera că acţiunile lui aduc prejudicii intereselor minorului. Despre înlăturarea reprezentantului legal al minorului şi înlocuirea lui cu un alt reprezentant, organul care efectuează urmărirea penală sau, după caz, instanţa judecătorească adoptă o hotărîre motivată.

(1) Modul de citare şi audierea martorului minor se efectuează în condiţiile prevăzute în art. 105, 109 şi 478-480, care se aplică în mod corespunzător.

(2) Martorului minor înainte de începerea audierii i se explică drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.90, inclusiv de a face declaraţii veridice. Martorul minor nu depune jurămînt.

(3) La audierea martorului minor participă reprezentantul lui legal precum şi, după caz, reprezentantul lui conform prevederilor art.91 şi 92.

La terminarea urmăririi penale în privinţa minorului, organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, poate să nu prezinte învinuitului minor unele materiale ale urmăririi penale care, la părerea sa, pot influenţa negativ asupra minorului, însă aceste materiale se prezintă reprezentantului legal al minorului.

(1) Dacă, la desfăşurarea urmăririi penale, în cazurile infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave săvîrşite de minor, se stabileşte că minorul pentru prima dată a săvîrşit o asemenea infracţiune şi corectarea lui poate fi obţinută fără a-l trage la răspundere penală, organul de urmărire penală poate face propunere procurorului de a înceta urmărirea penală în privinţa minorului şi de a-l libera de răspundere penală în temeiul prevăzut în art.54 din Codul penal, cu aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ conform prevederilor art.104 din Codul penal.

(2) Demersul procurorului privind liberarea minorului de răspundere penală, cu internarea acestuia într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, se examinează de către judecătorul de instrucţie conform prevederilor art.308. În cazul în care judecătorul de instrucţie respinge demersul despre liberarea minorului de răspundere penală, cu internarea acestuia într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, procurorul anulează ordonanţa de încetare a procesului penal şi trimite cauza în judecată, în mod obişnuit, cu rechizitoriu.

(3) Controlul asupra executării de către minor a cerinţelor prevăzute de măsura cu caracter educativ se efectuează de organul de stat specializat care asigură corectarea minorului.

(4) Încetarea procesului penal în temeiurile menţionate în alin.(1) nu se admite dacă minorul sau reprezentantul lui legal este împotrivă.

(5) La judecarea cauzei penale în fond, instanţa este în drept să înceteze procesul penal în temeiurile prevăzute în alin.(1) şi să aplice prevederile art.54 şi 104 din Codul penal.

(1) La cererea apărătorului şi reprezentantului legal al inculpatului minor, instanţa, ascultînd opiniile părţilor, este în drept să dispună îndepărtarea inculpatului minor din sala şedinţei de judecată pe durata cercetării circumstanţelor care pot avea o influenţă negativă asupra minorului.

(2) După întoarcerea minorului în sala şedinţei de judecată, preşedintele şedinţei într-o formă accesibilă îl informează despre conţinutul cercetărilor care au avut loc în lipsa lui şi îi dă posibilitate să pună întrebări persoanelor audiate în lipsa lui.

(3) Cînd în aceeaşi cauză sînt mai mulţi inculpaţi dintre care unii sînt minori sub 16 ani, instanţa, după ce îi ascultă pe cei care nu au împlinit vîrsta de 16 ani, poate dispune îndepărtarea lor din sala de şedinţă dacă consideră că cercetarea judecătorească de mai departe şi dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra minorilor.

(1) La adoptarea sentinţei în procesul unui minor, în afară de chestiunile indicate în art.385, instanţa de judecată urmează să examineze posibilitatea liberării de pedeapsa penală a minorului în conformitate cu dispoziţiile art.93 din Codul penal sau suspendării condiţionate a executării pedepsei de către minor conform dispoziţiilor art.90 din Codul penal.

(2) În cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu internarea lui într-o instituţie specială de învăţămînt şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi cu aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ, prevăzute în art.104 din Codul penal, instanţa informează despre aceasta organul specializat de stat respectiv şi pune în sarcina lui efectuarea controlului asupra comportării minorului condamnat.

În cazul în care instanţa constată condiţiile prevăzute în art.93 din Codul penal, ea, adoptînd o sentinţă de condamnare, dispune liberarea inculpatului minor de pedeapsa penală şi aplică faţă de el măsuri cu caracter educativ prevăzute în art.104 din Codul penal.

(1) În cazul în care instanţa constată existenţa circumstanţelor prevăzute în art.93 din Codul penal, la adoptarea sentinţei de condamnare, ea dispune liberarea de pedeapsa penală a minorului şi internarea lui într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare pînă la atingerea majoratului, însă pe o durată nu mai mare de termenul maximal al pedepsei prevăzute de Codul penal pentru infracţiunea săvîrşită de minor.

(2) Aflarea minorului în instituţia specială de învăţămînt şi de reeducare sau în instituţia curativă şi de reeducare poate fi încetată pînă la atingerea majoratului dacă minorul, datorită corectării, nu mai are nevoie de influenţare prin această măsură. Prelungirea aflării persoanei în instituţiile menţionate după atingerea majoratului se admite doar pînă la terminarea de către ea a învăţămîntului general sau profesional. Chestiunea încetării sau prelungirii duratei aflării persoanei în instituţiile menţionate se soluţionează, în temeiul demersului organului specializat de stat care asigură corectarea minorului, de către judecătorul de instrucţie al instanţei care a adoptat sentinţa sau al instanţei în raza teritorială a căreia se găseşte domiciliul minorului, în termen de 10 zile de la primirea demersului.

(3) La examinarea demersului sînt citaţi minorul condamnat, reprezentantul lui legal, apărătorul, procurorul şi reprezentantul organului specializat de stat. Neprezentarea minorului condamnat şi reprezentantului lui legal, care au fost legal citaţi, nu împiedică examinarea demersului în cazul în care cauza poate fi examinată în lipsa lor.

(4) În şedinţa de judecată se cercetează concluzia organului specializat de stat care a declarat demersul, se ascultă opiniile persoanelor care participă la şedinţă, apoi instanţa adoptă o încheiere prin care admite sau respinge demersul. Încheierea instanţei poate fi atacată cu recurs de persoanele interesate.

(1) Măsurile de constrîngere cu caracter medical, cuprinse în art.99 din Codul penal, se aplică de instanţa de judecată faţă de persoanele care au săvîrşit fapte prejudiciabile, prevăzute de legea penală, în stare de iresponsabilitate, precum şi faţă de persoanele care s-au îmbolnăvit după săvîrşirea infracţiunii de o boală psihică, din care motive ele nu-şi pot da seama de acţiunile lor sau nu le pot dirija, în caz dacă aceste persoane prezintă pericol pentru societate prin natura faptei săvîrşite şi din cauza bolii lor.

(2) Măsurile de constrîngere cu caracter medical se aplică potrivit dispoziţiilor generale ale prezentului cod, cu derogările şi completările din prezentul capitol.

(1) În procesele avînd ca obiect faptele prejudiciabile, prevăzute de legea penală, săvîrşite de persoane în stare de iresponsabilitate, precum şi infracţiuni săvîrşite de persoane care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea faptei, se efectuează urmărirea penală.

(2) La efectuarea urmăririi penale în condiţiile alin.(1) vor fi clarificate următoarele chestiuni:

1) timpul, locul, modul şi alte circumstanţe ale săvîrşirii faptei prejudiciabile;

2) dacă faptă prejudiciabilă a fost săvîrşită de către acea persoană;

3) dacă persoana care a săvîrşit fapta prejudiciabilă a suferit de boli psihice în trecut, gradul şi caracterul bolii psihice în momentul săvîrşirii faptei prejudiciabile sau în timpul cercetării cauzei;

4) comportamentul persoanei care a săvîrşit fapta prejudiciabilă atît înainte, cît şi după săvîrşirea ei;

5) caracterul şi mărimea pagubei cauzate de fapta prejudiciabilă.

(3) Persoana în cauză va fi supusă unei expertize psihiatrice judiciare numai dacă există suficiente date care arată că anume această persoană a săvîrşit infracţiunea, pentru care se efectuează urmărirea penală.

(1) La constatarea faptului de îmbolnăvire a persoanei în privinţa căreia se efectuează urmărire penală şi care se află în stare de arest, judecătorul de instrucţie dispune, în temeiul demersului procurorului, internarea ei în instituţia psihiatrică, adaptată pentru deţinerea persoanelor arestate, dispunînd, totodată, revocarea arestului preventiv. Despre ameliorarea ulterioară a stării sănătăţii persoanei internate în instituţia psihiatrică, administraţia instituţiei în ştiinţează imediat procurorul care conduce urmărirea penală în cauza

respectivă.

(2) Internarea în instituţia psihiatrică a persoanelor care nu se află în stare de arest se efectuează în condiţiile prevăzute în art.152, cu asigurarea garanţiilor specificate în art.501 alin.(1).

Dacă, la urmărirea penală a infracţiunilor săvîrşite cu participaţie, se constată că cineva din participanţi a săvîrşit fapta în stare de iresponsabilitate sau după săvîrşirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală psihică, cauza în privinţa acestuia poate fi disjunsă în dosar separat.

(1) Persoana în privinţa căreia se desfăşoară procedura de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical, dacă, prin concluzia expertizei psihiatrice judiciare, s-a constatat că caracterul şi gradul de îmbolnăvire a ei nu o împiedică, dispune de drepturile prevăzute în art.66, care se aplică în mod corespunzător.

(2) Persoanei menţionate la alin.(1) i se înmînează informaţie în scris privitor la drepturile sale, fapt despre care se face menţiune în procesul-verbal respectiv.

(1) La procedura privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical, participarea reprezentantului legal al persoanei căreia îi vor fi aplicate aceste măsuri este obligatorie.

(2) Este recunoscut reprezentant legal al persoanei în privinţa căreia se efectuează procedura de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical una din rudele apropiate ale acesteia, iar în lipsa lor, o altă persoană, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei de judecată.

(3) Reprezentantul legal beneficiază de drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.78, care se aplică în mod corespunzător. Despre înmînarea reprezentantului legal a informaţiei în scris privitor la drepturile şi obligaţiile lui, precum şi despre explicaţiile necesare ce i s-au dat, se face menţiune în procesul-verbal respectiv.

(1) În procedura de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical, participarea apărătorului este obligatorie din momentul adoptării ordonanţei prin care s-a dispus efectuarea expertizei în staţionarul instituţiei psihiatrice în privinţa persoanei referitor la care se desfăşoară procedura, dacă apărătorul nu a fost admis mai înainte în acest proces.

(2) Din momentul intrării apărătorului în proces, el are dreptul la întrevederi cu persoana interesele căreia le apără, fără a se limita numărul şi durata lor, dacă starea sănătăţii acesteia nu împiedică întrevederile. Apărătorul dispune şi de celelalte drepturi prevăzute în art.68, care se aplică în mod corespunzător.

