Codul de procedură penală

(1) Procesul penal reprezintă activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane, desfăşurată în conformitate cu prevederile prezentului cod. Procesul penal se consideră început din momentul sesizării sau autosesizării organului competent despre pregătirea sau săvârșirea unei infracţiuni.

(2) Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracțiunilor presupuse sau săvârșite, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.

(3) Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului sunt obligate să activeze în așa mod încât nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată şi ca nici o persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de constrângere ori să nu fie victima încălcării altor drepturi fundamentale.

(1) Procesul penal se reglementează de prevederile Constituţiei Republicii Moldova, de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi de prezentul cod.

(2) Principiile generale şi normele dreptului internaţional şi ale tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte constituie elemente integrante ale dreptului procesual penal şi nemijlocit dau naştere drepturilor şi libertăţilor omului în procesul penal.

(3) Constituţia Republicii Moldova are supremație asupra legislaţiei procesuale penale naţionale. Nici o lege care reglementează desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică dacă este în contradicție cu Constituţia.

(4) Normele juridice cu caracter procesual din alte legi naţionale pot fi aplicate numai cu condiția includerii lor în prezentul cod.

(5) În desfăşurarea procesului penal nu pot avea putere juridică legile şi alte acte normative care anulează sau limitează drepturile şi libertăţile omului, încalcă independenţa judecătorească, principiul contradictorialităţii, precum şi contravin normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional, prevederilor tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

(1) În desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei în instanţa judecătorească.

(2) Legea procesuală penală poate avea efect ultraactiv, adică dispoziţiile ei, în perioada de tranziţie la o nouă lege procesuală penală, pot rămâne aplicabile acţiunilor procesuale reglementate de legea nouă. Caracterul ultraactiv se stipulează în legea nouă.

(1) Legea procesuală penală este unică pe tot teritoriul Republicii Moldova şi obligatorie pentru toate organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti, indiferent de locul săvârșirii infracţiunii.

(2) Alte modalităţi de acţiune a legii procesuale penale pot fi stabilite prin tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.

(1) Pe teritoriul Republicii Moldova, procesul în cauzele penale privitoare la cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în conformitate cu prevederile prezentului cod.

(2) Procesul penal în privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică se efectuează în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, încheiate la 18 aprilie 1961, ale Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare, încheiate la 24 aprilie 1963, precum şi ale altor tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Termenii şi expresiile utilizate în prezentul cod au următorul înţeles, dacă nu este o menţiune deosebită:

1) act procedural – document prin care se consemnează orice acţiune procesuală prevăzută de prezentul cod, şi anume: ordonanţă, proces-verbal, rechizitoriu, încheiere, sentinţă, decizie, hotărâre etc.;

1¹) act de constatare- document prin care organul de constatare consemnează orice acţiune premergătoare urmăririi penale în vederea stabilirii şi confirmării bănuielilor rezonabile că a fost săvârșită o infracţiune;

2) agent împuternicit cu înmânarea citaţiei – colaborator al poliţiei, lucrător al autorităţii administraţiei publice locale, al instanţei judecătoreşti, precum şi o altă persoană care este împuternicită de organul de urmărire penală sau de instanţa judecătorească să înmâneze citaţia, în condiţiile prezentului cod;

3) apărare – activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori al atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor persoanelor bănuite sau învinuite de săvârșirea unei infracţiuni, precum şi al reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi penale;

4) arestare– măsură preventivă aplicată în baza unei hotărâri judecătoreşti în condiţiile legii;

4¹) cameră de audiere – spaţiu amenajat pentru audierea minorului victimă/martor al infracţiunii în condiţiile art. 110¹, având legătură cu camera de vizualizare prin echipamentul de recepţie şi înregistrare audio/video, în care sunt plasaţi minorul supus audierii şi intervievatorul;

4²) cameră de vizualizare – spaţiu amenajat pentru audierea minorului victimă/martor al infracţiunii în condiţiile art. 110¹, în care sunt plasaţi participanţii la procesul de audiere, cu excepţia minorului supus audierii şi a intervievatorului;

4³) bănuială rezonabilă – suspiciune care rezultă din existenţa unor fapte și/sau informaţii care ar convinge un observator obiectiv că s-a comis ori se pregătește comiterea unei infracţiuni imputabile unei anumite ori anumitor persoane și că nu există alte fapte și/sau informații care înlătură caracterul penal al faptei ori dovedesc neimplicarea persoanei;

4⁴) bun infracţional – bun care poate fi pus sub sechestru în conformitate cu prevederile prezentului cod, precum şi bun care poate fi supus confiscării speciale sau confiscării extinse;

5) cauză penală – proces penal desfăşurat de organul de urmărire penală şi de instanţa judecătoreasca într-un caz concret referitor la una sau mai multe infracţiuni săvârșite sau presupus săvârșite;

6) caz ce nu suferă amânare – pericolul real că se vor pierde sau distruge probele, că bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăperea suspectată ori că se vor comite alte infracţiuni;

7) cale ordinară de atac – cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărârilor judecătoreşti nedefinitive (apelul) sau, după caz, care nu sunt irevocabile (recursul);

8) cale extraordinară de atac – cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile (revizuirea);

9) decizie – hotărâre prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, precum şi hotărârea instanţei de apel şi de recurs la rejudecarea cauzei;

10) delict flagrant – infracţiune descoperită în momentul săvârșirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat;

11) domiciliu – locuinţă sau construcţie destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau a mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră la hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială), precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun). Prin noţiunea de domiciliu, în sensul prezentului cod, se înţelege şi orice teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou;

11¹) eroare gravă de fapt – stabilirea eronată a faptelor, în existenţa sau inexistenţa lor, prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea conţinutului acestora;

12) expert judiciar – persoană calificată care este abilitată, conform legii, să efectueze expertize și să formuleze concluzii în specialitatea în care este autorizată, cu privire la anumite fapte, circumstanțe, obiecte materiale, fenomene și procese, organismul și psihicul uman, și care este inclusă în Registrul de stat al experților judiciari;

12¹) expertiză judiciară – activitate de cercetare științifico-practică desfășurată în cadrul procesului penal, în scopul aflării adevărului prin efectuarea unor cercetări metodice, cu aplicarea de cunoștințe speciale și procedee tehnico-științifice pentru formularea unor concluzii argumentate cu privire la anumite fapte, circumstanțe, obiecte materiale, fenomene și procese, corpul și psihicul uman, ce pot servi drept probe într-un proces judiciar;

12²) expertiză individuală – expertiză judiciară efectuată de un singur expert judiciar în unul sau mai multe domenii de specializare a expertizei judiciare;

12³) expertiză monospecializată – expertiză judiciară ale cărei cercetări se efectuează cu aplicarea cunoștințelor dintr-un singur domeniu al științei, tehnicii sau dintr-un alt domeniu al activității umane;

12⁴) expertiză de bază – expertiză judiciară în care se efectuează volumul principal de examinări;

12⁵) expertiză primară – expertiză judiciară efectuată de către un expert judiciar sau de către o comisie de experți judiciari pentru prima dată, în cazul în care obiectul de cercetare nu a mai fost supus anterior, în cadrul unui proces, vreunei expertize de aceeași specializare;

13) hotărâre judecătorească – hotărâre a instanţei judecătoreşti adoptată într-o cauză penală: sentinţă, decizie, încheiere şi hotărâre;

14) - abrogat;

14¹) informație secretizată – informație, document sau material, indiferent de forma și caracteristicile fizice ale acestuia, căruia i s-a atribuit un anumit grad de secretizare în conformitate cu Legea nr. 245/2008 cu privire la secretul de stat;

15) infracţiune de audienţă – faptă penală săvârșită în cursul şedinţei de judecată;

16) instanţă judecătorească – orice instanţă, parte componentă a sistemului judecătoresc al Republicii Moldova, care judecă cauza penală în primă instanţă, în ordine de apel sau de recurs, ori pe căile extraordinare de atac, precum şi care soluţionează plângeri împotriva acţiunilor şi actelor organelor de urmărire penală şi ale organelor de executare a hotărârilor judecătoreşti şi sancţionează efectuarea unor acţiuni procedurale;

17) instanţă de apel – instanţă care judecă apelul declarat împotriva sentinţelor nedefinitive (curțile de apel);

18) instanţă de recurs – instanţă care judecă recursul declarat împotriva hotărârilor judecătoreşti adoptate în conformitate cu prezentul cod;

19) interpret – persoană fizică autorizată, inclusă în Registrul de stat al interpreților și traducătorilor autorizați, care asigură traducerea orală dintr-o limbă în alta și/sau în traducerea semnelor celor surzi, muți ori surdomuți, mijlocind astfel înțelegerea dintre două sau mai multe persoane, desemnată în procesul penal de organele competente;

19¹) intervievator – persoană invitată într-un proces penal de către organul competent pentru a intermedia audierea minorului victimă/martor al infracţiunii în condiţiile art. 110¹. În calitate de intervievator sunt implicate persoane care au studii juridice sau în domeniul psihologiei, special instruite pentru această sarcină. În procesul de audiere a minorului, intervievatorul are statut de specialist;

20) investigator sub acoperire – persoană oficială care exercită confidenţial activitate specială de investigaţii, precum şi altă persoană care colaborează confidenţial cu organele de urmărire penală;

20¹) investigații financiare paralele – totalitatea acțiunilor de urmărire penală, măsurilor speciale de investigații și/sau a acțiunilor prevăzute în Legea nr. 48/2017 privind Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale desfășurate cu scopul acumulării probelor referitoare la bănuit, învinuit, partea civilmente responsabilă, inculpat sau condamnat, la patrimoniul acestora și bunurile care sunt în proprietatea efectivă a acestora, la patrimoniul proprietarului și administratorului bunurilor care sunt în proprietatea efectivă a bănuitului, învinuitului, părții civilmente responsabile, inculpatului sau condamnatului, în vederea recuperării bunurilor infracționale sau cu scopul identificării și al urmăririi bunurilor care fac sau pot face obiectul măsurilor de indisponibilizare și confiscare;

20²) investigații economico-financiare sau fiscale – totalitatea acțiunilor și/sau măsurilor întreprinse de către organele de constatare, organele de urmărire penală sau alte organe competente, prin care se colectează, se verifică și se analizează datele și informațiile cu privire la activitatea economico-financiară și/sau cea fiscală a persoanelor fizice ori juridice, în vederea constatării săvârșirii infracțiunii și determinării prejudiciului material cauzat;

21) încheiere – hotărâre adoptată de către instanţa de judecată până la darea sentinţei sau deciziei;

22) judecată în primă instanţă – soluţionarea prin sentinţă a fondului cauzei penale ca rezultat al examinării nemijlocite a probelor de către instanţa de judecată competentă cu participarea părţilor;

23) judecător – jurist licenţiat, numit în funcţie în modul stabilit de lege, autorizat să judece cauze aduse în faţa instanţei de judecată;

24) judecător de instrucţie – judecător abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi penale, precum şi de control judiciar asupra acţiunilor procesuale efectuate în cadrul urmăririi penale;

25) materiale – documente întocmite, obiecte anexate la dosarul penal, care au importanţă pentru stabilirea circumstanţelor cauzei etc.;

25¹) mandat judecătoresc – act judecătoresc oficial prin care se dispune sau se autorizează efectuarea acțiunilor de urmărire penală, măsurilor speciale de investigații, aplicarea măsurilor procesuale de constrângere sau efectuarea altor acțiuni procesuale și care conține dispoziția, temeiul acesteia și împuternicirile persoanei care acționează în temeiul acestui mandat;

26) măsuri de ocrotire – măsuri luate de organul de urmărire penală sau de instanţa judecătorească faţă de persoane sau faţă de bunuri în legătură cu aplicarea măsurilor preventive, măsurilor de siguranţă sau pedepselor penale;

27) mijloace de probă – mijloace prevăzute de legea procesuală, prin care se administrează probele într-o cauză penală;

28) ordonanţă – hotărâre a organului de urmărire penală, adoptată în cursul procesului penal;

28¹) ordonator al expertizei judiciare – instanță de judecată sau parte în procesul penal care are dreptul de a dispune, respectiv, de a solicita în mod independent efectuarea unei expertize judiciare;

29) parte în proces – persoane care în procesul penal exercită funcţii de acuzare sau apărare în baza egalităţii în drepturi şi a principiului contradictorialităţii;

30) partea apărării – persoane abilitate prin lege să efectueze activitate de apărare (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora);

31) partea acuzării – persoane abilitate prin lege să efectueze sau să ceară efectuarea urmăririi penale (procurorul, organul de urmărire penală, precum şi partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii acestora);

32) prejudiciu – pagubă morală, fizică sau materială, care poate fi evaluată în expresie bănească;

33) probe – elemente de fapt, dobândite în modul prevăzut de prezentul cod, ce servesc la constatarea împrejurărilor care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei penale;

34) probe pertinente – probe care au legătură cu cauza penală;

35) probe concludente – probe pertinente care influenţează asupra soluţionării cauzei penale;

36) probe utile – probe concludente care, prin informaţiile pe care le conţin, sunt necesare soluţionării cauzei;

37) procuror – persoană oficială numită, în modul stabilit de lege, pentru a conduce sau a exercita urmărirea penală şi a reprezenta în judecată învinuirea în numele statului;

37¹) procuror ierarhic superior – procurorul-șef al procuraturii teritoriale, adjunctul (adjuncţii) procurorului-șef al procuraturii teritoriale, procurorul-șef al procuraturii specializate, adjunctul (adjuncţii) procurorului-şef al procuraturii specializate, procurorii-şefi ai subdiviziunilor Procuraturii Generale, adjuncţii Procurorului General, Procurorul General, conform ierarhiei stabilite de prezentul cod;

37²) proprietate efectivă – situație în care o persoană, acționând în calitate de beneficiar efectiv, exercită un control asupra unui bun deținut în proprietate de o altă persoană, care se manifestă prin posibilitatea de a întreprinde acțiuni (în mod direct sau prin intermediul unei alte persoane) identice în fond cu dreptul de a dispune de bunul respectiv, fără a obține o aprobare prealabilă din partea proprietarului, precum și de a primi venituri sau alte produse ale bunului respectiv în locul proprietarului. Persoana este considerată beneficiar (proprietar) efectiv al unui bun și în cazul în care acesta a fost dobândit de o altă persoană la indicația sa ori pe cheltuiala sa;

38) reprezentant – persoană împuternicită, conform legii, de a prezenta interesele părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile;

39) reprezentanţi legali – părinţii, tutorii, curatorii, soţul bănuitului, învinuitului, inculpatului, condamnatului şi părţii vătămate, precum şi reprezentanţi ai instituţiilor sub supravegherea cărora se află aceştia;

40) reţinere – măsură luată de organul competent de a priva de libertate o persoană pe un termen de până la 72 de ore;

41) rude apropiate– copii, părinţi, fraţi şi surori, bunici, nepoţi;

42) sentinţă – hotărâre prin care cauza penală se soluţionează în fond de instanţa de judecată;

43) specialist – persoană care cunoaşte temeinic o disciplină sau o anumită problemă şi este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege, pentru a contribui la stabilirea adevărului;

43¹) suport informațional – suport material ale cărui calități fizice permit păstrarea și prelucrarea informației privind conținutul acțiunilor procesuale efectuate sau a probelor obținute în procesul penal;

44) viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărârea pronunțată – încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de alte tratate internaţionale, de Constituţia Republicii Moldova şi de alte legi naţionale;

45) unitate convenţională – unitate convenţională de amendă, stabilită de Codul penal;

46) persoană majoră – persoană care a împlinit vârsta de 18 ani;

47) persoană minoră – persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani;

48) traducător – persoană fizică autorizată, inclusă în Registrul de stat al interpreților și traducătorilor autorizați, care asigură traducerea textelor scrise dintr-o limbă în alta, desemnată în procesul penal de organele competente;

49) timpul nopţii – interval de timp cuprins între orele 22.00 şi 6.00;

50) timpul zilei – interval de timp cuprins între orele 6.00 şi 22.00.

(1) Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale prezentului cod.

(2) Dacă există neconcordanţe între prevederile tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi prevederile prezentului cod, prioritate au reglementările internaţionale.

(3) În cazul existenței incertitudinii cu privire la constituționalitatea legilor și a hotărârilor Parlamentului, a decretelor Președintelui Republicii Moldova, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului, care urmează a fi aplicate în procesul judecării cauzei, instanța de judecată, din oficiu sau la cererea unui participant la proces, sesizează Curtea Constituțională pentru a se pronunța asupra constituționalității acestora.

(3¹) La ridicarea excepției de neconstituționalitate și la sesizarea Curții Constituționale, instanța de judecată nu este în drept să se pronunțe asupra temeiniciei sesizării sau asupra conformității normelor contestate cu prevederile Constituției, limitându-se la verificarea întrunirii următoarelor condiții:

a) obiectul excepției intră în categoria actelor prevăzute la art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituție;

b) excepția este ridicată de către una dintre părţi sau de reprezentantul acesteia ori de către instanța de judecată din oficiu;

c) prevederile contestate urmează a fi aplicate în procesul judecării cauzei;

d) nu există o hotărâre anterioară a Curții Constituționale având ca obiect prevederile contestate.

(3²) Ridicarea excepției de neconstituționalitate se dispune în termen de 5 zile prin încheiere care nu se supune niciunei căi de atac și care nu afectează continuarea examinării în fond a cauzei. Însă, până la pronunțarea Curții Constituționale asupra excepției de neconstituționalitate, dezbaterile judiciare se suspendă, cu excepția examinării demersurilor privind măsurile procesuale de constrângere. Instanța de judecată este obligată să sesizeze Curtea Constituțională în termen de 5 zile de la data emiterii încheierii.

(3³) Dacă nu sunt întrunite cumulativ condițiile indicate la alin. (3¹), instanța de judecată refuză, prin încheiere, ridicarea excepției de neconstituționalitate. Încheierea instanței de judecată este definitivă, însă argumentele privind dezacordul cu aceasta pot fi invocate în apel sau, după caz, în recurs împotriva hotărârii în fond.

(3⁴) Ridicarea excepției de neconstituționalitate în procedura controlului judiciar al procedurilor prejudiciare nu suspendă examinarea cererilor, a demersurilor, a plângerilor și a recursurilor.

(4) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor legale şi este expusă într-un act juridic care nu poate fi supus controlului constituţionalităţii, instanţa va aplica în direct legea.

(5) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte, instanţa va aplica reglementările internaţionale în direct, motivând hotărârea sa şi informând despre aceasta autoritatea care a adoptat norma naţională respectivă şi Curtea Supremă de Justiţie.

(6) Hotărârile Curţii Constituţionale privind interpretarea Constituţiei sau privind neconstituţionalitatea unor prevederi legale sunt obligatorii pentru organele de urmărire penală, instanţele de judecată şi pentru persoanele participante la procesul penal.

(7) - abrogat.

(8) Hotărârile definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt obligatorii pentru organele de urmărire penale, procurori şi instanţele de judecată.

(9) - abrogat.

(10) Dacă în procesul judecării cauzei se atestă dificultăți la aplicarea normelor de drept material sau procedural, instanța de judecată solicită Curții Supreme de Justiție, din oficiu sau la cererea părților la proces, emiterea unui aviz consultativ.

(1) Persoana acuzată de săvârșirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa nu-i va fi dovedită, în modul prevăzut de prezentul cod, într-un proces judiciar public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanţiile necesare apărării sale, şi nu va fi constatată printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.

(2) Nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa.

(3) Concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârșirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate, în condiţiile prezentului cod, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.

(1) Toţi sunt egali în faţa legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

(2) Condiţiile speciale de urmărire penală şi judecare faţă de anumite categorii de persoane care beneficiază, conform legii, de un anumit grad de imunitate se asigură în baza prevederilor Constituţiei, tratatelor internaţionale, prezentului cod şi altor legi.

(1) Toate organele şi persoanele participante la procesul penal sunt obligate să respecte drepturile, libertăţile şi demnitatea persoanei.

(2) Limitarea temporară a drepturilor şi libertăţilor persoanei şi aplicarea de către organele competente a măsurilor de constrângere faţă de ea se admit numai în cazurile şi în modul strict prevăzute de prezentul cod.

(3) În desfăşurarea procesului penal, nimeni nu poate fi supus la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, nimeni nu poate fi deţinut în condiţii umilitoare, nu poate fi silit să participe la acţiuni procesuale care lezează demnitatea umană.

(3¹) Sarcina probaţiunii neaplicării torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante îi revine autorităţii în a cărei custodie se află persoana privată de libertate, plasată la dispoziţia unui organ de stat sau la indicaţia acestuia, sau cu acordul ori consimțământul său tacit.

(4) Orice persoană este în drept să-şi apere prin orice mijloc neinterzis de lege drepturile, libertăţile şi demnitatea umană, lezate sau limitate nelegitim în cursul procesului penal.

(5) Prejudiciul cauzat drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane în cursul procesului penal se repară în modul stabilit de lege.

(6) În cazul când un minor este victimă sau martor, se va acţiona pentru respectarea intereselor acestuia în orice fază a procesului penal.

(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

(2) Nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în cazurile şi în modul stabilit de prezentul cod.

(3) Privarea de libertate, arestarea, internarea forţată a persoanei într-o instituţie medicală sau trimiterea ei într-o instituţie educaţională specială, precum și prelungirea acestor măsuri, se permit numai în baza unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti motivate.

(4) Reţinerea persoanei până la emiterea mandatului de arestare nu poate depăşi 72 de ore.

(5) Persoanei reţinute sau arestate i se aduc imediat la cunoştinţă drepturile sale şi motivele reţinerii sau arestării, circumstanţele faptei, precum şi încadrarea juridică a acţiunii de săvârșirea căreia ea este bănuită sau învinuită, în limba pe care o înţelege, în prezenţa unui apărător ales sau a unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.

(6) Organul de urmărire, procurorul sau instanţa judecătorească este obligată să elibereze imediat orice persoană deţinută ilegal sau dacă temeiurile reţinerii ori arestării au decăzut.

(7) Percheziţia, examinarea corporală, precum şi alte acţiuni procesuale care aduc atingere inviolabilităţii persoanei, pot fi efectuate fără consimțământul persoanei sau al reprezentantului ei legal numai în condiţiile prezentului cod.

(8) Orice persoană reţinută sau arestată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.

(9) În timpul desfăşurării procesului penal, nimeni nu poate fi maltratat fizic sau psihic şi sunt interzise orice acţiuni şi metode care creează pericol pentru viaţa şi sănătatea omului, chiar şi cu acordul acestuia, precum şi pentru mediul înconjurător. Persoana reţinută, arestată preventiv nu poate fi supusă violenţei, ameninţărilor sau unor metode care ar afecta capacitatea ei de a lua decizii şi de a-şi exprima opiniile.

(1) Inviolabilitatea domiciliului este garantată de lege. În cursul procesului penal, nimeni nu este în drept să pătrundă în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de prezentul cod.

(2) Percheziţiile, cercetările domiciliului, precum şi alte acţiuni de urmărire penală la domiciliu, pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat judiciar, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de prezentul cod. În cazul efectuării acţiunilor procesuale fără mandat judiciar, organul abilitat să efectueze aceste acţiuni, imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore de la terminarea acţiunii, prezintă instanţei de judecată materialele respective pentru controlul legalităţii acestor acţiuni.

(1) Persoana fizică sau juridică nu poate fi lipsită în mod arbitrar de dreptul de proprietate. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prezentului cod şi conform principiilor generale ale dreptului internaţional.

(2) Bunurile pot fi puse sub sechestru numai în baza hotărârii judecătoreşti.

(3) Bunurile ridicate în cursul acţiunii procesuale se descriu în procesul-verbal al acţiunii respective, iar persoanei de la care acestea au fost ridicate i se înmânează copia de pe procesul-verbal al acestei acţiuni.

(1) Dreptul la secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este asigurat de stat. În cursul procesului penal, nimeni nu poate fi lipsit sau limitat în acest drept.

(2) Limitarea dreptului prevăzut la alin.(1) se admite numai în baza unui mandat judiciar emis în condiţiile prezentului cod.

(1) Orice persoană are dreptul la inviolabilitatea vieţii private, la confidenţialitatea vieţii intime, familiale, la protejarea onoarei şi demnităţii personale. În cursul procesului penal, nimeni nu este în drept să se implice în mod arbitrar şi nelegitim în viaţa intimă a persoanei.

(2) La efectuarea acţiunilor procesuale nu poate fi acumulată fără necesitate informaţie despre viaţa privată şi intimă a persoanei. La cererea organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată, participanţii la acţiunile procesuale sunt obligaţi să nu divulge asemenea informaţii şi despre aceasta se ia un angajament în scris. Prelucrarea datelor cu caracter personal în cadrul procesului penal se efectuează în conformitate cu prevederile Legii nr. 133 din 8 iulie 2011 privind protecţia datelor cu caracter personal.

(3) Persoanele de la care organul de urmărire penală cere informaţie despre viaţa privată şi intimă sunt în drept să se convingă că această informaţie se administrează într-o cauză penală concretă. Persoana nu este în drept să refuze de a prezenta informaţii despre viaţa privată şi intimă a sa sau a altor persoane sub pretextul inviolabilităţii vieţii private, însă ea este în drept să ceară de la organul de urmărire penală explicaţii asupra necesităţii obţinerii unei asemenea informaţii, cu includerea explicaţiilor în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.

(4) Probele care confirmă informaţia despre viaţa privată şi intimă a persoanei, la cererea acesteia, se examinează în şedinţă de judecată închisă.

(5) Prejudiciul cauzat persoanei în cursul procesului penal prin violarea vieţii private şi intime a acesteia se repară în modul stabilit de legislaţia în vigoare.

(1) În desfăşurarea procesului penal se utilizează limba română.

(2) Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba română are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin interpret.

(3) Procesul penal se poate, de asemenea, desfăşura în limba acceptată de majoritatea persoanelor care participă la proces. În acest caz, hotărârile procesuale se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba română.

(4) Actele procedurale ale organului de urmărire penală şi cele ale instanţei de judecată se înmânează bănuitului, învinuitului, inculpatului, fiind traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte, în modul stabilit de prezentul cod.

(1) În tot cursul procesului penal, părţile (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă) au dreptul să fie asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau de un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat, în condițiile legii.

(2) Organul de urmărire penală şi instanţa judecătorească sunt obligate să asigure participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale, în condiţiile prezentului cod.

(3) Organul de urmărire penală şi instanţa sunt obligate să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau a unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat, independent de aceste organe, în condițiile prezentului cod și ale legislației în vigoare.

(4) La audierea părţii vătămate şi a martorului, organul de urmărire penală nu este în drept să interzică prezenţa avocatului invitat de persoana audiată în calitate de reprezentant.