(1) După terminarea urmăririi penale, procurorul, prin ordonanţă, decide:

1) încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art.285 sau în cazurile cînd din caracterul faptei şi starea psihică a celui care a săvîrşit-o rezultă că această persoană nu prezintă pericol pentru societate;

2) trimiterea cauzei în instanţa de judecată dacă s-a constatat că există temeiuri de a se aplica faţă de cel care a săvîrşit infracţiune măsuri de constrîngere cu caracter medical.

(2) Ordonanţa de trimitere a cauzei în instanţa de judecată, în afară de prevederile art.255, trebuie să conţină toate circumstanţele cauzei stabilite la urmărirea penală, temeiurile pentru aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical, precum şi argumentele apărătorului şi ale altor persoane care resping temeiurile de aplicare a acestor măsuri, dacă acestea au fost expuse.

(3) Despre încetarea procesului sau trimiterea cauzei în instanţă organul de urmărire penală informează persoana în privinţa căreia se desfăşoară procedura, dacă caracterul şi gradul de îmbolnăvire nu o împiedică de a participa la acţiuni procesuale, reprezentantul legal şi apărătorul ei, precum şi partea vătămată. Persoanelor menţionate li se explică dreptul de a lua cunoştinţă de materialele dosarului şi li se comunică cînd şi unde pot să-şi realizeze acest drept. Modul de prezentare a materialelor dosarului, de depunere a cererilor şi de soluţionare a lor se reglementează de prevederile art.294 şi 295.

(4) Ordonanţa de încetare a procesului penal se adoptă în conformitate cu prevederile art.285. În caz de încetare a procesului, dacă persoana respectivă, prin caracterul faptei şi starea psihică, nu prezintă pericol pentru societate, dar este recunoscută alienată mintal, organul de urmărire penală comunică despre aceasta organelor locale de ocrotire a sănătăţii.

(5) Copia de pe ordonanţa de trimitere a cauzei în instanţa de judecată se înmînează reprezentantului legal al persoanei în privinţa căreia se efectuează procedura.

(1) Judecătorul căruia i-a fost repartizată cauza fixează data examinării ei în şedinţa de judecată, anunţă pe procuror, apărător şi reprezentantul legal al persoanei a cărei cauză urmează a fi judecată şi dispune citarea martorilor, părţii vătămate, iar dacă este necesar, şi a expertului.

(2) Instanţa are dreptul să dispună chemarea la şedinţa de judecată a persoanei a cărei cauză urmează să fie judecată în cazul în care caracterul şi gradul de îmbolnăvire nu împiedică prezentarea ei în instanţă.

(1) Judecarea cauzelor trimise instanţei în baza art.495 se face în şedinţă de judecată, potrivit dispoziţiilor din Partea specială titl.II cap.l şi III, cu participarea obligatorie a procurorului şi apărătorului.

(2) La şedinţa de judecată trebuie să fie verificate probele care dovedesc că persoana în cauză a săvîrşit sau nu fapta prejudiciabilă prevăzută de legea penală, ascultate concluziile experţilor asupra stării psihice a inculpatului şi controlate alte circumstanţe care au importanţă esenţială pentru soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical.

(3) După terminarea cercetării judecătoreşti, instanţa ascultă opiniile procurorului, părţii vătămate, apărătorului şi reprezentantului legal.

(1) Instanţa de judecată soluţionează cauza prin sentinţă.

(2) La adoptarea sentinţei, instanţa trebuie să soluţioneze următoarele chestiuni:

1) dacă a avut loc fapta prejudiciabilă prevăzută de legea penală;

2) dacă fapta aceasta a fost săvîrşită de persoana cauza căreia se judecă;

3) dacă această persoană a săvîrşit fapta prejudiciabilă în stare de iresponsabilitate;

4) dacă, după săvîrşirea infracţiunii, această persoană s-a îmbolnăvit de o boală psihică, care o face să nu-şi dea seama de acţiunile sale sau să nu le poată dirija, şi dacă această boală nu este o tulburare nervoasă temporară care cere doar suspendarea procesului;

5) dacă trebuie aplicată vreo măsură de constrîngere cu caracter medical şi care anume.

(3) La adoptarea sentinţei, instanţa, de asemenea, soluţionează şi chestiunile prevăzute în art.385 alin.(1) pct.10)-13) şi 15).

(1) Dacă consideră dovedit faptul că persoana în cauză a săvîrşit o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, în stare de iresponsabilitate sau că această persoană, după ce a săvîrşit infracţiunea, s-a îmbolnăvit de o boală psihică cronică, care o face să nu-şi dea seama de acţiunile sale sau să nu le poată dirija, instanţa de judecată adoptă, conform art.23 din Codul penal, fie o sentinţă de absolvire a acestei persoane de pedeapsă sau, după caz, de răspundere penală, fie de liberare de pedeapsă şi de aplicare faţă de ea a unor măsuri de constrîngere cu caracter medical, indicînd care anume din ele trebuie aplicată, sau o sentinţă de încetare a procesului şi de neaplicare a unor astfel de măsuri în cazurile cînd, prin caracterul faptei săvîrşite şi starea sănătăţii sale, persoana nu prezintă pericol pentru societate şi nu are nevoie de tratament forţat. În astfel de cazuri, instanţa anunţă despre bolnav organele de ocrotire a sănătăţii.

(2) Dacă găseşte că starea de iresponsabilitate a persoanei a cărei cauză se judecă nu a fost dovedită sau că boala persoanei care a săvîrşit infracţiunea nu împiedică pedepsirea ei, instanţa, prin sentinţă, clasează procedura privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical, restituind cauza procurorului pentru urmărirea penală în procedură generală.

(3) În cazul în care participarea persoanei la săvîrşirea infracţiunii nu a fost dovedită, precum şi în cazul în care se constată circumstanţele prevăzute în art.285, instanţa dă o sentinţă de încetare a procesului penal pe temeiurile constatate de ea, indiferent de existenţa şi caracterul bolii persoanei, şi anunţă despre aceasta organele de ocrotire a sănătăţii.

(4) Prin sentinţa sa instanţa rezolvă şi chestiunile indicate în art.397.

Sentinţa instanţei de judecată privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical poate fi atacată cu apel sau, după caz, cu recurs în instanţa de judecată ierarhic superioară de către procuror, apărător, partea vătămată sau reprezentantul ei, reprezentantul persoanei a cărei cauză s-a judecat.

(1) Instanţa de judecată periodic, dar nu mai rar de o dată la 6 luni, verifică necesitatea continuării aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical.

(2) Dacă, în urma însănătoşirii persoanei care a fost declarată iresponsabilă sau în urma ameliorării stării sănătăţii ei, nu mai este necesar de a se aplica în continuare măsura de constrîngere cu caracter medical dispusă anterior, instanţa de judecată, la propunerea medicului-şef al organului de ocrotire a sănătăţii, căruia îi este subordonată instituţia medicală unde este deţinută persoana dată, propunere bazată pe avizul unei comisii medicale, examinează, în conformitate cu art.469-471, chestiunea revocării ori schimbării măsurii de constrîngere cu caracter medical.

(3) Dispoziţiile alin.(1) şi (2) se aplică şi faţă de persoana care, după săvîrşirea infracţiunii, s-a îmbolnăvit de o boală psihică cronică dacă această persoană, în urma ameliorării ce sa produs în starea sănătăţii ei, nu mai are nevoie de măsurile de constrîngere cu caracter medical, cu toate că rămîne alienată mintal.

(4) Cererea de verificare, revocare sau schimbare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical o poate depune persoana care a fost declarată iresponsabilă, rudele ei apropiate, precum şi alte persoane interesate. în cazurile acestea, instanţa cere de la organele respective de ocrotire a sănătăţii aviz motivat referitor la starea sănătăţii persoanei în privinţa căreia s-a depus cererea.

(5) Chestiunile menţionate în acest articol se soluţionează de instanţa care a dat încheierea de aplicare a măsurii de constrîngere cu caracter medical sau de instanţa de la locul unde se aplică această măsură, în condiţiile prevăzute în art.470 şi 471.

(1) Dacă persoana în privinţa căreia s-a aplicat o măsură de constrîngere cu caracter medical, pe motiv că după săvîrşirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală psihică, se va însănătoşi, faptul acesta fiind constatat de o comisie medicală, instanţa de judecată, pe baza avizului instituţiei medicale, dă, potrivit art.469-471, o încheiere de revocare a măsurii de constrîngere cu caracter medical şi soluţionează chestiunile privind trimiterea dosarului către procuror pentru continuarea urmăririi penale sau, după caz, instanţei respective pentru judecarea cauzei.

(2) Timpul aflării în instituţia medicală se include în termenul pedepsei.

(1) Dacă inculpatul suferă de alcoolism cronic sau narcomanie şi infracţiunea săvîrşită de el are legătură cu această circumstanţă, instanţa de judecată, pe lîngă pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită, poate, în condiţiile art.103 din Codul penal, dispune aplicarea unui tratament forţat.

(2) Încetarea tratamentului forţat se dispune, la propunerea instituţiei medicale respective, de instanţa care a pronunţat sentinţa cu privire la tratamentul forţat sau de instanţa în raza teritorială a căreia se află locul unde se aplică această măsură.

(1) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o tranzacţie încheiată între procurorul şi învinuit sau, după caz, inculpat, care şi-a dat consimţămîntul de a-şi recunoaşte vina în schimbul unei pedepse reduse.

(2) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se întocmeşte în scris, cu participarea obligatorie a apărătorului, învinuitului sau inculpatului în cazul infracţiunilor uşoare, mai puţin grave şi grave.

(3) Este interzis instanţei de judecată să participe la discuţii de recunoaştere a vinovăţiei.

(4) Instanţa de judecată este obligată să constate dacă acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost încheiat în condiţiile legii, în mod benevol, cu participarea apărătorului şi dacă există suficiente probe care confirmă condamnarea. În funcţie de aceste circumstanţe, instanţa poate să accepte sau nu acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

(5) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atît de către procuror, cît şi de către învinuit, inculpat şi apărătorul său.

(6) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi încheiat în orice moment după punerea sub învinuire pînă la începerea cercetării judecătoreşti.

(7) În cazul infracţiunii săvîrşite cu participaţie, cauza în privinţa persoanei care a semnat acordul de recunoaştere a vinovăţiei, acceptat de către instanţa de judecată, se disjungă, formînd un dosar separat.

(1) La iniţierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul trebuie să ia în considerare următoarele circumstanţe:

1) voinţa învinuitului, inculpatului de a coopera la efectuarea urmăririi penale sau acuzarea altor persoane;

2) atitudinea învinuitului, inculpatului faţă de activitatea sa criminală şi de antecedentele penale;

3) natura şi gravitatea acuzaţiei înaintate;

4) căinţa sinceră a învinuitului, inculpatului şi dorinţa lui de a-şi asuma responsabilitatea pentru cele comise de el;

5) voinţa liberă şi benevolă a învinuitului, inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia cît mai prompt şi de a accepta o procedură restrînsă;

6) probabilitatea de a obţine condamnarea în cazul respectiv;

7) interesul public de a obţine o judecare mai operativă cu cheltuieli mai reduse.