(5) În cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul nu au mijloace de a plăti apărătorul, ei au dreptul să solicite câte un avocat care acordă asistență juridică garantată de stat în condițiile legii.

(1) În toate instanţele judecătoreşti şedinţele sunt publice, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul cod.

(2) Accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului, prin încheiere motivată, pe parcursul întregului proces sau al unei părţi din proces, în interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau securităţii naţionale, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor în proces o cer, sau în măsura considerată strict necesară de către instanţă când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar putea să prejudicieze interesele justiţiei.

(2¹) În procesul în care un minor este victimă sau martor, instanţa de judecată va asculta declaraţiile acestuia într-o şedinţă închisă.

(3) Judecarea cauzei în şedinţa închisă a instanţei trebuie argumentată şi efectuată cu respectarea tuturor regulilor procedurii judiciare, precum și cu respectarea tuturor drepturilor procesuale ale părților în proces.

(4) Hotărârile instanţei de judecată se pronunţă în şedinţă publică.

(5) Prin derogare de la alin. (4), în temeiul unei încheieri motivate, instanța de judecată nu va pronunța public părțile hotărârii care conțin informații secretizate și/sau a căror dezvăluire ar afecta ordinea publică, securitatea națională, protecția vieții private sau interesele justiției. În toate cazurile, partea introductivă și cea dispozitivă ale hotărârii motivate se pronunță public, instanța explicând totodată părților dreptul și modul de a lua cunoștință de hotărârea motivată.

(5) Ședințele publice ale Curții Supreme de Justiție se înregistrează video, iar înregistrările video sunt disponibile pe pagina web oficială a curții.

(1) Orice persoană are dreptul la examinarea şi soluţionarea cauzei sale în mod echitabil, în termen rezonabil, de către o instanţă independentă, imparţială, legal constituită, care va acţiona în conformitate cu prezentul cod.

(2) Persoana care efectuează urmărirea penală şi judecătorul nu pot participa la examinarea cauzei în cazul în care ei, direct sau indirect, sunt interesaţi în proces.

(3) Organul de urmărire penală are obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât circumstanţele care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, cât şi cele care îl dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunderea.

(1) Urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale se face în termene rezonabile.

(2) Criteriile de apreciere a termenului rezonabil de soluţionare a cauzei penale sunt:

1) complexitatea cazului;

2) comportamentul participanţilor la proces;

3) conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată;

3¹) importanţa procesului pentru cel interesat;

4) vârsta de până la 18 ani a victimei.

(3) Urmărirea penală și judecarea cauzelor penale privind infracțiunile de violență în familie, infracțiunile de corupție și cele conexe actelor de corupție, în special privind infracțiunile prevăzute la art. 181–182 din Codul penal nr. 985/2002, a cauzelor penale în care sunt persoane aflate în arest, precum și minori se fac de urgență și în mod prioritar.

(4) Respectarea termenului rezonabil la urmărirea penală se asigură de către procuror, iar la judecarea cazului – de către instanţa respectivă.

(4¹) În cauzele penale prevăzute la art. 181–182 din Codul penal nr. 985/2002, urmărirea penală urmează a fi terminată într-un termen de cel mult 6 luni. Termenul de urmărire penală poate fi prelungit motivat de către procuror, cu informarea Procurorului General în cazul fiecărei prelungiri. Cauzele respective se examinează de către prima instanță în cel mult 4 luni, iar de către instanța de apel – în cel mult două luni, termene care pot fi prelungite prin încheierea instanței respective.

(5) - abrogat.

(6) - abrogat.

(1) Nimeni nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei sau să-şi recunoască vinovăţia.

(2) Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă declaraţii demascatoare împotriva sa ori a rudelor apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea declaraţii şi nu poate fi trasă la răspundere pentru aceasta.

(1) Nimeni nu poate fi urmărit penal sau judecat pentru săvârșirea faptei penale cu privire la care a fost emisă o ordonanţă neanulată de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire penală şi/sau de clasare a cauzei, sau de refuz în pornirea urmăririi penale ori cu privire la care a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, de achitare sau încetare a procesului penal.

(2) Hotărârea judecătorească definitivă împiedică pornirea sau continuarea procesului penal în privinţa aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă, cu excepţia cazurilor când fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat hotărârea respectivă.

(3) Ordonanţele procurorului de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire penală şi/sau de clasare a cauzei ori de refuz în pornirea urmăririi penale împiedică pornirea sau continuarea procesului penal în privinţa aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă, cu excepţia cazurilor când aceste ordonanțe au fost anulate.

(1) Legea procesuală penală asigură drepturile victimei în urma infracţiunilor sau abuzurilor de serviciu, precum şi ale persoanei condamnate sau arestate nelegitim ori lezate în drepturi în alt mod.

(2) Victima unei fapte care constituie componentă de infracţiune este în drept să ceară, în condiţiile prezentului cod, pornirea unei cauze penale, să participe la procesul penal în calitate de parte vătămată şi să-i fie reparate prejudiciile morale, fizice şi materiale.

(3) Persoana achitată sau în privinţa căreia s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale pe temei de reabilitare are dreptul să fie repusă în drepturile personale pierdute, precum şi să fie despăgubită pentru prejudiciul care i-a fost cauzat.

(1) Urmărirea penală, apărarea şi judecarea cauzei sunt separate şi se efectuează de diferite organe şi persoane.

(2) Instanţa judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a apărării şi nu exprimă alte interese decât interesele legii.

(3) Părţile participante la judecarea cauzei au drepturi egale, fiind învestite de legea procesuală penală cu posibilităţi egale pentru susţinerea poziţiilor lor. Instanţa de judecată pune la baza sentinţei numai acele probe la cercetarea cărora părţile au avut acces în egală măsură.

(4) Părţile în procesul penal îşi aleg poziţia, modul şi mijloacele de susţinere a ei de sine stătător, fiind independente de instanţă, de alte organe ori persoane. Instanţa de judecată acordă ajutor oricărei părţi, la solicitarea acesteia, în condiţiile prezentului cod, pentru administrarea probelor necesare.

(1) Justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele judecătoreşti. Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă.

(2) Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârșirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decât în baza hotărârii definitive a instanţei de judecată, adoptată în condiţiile prezentului cod.

(3) Competenţa instanţei de judecată şi limitele jurisdicţiei ei, modul de desfăşurare a procesului penal nu pot fi schimbate în mod arbitrar pentru anumite categorii de cauze sau persoane, precum şi pentru o anumită situaţie sau pentru o anumită perioadă de timp.

(4) Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecată cauza de acea instanţă şi de acel judecător în competenţa cărora ea este dată prin lege.

(5) Sentinţele şi alte hotărâri judecătoreşti în cauza penală pot fi verificate numai de către instanţele judecătoreşti respective în condiţiile prezentului cod.

(6) Sentinţele şi alte hotărâri judecătoreşti ale instanţelor nelegitime nu au putere juridică şi nu pot fi executate.

(1) La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Judecătorii judecă cauzele penale pe baza legii şi în condiţii care exclud orice presiune asupra lor.

(2) Judecătorul judecă materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri bazate pe probele cercetate în procedura judiciară respectivă.

(3) Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de urmărire penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea preconcepută că acesta a comis o infracţiune ce constituie obiectul învinuirii. Sarcina prezentării probelor învinuirii îi revine procurorului.

(4) Justiţia penală se înfăptuieşte fără careva imixtiune. Judecătorul este obligat să se opună oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa. Exercitarea de presiune asupra judecătorului la judecarea cauzelor penale cu scopul de a influenţa emiterea hotărârii judecătoreşti atrage răspundere conform legii.

(5) Judecătorul de instrucţie este independent în relaţiile cu celelalte organe de drept şi instanţe judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi în cadrul acesteia.

(1) Judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate.

(2) Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită.

(1) Procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a porni urmărirea penală în cazul în care sunt sesizate, în modul prevăzut de prezentul cod, că s-a săvârșit o infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate.

(2) Instanţa de judecată efectuează acţiunile procesuale din oficiu, în limitele competenţei sale, în afară de cazul când prin lege se dispune efectuarea acestora la cererea părţilor.

(1) Justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte de Curtea Supremă de Justiţie, curţile de apel şi judecătorii conform competenţei date prin prezentul cod.

(2) Pentru anumite categorii de cauze penale pot funcţiona judecătorii, colegii sau complete de judecată specializate.

(3) În cadrul instanţei judecătoreşti, ca organ judecătoresc cu atribuţii proprii în desfăşurarea procesului penal, în faza de urmărire penală funcţionează judecători de instrucţie.

(4) În cazul în care părțile invocă încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 și ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XII din 24 iulie 1997, instanțele de judecată au obligația să se pronunțe motivat, în hotărârile emise, dacă a avut loc sau nu încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

(1) Judecarea cauzelor penale se înfăptuieşte de către instanţă în complet format din 3 judecători sau de către un singur judecător.

(2) În toate instanţele de judecată de gradul întâi, cauzele penale se judecă de un singur judecător, cu excepţia cazurilor prevăzute în prezentul articol.

(3) - abrogat.

(4) Cauzele penale deosebit de complicate, precum şi cele care prezintă o mare importanţă socială pot fi examinate, la decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet format din 3 judecători.

(5) Apelurile şi recursurile împotriva hotărârilor judecătoreşti în cauzele penale pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, precum şi împotriva hotărârilor instanţelor de apel pentru a decide admisibilitatea, se judecă de către instanţele respective în complet format din 3 judecători.

(6) Curtea Supremă de Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor instanței de apel și revizuirile în complet din 3, 5 sau 9 judecători.

(7) - abrogat.

(8) - abrogat.

(1) Completul de judecată format în condiţiile art.30 trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei, cu excepţia prevăzută în alin.(3). Dacă aceasta nu este posibil, completul poate fi schimbat până la începerea cercetării judecătoreşti.

(2) După începerea cercetării judecătoreşti, orice schimbare intervenită în completul de judecată impune reluarea de la început a cercetării judecătoreşti.

(3) În cazul în care unul dintre judecătorii completului format din mai mulți judecători nu poate participa la judecarea cauzei din motiv de boală îndelungată, de deces, de eliberare din funcție în condițiile legii sau în cazul admiterii cererii de recuzare ori a declarației de abținere, acesta este înlocuit de un alt judecător și cauza se judecă în continuare. Judecătorului care intervine în proces i se oferă timp pentru a lua cunoștință de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanță, însă înlocuirea acestuia în condițiile prezentului alineat nu necesită reluarea judecării cauzei. Judecătorul are dreptul să solicite repetarea unor acțiuni procesuale deja efectuate în ședințele de judecată în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni suplimentare.

(4) Împuternicirile judecătorilor transferaţi, degrevaţi, detaşaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în timpul judecării cauzelor penale aflate în fază de terminare se menţin, conform hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, până la încheierea judecării cauzei respective.

(1) Judecarea materialelor şi cauzelor penale se desfăşoară la sediul instanţei. Pentru motive temeinice, instanţa, prin încheiere argumentată, poate dispune desfăşurarea judecăţii în alt loc.

(2) Judecarea cauzelor penale în privința persoanelor deținute poate fi efectuată la sediul instanței sau, după caz, la sediul instituției penitenciare ori prin intermediul videoconferinței.

(1) Judecătorii care sunt soţi sau rude între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată.

(2) Judecătorul nu poate participa la judecarea cauzei şi urmează a fi recuzat:

1) dacă el personal, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor, fraţii sau surorile şi copiii acestora, afinii şi persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude, precum şi alte rude ale lui, sunt direct sau indirect interesate în proces;

2) dacă el este parte vătămată sau reprezentant al ei, parte civilă, parte civilmente responsabilă, soţ sau rudă cu vreuna din aceste persoane ori cu reprezentantul lor, soţ sau rudă cu învinuitul, inculpatul în proces ori cu apărătorul acestuia;

3) dacă a participat în acest proces în calitate de martor, expert, specialist, interpret, traducător, grefier, persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, judecător de instrucţie, apărător, reprezentant legal al învinuitului, inculpatului, reprezentant al părţii vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile;

4) dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al circumstanţelor cauzei sau a participat la adoptarea unei hotărâri referitoare la această cauză în orice organ obştesc sau de stat;

5) dacă el a luat în această cauză hotărâri anterioare judecăţii în care şi-a expus opinia asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului;

6) dacă există alte circumstanţe care pun la îndoială rezonabilă imparţialitatea judecătorului.

(3) Judecătorul nu poate participa la o nouă judecare a cauzei şi urmează a fi recuzat și în cazul în care a mai participat în calitate de judecător la examinarea aceleiași cauze în primă instanță, pe cale ordinară de atac, precum şi în cazul participării ca judecător de instrucție.

(4) Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute la alin.(2) pct. 5) şi la alin.(3) nu se aplică judecătorului de instrucţie şi judecătorului instanţei de recurs care judecă recursul împotriva hotărârii privind măsura preventivă.

(1) În cazul în care există circumstanțe prevăzute la art. 33, judecătorul este obligat să se abțină de la judecarea cauzei. Pentru aceleași temeiuri, judecătorul poate fi recuzat și de către participanții la proces.

(2) Cererea de recuzare sau declarația de abținere a judecătorului se depune în cadrul ședinței preliminare, cu motivarea, pentru fiecare judecător în parte, a cazului de incompatibilitate invocat și a temeiurilor de fapt cunoscute la momentul formulării cererii. Toate temeiurile de incompatibilitate a judecătorului urmează a fi invocate concomitent, sub sancțiunea decăderii din acest drept.

(3) Cererea de recuzare sau declarația de abținere a judecătorului poate fi depusă și după începerea cercetării judecătorești doar dacă partea face dovada că nu a cunoscut și nici nu a putut să cunoască despre existența temeiurilor de recuzare până la începerea cercetării judecătorești.

(4) Recuzarea sau abținerea anticipată a judecătorilor care încă nu participă la judecarea cauzei și a judecătorului sau a completului de judecată care soluționează cererea de recuzare, precum și înaintarea repetată a recuzării aceluiași judecător pentru aceleași motive, dacă anterior recuzarea lui a fost respinsă, nu se admit.

(5) Dacă constată că cererea de recuzare se înaintează în mod repetat pentru aceleași motive cu rea-credință sau în mod abuziv cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta judecata sau din alte intenții răuvoitoare, instanța care soluționează cauza aplică față de persoana vinovată o amendă judiciară în condițiile prezentului cod și anexează cererea la cauza penală, cu consemnare în procesul-verbal, fără a o transmite spre examinare.

(1) Recuzarea sau abţinerea judecătorului se soluţionează de un alt judecător sau, după caz, de un alt complet de judecată. La soluţionarea recuzării sau abţinerii judecătorilor dintr-un complet format din 3 sau 5 judecători, judecătorii nerecuzaţi din acest complet pot fi incluşi în noul complet de judecată.

(2) Cererea de recuzare sau declarația de abținere se distribuie spre soluționare în mod aleatoriu, prin intermediul Programului integrat de gestionare a dosarelor, și se examinează în cel mult 3 zile lucrătoare din momentul repartizării, fără a afecta continuitatea ședinței de judecată, însă, până la soluționarea cererii de recuzare sau a declarației de abținere, se amână ultimul cuvânt al inculpatului. În cazul în care nu se poate forma un nou complet de judecată în aceeași instanță, recuzarea se soluționează, în cel mult 5 zile de la primirea dosarului, de instanța ierarhic superioară, care, dacă admite recuzarea sau abținerea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanță egală în grad cu instanța în care s-a înaintat recuzarea.

(3) Încheierea instanţei de judecată asupra recuzării nu este susceptibilă de a fi atacată.

Judecătoria de drept comun judecă în primă instanță cauzele penale privind infracțiunile prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu excepția celor prevăzute de art. 36¹ și de art. 39 pct. 2), precum și demersurile și plângerile împotriva hotărârilor și acțiunilor procurorului, ale organului de urmărire penală și ale organului care exercită activitate specială de investigații, și examinează chestiunile legate de executarea sentinței și alte chestiuni atribuite prin lege în competența acesteia.

(1) Colegiul specializat anticorupție al Judecătoriei Chișinău judecă în primă instanță cauzele penale privind infracțiunile prevăzute la art. 181¹–181³, art. 239–240, art. 244 alin. (3)–(5), art. 324–335¹, art. 337–338², art. 340–341 și art. 352¹ alin. (2) din Codul penal nr. 985/2002 și cele conexe cu acestea.

(2) Colegiul specializat anticorupție al Judecătoriei Chișinău judecă în primă instanță toate cauzele penale privind infracțiunile prevăzute la art. 191 din Codul penal nr. 985/2002 dacă acestea au fost săvârșite cu folosirea situației de serviciu de către persoanele specificate la art. 270¹ alin. (1) pct. 1) din Codul de procedură penală nr. 122/2003.

(3) Colegiul specializat anticorupție al Judecătoriei Chișinău judecă în primă instanță toate cauzele penale privind infracțiunile prevăzute la art. 243 din Codul penal nr. 985/2002 dacă bunurile provin din infracțiuni de corupție sau conexe actelor de corupție.

(1) Curtea de Apel:

1) – abrogat;

2) ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii;

3) ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor judecătoriilor, care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel;

4) soluţionează conflictele de competenţă apărute între judecătorii;

5) judecă cazurile de revizuire, date prin lege în competenţa sa.

(2) Apelurile și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de Colegiul specializat anticorupție al Judecătoriei Chișinău se judecă de completul specializat anticorupție al Curții de Apel Centru.

Curtea Supremă de Justiție:

1) ca instanță de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de către instanțele de apel și a sentințelor pronunțate de Curtea Supremă de Justiție ca primă instanță;

2) judecă în primă instanță cauzele penale privind infracțiunile săvârșite de Președintele Republicii Moldova;

3) soluționează, în limitele stabilite de lege, cererile de revizuire;

4) soluționează conflictele de competență în cazurile stabilite de lege;

5) soluționează cererile de strămutare;

6) emite, la solicitarea instanțelor judecătorești, avize consultative cu privire la aplicarea legislației.

(1) Cauza penală se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia a fost săvârșită infracţiunea. Dacă infracţiunea este continuă sau prelungită, cauza se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia s-a consumat ori a fost curmată infracţiunea.

(2) Dacă este imposibil de a constata locul unde a fost săvârșită infracţiunea, cauza se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală.

(2¹) Cauza penală în care urmărirea penală a fost condusă sau exercitată de către procurorul din procuratura specializată se judecă în instanța de la locul terminării urmăririi penale.

(3) Cauza penală asupra infracţiunilor săvârșite în afara hotarelor ţării sau pe o navă se judecă de către instanţa în raza teritorială a căreia se afla ultimul loc permanent de trai al inculpatului sau, dacă acesta nu este cunoscut - în raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală.

(4) Demersurile cu privire la aplicarea măsurilor procesuale de constrângere și autorizarea măsurilor supuse controlului judiciar se examinează de instanța din circumscripția teritorială a procuraturii sau a oficiilor acesteia, care conduce sau exercită urmărirea penală.

(1) Judecătorul de instrucţie asigură controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale prin:

1) dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a arestării la domiciliu;

2) dispunerea liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate, revocarea ei, ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;

3) autorizarea efectuării percheziţiei,

examinării corporale, punerii sub sechestru a bunurilor, ridicării de obiecte ce conţin secret de stat, comercial, bancar, a exhumării cadavrului;

4) dispunerea internării persoanei în instituţie medicală;

5) autorizarea interceptării comunicărilor, reţinerii, cercetării, predării, percheziţionării sau ridicării trimiterilor poştale, înregistrării de imagini;

6) audierea martorilor în condiţiile art. 109, 110 şi 110¹;

6¹) examinarea cererilor privind accelerarea urmăririi penale;

6²) autorizarea, la demersul procurorului, a efectuării măsurilor speciale de investigaţii, date prin lege în competenţa sa;

6³) examinarea contestaţiilor depuse de către părţile în proces privind acţiunile procurorului ierarhic superior;

6⁴) examinarea excluderii din hotărâre a unor capete de învinuire dacă persoana condamnată a fost extrădată;

6⁵) autorizarea finalizării urmăririi penale în lipsa învinuitului, în condițiile art. 291¹;

7) efectuarea altor acţiuni procesuale prevăzute de prezentul cod.

(2) Judecătorul de instrucție din cadrul Colegiului specializat anticorupție al Judecătoriei Chișinău asigură controlul judecătoresc în decursul urmăririi penale în cauzele penale care țin de competența colegiului indicat sau se procedează în corespundere cu prevederile art. 40 alin. (4).

(1) În caz de indivizibilitate sau de conexitate a cauzelor penale, judecata în primă instanţă, dacă are loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru toţi făptuitorii, se efectuează de aceeaşi instanţă.

(2) Constituie indivizibilitate a cauzelor penale cazurile în care la săvârșirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane, când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârșite prin aceeaşi faptă ori în cazul unei infracţiuni continue sau prelungite.

(3) Constituie conexitate a cauzelor penale cazurile:

1) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârșite prin fapte diferite de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;

2) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârșite de aceeaşi persoană în timp diferit ori în loc diferit;

3) când o infracţiune este săvârșită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracţiuni ori este săvârșită pentru a înlesni sau a asigura absolvirea de răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni;

4) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi conexarea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei.

(4) În caz de conexare a unor cauze privitoare la mai multe persoane învinuite de săvârșirea infracţiunilor în raza de activitate a diferitor instanţe de grad egal sau privitoare la o singură persoană învinuită de săvârșirea câtorva infracţiuni, dacă aceste cauze sunt de competenţa a două sau câtorva instanţe de judecată de grad egal, procesul se judecă de instanţa care a fost prima sesizată privind judecarea cauzei.

(5) Dacă o persoană sau un grup de persoane sunt învinuite de săvârșirea unei singure sau a câtorva infracţiuni şi cauza referitoare la unul din învinuiţi sau la una din infracţiuni este de competenţa unei instanţe ierarhic superioare, procesul se judecă în întregime de instanţa ierarhic superioară.

(7) Conexarea cauzelor se admite de către instanţa de judecată respectivă în cazul în care acţiunile incriminate nu necesită o încadrare juridică mai gravă, iar la cererea procurorului şi în celelalte cazuri – pentru modificarea acuzării în sensul agravării.

(8) În cazul în care infracţiunea a fost săvârșită de două sau mai multe persoane, instanţa de judecată poate dispune indivizibilitatea cauzei, dacă aceasta este necesară pentru buna înfăptuire a justiţiei în termene rezonabile şi dacă aceasta nu va împiedica respectarea drepturilor părţilor.

(1) Conexarea cauzelor se decide de către instanţa căreia îi revine competenţa de judecată conform prevederilor art.42. Încheierea privind admiterea conexării cauzelor poate fi atacată cu recurs în mod separat.

(2) În cazurile de indivizibilitate a cauzelor penale, precum şi în cele de conexitate, cauzele, dacă ele au fost depuse în prima instanţă de judecată, se conexează de către aceasta chiar şi după casarea hotărârilor asupra lor şi remiterea cauzelor de către instanţa de recurs pentru rejudecare.

(3) Cauzele se conexează şi de către instanţele de apel sau de recurs de acelaşi grad dacă se află în acelaşi stadiu de judecată.

(1) Instanţa de judecată, constatând că nu este competentă de a judeca cauza penală, prin încheiere, îşi declină competenţa şi trimite dosarul instanţei de judecată competente.

(2) Dacă declinarea a fost determinată de competenţa după calitatea persoanei, precum şi de competenţa teritorială, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate menţine măsurile dispuse de instanţa care s-a desesizat.

(3) – abrogat.

(4) Încheierea de declinare a competenţei este definitivă.

(1) Când două sau mai multe instanţe se consideră competente de a judeca aceeaşi cauză (conflict pozitiv de competenţă) ori îşi declină competenţa (conflict negativ de competenţă), conflictul se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună.

(2) Instanţa ierarhic superioară comună este sesizată, în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care ultima s-a declarat competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care ultima şi-a declinat competenţa.

(3) În toate cazurile, sesizarea se poate face de părţile în proces.

(4) Până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă, procedura se suspendă. Instanţa care ultima s-a declarat competentă ori ultima şi-a declinat competenţa efectuează actele şi ia măsurile ce nu suferă amânare.

(5) Instanţa ierarhic superioară comună soluţionează conflictul de competenţă conform regulilor pentru prima instanţă. În toate cazurile, termenul de soluţionare a conflictului de competenţă nu va depăşi 7 zile de la data înregistrării cauzei în instanţa ierarhic superioară

(6) Încheierea instanţei care soluţionează conflictul de competenţă este definitivă, însă argumentele dezacordului cu ea pot fi invocate în apel sau, după caz, în recurs împotriva hotărârii în fond.

(7) Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin încheiere de stabilire a competenţei nu-şi mai poate declina competenţa, în afară de cazul în care, în urma noii situaţii de fapt rezultată din completarea cercetării judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe.

(1) Curtea Supremă de Justiţie strămută judecarea unei cauze penale de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad în cazul în care prin aceasta se poate obţine soluţionarea ei obiectivă, rapidă, completă şi se asigură desfăşurarea normală a procesului.

(2) Strămutarea cauzei poate fi cerută de preşedintele instanţei de judecată sau de una dintre părţi.

(1) Cererea de strămutare, care trebuie să fie motivată cu elemente de fapt și de drept, se adresează Curţii Supreme de Justiţie cu cel puţin 5 zile înainte de începerea cercetării judecătoreşti. Documentele pe care se bazează cererea se anexează la aceasta dacă sunt deţinute de partea care cere strămutarea.

(2) În cerere se face menţiune dacă în cauză sunt persoane arestate.

(3) Depunerea cererii de strămutare nu suspendă judecarea cauzei.

(1) După recepționarea cererii de strămutare, Curtea Supremă de Justiție poate solicita părții adverse referința cu privire la cererea de strămutare, care trebuie prezentată în cel mult 7 zile.

(2) Cererea de strămutare se examinează în lipsa părţilor în complet format din 3 judecători ai Curţii Supreme de Justiţie. Neprezentarea referinţei nu împiedică examinarea cererii de strămutare.

(1) Curtea Supremă de Justiţie dispune, cu indicarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii de strămutare.

(2) În cazul în care consideră că cererea este întemeiată, Curtea Supremă de Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei cu indicarea instanţei concrete. Această instanţă va fi imediat înştiinţată despre admiterea cererii de strămutare.

(2¹) Instanţa de judecată la care se află cauza a cărei strămutare se cere este obligată să remită dosarul, în termen de 5 zile, instanţei competente.

(2²) Curtea Supremă de Justiţie hotărăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite de către instanţa la care s-a aflat cauza până la strămutare.

(3) Dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată de această instanţă este anulată prin efectul admiterii cererii de strămutare.