(2) În cazul în care procurorul iniţiază procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei de către învinuit, inculpat, el se adresează apărătorului şi învinuitului, inculpatului cu această iniţiativă. Apărătorul, în condiţii confidenţiale, discută cu învinuitul, inculpatul:

1) toate drepturile procesuale de care dispune învinuitul, inculpatul, inclusiv:

a) dreptul la un proces complet, rapid şi public şi că, pe durata acestui proces, el beneficiază de prezumţia nevinovăţiei atîta timp cît vinovăţia sa nu îi va fi dovedită în mod legal, asigurîndu-i-se toate garanţiile necesare pentru apărarea sa;

b) dreptul de a prezenta dovezi în favoarea sa;

c) dreptul de a solicita audierea martorilor acuzării în aceleaşi condiţii ca şi martorii apărării;

d) dreptul de a nu spune nimic şi de a nu fi obligat să se autoincrimineze;

e) dreptul de a depune declaraţii, de a încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei şi de a renunţa la declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei;

2) toate aspectele cazului, inclusiv ordonanţa de punere sub învinuire sau, după caz, rechizitoriul;

3) toate posibilităţile de apărare de care ar trebui să beneficieze în cazul respectiv;

4) pedeapsa maximă şi minimă care poate fi aplicată în cazul recunoaşterii vinovăţiei;

5) obligaţia învinuitului, inculpatului, în caz de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, de a depune jurămînt în faţa instanţei că va face declaraţii veridice privitor la infracţiunea pusă sub acuzaţie şi că aceste declaraţii vor putea fi folosite într-un alt proces împotriva sa pentru declaraţii false;

6) faptul recunoaşterii vinovăţiei nu este consecinţă a aplicării violenţei sau ameninţării.

(3) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei trebuie să conţină răspuns la toate întrebările specificate la alin. (2) din prezentul articol, precum şi cele enumerate la art.506 alin. (3). Răspunsurile sînt consemnate de învinuit, inculpat. Acordul de recunoastere a vinovăţiei este semnat de procuror, învinuit, inculpat şi apărătorul acestuia astfel ca semnăturile să fie pe fiecare pagină a acordului.

(4) Acordul încheiat de procuror trebuie să fie aprobat de către procurorul ierarhic superior, care verifică respectarea legii la încheierea acestuia.

(5) Apărătorul certifică separat, în scris, declaraţia că acordul de recunoaştere a vinovăţiei de către învinuit, inculpat a fost examinat de el personal, că procedura de încheiere a lui, prevăzută de prezentul articol, a fost respectată şi că recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit, inculpat rezultă din înţelegerea lor confidenţială anticipată.

(6) Înainte de prezentarea în judecată a cauzei cu acord de recunoaştere a vinovăţiei, învinuitului şi apărătorului său le sînt prezentate materialele dosarului pentru a lua cunoştinţă de ele, conform prevederilor art.293 şi 294, precum şi li se înmînează rechizitoriul.

(1) Instanţa de judecată examinează acordul de recunoaştere a vinovăţiei în şedinţă publică, cu excepţia cazurilor în care, conform legii, şedinţa poate fi închisă.

(2) Şedinţa de judecată începe cu respectarea prevederilor art.354, 356 şi 361.

(3) Instanţa trebuie să constate, consemnînd în procesul-verbal al şedinţei, pe lîngă datele prevăzute în art.336 care se aplică în mod corespunzător, şi următoarele:

1) dacă există declaraţia apărătorului cu privire la dorinţa învinuitului, inculpatului de a încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei;

2) dacă poziţia apărătorului corespunde cu poziţia învinuitului, inculpatului;

3) faptul că instanţa solicită inculpatului să depună în scris jurămîntul, în condiţiile art.108, precum şi că el va face declaraţii, dacă acceptă să depună jurămînt;

4) inculpatul este chestionat sub jurămînt în următoarele privinţe:

a) dacă înţelege că se află sub jurămînt şi că dacă depune declaraţii false, acestea pot fi ulterior folosite într-un alt proces împotriva lui pentru depunere de declaraţii false;

b) numele, prenumele, data, luna, anul şi locul naşterii, domiciliul, starea familială şi alte date de anchetă prevăzute în art.358;

c) dacă a fost recent supus unui tratament pentru vreo afecţiune mintală sau de dependenţă de droguri sau de alcool. În cazul în care răspunsul este afirmativ, se concretizează, întrebîndu-i pe apărător şi inculpat dacă inculpatul este capabil de a-şi expune şi adopta poziţia sa;

d) dacă nu se află în prezent sub influenţa drogurilor, medicamentelor sau băuturilor alcoolice de orice natură. În cazul în care răspunsul este afirmativ, se procedează după cum e prevăzut la lit.c);

e) dacă a primit ordonanţa de punere sub învinuire şi rechizitoriul şi dacă le-a discutat cu apărătorul său;

f) dacă este satisfăcut de calitatea asistenţei juridice acordate de apărătorul său;

g) dacă, în urma discuţiilor lui cu apărătorul, inculpatul doreşte să se accepte acordul de recunoaştere a vinovăţiei;

5) la examinarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa, de asemenea, constată:

a) dacă învinuitul, inculpatul a avut posibilitatea de a citi şi discuta cu avocatul său acordul privitor la poziţia sa pînă la semnarea acestuia;

b) dacă acest acord reprezintă o expresie integrală a înţelegerii inculpatului cu statul;

c) dacă inculpatul înţelege condiţiile acordului cu privire la poziţia sa;

d) dacă nu i-a făcut cineva învinuitului, inculpatului alte promisiuni sau asigurări de altă natură pentru a-l influenţa de a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă;

e) dacă nu a încercat cineva să-l forţeze pe învinuit, inculpat, sub orice formă, pentru a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă;

f) dacă inculpatul recunoaşte vinovăţia din dorinţă proprie, întrucît el este vinovat;

g) dacă în cazul în care acordul încheiat se referă la o infracţiune gravă, inculpatul înţelege că recunoaşte învinuirea de comiterea unei infracţiuni grave;

h) dacă a luat cunoştinţă de materialele şi probele administrate în cauză;

6) instanţa urmează să informeze inculpatul şi cu privire la următoarele:

a) sancţiunea maximă posibilă prevăzută de lege şi orice sancţiune minimă obligatorie pentru infracţiunea respectivă;

b) dacă îi va fi aplicată o pedeapsă condiţionată şi va încălca condiţiile respective, el va executa pedeapsa reală;

c) instanţa este în drept să hotărască ca inculpatul să compenseze părţii vătămate prejudiciul cauzat, precum şi cheltuielile judiciare;

d) dacă acordul va fi acceptat, inculpatul va putea ataca sentinţa numai privitor la pedeapsa fixată şi la încălcările procedurale;

e) faptul că, prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul se privează de dreptul la judecată în procedura deplină, cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei, drept prevăzut în art.66.

(4) După îndeplinirea prevederilor prezentului articol, instanţa întreabă inculpatul dacă susţine sau nu poziţia sa privitor la acordul de recunoaştere a vinovăţiei. În cazul în care inculpatul susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el face declaraţii în instanţă despre ceea ce a săvîrşit în legătură cu învinuirea cei se incriminează şi atitudinea sa faţă de probele anexate la dosar. Atunci cînd inculpatul nu susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el are dreptul de a renunţa la declaraţia sa privitor la infracţiunea pusă sub învinuire. În acest caz, instanţa dispune judecarea cauzei în procedură deplină.

(5) Procesul-verbal al şedinţei de judecată desfăşurată în condiţiile prezentului articol se

contrasemnează de către inculpat pe fiecare pagină, iar declaraţia privitor la fapta săvîrşită de el şi privitor la probele anexate la dosar se consemnează în conformitate cu dispoziţiile art.337.

(1) În cazul în care instanţa este convinsă de veridicitatea răspunsurilor date de inculpat în şedinţa de judecată şi ajunge la concluzia că recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat este făcută în mod liber, benevol, conştient, fără presiune sau teamă, ea acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi admite baza faptică a infracţiunii în legătură cu care inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia.

(2) Soluţia instanţei se consemnează în procesul-verbal prin încheiere.

(3) În cazul în care instanţa nu acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei, încheierea privind refuzul de a accepta acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată de părţile care au semnat acordul cu recurs în termen de 24 de ore, despre ce ele fac declaraţie îndată după pronunţarea încheierii. În cazul în care părţile care au semnat acordul, după pronunţarea încheierii, declară că nu vor ataca încheierea respectivă, instanţa dispune judecarea cauzei în procedură deplină conform prevederilor prezentului cod. Dacă martorii s-au prezentat potrivit citaţiilor şi dacă procesul poate avea loc, instanţa judecă cauza în procedură deplină imediat.

În cazul adoptării de către instanţă a încheierii prin care a fost acceptat acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa procedează la dezbaterile judiciare privitor la măsura de pedeapsă. Dezbaterile judiciare se compun din discursurile procurorului, apărătorului şi inculpatului care pot lua încă o dată cuvîntul în formă de replică.

(1) Sentinţa în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei se adoptă în condiţiile prevăzute de prezentul cod, cu derogările din prezentul articol.

(2) Partea introductivă a sentinţei, în afară de datele expuse în art.393, conţine menţiunea despre judecarea cauzei prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

(3) Partea descriptivă a sentinţei trebuie să cuprindă:

1) descrierea faptei prejudiciabile recunoscută de inculpat şi considerată ca fiind dovedită, indicîndu-se modul săvîrşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi consecinţele infracţiunii;

2) probele prezentate de procuror şi acceptate de inculpat pe care se întemeiază sentinţa;

3) indicaţiile asupra circumstanţelor care atenuează sau agravează răspunderea;

4) încadrarea juridică a faptei pentru care se condamnă inculpatul;

5) motivarea pedepsei stabilite;

6) soluţionarea chestiunilor legate de condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dacă este cazul;

7) motivele pe care este întemeiată hotărîrea instanţei cu privire la acţiunea civilă sau la repararea pagubei materiale cauzate de infracţiune, precum şi la cheltuielile judiciare.

(4) La stabilirea pedepsei, individualizarea acesteia se efectuează reieşindu-se din limita maximă a celei mai aspre pedepse prevăzute de legea penală pentru infracţiunea respectivă, reduse cu o treime, fiind aplicabile prevederile art. 75-79 din Codul penal. Dispozitivul sentinţei trebuie să conţină menţiunile prevăzute în art.395, care se aplică în mod corespunzător.

(5) La adoptarea sentinţei, instanţa trebuie să soluţioneze şi chestiunile menţionate în art.397 şi 398.

(6) Sentinţa adoptată în condiţiile prezentului articol poate fi atacată cu recurs, invocînduse doar erorile procesuale şi măsura de pedeapsă stabilită.

(7) Recursul se judecă de către instanţa ierarhic superioară în conformitate cu prevederile art.447 şi 448. În cazul în care instanţa de recurs, la judecarea recursului declarat în conformitate cu art.507 alin.(3), constată ilegalitatea încheierii atacate, ea dispune trimiterea cauzei la rejudecare instanţei de fond.

(1) În privinţa persoanei puse sub învinuire pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, care îşi recunoaşte vinovăţia, nu prezintă pericol social şi poate fi reeducată fără aplicarea unei pedepse penale, urmărirea penală poate fi suspendată condiţionat, cu liberarea ulterioară de răspunderea penală conform art.59 din Codul penal.

(2) Prevederile alin.(1) nu se aplică faţă de persoanele:

1) care au antecedente penale;

2) care sînt dependente de alcool sau droguri;

3) cu funcţii de răspundere, care au comis infracţiunea făcînd abuz de serviciu;

4) care au comis infracţiuni contra securităţii statului;

5) care nu au reparat paguba cauzată în urma infracţiunii.

(1) În cazul în care procurorul constată că în privinţa învinuitului pot fi aplicate prevederile art.510, el, prin ordonanţă, suspendă condiţionat urmărirea penală pe un termen de 1 an, stabilindu-i una sau mai multe din următoarele obligaţii:

1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decît în condiţiile stabilite de procuror;

2) să comunice organului de urmărire penală orice schimbare de domiciliu;

3) să nu săvîrşească infracţiuni sau contravenţii;

4) să continue lucrul sau studiile.

(2) Ordonanţa adoptată în condiţiile alin.(1) urmează să fie confirmată de către procurorul ierarhic superior.

(1) Dacă, în termenul de suspendare condiţionată a urmăririi penale, învinuitul a respectat condiţiile stabilite de către procuror, procurorul, prin ordonanţa sa, dispune liberarea persoanei de răspundere penală.

(3) În cazul în care învinuitul nu a respectat condiţiile stabilite de procuror acesta din urmă trimite cauza în judecată cu rechizitoriu în ordinea generală.

(1) Se consideră flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvîrşirii ei.

(2) Este, de asemenea, flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvîrşire, este urmărit de victimă, de martori oculari sau de alte persoane ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte care ar da temei de a-l presupune participant la infracţiune.

(1) Procedura prevăzută de prezentul capitol, completată cu dispoziţiile generale din prezentul cod, se aplică în cazuri de infracţiuni flagrante uşoare, mai puţin grave sau grave.

(2) Procedura prevăzută de prezentul articol nu se aplică în cazul infracţiunilor săvîrşite de minori, precum şi în cazul concursului de infracţiuni, dacă una sau mai multe infracţiuni săvîrşite de aceeaşi persoană nu sînt flagrante.

(1) În cazul infracţiunii flagrante, organul de urmarire penală întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la fapta săvîrşită, declaraţiile bănuitului, dacă acesta acceptă să le facă, şi declaraţiile celorlalte persoane audiate. După caz, pot fi administrate şi alte probe care se consemnează în procesul-verbal.

(2) Procesul-verbal se întocmeşte şi se aduce la cunoştinţă persoanelor audiate, conform dispoziţiilor art.260 şi 261, şi împreună cu celelalte materiale se prezintă procurorului imediat, dar nu mai tîrziu de 24 ore de la momentul întocmirii.

(1) Procurorul, primind materialul de urmărire penală, verifică corespunderea acestuia prevederilor legale şi, dacă sînt probe suficiente, pune făptuitorul sub învinuire, conform dispoziţiilor art.281 şi 282, fără întocmirea rechizitoriului, dispunînd trimiterea cauzei în judecată.

(2) În cazul în care procurorul consideră că nu sînt suficiente probe de a pune persoana sub învinuire, el dispune continuarea urmăririi penale, cu indicarea acţiunilor care urmează să fie efectuate, şi fixează termene reduse necesare pentru aceasta , care nu vor depăşi 10 zile, cu excepţia cazurilor în care efectuarea actelor de urmărire penală necesită un termen de executare mai mare.

(3) Dacă procurorul a dispus continuarea urmăririi penale şi făptuitorul este reţinut, procurorul decide şi asupra aplicării măsurii preventive în condiţiile prezentului cod.

(1) Punerea pe rol a cauzelor privind infracţiunile flagrante se va efectua în termen de 5 zile de la data primirii dosarului. Prezenţa inculpatului, a apărătorului acestuia, a părţii vătămate şi a martorilor în şedinţa de judecată este asigurată de către procuror.

(2) Judecarea cauzei se efectuează în ordinea generală prevăzută de prezentul cod, iar dacă este încheiat acord de recunoaştere a vinovăţiei, se aplică procedura respectivă. Dacă, în şedinţa de judecată, părţile solicită un termen pentru a pregăti apărarea sau pentru a prezenta probe suplimentare conform dispoziţiilor art.327, acest termen nu va depăşi 10 zile.

(3) În cazul în care cauza a fost trimisă în judecată împreună cu persoana reţinută în privinţa căreia nu a fost aplicată măsura preventivă, instanţa care va judeca cauza, la demersul procurorului, va decide şi asupra măsurii preventive, după caz.

(1) În cazul judecării cauzei cu infracţiune flagrantă, instanţa adoptă hotărîrea în ziua în care s-au încheiat cercetările judecătoreşti sau cel tîrziu în următoarele 3 zile.

(2) Hotărîrea va fi redactată în 24 de ore.

Apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti, adoptate în cauzele cu infracţiuni flagrante, poate fi declarat şi se judecă în ordinea generală prevăzută de prezentul cod.

Urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind infracţiunile săvîrşite de persoane juridice se efectuează potrivit procedurii obişnuite, cu derogările şi completările prevăzute în prezentul capitol.

(1) Urmărirea penală în cazul tragerii la răspundere penală a persoanei juridice se efectuează cu participarea reprezentantului legal al acesteia.

(2) În cazul în care urmărirea penală pornită împotriva persoanei juridice se efectuează pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe şi în privinţa reprezentantului ei legal, organul de urmărire penală desemnează un reprezentant al persoanei juridice pentru a o reprezenta în calitate de învinuit.

(3) Reprezentantul legal sau, după caz, reprezentantul desemnat al persoanei juridice o reprezintă pe aceasta la efectuarea acţiunilor procesuale prevăzute de prezentul cod.

(4) Împotriva reprezentantului legal sau, după caz, a reprezentantului desemnat al persoanei juridice faţă de care se efectuează urmărirea penală se pot lua, în această calitate, numai măsuri de constrîngere aplicabile martorului.

(1) În cazul săvîrşirii infracţiunilor de către persoane juridice, competenţa teritorială este determinată de:

1) locul unde a fost săvîrşită infracţiunea;

2) locul unde a fost depistat făptuitorul;

3) locul unde domiciliază făptuitorul persoană fizică;

4) locul unde îşi are sediul persoana juridică;

5) locul unde domiciliază victima sau unde aceasta îşi are sediul.

(2) La judecarea cauzei privind infracţiunile săvîrşite de persoane juridice se aplică în mod corespunzător prevederile art.40 şi 42.

(1) Pentru asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal, la demersul procurorului, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată, dacă consideră necesar, poate dispune punerea persoanei juridice sub control judiciar.

(2) La dispunerea măsurii prevăzute la alin.(1), persoana juridică poate fi impusă să respecte una sau mai multe din următoarele obligaţii:

1) depunerea unei cauţiuni, fixate de judecătorul de instrucţie sau de instanţă, al cărei cuantum nu poate fi mai mic de 1000 de unităţi convenţionale;

2) interdicţia de a exercita anumite activităţi, dacă infracţiunea a fost comisă în exercitarea sau în legătură cu exercitarea acestor activităţi;

3) interdicţia de a emite anumite cecuri ori de a folosi cărţi de plată.

(3) Încheierea judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei de judecată privitor la punerea persoanei juridice sub control judiciar poate fi atacată în termenul şi modul prevăzut în art.308-311.

Persoanele cărora, în cursul procesului penal, prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală sau ale instanţelor judecătoreşti, li s-a cauzat un prejudiciu material sau moral au dreptul la despăgubire echitabilă în conformitate cu prevederile legislaţiei cu privire la modul de repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti.

(1) Acţiunea pentru repararea prejudiciului poate fi iniţiată în termen de un an de la data devenirii definitive sau, după caz, irevocabile a hotărîrii judecătoreşti sau a ordonanţei organului de urmărire penală, prin care a fost constatat caracterul ilicit al acţiunii procesuale respective, al urmăririi penale sau al condamnării, care au dus la prejudiciu.

(2) Acţiunea pentru repararea prejudiciului poate fi iniţiată în instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială domiciliază persoana căreia i-a fost cauzat prejudiciul sau, după caz, succesorii ei, în ordinea procedurii civile, chemînd în judecată statul, care este reprezentat de către Ministerul Finanţelor.

(3) Acţiunea pentru repararea prejudiciului este scutită de plata taxei de stat.

(1) În cazul dispariţiei unui dosar penal sau a unor documente din dosarul penal, organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei judecătoreşti la care se afla dosarul în cauză întocmeşte un proces-verbal prin care constată dispariţia, circumstanţele dispariţiei şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lor.

(2) Pe baza procesului-verbal de constatare a dispariţiei dosarului penal sau documentelor din dosar se procedează la înlocuirea sau restabilirea dosarului ori documentului dispărut.

(3) Prin dispariţia dosarului penal sau a documentelor din dosar se înţelege pierderea, distrugerea, deteriorarea sau sustragerea lor.

(1) În cazul necesităţii restabilirii dosarului penal dispărut sau a documentelor din dosar dispărute, dacă acestea nu pot fi restabilite conform procedurii obişnuite, procurorul, prin ordonanţă, sau instanţa de judecată, prin încheiere, dispune înlocuirea sau restabilirea dosarului ori a documentelor dispărute.

(2) Competenţa de a dispune înlocuirea sau restabilirea dosarului sau a documentelor din dosar dispărute revine procurorului sau, după caz, instanţei în procedura căreia se află cauza respectivă, iar în cazul dispariţiei într-o cauză soluţionată definitiv - instanţei la care dosarul se păstrează în arhivă.

(3) Încheierea instanţei se adoptă fără citarea părţilor, cu excepţia cazului în care instanţa consideră necesară chemarea acestora. Încheierea nu este supusă căilor ordinare de atac.

(1) Înlocuirea sau restabilirea dosarului penal sau a documentelor din dosar dispărute se efectuează de către organul de urmărire penală sau, după caz, de către instanţa de judecată care a dispus restabilirea sau înlocuirea.

(2) În cazul în care dispariţia a fost constatată de către un alt organ de urmărire penală sau de o altă instanţă de judecată decît cele care au dispus restabilirea sau înlocuirea, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a constatat dispariţia trimite organului de urmărire penală competent sau instanţei competente toate materialele necesare pentru înlocuirea ori restabilirea dosarului sau a documentelor dispărute.