(4) După strămutarea cauzei, căile de atac se judecă de instanţa ierarhic superioară instanţei la care s-a strămutat cauza.

(5) Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie este irevocabilă.

(1) Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul în care noua cerere se întemeiază pe circumstanţe pe care Curtea Supremă de Justiţie nu le-a cunoscut în cadrul soluţionării cererii anterioare sau pe circumstanţe apărute după aceasta.

(2) Circumstanţele noi vor fi examinate de către Curtea Supremă de Justiţie numai în cazul în care părţile nu le-au invocat la prima judecare din motiv că nu le cunoșteau sau erau în imposibilitate de a le prezenta.

(3) Cererea de strămutare înaintată de părți după începerea cercetării judecătorești sau cea care a fost înaintată repetat pentru aceleași motive nu se examinează și se anexează la materialele dosarului.

(1) Procurorul este persoana care, în limitele competenţei sale, exercită sau, după caz, conduce în numele statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţă, exercită sau, după caz, conduce şi alte atribuţii prevăzute de prezentul cod. Procurorul care participă la judecarea cauzei penale are funcţie de acuzator de stat.

(2) Procurorul este în drept să pornească o acţiune civilă împotriva învinuitului, inculpatului sau a persoanei care poartă răspundere materială pentru fapta învinuitului, inculpatului:

1) în interesul persoanei vătămate care se află în stare de imposibilitate sau de dependenţă faţă de învinuit, inculpat ori din alte motive nu-şi poate realiza singură dreptul de a porni acţiune civilă;

2) în interesul statului.

(3) La exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul este independent şi se supune numai legii. El, de asemenea, execută indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior privind înlăturarea încălcărilor de lege şi omisiunilor admise la efectuarea şi/sau la conducerea urmăririi penale.

(3¹) Indicaţiile date de procurorul ierarhic superior pot fi contestate de procuror la Procurorul General şi adjuncţii lui. Procurorul General şi adjuncţii lui decid asupra contestării, prin ordonanţă motivată, în termen de cel mult 15 zile.

(3²) Indicațiile date de procurorul-șef al procuraturii specializate pot fi contestate de procuror doar la Procurorul General.

(4) În cursul judecării cauzei, procurorul reprezintă învinuirea în numele statului şi prezintă în şedinţa de judecată probele acumulate de organul de urmărire penală.

(5) Procurorul este în drept să declare apel sau recurs împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care el le consideră ilegale sau neîntemeiate.

(6) Procurorul General şi adjuncţii lui sunt în drept să atace pe căi extraordinare de atac hotărârile judecătoreşti rămase definitive pe care le consideră ilegale sau neîntemeiate.

(7) În faza executării hotărârilor judecătoreşti, procurorul exercită atribuţiile prevăzute de prezentul cod.

(8) – abrogat.

(1) În cadrul urmăririi penale, procurorul, în limita competenţei sale materiale şi teritoriale:

1) porneşte urmărirea penală, dispunând printr-o ordonanţă motivată fie efectuarea urmăririi penale de către alte organe de urmărire penală, fie exercitarea sa nemijlocită a urmăririi penale în conformitate cu prevederile prezentului cod, sau refuză pornirea urmăririi penale, sau dispune încetarea urmăririi penale;

2) exercită nemijlocit urmărirea penală, revenindu-i atribuţiile organului de urmărire penală;

3) conduce personal urmărirea penală şi controlează legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organul de urmărire penală, decide excluderea din dosar a probelor obţinute conform prevederilor art. 94 alin.(1);

4) controlează permanent executarea procedurii de primire şi înregistrare a sesizărilor privind infracţiunile;

5) cere de la organul de urmărire penală, pentru control, dosare penale, documente, acte procedurale, materiale şi alte date cu privire la infracţiunile săvârșite şi persoanele identificate în cauzele penale în care exercită controlul şi dispune conexarea sau, după caz, disjungerea cauzei dacă se impune aceasta;

6) verifică calitatea probelor administrate, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indici temeinici că a săvârșit o infracţiune;

7) asigură respectarea termenului rezonabil de urmărire penală în fiecare cauză penală;

8) anulează ordonanţele ilegale, modifică sau completează ordonanțele neîntemeiate ale organului de urmărire penală;

9) retrage motivat cauza penală de la ofiţerul de urmărire penală şi preia urmărirea penală sau transmite cauza conducătorului organului de urmărire penală pentru desemnarea altui ofiţer de urmărire penală pe cauza dată;

10) dispune formarea grupurilor de urmărire penală și/sau a grupurilor de ofițeri de investigații;

11) soluţionează abţinerile sau recuzările ofiţerilor de urmărire penală;

12) decide aplicarea măsurii preventive, modificarea şi revocarea ei în limitele prevăzute de prezentul cod;

13) efectuează controlul asupra legalităţii reţinerii persoanei;

14) dă indicaţii în scris cu privire la efectuarea acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor speciale de investigaţii în vederea căutării persoanelor care au săvârșit infracţiuni;

15) emite, conform prevederilor prezentului cod, ordonanţe privind reţinerea persoanei, aducerea forţată a persoanei, ridicarea de obiecte şi documente, privind alte acţiuni de urmărire penală;

16) înaintează în instanța de judecată demersuri prin care solicită autorizarea efectuării acțiunilor sau a aplicării măsurilor procesuale, a finalizării urmăririi penale în lipsa învinuitului și a altor acțiuni în cazul în care este necesară autorizarea judecătorului de instrucție;

17) poate asista la efectuarea oricărei acţiuni de urmărire penală sau o efectuează personal;

18) solicită participarea judecătorului de instrucţie la efectuarea unor acţiuni de urmărire penală dacă legea dispune participarea obligatorie a acestuia;

19) restituie dosarele penale organului de urmărire penală cu indicaţiile sale în scris;

20) înlătură persoana care efectuează urmărirea penală dacă aceasta a încălcat legea în procesul urmăririi penale;

21) înaintează organului respectiv sesizări cu privire la ridicarea imunităţii unor persoane şi tragerea lor la răspundere penală;

22) încetează urmărirea penală, clasează cauza penală, dispune scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau aplică măsuri de constrângere cu caracter educativ în cazurile prevăzute de lege;

23) pune sub învinuire şi audiază învinuitul;

24) asigură părţilor posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialele cauzei în condiţiile prezentului cod;

24¹) prezintă, la solicitarea mediatorului, informația din cauza penală necesară pentru derularea procesului de mediere, inclusiv ordonanța de pornire a urmăririi penale, ordonanța de recunoaștere a persoanei în calitate de bănuit, ordonanța de punere sub învinuire, ordonanța de recunoaștere în calitate de parte vătămată și/sau de parte civilă, raportul de constatare sau de expertiză judiciară, prin care sunt constatate circumstanțele legate de cauzarea prejudiciilor și/sau afectarea drepturilor victimei, și alte informații care nu prejudiciază desfășurarea urmăririi penale;

25) întocmeşte rechizitoriul în cauza penală, copia căruia o înmânează învinuitului, şi trimite cauza în instanţa de judecată competentă;

26) sesizează organele de urmărire penală şi cele care exercită activitate specială de investigaţii despre înlăturarea încălcării legii.

27) se pronunță în actele procedurale dacă a avut loc sau nu încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul în care părțile invocă încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

28) informează, în scris, bănuitul, învinuitul, victima, partea vătămată, partea civilă și explică despre posibilitatea recurgerii la mediere în temeiul art.219 alin.(9) și al art.276 alin.(7) și cu privire la lista mediatorilor cu drept de a desfășura activitate de mediator;

29) informează victima sau partea vătămată cu privire la serviciile de suport de care poate beneficia (asistență medicală, consiliere psihologică, servicii de adăpost, asistență juridică) și condițiile generale de acordare a acestora.

(2) – abrogat.

(3) – abrogat.

(4) – abrogat.

(4²) Indicațiile scrise ale procurorului date ofițerului de urmărire penală în cadrul procesului penal sunt obligatorii pentru executare.

(5) În cadrul urmăririi penale, procurorul dispune şi de alte drepturi şi obligații prevăzute de prezentul cod.

(1) La examinarea cauzei penale în instanţa de judecată, procurorul are următoarele atribuţii:

1) reprezintă învinuirea în numele statului şi prezintă în şedinţa de judecată probele acuzării;

2) participă la examinarea probelor prezentate de partea apărării, prezintă noi probe necesare pentru confirmarea acuzării, face demersuri şi îşi expune părerea asupra chestiunilor ce apar în timpul dezbaterilor judiciare;

3) cere de la instanţa de judecată cauza penală pentru a formula inculpatului o acuzare mai gravă şi a administra noi probe dacă, în urma cercetării judecătoreşti, se constată că inculpatul a săvârșit şi alte infracţiuni, iar probele sunt insuficiente;

4) modifică încadrarea juridică a infracţiunii săvârșite de inculpat dacă cercetările judiciare confirmă că inculpatul a săvârșit această infracţiune;

5) face demers în instanţa de judecată de a întrerupe examinarea cauzei penale pe un termen prevăzut de prezentul cod pentru a înainta noi probe care confirmă acuzarea adusă inculpatului în cazul efectuării incomplete a urmăririi penale;

6) dă indicaţii în scris organului de urmărire penală privitor la efectuarea unor acţiuni procesuale asupra probelor suplimentare sau a noilor infracţiuni;

7) dispune, printr-o ordonanţă, aducerea silită în instanţa de judecată, în condiţiile art. 199, a persoanelor incluse în lista prezentată instanţei, precum şi a persoanelor solicitate pentru administrarea probelor noi sau suplimentare;

8) îşi expune părerea în dezbaterile judiciare asupra faptei infracționale săvârșite de inculpat, încadrării ei în baza legii penale şi pedepsei care urmează a fi aplicată, precum și asupra bunurilor care fac obiectul confiscării;

9) declară apel sau, după caz, recurs privind latura penală şi latura civilă a cauzei, le retrage în modul prevăzut de prezentul cod.

(2) La judecarea cauzei penale în instanţa de judecată, procurorul dispune şi de alte drepturi şi obligații prevăzute de prezentul cod.

(1) Procuror ierarhic superior este:

a) pentru procurorii din procuratura teritorială – procurorul-șef al procuraturii teritoriale sau adjunctul acestuia, conform competențelor stabilite;

b) pentru procurorii din procuratura specializată – procurorul-șef al procuraturii specializate sau adjunctul acestuia, conform competențelor stabilite;

c) pentru procurorii-şefi adjuncţi ai procuraturilor teritoriale – procurorul-şef al procuraturii teritoriale;

d) pentru procurorii-şefi adjuncţi ai procuraturilor specializate – procurorul-şef al procuraturii specializate;

e) pentru procurorii-șefi ai procuraturilor teritoriale, inclusiv pentru procurorul-şef al Procuraturii unității teritoriale autonome Găgăuzia – procurorii-șefi ai subdiviziunilor Procuraturii Generale, conform competențelor stabilite;

f) pentru procurorii-şefi ai procuraturilor specializate – Procurorul General;

g) pentru procurorii din cadrul subdiviziunilor Procuraturii Generale – procurorii-șefi ai subdiviziunilor Procuraturii Generale;

h) pentru adjuncții procurorilor-șefi ai subdiviziunilor Procuraturii Generale – procurorii-șefi ai subdiviziunilor Procuraturii Generale;

i) pentru procurorii-șefi ai subdiviziunilor Procuraturii Generale – Procurorul General sau adjuncții săi, conform competențelor stabilite;

j) pentru adjuncții Procurorului General – Procurorul General;

k) pentru toți procurorii din cadrul sistemului Procuraturii – Procurorul General.

(2) Procurorul ierarhic superior, pe lângă atribuțiile prevăzute la art. 52 alin. (1), în cadrul urmăririi penale realizează următoarele atribuţii pentru exercitarea controlului ierarhic:

a) poate cere de la procurorii ierarhic inferiori, pentru control, dosare penale, documente, acte procedurale, materiale şi alte date cu privire la infracţiunile săvârșite şi la persoanele identificate în cauzele penale în care exercită controlul;

b) retrage, prin ordonanţă motivată, în cazurile prevăzute la alin. (3), materialele şi cauzele penale repartizate şi le transmite altui procuror pentru examinare;

c) decide, în termen de cel mult 15 zile, prin ordonanţă motivată, asupra contestaţiei depuse de ofiţerul de urmărire penală împotriva indicaţiilor scrise ale procurorului;

c¹) aprobă, cu indicațiile sale scrise, limitele acordului de recunoaștere a vinovăției și cele ale acordului judiciar de interes public, precum și acordul de recunoaștere a vinovăției și acordul judiciar de interes public;

d) anulează, total ori parţial, modifică sau completează, prin ordonanță motivată, în condiţiile prezentului cod, actele procurorilor ierarhic inferiori și ale ofițerilor de urmărire penală;

e) soluţionează, prin ordonanță motivată, abţinerile şi recuzările procurorilor ierarhic inferiori;

f) examinează plângerile depuse împotriva actelor şi acţiunilor procurorilor ierarhic inferiori;

g) asigură repartizarea către procurori a sesizărilor pentru examinare sau a cauzelor penale pentru exercitarea ori, după caz, pentru conducerea urmăririi penale;

h) reţine materialele, cauzele penale pentru exercitarea urmăririi penale în mod personal sau pentru conducerea urmăririi penale, adoptând o ordonanţă motivată în acest sens;

i) soluționează conflictele de competență între diferite organe de urmărire penală;

j) restituie, cu indicaţiile sale scrise, dosarele penale procurorilor ierarhic inferiori;

j^1) dispune formarea grupurilor de urmărire penală din persoane din cadrul diferitelor organe de urmărire penală și/sau din procurori ierarhic inferiori;

k) exercită alte atribuții prevăzute de lege.