(1) Înlocuirea documentului dispărut are loc în cazul în care există copii oficiale ale acestui document. Organul de urmărire penală sau instanţa iau măsuri pentru obţinerea copiei respective.

(2) Copia obţinută înlocuieşte originalul documentului pînă la găsirea acestuia.

(3) Persoanei care a predat copia oficială i se înmînează o copie certificată a acesteia.

(1) Dacă nu există o copie oficială de pe documentul dispărut, se procedează la restabilirea acestuia. Restabilirea unui dosar penal se face prin restabilirea documentelor pe care le conţinea acesta.

(2) La restabilirea dosarului pot fi utilizate orice mijloace de probă.

(3) În cazul în care pentru restabilirea dosarului este necesar a utiliza mijloace de probă pe care instanţa nu le poate administra, ea cere de la procuror efectuarea măsurilor necesare pentru restabilirea dosarului.

(4) Rezultatul restabilirii dosarului sau a documentului dispărut se constată prin ordonanţa procurorului sau prin încheierea instanţei respective, după caz, cu citarea părţilor.

(5) Hotărîrea de restabilire poate fi atacată cu recurs.

(1) Raporturile cu ţările străine sau curţile internaţionale referitoare la asistenţa juridică în materie penală sînt reglementate de prezentul capitol. Dispoziţiile tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte şi alte obligaţii internaţionale ale Republicii Moldova vor avea prioritate în raport cu dispoziţiile prezentului capitol.

(2) În cazul în care Republica Moldova este parte la mai multe acte internaţionale de asistenţă juridică la care este parte şi statul de la care se solicită asistenţa juridică sau statul care o solicită şi între normele acestor acte apar divergenţe sau incompatibilităţi, se aplică prevederile tratatului care asigură o protecţie mai benefică a drepturilor şi libertăţilor omului.

(3) Admisibilitatea acordării asistenţei juridice internaţionale o decide instanţa de judecată competentă. Ministerul Justiţiei poate decide neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti privind admiterea acordării asistenţei juridice internaţionale în cazul cînd interesele naţionale fundamentale sînt în discuţie. Această atribuţie se exercită întru respectarea drepturilor justiţiabililor la executarea hotărîrilor pronunţate în favoarea lor.

Adresările privitor la asistenţa juridică internaţională în materie penală se fac prin intermediul Ministerului Justiţiei sau al Procuraturii Generale direct şi/sau prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova, cu excepţia cazurilor cînd, pe bază de reciprocitate, se prevede o altă modalitate de adresare.

(1) Asistenţa juridică internaţională poate fi solicitată sau acordată în executarea unor activităţi procesuale prevăzute de legislaţia de procedură penală a Republicii Moldova şi a statului străin respectiv, în special:

1) transmiterea de acte persoanelor fizice sau juridice care se află peste hotarele ţării;

2) audierea persoanelor în calitate de martori sau experţi;

3) executarea cercetării, percheziţiei, ridicării obiectelor sau documentelor şi transmiterea lor peste hotare, efectuarea expertizei;

4) chemarea persoanelor aflate peste hotare pentru a se prezenta benevol la urmărirea penală sau în instanţa judecătorească pentru audiere sau confruntare, precum şi aducerea persoanelor aflate în detenţie la acest moment;

5) efectuarea urmăririi penale la denunţul unui stat străin;

6) căutarea şi extrădarea persoanelor care au comis infracţiuni sau pentru a executa pedeapsă privativă de libertate;

7) recunoaşterea şi executarea sentinţelor străine;

8) transferarea persoanelor condamnate;

9) alte acţiuni care nu contravin prezentului cod.

(2) Nu constituie obiect al asistenţei juridice internaţionale luarea măsurilor preventive.

(1) Asistenţa juridică internaţională poate fi refuzată dacă:

1) cererea se referă la infracţiuni considerate în Republica Moldova ca infracţiuni politice sau infracţiuni conexe cu astfel de infracţiuni. Refuzul nu se admite în cazul în care persoana este bănuită, învinuită sau a fost condamnată pentru săvîrşirea unor fapte prevăzute de art.5-8 din Statutul de la Roma al Curţii Internaţionale Penale;

2) cererea se referă la o faptă ce constituie exclusiv o încălcare a disciplinei militare;

3) organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească solicitate pentru acordarea asistenţei juridice consideră că executarea acesteia este de natură să aducă atingere suveranităţii, securităţii sau ordinii publice a statului;

4) există motive întemeiate de a crede că bănuitul este urmărit sau pedepsit penal pe motive de rasă, religie, cetăţenie, asociere la un anumit grup sau pentru împărtăşirea unor convingeri politice, sau dacă situaţia lui se va agrava şi mai mult pentru unul dintre motivele enumerate;

5) este dovedit faptul că în statul solicitant persoana nu va avea acces la un proces echitabil;

6) fapta respectivă se pedepseşte cu moartea conform legislaţiei statului solicitant, iar statul solicitant nu oferă nici o garanţie în vederea neaplicării sau neexecutării pedepsei capitale;

7) potrivit Codului penal al Republicii Moldova, fapta sau faptele invocate în cerere nu constituie infracţiune;

8) în conformitate cu legislaţia naţională, persoana nu poate fi trasă la răspundere penală.

(2) Refuzul la asistenţă juridică internaţională va fi motivat dacă această obligaţie rezultă din tratatul la care Republica Moldova este parte.

Cheltuielile legate de acordarea asistenţei juridice le suportă partea solicitantă pe teritoriul ţării sale dacă nu este stabilit un alt mod de acoperire a cheltuielilor în condiţii de reciprocitate sau prin tratat internaţional.

(1) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cazul în care consideră necesară efectuarea unei acţiuni procesuale pe teritoriul unui stat străin, se adresează prin comisie rogatorie organului de urmărire penală sau instanţei de judecată din statul respectiv, sau către o instanţă penală internaţională conform tratatului internaţional la care Republica Moldova este parte sau în condiţii de reciprocitate.

(2) Condiţiile de reciprocitate se confirmă într-o scrisoare, prin care ministrul justiţiei sau Procurorul General se obligă să acorde, în numele Republicii Moldova, asistenţă juridică statului străin sau instanţei penale internaţionale la efectuarea unor acţiuni procesuale, cu garantarea drepturilor procesuale, prevăzute de legea naţională, ale persoanei în privinţa căreia se efectuează asistenţa.

(3) Comisia rogatorie în Republica Moldova se înaintează de către organul de urmărire penală Procurorului General, iar de către instanţa de judecată - ministrului justiţiei pentru transmitere spre executare statului respectiv.

(4) Cererea de comisie rogatorie şi documentele anexate la ea trebuie să fie traduse în limba oficială a acelui stat sau a acelei instanţe penale internaţionale căreia îi este adresată.

(1) Cererea de comisie rogatorie se face în scris şi trebuie să cuprindă:

1) denumirea organului care se adresează cu cerere;

2) denumirea şi adresa, dacă este cunoscută, a instituţiei căreia se trimite cererea;

3) tratatul internaţional sau acordul de reciprocitate în baza căruia se solicită asistenţa;

4) indicarea cauzei penale în care se solicită acordarea asistenţei juridice, informaţie despre împrejurările de fapt în care s-au comis acţiunile şi încadrarea juridică a lor, textul articolului respectiv din Codul penal al Republicii Moldova şi date privitor la prejudiciul cauzat de infracţiunea respectivă;

5) datele referitoare la persoanele în privinţa cărora se solicită comisia rogatorie, inclusiv despre calitatea lor procesuală, data şi locul naşterii lor, cetăţenia, domiciliul, ocupaţia, pentru persoanele juridice - denumirea şi sediul lor, precum şi numele, prenumele şi adresele reprezentanţilor acestor persoane cînd este cazul;

6) obiectul cererii şi datele necesare pentru îndeplinirea ei, cu expunerea circumstanţelor care vor fi constatate, lista documentelor, corpurilor delicte şi a altor probe solicitate, circumstanţele în legătură cu care urmează să se administreze proba, precum şi întrebările care trebuie să fie puse persoanelor care urmează să fie audiate.

7) data la care se aşteaptă răspuns la cerere şi, după caz, solicitarea de a permite ca, la executarea acţiunilor procesuale respective, să asiste reprezentantul organului de urmărire penală al Republicii Moldova.

(2) Cererea de comisie rogatorie şi documentele anexate se semnează şi se autentifică cu ştampila oficială a instituţiei competente solicitante.

Actul procedural întocmit în ţară străină în conformitate cu prevederile legii acelei ţări este valabil în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti din Republica Moldova atunci cînd executarea lui se desfăşoară în conformitate cu procedura prevăzută de prezentul cod.

(1) Martorul sau expertul care se află în afara hotarelor Republicii Moldova poate fi citat de către organul care desfăşoară procesul penal pentru executarea anumitor acţiuni procesuale pe teritoriul Republicii Moldova, în cazul în care el acceptă să se prezinte în faţa organului solicitant.

(2) Citarea martorului sau expertului se efectuează în condiţiile prevăzute în art.536 alin.(3) şi (4).

(3) Acţiunile procesuale cu participarea persoanelor citate în condiţiile prezentului articol se efectuează în condiţiile prezentului cod.

(4) Martorul sau expertul, indiferent de cetăţenia lui, care s-a prezentat în faţa organului care l-a solicitat în urma unei citaţii în condiţiile prezentului articol, nu poate fi nici urmărit, nici deţinut, nici supus vreunei alte limitări a libertăţii sale individuale pe teritoriul Republicii Moldova pentru fapte sau condamnări anterioare trecerii frontierei de stat a Republicii Moldova.

(5) Imunitatea prevăzută la alin.(4) încetează în cazul în care martorul sau expertul nu a părăsit teritoriul Republicii Moldova în termen de 15 zile de la data cînd organul respectiv l-a chemat şi i-a comunicat că prezenţa lui nu mai este necesară sau a revenit ulterior în Republica Moldova. În acest termen nu se include timpul în care martorul sau expertul nu a putut părăsi teritoriul Republicii Moldova din motive independente de voinţa sa.

(6) Citarea persoanei deţinute pe teritoriul unui stat străin se efectuează conform prevederilor prezentului articol, cu condiţia că persoana temporar transferată pe teritoriul Republicii Moldova de către organul respectiv al ţării străine pentru efectuarea acţiunilor indicate în cererea de transferare va fi întoarsă în termenul arătat în cerere. Condiţiile de transferare sau refuzul transferării se reglementează de tratatele internaţionale la care Republica Moldova şi ţara solicitată sînt parte sau în temeiul obligaţiilor scrise în condiţii de reciprocitate.

(1) Organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească execută comisii rogatorii cerute de organele respective din străinătate în temeiul tratatelor internaţionale la care Republica Moldova şi ţara solicitantă sînt parte sau în condiţii de reciprocitate confirmate potrivit prevederilor art.536 alin.(2).