(3) Materialele şi cauzele penale repartizate unui procuror pot fi retrase și transmise altui procuror în cazul:

a) transferului, delegării, detaşării, suspendării sau eliberării din funcţie a procurorului, potrivit legii;

b) absenţei procurorului, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care împiedică prezentarea acestuia;

c) neîntreprinderii acțiunilor necesare pe cauza penală în mod nejustificat mai mult de 30 de zile;

d) constatării, din oficiu sau la plângere, a unei încălcări grave a drepturilor persoanelor participante la procesul penal sau în cazul admiterii unor omisiuni ireparabile în procesul de administrare a probelor;

e) abținerii sau recuzării procurorului în condițiile art. 54.

(4) Procurorul General poate da instrucţiuni cu caracter general procurorilor, organelor de urmărire penală, organelor care exercită activitatea specială de investigaţii şi organelor de constatare în scopul asigurării legalităţii urmăririi penale.

(5) În cazul în care consideră necesar, procurorul ierarhic superior, prin ordonanță motivată, poate exercita sau conduce urmărirea penală personal, precum și poate reprezenta acuzarea în instanțele de judecată.

(1) Procurorul nu poate participa la desfăşurarea procesului în cauza penală:

1) dacă există cel puţin una din circumstanţele indicate în art.33, care se aplică în mod corespunzător;

2) dacă el nu poate fi procuror în baza legii sau a sentinţei instanţei de judecată.

(2) Faptul că procurorul a participat la exercitarea urmăririi penale în calitate de ofițer de urmărire penală, a condus sau a controlat acţiuni de procedură penală ori a reprezentat învinuirea în faţa instanţei de judecată nu constituie o incompatibilitate pentru participarea lui ulterioară la judecarea aceleiași cauze penale.

(3) În cazul în care există motivele prevăzute în alin.(1), procurorul este obligat să facă declaraţie de abţinere de la participare în cauza respectivă.

(4) Pentru aceleaşi motive, procurorul poate fi recuzat şi de către ceilalţi participanţi la proces în cauza respectivă, investiţi cu asemenea drept prin prezentul cod.

(5) Abţinerea sau recuzarea procurorului se soluţionează:

1) în cursul urmăririi penale – de către procurorul ierarhic superior, în privința procurorului ierarhic superior – de către Procurorul General sau unul dintre adjuncții acestuia, iar în privinţa Procurorului General – de către un judecător al Curţii Supreme de Justiţie;

2) în cursul judecării cauzei – de către instanţa respectivă.

(6) Hotărârea asupra recuzării nu este susceptibilă de a fi atacată.

(1) În cadrul procesului penal, procurorul poate fi asistat de un consultant.

(2) La indicația procurorului, consultantul:

a) elaborează proiecte de acte procedurale;

b) acordă asistență procurorului la efectuarea acțiunilor procesuale;

c) comunică actele procedurale și citează persoanele.

(3) Consultantul procurorului activează sub conducerea acestuia şi nu este în drept să efectueze acţiuni procesuale.

(4) Consultantul este obligat să păstreze secretul profesional, confidenţialitatea asupra faptelor şi informaţiilor care i-au devenit cunoscute în exercitarea atribuţiilor care îi revin şi poartă răspundere, conform legii, pentru acţiunile ilegale săvârșite în exerciţiul funcţiei.

(1) Urmărirea penală se efectuează de către ofiţerii de urmărire penală desemnaţi ai organelor de urmărire penală prevăzute în art. 56.

(2) Organele de urmărire penală efectuează sau dispun acţiuni de urmărire penală în condiţiile prezentului cod.

(3) Organul de urmărire penală are, de asemenea, obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii.

(4) Dacă există indici ai infracţiunii, organul de urmărire penală, concomitent cu înregistrarea sesizării despre aceasta, porneşte procesul de urmărire penală şi, călăuzindu-se de dispoziţiile prezentului cod, efectuează acţiuni de urmărire penală în vederea descoperirii ei şi fixării probelor care confirmă sau infirmă săvârșirea infracţiunii, ia măsuri în vederea asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale confiscări a bunurilor dobândite ilicit.

(5) Organul de urmărire penală anunţă imediat procurorul despre infracţiunea săvârșită şi despre începerea acţiunilor de urmărire penală.

(1) În cauzele penale, atribuţiile de conducător al organului de urmărire penală le execută ofiţerul de urmărire penală din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul Vamal, Centrul Național Anticorupție și Serviciul Fiscal de Stat, numit în modul stabilit de lege şi care acţionează în limitele competenţei sale.

(2) Conducătorul organului de urmărire penală exercită controlul asupra efectuării la timp a acțiunilor de descoperire și prevenire a infracțiunilor, asigură înregistrarea, în modul stabilit, a sesizărilor despre săvârșirea infracțiunilor și asigură respectarea termenului de examinare a acestora.

(2¹) În exercitarea atribuţiilor sale, conducătorul organului de urmărire penală:

a) repartizează ofițerilor de urmărire penală spre soluţionare sesizările şi materialele referitoare la săvârșirea infracţiunilor, precum și cauzele penale;

b) transmite ofiţerului de urmărire penală spre executare cererea de comisie rogatorie şi delegaţia privind efectuarea acţiunilor de urmărire penală primite de la alte organe de urmărire penală;

e) retrage, în condiţiile alin. (3), prin ordonanţă, materialele şi cauza penală de la un ofiţer de urmărire penală şi le transmite altui ofiţer de urmărire penală pentru efectuarea urmăririi penale;

f) este în drept să-şi reţină sesizările, cauzele penale pentru efectuarea urmăririi penale personal, adoptând o ordonanţă motivată, în baza unor temeiuri legale, de primire a cauzei. În acest caz, îi revin atribuţiile ofiţerului de urmărire penală;

f^1) formează sau, după caz, propune procurorului formarea grupurilor de urmărire penală;

g) – abrogată;

h) înaintează procurorului demersuri cu privire la anularea unor acte juridice nelegitime ale ofiţerului de urmărire penală;

i) efectuează alte acţiuni prevăzute de legislaţie.

(2³) Conducătorul organului de urmărire penală coordonează activitatea ofiţerilor de urmărire penală şi acordă asistenţă metodică la efectuarea urmăririi penale, contribuie la obţinerea datelor şi materialelor necesare, ia măsuri în vederea executării în termen a misiunilor ofiţerilor de urmărire penală privind efectuarea măsurilor speciale de investigaţii.

(3) Conducătorul organului de urmărire penală retrage materialele și cauzele penale repartizate unui ofițer de urmărire penală și le transmite altui ofițer de urmărire penală, cu informarea procurorului care conduce urmărirea penală, în cazul:

a) transferului, delegării, detașării, suspendării sau eliberării din funcție a ofiţerului de urmărire penală, potrivit legii;

b) absenței ofițerului de urmărire penală, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică prezentarea acestuia.

(4) Retragerea sesizărilor și cauzelor penale de la un ofițer de urmărire penală în vederea repartizării acestora unui alt ofițer de urmărire penală în alte cazuri decât cele stabilite la alin. (3) se face de către conducătorul organului de urmărire penală doar în temeiul ordonanței motivate a procurorului.

(5) Conducătorul organului de urmărire penală nu are dreptul să dea indicații privind efectuarea acțiunilor procesuale, privind deciziile pe caz sau să se implice într-un alt mod în desfășurarea urmăririi penale.

(1) Ofiţerul de urmărire penală este persoana care, în numele statului, în limitele competenţei sale, efectuează urmărirea penală în cauze penale şi exercită alte acţiuni prevăzute expres de lege.

(2) Ofiţerul de urmărire penală are următoarele atribuţii:

1) asigură înregistrarea, în modul stabilit, a sesizării privind pregătirea sau săvârșirea unei infracţiuni în cazul în care sesizarea nu a fost înregistrată de conducătorul organului de urmărire penală, începe urmărirea penală în cazul în care din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare rezultă bănuiala rezonabilă că a fost săvârșită o infracţiune, propune procurorului încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau refuzul de a începe urmărirea penală;

2) propune transmiterea cauzei penale pentru urmărire penală după competenţă unui alt organ de urmărire penală;

3) poartă răspundere pentru efectuarea legală şi la timp a urmăririi penale;

4) propune procurorului înaintarea în instanţa de judecată a demersurilor în vederea obţinerii autorizaţiei de efectuare a acţiunilor procesuale penale, a măsurilor speciale de investigaţii sau a autorizaţiei de aplicare a măsurilor procesuale de constrângere, care se efectuează doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie;

5) citează şi audiază persoane în calitate de bănuit, parte vătămată, martori;

6) cercetează şi fixează, în modul stabilit, locul săvârșirii infracţiunii, efectuează percheziţii, ridică obiecte şi documente, realizează, conform legii, alte acţiuni procesuale;

7) cere documente şi materiale care conţin date relevante pentru cauza penală;

8) dispune efectuarea reviziei documentare, inventarierii, expertizei judiciare şi altor acţiuni;

9) conduce, din momentul înregistrării faptei social periculoase, măsurile speciale de investigaţii pentru descoperirea infracţiunii, căutarea persoanelor dispărute fără urmă, precum şi a bunurilor care s-au pierdut în urma săvârșirii infracţiunii;

10) dispune, prin comisie rogatorie, altor organe de urmărire penală efectuarea acţiunilor de urmărire penală;

11) dă dispoziţii organelor de poliţie sau altor organe competente cu privire la reţinere, aducerea forţată, arestare şi la alte acţiuni procesuale, precum şi le solicită ajutor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală;

12) recunoaşte persoanele ca parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă;

12¹) întreprinde măsuri pentru urmărirea și indisponibilizarea bunurilor infracționale;

13) întreprinde măsuri, prevăzute de lege, pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune;

14) solicită oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat desemnarea avocatului care acordă asistenţă juridică garantată de stat în cauza penală în cazurile prevăzute de prezentul cod;

14¹) informează, în scris, bănuitul, învinuitul, victima, partea vătămată, partea civilă și explică despre posibilitatea recurgerii la mediere în temeiul art. 219 alin. (9) și al art. 276 alin. (7) și cu privire la lista mediatorilor cu drept de a desfășura activitate de mediator;

14²) informează victima sau partea vătămată, în cursul acţiunilor de urmărire penală, cu privire la serviciile de suport de care poate beneficia (asistență medicală, consiliere psihologică, servicii de adăpost, asistență juridică) și condițiile generale de acordare a acestora;

15) soluţionează recuzarea interpretului, traducătorului, specialistului, expertului;

16) adoptă ordonanţe referitor la cererile persoanelor participante la proces în legătură cu cauza penală;

16¹) prezintă, la solicitarea mediatorului, informația din cauza penală necesară pentru derularea procesului de mediere, inclusiv ordonanță de pornire a urmăririi penale, ordonanța de recunoaștere a persoanei în calitate de bănuit, ordonanța de punere sub învinuire, ordonanța de recunoaștere în calitate de parte vătămată și/sau de parte civilă, raportul de constatare sau de expertiză judiciară, prin care sunt constatate circumstanțele legate de cauzarea prejudiciilor și/sau afectarea drepturilor victimei, și alte informații fără a prejudicia desfășurarea urmăririi penale;

17) propune alegerea, prelungirea, modificarea şi revocarea măsurilor preventive, eliberarea bănuitului reţinut până la autorizarea arestării de către instanţă;

18) execută indicaţiile scrise ale procurorului;

19) contestă, în caz de dezacord, la procurorul ierarhic superior indicaţiile procurorului cu privire la efectuarea unor acţiuni procesuale;

20) prezintă, la cererea procurorului, explicaţii în scris;

21) prezintă procurorului probele acumulate în cauză, necesare pentru punerea sub învinuire.

(3) În procesul penal, ofiţerul de urmărire penală are şi alte împuterniciri prevăzute de prezentul cod.

(3¹) Cerinţele ofiţerului de urmărire penală legate de efectuarea urmăririi penale, în condiţiile legii, sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice.

(4) În exercitarea atribuţiilor procesuale, ofiţerul de urmărire penală decide, în mod independent, cu privire la orientarea urmăririi penale şi efectuarea acţiunilor de urmărire penală, cu excepţia cazurilor când legea prevede încuviințarea, autorizarea sau confirmarea acestora de către procuror ori, după caz, de către judecătorul de instrucţie. Ofiţerul de urmărire penală se supune prevederilor prezentului cod şi indicaţiilor scrise ale procurorului şi ale conducătorului organului de urmărire penală. Orice imixtiune în activitatea ofiţerului de urmărire penală este interzisă.

(4¹) Dacă nu este de acord cu decizia sau indicaţia conducătorului organului de urmărire penală ori a procurorului privind efectuarea unor acţiuni de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală o va contesta imediat, dar nu mai târziu de 3 zile, înaintând procurorului care conduce urmărirea penală sau, respectiv, procurorului ierarhic superior materialele aferente şi obiecţiile sale scrise.

(4²) Contestarea indicaţiilor prevăzute la alin. (4¹) privind efectuarea unor acţiuni de urmărire penală, adresată procurorului care conduce urmărirea penală sau, după caz, procurorului ierarhic superior, nu suspendă executarea lor.

(5) Ofiţerul de urmărire penală este obligat să asigure protejarea drepturilor şi libertăţilor omului în condiţiile legii procesuale penale.

(6) – abrogat.

(1) Ofiţerul de urmărire penală nu poate efectua acţiuni de urmărire penală dacă există cel puţin una din circumstanţele indicate la art. 33 alin. (2). Nu constituie temei de recuzare efectuarea de către ofiţerul de urmărire penală a acţiunilor de urmărire penală pe cauza dată.

(2) Dacă există motive de recuzare, ofiţerul de urmărire penală este obligat să întocmească declaraţia de abţinere de la efectuarea urmăririi penale. Pentru aceleaşi motive, ofiţerul de urmărire penală poate fi recuzat şi de ceilalţi participanţi la proces în cauza respectivă învestiţi cu asemenea drept prin prezentul cod.

(3) Ofiţerul de urmărire penală trimite, fără a întrerupe activitatea procesuală, în decurs de 24 de ore, declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare procurorului care conduce urmărirea penală. Procurorul care conduce urmărirea penală va decide, în condiţiile legii, prin ordonanţă, în decurs de 72 de ore, asupra recuzării/abţinerii. Ordonanţa de abţinere sau recuzare a ofiţerului de urmărire penală este irevocabilă.

(4) În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, procurorul care a examinat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare stabileşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite ori măsurile dispuse. Ordonanţa se remite conducătorului organului de urmărire penală care desemnează un alt ofiţer de urmărire penală pentru efectuarea urmăririi penale.

(1) Ofițerul de investigații, în sensul prezentului cod, este persoana împuternicită care, în numele legii și în limitele competenței sale, efectuează măsuri speciale de investigații în cadrul procesului penal.

(2) În cadrul procesului penal pot efectua măsuri speciale de investigații doar ofițerii de investigații care activează în cadrul procuraturilor specializate, al Ministerului Afacerilor Interne, al Centrului Național Anticorupție, al Serviciului Vamal, al Serviciului Fiscal de Stat și al Administrației Naționale a Penitenciarelor.

(3) La efectuarea măsurilor speciale de investigații în cadrul procesului penal, ofițerul de investigații se supune numai legii și indicațiilor legale scrise ale ofițerului de urmărire penală sau ale procurorului. La efectuarea măsurilor speciale de investigații de către ofițerul de investigații ale cărui identitate și calitate constituie secret de stat, indicațiile scrise se adresează conducătorului subdiviziunii specializate.

(4) În cazul în care în cadrul procesului penal este necesară efectuarea mai multor măsuri speciale de investigații sau este necesară efectuarea unei măsuri speciale de investigații cu un grad sporit de complexitate, procurorul poate dispune, prin ordonanță, formarea unui grup de ofițeri de investigații, desemnând un ofițer de investigații care va conduce acțiunile celorlalți ofițeri de investigații.

(5) În cazul în care în cadrul procesului penal este necesară efectuarea unei măsuri speciale de investigații ce implică aplicarea unor acțiuni/metode cu antrenarea investigatorului sub acoperire sau a persoanelor care colaborează confidențial cu organele care exercită activitate specială de investigații, procurorul desemnează ofițerul de investigații responsabil de efectuarea și consemnarea acestei măsuri speciale de investigații. Identitatea acestor persoane poate fi dezvăluită doar cu acordul lor și în condițiile stabilite de Legea nr.245/2008 cu privire la secretul de stat.

(6) Ofițerul de investigații are următoarele atribuții:

1) efectuează măsuri speciale de investigații dispuse de către ofițerul de urmărire penală sau de către procuror și autorizate de către procuror sau judecătorul de instrucție, prin utilizarea metodelor și mijloacelor speciale, inclusiv a mijloacelor tehnice speciale și a mijloacelor financiare speciale, a sistemelor informaționale, a băncilor de date și a altor surse de informații ce asigură realizarea sarcinilor măsurilor speciale de investigații;

2) propune, prin demers motivat, ofițerului de urmărire penală sau procurorului dispunerea, prelungirea sau încetarea efectuării măsurii speciale de investigații;

3) informează imediat, în scris, ofițerul de urmărire penală sau procurorul despre informațiile devenite cunoscute în rezultatul efectuării măsurii speciale de investigații din care reies fapte și circumstanțe cu privire la săvârșirea unei contravenții sau pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni, alta decât cea investigată;

4) execută indicațiile scrise ale ofițerului de urmărire penală sau ale procurorului;

5) solicită documente și informații relevante pentru efectuarea măsurii speciale de investigații;

6) alte atribuții prevăzute de prezentul cod.

(7) Ofițerul de investigații poate contesta indicația ofițerului de urmărire penală sau a procurorului privind efectuarea măsurii speciale de investigații dacă există circumstanțe reale care pun în pericol viața și sănătatea sa sau ale investigatorului sub acoperire, refuzând astfel executarea acesteia. Cererea de contestare a ofițerului de investigații, însoțită de materialele aferente și obiecțiile expuse în scris, se adresează imediat, dar nu mai târziu de 3 zile, procurorului care conduce urmărirea penală, în cazul contestării indicației ofițerului de urmărire penală, sau procurorului ierarhic superior, în cazul contestării indicației procurorului care conduce ori exercită urmărirea penală. Contestația ofițerului de investigații suspendă executarea indicației până la soluționarea acesteia.

(8) Abținerea sau recuzarea ofițerului de investigații se soluționează în conformitate cu prevederile art. 57¹.

(1) Se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Victima are un interes în cadrul procesului penal şi este interesată în rezultatele acestuia.

(2) Victima are dreptul ca cererea sa să fie înregistrată imediat în modul stabilit, să fie soluţionată de organul de urmărire penală, iar după aceasta să fie informată despre rezultatele soluţionării.

(3) Victima beneficiază de asemenea de următoarele drepturi:

1) să primească de la organul de urmărire penală certificat despre faptul că ea s-a adresat cu cerere sau o copie de pe procesul-verbal despre cererea orală;

2) să prezinte documente, obiecte şi alte mijloace de probă pentru confirmarea cererii sale;

2¹) să depună declarații și să dea explicații;

3) să se adreseze cu o cerere suplimentară;

4) să fie informată de către organul de urmărire penală, procuror sau, după caz, de către instanţa de judecată despre soluţionarea plângerii sale, despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale; să primească gratuit copii de pe acestea, precum şi de pe hotărârea de încetare sau de clasare a procesului penal în cauza respectivă, de neîncepere a urmăririi penale, copia de pe sentinţă, decizie sau de pe o altă hotărâre judecătorească definitivă;

5) să ceară de la organul de urmărire penală să fie recunoscută ca parte vătămată în cauza penală;

6) să depună cerere pentru a fi recunoscută ca parte civilă în procesul penal;

6¹) – abrogat;

7) să retragă cererea în cazurile prevăzute de lege;

8) să primească certificat despre înregistrarea cererii sale şi începerea urmăririi penale sau copie de pe ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale;

9) să atace ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale în decurs de 10 zile din momentul primirii copiei de pe ordonanţa respectivă şi să ia cunoştinţă de materialele în baza cărora a fost emisă această ordonanţă;

10) să fie apărată de acţiunile interzise de lege în modul prevăzut pentru apărarea persoanelor participante la procesul penal;

11) să fie asistată, la acţiunile procesuale efectuate cu participarea ei, de un avocat ales;

12) să apeleze la un mediator în condiţiile legii.

(4) Victima unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave contra persoanei, victima torturii, tratamentelor inumane sau degradante, victima infracțiunilor cu caracter sexual sau a violenței în familie, victima traficului de ființe umane, victima traficului de copii și victima unei infracțiuni prevăzute la art. 208¹–208⁵ din Codul penal nr. 985/2002, indiferent de faptul dacă este recunoscută în calitate de parte vătămată sau parte civilă, dispune de asemenea de următoarele drepturi:

1) să fie consultată de un avocat pe tot parcursul procesului penal ca şi celelalte părţi în proces;

2) să fie asistată, în condiţiile legii, de un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat;

3) să fie însoţită de o persoană de încredere, alături de avocatul său, la toate cercetările, inclusiv la şedinţele închise;

4) să primească o hotărâre judecătorească despre compensarea materială pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune;

5) să fie informată cu privire la serviciile de suport de care poate beneficia (asistență medicală, consiliere psihologică, servicii de adăpost, asistență juridică) și condițiile generale de acordare a acestora;

6) să fie audiată în prezența unui avocat, în condiții de respectare a demnității și intimității;

7) să fie informată, fără întârziere, în cazul în care persoana reținută, aflată în arest sau condamnată este eliberată sau evadează din detenție, cu explicații despre măsurile necesare de protecție.*

• * Notă: Art.58 al.(4), pct.7) introdus prin LP252 din 10.07.25, MO430-433/14.08.25 art.596; intră în vigoare la momentul dezvoltării condițiilor tehnice.

(5) Victima, de îndată ce a fost identificată, beneficiază în condiţiile legii de dreptul la protecţie şi compensare, precum şi de dreptul de a depune o cerere privind aplicarea măsurilor de protecţie.

(5¹) Victima actelor de tortură, a tratamentelor inumane sau degradante este supusă expertizei judiciare asupra stării psihice sau fizice.

(6) În cazul în care în calitate de victimă este o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau în care statul deţine cota parte, ea nu are dreptul să-şi retragă cererea.

(8) Victima este obligată:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti şi să dea explicaţii la solicitarea acestor organe, cu excepţia victimei traficului de fiinţe umane;

2) să prezinte, la solicitarea organului de urmărire penală, obiecte, documente şi alte mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare comparativă;

3) să accepte a fi supusă examenului medical, la cererea organului de urmărire penală, în cazul în care ea se plânge că i-a fost cauzat prejudiciu fizic;

4) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului care îi soluţionează cererea sau ale preşedintelui şedinţei de judecată;

5) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţe fără permisiunea preşedintelui şedinţei.

(9) Victima are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(10) Victima beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită obligaţiile personal sau, dacă legea permite, prin reprezentanţi. În cazul în care victimă este un minor sau o persoană iresponsabilă, drepturile acesteia sunt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de prezentul cod. Drepturile victimei decedate sunt preluate de succesorii ei.

(11) Victima este audiată în condițiile prevăzute de prezentul cod pentru audierea martorului. Victima minoră este audiată în condițiile art. 110¹.

(1) Parte vătămată este considerată persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei. Minorul căruia i s-a cauzat prejudiciu prin infracţiune va fi considerat parte vătămată fără acordul său.

(2) Recunoaşterea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire penală sau, după caz, prin încheierea instanței de judecată, imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale.

(3) În cazul în care, după recunoaşterea persoanei ca parte vătămată, s-au constatat circumstanţe care atestă lipsa cauzării prejudiciului, organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, sau instanța de judecată, prin încheiere motivată, încetează participarea acestei persoane ca parte vătămată în procedura respectivă.

(1) Partea vătămată dispune de următoarele drepturi:

1) să cunoască esenţa învinuirii;

2) să facă declaraţii şi explicaţii;

3) să prezinte documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată;

4) să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;

5) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală sau instanţei de judecată şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;

6) să ia cunoştinţă de toate procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care a participat, să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

7) să ia cunoștință de materialele cauzei penale și să noteze orice informații din dosar, la orice etapă a procesului penal, cu excepția cazului în care se impun restricții de către procuror printr-o ordonanță motivată;

8) să participe la şedinţa de judecată, inclusiv la examinarea materialelor cauzei;

9) să pledeze în dezbateri judiciare privitor la prejudiciul cauzat;

10) să fie informată de ofiţerul de urmărire penală sau, după caz, de procuror despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, să primească gratuit, la solicitarea sa, copii de pe aceste hotărâri, precum şi de pe hotărârea de încetare sau clasare a procesului în cauza respectivă, de neîncepere a urmăririi penale, copia de pe sentinţă, decizie sau de pe o altă hotărâre judecătorească definitivă;

11) să depună plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală, precum şi să atace hotărârea instanţei privitor la prejudiciul cauzat;

12) să retragă plângerile depuse de ea sau de reprezentantul său, inclusiv plângerile împotriva acţiunilor interzise de lege săvârșite împotriva sa;

12¹) să apeleze la un mediator în condiţiile legii;

13) să se împace cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile prevăzute de lege;

14) să facă obiecţii asupra plângerilor altor participanţi la proces, care i-au fost duse la cunoştinţă de către organul de urmărire penală sau despre care a aflat în alte împrejurări;

15) să participe la judecarea cauzei pe cale ordinară de atac;

15¹) să exercite căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti;

16) să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală şi să i se repare prejudiciul cauzat în urma acţiunilor nelegitime ale organului de urmărire penală;

17) să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate de la persoana care a săvârșit acţiunea interzisă de legea penală, să primească în original documentele care îi aparţin;

18) să fie reprezentată de un avocat ales, iar dacă nu are mijloace pentru a plăti avocatul, să fie asistată, în condiţiile legii, de un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat;

19) să sesizeze procurorul ierarhic superior sau, după caz, instanţa de judecată despre încălcarea termenului rezonabil.

(1¹) Partea vătămată recunoscută în infracţiunile de tortură, tratamente inumane sau degradante este supusă expertizei judiciare asupra stării psihice sau fizice dacă nu a fost supusă expertizei judiciare în condiţiile art. 58.