(2) Cererea pentru executarea comisiei rogatorii se trimite de către Procurorul General organului de urmărire penală sau, după caz, de către ministrul justiţiei instanţei judecătoreşti de la locul unde urmează să fie efectuată acţiunea procesuală solicitată.

(3) Cererea de audiere a martorului sau expertului se execută în toate cazurile de către judecătorul de instrucţie.

(4) La executarea comisiei rogatorii se aplică prevederile prezentului cod, însă, la demersul părţii solicitante, poate să se aplice o procedură specială prevăzută de legislaţia ţării străine, în conformitate cu tratatul internaţional respectiv sau în condiţii de reciprocitate, dacă aceasta nu contravine legislaţiei naţionale şi obligaţiilor internaţionale ale Republicii Moldova.

(5) La executarea comisiei rogatorii pot asista reprezentanţi ai statului străin sau ai instanţei internaţionale dacă aceasta este prevăzut de tratatul internaţional respectiv sau de o obligaţie scrisă în condiţii de reciprocitate. În asemenea caz, la cererea părţii solicitante, organul căruia îi revine executarea comisiei rogatorii informează partea solicitantă despre timpul, locul şi termenul executării comisiei rogatorii cu scopul ca partea interesată să poată asista.

(6) Dacă adresa persoanei în privinţa căreia se solicită executarea comisiei rogatorii este indicată greşit, organul căruia îi revine executarea ia măsurile respective în scopul stabilirii adresei. În cazul în care stabilirea adresei nu este posibilă, despre aceasta se anunţă partea solicitantă.

(7) În cazul în care cererea de comisie rogatorie nu poate fi executată, documentele primite se restituie părţii solicitante prin intermediul instituţiilor de la care le-a primit, cu indicarea motivelor care au împiedicat executarea. Cererea de comisie rogatorie şi documentele anexate se restituie şi în cazurile de refuz în temeiurile prevăzute în art.534.

(1) Republica Moldova se poate adresa unui stat străin cu cerere de extrădare a persoanei în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală în legătură cu infracţiunile pentru care legea penală prevede o pedeapsă maximă de cel puţin un an de închisoare ori o altă pedeapsă mai aspră sau în privinţa căreia a fost adoptată o sentinţă de condamnare la pedeapsa închisorii pe o durată de cel puţin 6 luni în cazul extrădării pentru executare, dacă tratatele internaţionale nu prevăd altfel.

(2) Cererea de extrădare se face în temeiul tratatului internaţional la care sînt parte Republica Moldova şi statul solicitat sau în temeiul obligaţiilor scrise în condiţii de reciprocitate.

(3) Dacă este necesar a cere extrădarea persoanei necondamnate în condiţiile prevăzute la alin.(1) şi (2), toate materialele necesare se remit Procurorului General pentru soluţionarea chestiunii privind înaintarea cererii de extrădare instituţiei respective a statului străin. În privinţa persoanelor condamnate chestiunea referitor la înaintarea cererii de extrădare o soluţionează ministrul justiţiei. În cazul în care nu a fost încheiat un tratat internaţional cu statul solicitat, chestiunea privitor la înaintarea cererii de extrădare se soluţionează pe cale diplomatică.

(4) Cererea de extrădare trebuie să conţină o descriere cuprinzătoare privind:

1) denumirea şi adresa instituţiei solicitante;

2) denumirea instituţiei solicitate;

3) tratatul internaţional sau acordul de reciprocitate în baza căruia se solicită extrădarea;

4) numele, prenumele şi patronimicul persoanei a cărei extrădare se cere, data şi locul naşterii, informaţii privind cetăţenia, domiciliul sau locul de aflare şi alte date privitor la persoană, precum şi, pe cît este posibil, descrierea exteriorului ei, fotografia şi alte materiale care pot identifica persoana;

5) fapta comisă de persoana a cărei extrădare se cere, încadrarea juridică a faptei comise, informaţii privitor la prejudiciul cauzat prin infracţiune, precum şi textul legii penale naţionale care prevede răspunderea penală pentru această faptă, cu indicarea obligatorie a sancţiunii;

6) informaţii privitor la locul şi data adoptării sentinţei intrate în vigoare sau a ordonanţei de punere sub învinuire, cu anexarea copiilor autentificate de pe aceste documente.

(5) La cererea de extrădare va fi anexată copia autentificată de pe încheierea judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei cu privire la autorizarea arestării preventive. La cererea de extrădare a persoanei condamnate, în afară de copia de pe sentinţa intrată în vigoare, se anexează şi date cu privire la partea neexecutată din pedeapsă.

(1) Extrădarea se acordă numai dacă, ca rezultat al comiterii faptei, se prezintă mandatul de arestare sau un document cu forţă juridică corespunzătoare, sau decizia autorităţii competente a statului solicitant, care este executorie şi care ordonă plasarea în detenţie, precum şi descrierea legilor aplicabile. Dacă se cere extrădarea pentru urmărirea mai multor infracţiuni, în schimbul mandatului de arestare sau al unui document cu forţă juridică corespunzătoare, va fi suficient un alt document, emis de autorităţile competente ale statului solicitant, care caracterizează acuzaţiile aduse împotriva persoanei a cărei extrădare este solicitată.

(2) Dacă există circumstanţe speciale care justifică verificarea faptului existenţei temeiurilor rezonabile de a crede că învinuitul a comis infracţiunea pentru care i-a fost înaintată învinuirea, extrădarea va fi acordată numai la prezentarea probelor ce confirmă probabilitatea săvîrşirii infracţiunii.

(3) Extrădarea în scopul executării unei sentinţe sau a unei alte pedepse, stabilite de un stat terţ, va fi acordată numai la prezentarea:

1) deciziei executarii de plasare în detenţie şi a unui document din partea statului terţ ce conţine consimţămîntul statului care a preluat executarea de a o executa;

2) unui document din partea autorităţii competente a statului care a preluat executarea, prin care se confirmă că sentinţa sau o altă sancţiune este executorie pe teritoriul acestui stat;

3) prevederilor legale aplicabile.

(1) Persoana care a fost extrădată de un stat străin nu poate fi trasă la răspundere penală şi condamnată, supusă executării pedepsei, precum şi transmisă unui stat terţ spre pedepsire, pentru infracţiunea săvîrşită de ea pînă la extrădare, pentru care ea nu a fost extrădată, dacă în privinţa acestei cauze lipseşte consimţămîntul statului străin care a extrădat-o.

(2) Extrădarea se acordă numai dacă se garantează următoarele:

1) persoana nu va fi pedepsită în statul solicitant fără consimţămîntul Republicii Moldova pentru un motiv apărut anterior predării sale, cu excepţia infracţiunii pentru care se acordă extrădarea, şi libertatea ei personală nu va fi limitată, iar ea nu va fi persecutată prin intermediul măsurilor ce pot fi luate şi în absenţa ei;

2) persoana nu va fi predată, transferată sau deportată într-un stat terţ fără consimţămîntul Republicii Moldova; precum şi

3) persoana va putea părăsi teritoriul statului solicitant după încheierea procedurii pentru care a fost acordată extrădarea ei.

(3) Statul solicitant poate renunţa la respectarea regulii specialităţii numai dacă:

1) Republica Moldova şi-a dat acordul de a efectua urmărirea penală sau de a pune în executare o sentinţă ori o altă sancţiune în privinţa unei infracţiuni facultative sau de a preda, transfera sau deporta într-un alt stat;

2) persoana nu a părăsit teritoriul statului solicitant timp de 45 de zile de la încheierea procedurii pentru care a fost acordată extrădarea ei, deşi a avut posibilitatea şi dreptul să o facă;

3) persoana, după părăsirea teritoriului statului solicitant, s-a reîntors sau a fost trimisă înapoi de către un stat terţ;

4) se acordă extrădarea simplificată.

(4) Prevederile prezentului articol nu se aplică pentru cazurile săvîrşirii infracţiunii de persoana extrădată după extrădarea ei.

(1) Cetăţeanul străin sau apatridul care este urmărit penal sau care a fost condamnat într-un stat străin pentru săvîrşirea unei fapte pasibile de pedeapsă în acel stat poate fi extrădat acestui stat străin la cererea autorităţilor competente, în scopul urmăririi sau executării sentinţei pronunţate pentru fapta comisă sau pronunţării unei noi sentinţe.

(2) Cetăţeanul străin sau apatridul care a fost condamnat într-un stat străin pentru comiterea unei fapte pasibile de pedeapsă în acel stat poate fi extrădat statului străin, care a preluat executarea, la cererea autorităţilor competente ale statului, în scopul executării sentinţei pronunţate pentru fapta comisă sau pentru pronunţarea unei noi sentinţe.

3) Extrădarea în scopul urmăririi penale se acordă numai dacă fapta este pasibilă de pedeapsă conform legislaţiei Republicii Moldova şi pedeapsa maximă este de cel puţin un an de închisoare sau dacă, după o inversare similară a lucrurilor, fapta ar fi, potrivit legislaţiei Republicii Moldova, pasibilă de o asemenea pedeapsă.

(4) Extrădarea în scopul executării sentinţei se acordă numai dacă ar fi permisă extrădarea în condiţiile alin.(3) şi dacă urmează a fi executată o pedeapsă privativă de libertate. Extrădarea urmează a fi acordată în cazul în care termenul de detenţie care urmează a fi executat sau cumulul termenelor de detenţie care urmează a fi executate este de cel puţin 6 luni, dacă tratatul internaţional nu prevede altfel.

(5) Dacă extrădarea unei persoane este cerută în concurs de către mai multe state, fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, Republica Moldova va decide extrădarea ţinînd cont de toate circumstanţele, inclusiv de gravitatea şi locul săvîrşirii infracţiunilor, de datele respective din cereri, de cetăţenia persoanei solicitate şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare altui stat.

(6) Dacă Procurorul General sau, după caz, ministrul justiţiei consideră că persoana solicitată de statul străin sau instanţa internaţională nu poate fi extrădată, refuză extrădarea prin hotărîre motivată, iar în cazul în care consideră că persoana poate fi extrădată, el face un demers în judecătoria în raza teritorială a căreia se află Ministerul Justiţiei, la care se anexează cererea şi documentele statului solicitant.

(7) Instanţa soluţionează demersul de extrădare cu participarea procurorului, a persoanei a cărei extrădare se cere şi a apărătorului acesteia. În cazul cînd persoana pentru care este solicitată extrădarea nu are apărător ales, ea este asigurată cu apărător din oficiu. Demersul de extrădare în privinţa persoanei arestate se soluţionează de urgenţă şi cu prioritate. Examinarea demersului de extrădare se face în modul prevăzut în art.471 şi 472, care se aplică în mod corespunzător. Încheierea instanţei de judecată devenită definitivă se expediază Procurorului General sau ministrului justiţiei pentru executare sau pentru informarea statului solicitant.

(1) La cererea autorităţii competente a statului străin de a extrăda persoana sau de a o aresta provizoriu în scopul extrădării, poate fi acordată extrădarea cetăţeanului străin sau a apatridului în privinţa căruia a fost eliberat un mandat de arestare pentru extrădare, fără a urma procedura formală de extrădare, dacă persoana consimte la o asemenea extrădare simplificată, iar consimţămîntul ei este confirmat de către instanţa de judecată.

(2) Cerinţele expuse în art.543 nu trebuie invocate dacă cetăţeanul străin sau apatridul, după ce i-au fost aduse la cunoştinţă drepturile, renunţă expres la dreptul său de aplicare a regulii specialităţii şi acest lucru este confirmat de către instanţa de judecată.

(3) Judecătorul de instrucţie de la instanţa competentă va informa cetăţeanul străin sau apatridul despre posibilitatea aplicării procedurii extrădării simplificate şi efectele ei juridice, apoi va consemna declaraţia făcută de el.

(4) Consimţămîntul dat conform alin.(1) sau (2) nu poate fi revocat odată ce a fost confirmat de către instanţa de judecată.

(5) Consimţămîntul persoanei solicitate, prevăzut la alin.(1), se face în prezenţa apărătorului după ce judecătorul de instrucţie a examinat datele de identificare ale acestei persoane, informînd-o despre dreptul ei la o procedură deplină prevăzută de prezenta secţiune.

(1) Republica Moldova nu-şi extrădează propriii cetăţeni şi persoanele cărora le-a acordat dreptul de azil.

(2) Extrădarea va fi, de asemenea, refuzată dacă:

1) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova;

2) în privinţa persoanei respective a fost deja pronunţată de către o instanţă naţională sau o instanţă a unui stat terţ o hotărîre judecătorească de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal pentru infracţiunea pentru care se cere extrădarea, sau o ordonanţă a organului de urmărire penală de încetare a procesului ori în privinţa acestei fapte se efectuează urmărirea penală de către organele naţionale;

3) s-a împlinit termenul de prescripţie al tragerii la răspundere penală pentru infracţiunea respectivă, conform legislaţiei naţionale, sau a intervenit amnistia;

4) potrivit legii, urmărirea penală poate fi pornită numai la plîngerea prealabilă a victimei, însă o asemenea plîngere lipseşte;

5) infracţiunea pentru care se cere extrădarea persoanei este considerată de legea naţională infracţiune politică sau faptă conexă unei asemenea infracţiuni;

6) Procurorul General, ministrul justiţiei sau instanţa care soluţionează chestiunea privind extrădarea are motive serioase să creadă că:

a) cererea de extrădare a fost înaintată în scopul de a urmări sau a pedepsi o persoană pentru motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, origine etnică sau opinii politice;

b) situaţia acestei persoane riscă să fie agravată pentru unul din motivele menţionate la lit.a);

c) în cazul în care persoana va fi extrădată, ea va fi supusă torturii, tratamentului inuman sau degradant sau nu va avea acces la un proces echitabil în ţara solicitantă;

7) persoanei cerute i-a fost acordat statut de refugiat sau azil politic;

8) statul care solicită extrădarea nu asigură reciprocitatea în sfera extrădării.

(3) În cazul în care fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită de legea ţării solicitante cu pedeapsa capitală, extrădarea persoanei poate fi refuzată dacă partea solicitantă nu va da asigurări, considerate ca suficiente, că pedeapsa capitală nu va fi executată în privinţa persoanei extrădate.

(4) În cazul în care extrădarea propriului cetăţean sau a persoanei căreia i-a fost acordat statut de refugiat sau azil politic a fost refuzată, Republica Moldova este obligată, la cererea statului solicitant, să înainteze cauza autorităţilor sale competente, astfel încît să se poată exercita urmărirea penală sau judecata, după caz.

(1) După primirea cererii de extrădare, Procurorul General sau, după caz, ministrul justiţiei va lua neîntîrziat măsuri, în condiţiile prezentului cod, pentru arestarea persoanei a cărei extrădare se cere.

(2) În caz de urgenţă, persoana a cărei extrădare se cere poate fi arestată în baza unui mandat de arestare pe un termen de 18 zile, însă acest termen în orice caz nu va depăşi 40 de zile, şi pînă la primirea cererii de extrădare, dacă statul străin sau instanţa internaţională au solicitat arestarea şi dacă solicitarea conţine date despre mandatul de arestare ori despre hotărîrea definitivă adoptată în privinţa acestei persoane şi asigurarea că cererea de extrădare va fi expediată ulterior. În solicitare se va arăta infracţiunea pentru care se va cere extrădarea, data şi locul unde a fost comisă infracţiunea, precum şi, în măsura posibilităţii, semnele caracteristice ale persoanei căutate. Solicitarea arestării poate fi făcută prin poştă, telegraf, telex, fax sau prin orice alt mijloc care lasă urmă scrisă. Autoritatea solicitantă va fi informată în cel mai scurt timp despre cursul dat solicitării sale.

(3) Persoana arestată în condiţiile alin.(2) urmează să fie pusă în libertate dacă, în termen de 18 zile de la arestare, instanţa care decide asupra admisibilităţii arestării persoanei nu va primi cererea de extrădare şi documentele respective. Acest termen poate fi prelungit la solicitarea statului străin sau a instanţei internaţionale, dar în nici un caz nu poate să depăşească 40 de zile de la arestare. Cu toate acestea, punerea în libertate provizorie este oricînd posibilă, cu condiţia că în privinţa persoanei solicitate pot fi luate alte măsuri în vederea evitării sustragerii ei de la urmărire.

(4) Arestarea persoanei în vederea extrădării, prelungirea termenului arestării şi atacarea hotărîrilor corespunzătoare se efectuează în condiţiile prezentului cod.

(5) Decizia cu privire la admisibilitatea extrădării trebuie să fie motivată şi să conţină explicaţii referitor la modul şi termenul de atac al hotărîrii. Procurorului General, persoanei a cărei extrădare se cere şi apărătorului acesteia li se expediază cîte o copie de pe decizia respectivă .

(6) Punerea în libertate a persoanei arestate în condiţiile prezentului articol nu împiedică o nouă arestare şi extrădare dacă cererea de extrădare va fi primită ulterior.

(1) Dacă persoana, a cărei extrădare se cere, în Republica Moldova este pusă sub învinuire într-un proces în curs de urmărire penală sau de judecare a cauzei, ori dacă a fost condamnată pentru o altă infracţiune decît aceea în legătură cu care se cere extrădarea, executarea extrădării poate fi amînată pînă la terminarea procesului penal sau pînă la executarea completă a pedepsei stabilite de instanţa naţională ori pînă la eliberarea definitivă înainte de expirarea termenului pedepsei.

(2) Dacă amînarea extrădării ar putea atrage împlinirea termenului de prescripţie a cauzei penale sau ar putea aduce prejudicii serioase pentru constatarea faptelor, persoana poate fi extrădată temporar, pe baza unei cereri motivate, în condiţii ce vor fi determinate de comun acord cu partea solicitantă.

(3) Persoana extrădată temporar urmează să fie retrocedată îndată după efectuarea acţiunilor procesuale pentru care a fost extrădată.

(1) În cazul în care extrădarea persoanei este acceptată de către instanţa judecătorească, după intrarea în vigoare a hotărîrii acesteia, Procurorul General sau, după caz, ministrul justiţiei informează statul solicitant sau instanţa internaţională despre locul şi data predării extrădatului, precum şi asupra duratei detenţiei executate în legătură cu extrădarea.

(2) Dacă partea solicitantă nu ia în primire persoana extrădată la data fixată pentru predare şi dacă nu s-a solicitat o amînare a extrădării, persoana poate fi pusă în libertate la expirarea termenului de 15 zile de la această dată şi, în orice caz, va fi pusă în libertate la expirarea termenului de 30 de zile, calculat de la data stabilită pentru predare, dacă tratatul bilateral nu prevede condiţii mai benefice pentru această persoană.

(3) Extrădarea persoanei pentru aceeaşi faptă după expirarea termenelor menţionate în prezentul articol poate fi refuzată.

(1) La cererea părţii solicitante, în modul prevăzut de prezentul capitol, pot fi reţinute şi transmise, în măsura permisă de legislaţia naţională:

1) obiectele care pot avea importanţă ca probe în cauza penală pentru care a fost cerută extrădarea; precum şi

2) venitul care a provenit din infracţiunea pentru care se cere extrădarea şi obiectele care se aflau în posesia persoanei, la momentul arestării, sau au fost descoperite ulterior.

(2) Obiectele şi venitul menţionate la alin.(1) pot fi transmise chiar şi în cazul în care extrădarea nu poate avea loc din cauza decesului persoanei sau a sustragerii ei de la judecată.

(3) Dacă obiectele cerute sînt necesare ca probe într-o altă cauză în procesul penal naţional, transmiterea lor poate fi amînată pînă la terminarea procesului în cauză sau acestea pot fi predate temporar, cu condiţia de a fi restituite.

(4) Drepturile asupra acestor obiecte sau valori sînt rezervate Republicii Moldova şi ele vor fi transmise părţii solicitante, cu condiţia terminării procesului penal cît mai curînd posibil şi fără cheltuieli, fiind apoi restituite.

(1) Transferul persoanelor condamnate se efectuează în baza tratatului internaţional la care Republica Moldova şi statul respectiv sînt părţi sau în condiţii de reciprocitate stabilite printr-un acord scris între Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova şi instituţia respectivă a statului străin.

(2) Temei pentru transferul persoanelor condamnate poate fi:

1) cererea persoanei condamnate la închisoare de către o instanţă judecătorească din Republica Moldova de a fi transferată pentru executarea pedepsei în alt stat;

2) cererea persoanei condamnate la închisoare de către o instanţă judecătorească străină de a fi transferată pentru executarea pedepsei în Republica Moldova;

3) cererea de transferare înaintată fie de către statul de condamnare, fie de către statul de executare.

(1) Transferul poate avea loc în următoarele condiţii:

1) condamnatul trebuie să fie cetăţean al statului de executare sau domiciliatul său permanent;

2) hotărîrea de condamnare trebuie să fie definitivă;

3) durata pedepsei privative de libertate, pe care condamnatul o mai are de executat, trebuie să fie de cel puţin 6 luni la data primirii cererii de transferare sau să fie nedeterminată;

4) transferul este consimţit de persoana condamnată, iar dacă, în raport cu vîrsta, starea fizică ori mintală a persoanei condamnate, unul dintre cele două state consideră necesar - de către reprezentantul legal al condamnatului;

5) fapta pentru care a fost condamnată persoana constituie infracţiune potrivit codului penal al ţării al cărei cetăţean este cel condamnat;

6) ambele state părţi au convenit asupra transferului;

7) instanţa care decide transferul este convinsă că persoana transferată nu va fi supusă unui eventual risc de tratament inuman şi degradant în statul în care urmează a fi transferată.

(2) Consimţămîntul persoanei în privinţa căreia a fost pronunţată sentinţa nu se cere pentru transferul executării sentinţei dacă persoana în privinţa căreia a fost pronunţată sentinţa:

1) a evadat din statul în care a fost pronunţată sentinţa;

2) este subiectul unui ordin de expulzare sau departare.

(3) În cazuri excepţionale, părţile pot conveni asupra transferului chiar dacă durata pedepsei pe care cel condamnat o are de executat este mai mică de 6 luni.

(1) Orice condamnat, căruia i se pot aplica prevederile prezentului capitol, trebuie să fie informat de către autoritatea competentă a statului de condamnare despre dreptul de a obţine transferul său în vederea executării pedepsei în statul al cărui cetăţean este.

(2) Dacă condamnatul şi-a exprimat statului de condamnare dorinţa de a fi transferat, despre acest fapt statul trebuie să informeze statul al cărui cetăţean este condamnatul cît mai curînd posibil după ce hotărîrea judecătorească a rămas definitivă.

(3) Informaţiile trebuie să cuprindă:

1) numele, data şi locul naşterii condamnatului şi, dacă este posibil, adresa din statul al cărui cetăţean este;

2) expunerea faptelor pentru care a fost condamnat;

3) natura pedepsei, durata ei şi data cînd a început executarea acesteia.

(4) Condamnatul trebuie să fie informat în scris despre orice hotărîre luată de unul din cele două state cu privire la cererea de transferare.

(1) Cererea de transferare trebuie să fie depusă în scris.

(2) La cerere se anexează:

1) un act care confirmă că persoana condamnată este cetăţean al statului de executare sau are în el domiciliu permanent;

2) declaraţia în scris a persoanei condamnate privind consimţămîntul ei la transfer;

3) copia de pe hotărîrea de condamnare, autentificată, cu menţiunea că este definitivă, precum şi copia de pe textele legilor aplicate în cauza respectivă;

4) certificatul în care este indicată durata pedepsei deja executate şi a arestării preventive, precum şi durata pedepsei ce urmează a fi executată.

(3) Cererea trebuie să fie adresată de către ministrul justiţiei al statului solicitant ministrului justiţiei al statului solicitat.

(4) Statul de executare, prin hotărîre judecătorească adoptată în condiţiile art. 556, în răspunsul său va menţiona dacă acceptă sau nu transferul persoanei condamnate şi, în caz de acceptare, va anexa la răspuns o copie a dispoziţiilor sale legale, din care să rezulte că faptele care au condus la condamnarea persoanei ar constitui infracţiune penală dacă ele ar fi săvîrşite pe teritoriul său, precum şi sancţiunea prevăzută de legea penală pentru aceste infracţiuni.

(5) Dacă unul din state consideră necesar, poate solicita acte şi informaţii suplimentare.

(1) Condamnatul trebuie să-şi dea consimţămîntul pentru transfer benevol şi în deplină cunoştinţă a consecinţelor juridice care decurg din aceasta, în conformitate cu legea procesuală a statului de condamnare.

(2) Statul de condamnare trebuie să ofere statului de executare posibilitatea verificării dacă consimţămîntul pentru transfer a fost dat cu respectarea condiţiilor prevăzute la alin.(1).

(1) În caz de acceptare a transferului, cererea de transferare a cetăţenilor Republicii Moldova condamnaţi în alt stat se transmite de către ministrul justiţiei, cu demersul său pentru soluţionare la instanţa egală în grad cu instanţa statului de condamnare, hotărîrea căreia urmează să fie executată. În cazul în care hotărîrea statului de condamnare este adoptată de o instanţă egală în grad cu judecătoria, demersul ministrului justiţiei şi cererea de transferare se adresează judecătoriei în raza teritorială a căreia se află Ministerul Justiţiei, iar dacă instanţa statului de condamnare este egală în grad cu Curtea de Apel, cererea şi demersul respectiv se adresează Curţii de Apel din municipiul Chişinău.

(2) Demersul ministrului justiţiei se soluţionează în şedinţă de un judecător în lipsa persoanei condamnate în modul prevăzut de prezentul cod pentru soluţionarea chestiunilor legate de executarea pedepsei, dar cu participarea reprezentantului ministrului justiţiei şi al apărătorului condamnatului. În cazul în care condamnatul nu are apărător ales, acesta este numit din oficiu.

(3) În cadrul soluţionării demersului privitor la transfer, instanţa verifică dacă sînt respectate condiţiile pentru transfer prevăzute de prezentul capitol, precum şi de tratatul internaţional în temeiul căruia se solicită transferul sau de acordul de reciprocitate.

(4) În urma soluţionării demersului, instanţa adoptă o încheiere, în care se menţionează:

1) denumirea instanţei statului străin, data şi locul adoptării sentinţei;

2) date despre ultimul domiciliu al condamnatului în Republica Moldova şi despre ocupaţia lui;

3) încadrarea juridică a infracţiunii pentru care a fost condamnată persoana;

4) legea penală a Republicii Moldova care prevede răspundere pentru o infracţiune similară cu acea comisă de condamnat;

5) hotărîrea sa privind acceptarea sau, după caz, respingerea transferării cerute;

6) în cazul acceptării transferării cerute, instanţa va indica care procedură de executare o va alege: continuarea executării sentinţei sau schimbarea condamnării.

(5) Copia de pe hotărîrea instanţei se remite Ministerului Justiţiei pentru a o transmite statului de condamnare şi persoanei condamnate.

(1) În cazul în care statul de condamnare acceptă transferarea condamnatului, instanţa decide asupra următoarelor:

1) dacă, prin decizia adoptată în condiţiile art. 556, a fost indicată procedura continuării executării pedepsei, instanţa stabileşte termenul pedepsei care nu a fost executat şi urmează a fi executat, tipul penitenciarului în care va fi executată pedeapsa;

2) dacă, prin decizia adoptată în condiţiile art. 556, a fost indicată procedura schimbării condamnării, instanţa va indica:

a) încadrarea juridică a infracţiunii pentru care a fost condamnat;

b) legea penală a Republicii Moldova care prevede răspundere pentru o infracţiune similară cu acea comisă de condamnat;

c) categoria şi termenul pedepsei principale şi complementare stabilite, termenul de pedeapsă care urmează să fie executat în Republica Moldova, tipul penitenciarului şi modul de reparare a prejudiciului în cazul acţiunii civile.

(2) În cazul în care categoria sau durata pedepsei pronunţate în statul de condamnare nu corespunde legii penale a Republicii Moldova, instanţa de judecată, prin hotărîrea sa, o poate adapta la pedeapsa prevăzută de legea naţională pentru infracţiuni de aceeaşi categorie. Această pedeapsă trebuie să fie cît mai adecvată pedepsei aplicate prin hotărîrea statului de condamnare. Prin natura sau prin durata sa, această pedeapsă nu poate fi mai aspră decît cea pronunţată în statul de condamnare şi nici să depăşească limita maximă prevăzută de legea naţională.

(3) Partea din pedeapsa care a fost executată în statul de condamnare se deduce din durata pedepsei stabilite de instanţa naţională dacă pedepsele sînt de aceeaşi categorie. În cazul în care instanţa naţională stabileşte o altă categorie de pedeapsă decît cea aplicată prin hotărîrea statului de condamnare, la determinarea categoriei şi duratei ei se ţine cont de partea din pedeapsa executată.

(4) Pedeapsa complementară pronunţată prin hotărîrea instanţei statului de condamnare se execută în măsura în care este prevăzută de legea Republicii Moldova şi nu a fost executată în statul de condamnare.

(5) Încheierea instanţei privind punerea în executare a pedepsei poate fi atacată în condiţiile art.472.

(6) Copia de pe încheierea privind punerea în executare a pedepsei, intrată în vigoare, se transmite de către ministrul justiţiei al Republicii Moldova ministrului justiţiei al statului de condamnare.

(7) În caz de casare sau modificare a sentinţei statului de condamnare, precum şi de aplicare a actului de amnistie sau de graţiere adoptat de statul de condamnare cu privire la persoana care execută pedeapsa în Republica Moldova, chestiunea executării sentinţei revăzute, precum şi aplicării amnistiei sau graţierii, se soluţionează în condiţiile prezentului articol.

(1) Hotărîrile penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, precum şi cele care sînt de natură să producă, potrivit legii penale a Republicii Moldova, efecte juridice, pot fi recunoscute de instanţa naţională, la demersul ministrului justiţiei sau al Procurorului General, în baza tratatului internaţional sau a acordului de reciprocitate.

(2) Hotărîrea penală a instanţei unui stat străin poate fi recunoscută numai dacă sînt respectate următoarele condiţii:

1) hotărîrea a fost pronunţată de o instanţă competentă;

2) hotărîrea nu contravine ordinii publice din Republica Moldova;

3) hotărîrea poate produce efecte juridice în ţară potrivit legii penale naţionale.

(1) Demersul ministrului justiţiei sau al Procurorului General privind recunoaşterea hotărîrii instanţei străine urmează să fie motivat şi se soluţionează de către instanţa judecătorească egală în grad cu instanţa statului de condamnare, a cărei hotărîre urmează să fie recunoscută. În cazul în care hotărîrea statului de condamnare este adoptată de o instanţă egală în grad cu judecătoria, demersul ministrului justiţiei sau al Procurorului General se soluţionează de către judecătoria în raza teritorială a căreia se află Ministerul Justiţiei, iar dacă instanţa statului de condamnare este egală în grad cu curtea de apel, demersul se soluţionează de către curtea de apel din municipiul Chişinău.

(2) La soluţionarea demersului participă reprezentantul ministrului justiţiei sau, după caz, al Procurorului General, condamnatul şi apărătorul acestuia.

(3) Condamnatului i se comunică hotărîrea instanţei străine împreună cu documentele care o însoţesc, cu traducere în limba de stat şi în limba pe care o cunoaşte condamnatul.

(4) Instanţa ascultă opiniile celor prezenţi şi, în baza materialelor anexate la demers, dacă constată că sînt întrunite condiţiile legale, recunoaşte hotărîrea penală a instanţei străine. În cazul în care pedeapsa solicitată de către instanţa străină nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, instanţa substituie pedeapsa neexecutată sau restul pedepsei cu o pedeapsă respectivă potrivit prevederilor art.557 alin.(1) pct.1).

(5) Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărîre judecătorească penală străină se efectuează potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărîrilor judecătoreşti civile străine.

1) se abrogă Codul de procedură penală, aprobat prin Legea R.S.S.Moldoveneşti din 24 martie 1961 (Veştile Sovietului Suprem al R.S.S.Moldoveneşti, 1961, nr.10, art.42), cu modificările ulterioare;

2) actele normative, adoptate pînă la punerea lui în aplicare se vor aplica în măsura în care nu contravin prevederilor acestuia.

1) va prezenta Parlamentului propuneri pentru aducerea legislaţiei în vigoare în concordanţă cu dispoziţiile prezentului cod;

2) va aduce actele sale normative în concordanţă cu dispoziţiile prezentului cod;

3) va asigura revizuirea şi abrogarea de către ministere şi departamente a actelor lor normative ce contravin prezentului cod;

4) va asigura elaborarea actelor normative care vor reglementa aplicarea prezentului cod.