(1²) Partea vătămată în cauzele penale privind infracțiuni cu caracter sexual, privind violența în familie, privind traficul de persoane, privind traficul de copii sau privind infracțiunile prevăzute la art. 208¹–208⁵ din Codul penal nr. 985/2002 dispune, de asemenea, de următoarele drepturi:

1) să fie informată cu privire la serviciile de suport de care poate beneficia (asistență medicală, consiliere psihologică, servicii de adăpost, asistență juridică), subiecții care acordă aceste servicii și condițiile generale de acordare a acestora;

2) să fie asistată, în condițiile legii, de un avocat care acordă asistență juridică garantată de stat;

3) să fie însoţită de o persoană de încredere, alături de avocatul său, la toate cercetările, inclusiv la şedinţele de judecată închise;

4) să fie audiată în prezența unui avocat, în condiţii de respectare a demnităţii şi intimităţii;

5) să refuze, în condiţiile legii, confruntarea cu bănuitul, învinuitul sau inculpatul.

(2) Partea vătămată este obligată:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti;

2) să facă declaraţii la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti;

3) să prezinte, la cererea organului de urmărire penală obiecte, documente şi alte mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare comparativă;

4) să accepte a fi supusă examinării corporale la cererea organului de urmărire penală în cauza privind comiterea în privinţa sa a unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave;

5) la cererea organului de urmărire penală, să fie supusă unei expertize judiciare, în condiţii de ambulator, pentru a se verifica capacitatea de a înţelege just circumstanţele care au importanţă pentru cauză şi de a face declaraţii juste în privinţa lor, în cazul în care sunt temeiuri verosimile de a pune la îndoială asemenea capacităţi;

6) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;

7) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(3) Partea vătămată are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod. Partea vătămată poate oricând să renunţe la această calitate procesuală.

(4) Partea vătămată beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită obligaţiile personal sau, dacă legea permite, prin reprezentanţi. În cazul în care parte vătămată este un minor sau o persoană iresponsabilă, drepturile acesteia sunt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de prezentul cod.

(4¹) Examinarea corporală, precum şi prelevarea mostrelor de eliminări ale corpului sau a altor mostre biologice de la partea vătămată fără acordul ei pot fi efectuate doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie. Aceste acţiuni nu pot fi întreprinse în locurile sau circumstanţele în care există riscul traumatizării părţii vătămate sau riscul violării drepturilor omului.

(5) Partea vătămată este audiată în condițiile prevăzute de prezentul cod pentru audierea martorului. Partea vătămată minoră este audiată în condițiile art. 110¹.

(6) Părții vătămate îi poate fi restricționat accesul la materialele cauzei penale de către procuror, printr-o ordonanță motivată, dacă restricția este stabilită pentru o perioadă de timp rezonabilă, restricția se referă doar la anumite acte procedurale și există riscul ca accesul deplin la materialele cauzei penale să prejudicieze desfășurarea urmăririi penale și securitatea părților. Ordonanța procurorului poate fi atacată la judecătorul de instrucție în condițiile art. 313.

(1) Parte civilă este recunoscută persoana fizică sau juridică în privinţa căreia există suficiente temeiuri de a considera că în urma infracţiunii i-a fost cauzat un prejudiciu material sau moral, care a depus la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată o cerere de chemare în judecată a bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a persoanelor care poartă răspundere patrimonială pentru faptele acestuia. Acţiunea civilă se judecă de către instanţă în cadrul procesului penal dacă volumul prejudiciului este incontestabil.

(2) Recunoaşterea ca parte civilă se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei de judecată.

(3) În cazul în care s-a constatat că, după recunoaşterea părţii civile, cererea de chemare în judecată a fost depusă de o persoană necorespunzătoare sau că, din alte motive, lipsesc temeiuri pentru ca persoana să aibă calitate de parte civilă, organul de urmărire penală, prin hotărâre motivată, sistează participarea persoanei în calitate de parte civilă.

(1) În scopul susţinerii cererii sale, partea civilă dispune de următoarele drepturi:

1) să facă explicaţii asupra cererii depuse;

2) să prezinte şi alte materiale în susţinerea cererii sale;

3) să formuleze cereri de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;

4) să înainteze cereri, în special pentru asigurarea acţiunii civile pornite;

5) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală sau a instanţei, să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;

6) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care ea a participat şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

7) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul încheierii urmăririi penale, să noteze orice date din dosar care se referă la acţiunea civilă;

8) să participe la şedinţe de judecată, inclusiv la cercetarea materialelor cauzei referitor la acţiunea sa;

9) să pledeze în dezbateri judiciare referitor la acţiunea sa civilă;

10) să fie informată de organul de urmărire penală sau de instanţă despre hotărârile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, să primească gratuit, la solicitarea sa, copii de pe aceste hotărâri, precum şi copie de pe sentinţă, decizie sau de pe o altă hotărâre judecătorească definitivă;

11) să depună plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală, precum şi să atace hotărârea instanţei referitor la acţiunea civilă;

12) să retragă cererea depusă pe cale de atac de ea sau de reprezentantul său;

13) să facă obiecţii la plângerile altor participanţi la proces, să-şi expună părerea în şedinţa de judecată referitor la cererile înaintate de alţi participanţi la proces;

14) să participe la judecarea cauzei pe cale ordinară de atac;

15) să facă obiecţii împotriva acţiunilor nelegitime ale celeilalte părţi în proces;

16) să aibă reprezentant şi să înceteze împuternicirile lui;

17) să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;

18) să renunţe la acţiunea civilă în orice etapă a procesului penal dacă legea permite;

18¹) să apeleze la un mediator în condiţiile legii;

19) să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală şi să i se repare prejudiciul cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

20) să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate de la persoana care a săvârșit acţiunea interzisă de legea penală, să primească în original documentele care îi aparţin.

(2) Partea civilă este obligată:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti;

2) să asigure numărul de copii de pe cererea de chemare în judecată pentru toate părţile civilmente responsabile participante la proces;

3) să prezinte, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiecte, documente şi alte mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare comparativă;

4) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;

5) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(3) Partea civilă are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(4) Partea civilă poate fi chemată şi ascultată în calitate de martor.

(5) Partea civilă îşi exercita drepturile şi obligaţiile sale personal sau, după caz, prin reprezentant. Drepturile minorului le exercită reprezentantul lui legal în modul prevăzut de prezentul cod.

(1) Bănuitul este persoana fizică sau juridică faţă de care există anumite probe că a săvârșit o infracţiune până la punerea ei sub învinuire. Persoana poate fi recunoscută în calitate de bănuit prin unul din următoarele acte procedurale, după caz:

1) procesul-verbal de reţinere;

2) ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive neprivative de libertate;

3) ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit.

(1¹) Ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit şi informaţia despre drepturile prevăzute la art. 64 se aduc la cunoştinţă în decurs de 5 zile din momentul de emitere a ordonanţei, dar nu mai târziu de ziua în care bănuitul s-a prezentat sau a fost adus silit, ori din momentul de începere a primei acţiuni procedurale efectuate în raport cu acesta. În cazul în care există necesitatea dispunerii unor măsuri speciale de investigaţii în privinţa bănuitului, aducerea la cunoştinţă a ordonanţei de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit şi a drepturilor sale se amână în baza ordonanţei motivate a procurorului, cu autorizarea judecătorului de instrucţie pe o perioadă de 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii motivate a perioadei până la 3 luni. În cazul infracţiunilor privind crima organizată, spălarea de bani, al infracţiunilor cu caracter terorist, al infracţiunilor de corupţie şi ale celor conexe actelor de corupţie, termenul de amânare a aducerii la cunoştinţă poate fi prelungit până la 6 luni, la demersul procurorului, cu autorizarea judecătorului de instrucţie. Fiecare prelungire a termenului de amânare a aducerii la cunoştinţă a ordonanţei de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit şi a drepturilor sale nu poate depăşi 30 de zile.

(2) Organul de urmărire penală nu este în drept să menţină în calitate de bănuit:

1) persoana reţinută – mai mult de 72 de ore;

2) persoana în privinţa căreia a fost aplicată o măsură preventivă neprivativă de libertate – mai mult de 10 zile din momentul când i s-a adus la cunoştinţă ordonanţa despre aplicarea măsurii preventive;

3) persoana în privinţa căreia a fost dată o ordonanţă de recunoaştere în această calitate – mai mult de 3 luni, iar cu acordul Procurorului General şi al adjuncţilor săi - mai mult de 6 luni.

(3) La momentul expirării, după caz, a unui termen indicat în alin.(2), organul de urmărire penală este obligat să elibereze bănuitul reţinut ori să revoce, în modul stabilit de lege, măsura preventivă aplicată în privinţa lui, dispunând scoaterea lui de sub urmărire sau punerea lui sub învinuire. În caz de prelungire a termenului de menţinere în calitate de bănuit mai mult de 3 luni, ofiţerul de urmărire penală este obligat să informeze imediat bănuitul despre aceasta.

(4) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, constatînd că bănuiala nu s-a confirmat, este obligată să elibereze bănuitul reţinut sau să revoce măsura preventivă aplicată în privinţa lui până la expirarea termenelor indicate în alin.(2), dispunând scoaterea lui de sub urmărire.

(5) Calitatea de bănuit încetează din momentul eliberării reţinutului, revocării măsurii preventive aplicate în privinţa lui ori, după caz, anulării ordonanţei de recunoaştere în calitate de bănuit şi scoaterii lui de sub urmărire, sau din momentul emiterii de către organul de urmărire penală a ordonanţei de punere sub învinuire.

(6) – abrogat.

(7) Interogarea în calitate de martor a persoanei faţă de care există anumite probe că a săvârșit o infracţiune se interzice.

(1) Bănuitul are dreptul la apărare. Organul de urmărire penală îi asigură bănuitului posibilitatea să-şi exercite dreptul la apărare prin toate mijloacele şi metodele care nu sunt interzise de lege.

(2) Bănuitul, conform prevederilor prezentului cod, are dreptul:

1) să ştie de ce este bănuit şi, în legătură cu aceasta, imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărârea despre aplicarea măsurii preventive sau recunoaşterea în calitate de bănuit, să fie informat în prezenţa apărătorului, în limba pe care o înţelege, despre conţinutul bănuielii şi despre încadrarea juridică a faptelor infracţionale de săvârșirea cărora este suspectat;

2) imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit sau hotărârea despre aplicarea măsurii preventive, să primească de la persoana care l-a reţinut informaţie în scris despre drepturile de care dispune prin prezentul articol, inclusiv dreptul de a tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa, precum şi să primească de la organul de urmărire penală explicaţii asupra tuturor drepturilor sale;

3) imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărârea de aplicare a măsurii preventive ori de recunoaştere în calitate de bănuit, să primească de la organul de urmărire penală copia de pe hotărârea respectivă sau copia de pe procesul-verbal privitor la reţinerea sa;

4) în caz de reţinere, să primească consultaţie juridică, în condiţii confidenţiale, din partea apărătorului până la începutul primei audieri în calitate de bănuit;

5) din momentul când i s-a adus la cunoştinţă actul procedural de recunoaştere în calitate de bănuit, să aibă asistenţa unui apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie asistat în mod gratuit de către un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat, precum şi, în cazurile admise de lege, să renunţe la apărător şi să se apere el însuşi;

6) să aibă întrevederi cu apărătorul său în condiţii confidenţiale, fără a se limita numărul şi durata lor;

7) dacă acceptă să fie audiat, la cererea sa, să fie audiat în prezenţa apărătorului;

8) să recunoască fapta de săvârșirea căreia este bănuit şi să încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei;

9) să accepte o procedură specială de urmărire penală şi de judecare a cauzei, în condiţiile prevăzute de prezentul cod, în cazul recunoaşterii vinovăţiei;

10) să facă declaraţii sau să refuze de a le face;

11) să participe la efectuarea acţiunilor procesuale, de unul singur sau fiind asistat de apărător, la solicitarea sa, ori să refuze de a participa la ele;

12) să anunţe imediat, prin organul de urmărire penală, rudele sau o altă persoană, la propunerea sa, despre faptul reţinerii şi locul deţinerii;

13) să prezinte documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal;

14) să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, judecătorului de instrucţie, interpretului, traducătorului;

15) să înainteze cereri, inclusiv privind asistenţa medicală independentă;

15¹) imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărârea de aplicare a măsurii preventive, să aibă acces la examinare şi la asistenţă medicală independentă, inclusiv pe cont propriu;

16) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu participarea sa şi să facă obiecţii asupra corectitudinii proceselor-verbale, precum şi să ceară completarea lor cu circumstanţe care, în opinia sa, trebuie să fie menţionate;

17) să fie informat de către organul de urmărire penală despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, precum şi să primească, la solicitarea sa, copii de pe aceste hotărâri;

18) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective;

19) să atace, în modul stabilit de lege, acţiunile şi hotărârile organului de urmărire penală;

20) să retragă orice plângere ori cerere a sa sau depusă de către apărătorul său;

21) să se împace cu partea vătămată;

21¹) să apeleze la un mediator în condiţiile legii;

22) să ceară şi să primească repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală, ale procurorului sau ale instanţei;

23) să fie reabilitat în cazul în care bănuiala nu a fost confirmată.

(3) Exercitarea de către bănuit a drepturilor de care dispune sau renunţarea lui la aceste drepturi nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru el. Bănuitul nu poartă răspundere pentru declaraţiile sale, cu excepţia cazurilor în care el face un denunţ intenţionat fals că infracţiunea a fost săvârșită de o persoană care, de fapt, nu a avut atribuţie la săvârșirea ei.

(3¹) Examinarea corporală, precum şi prelevarea mostrelor de eliminări ale corpului sau a altor mostre biologice de la bănuit fără acordul acestuia pot fi efectuate doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie. Aceste acţiuni nu pot fi întreprinse în locurile sau circumstanţele în care există riscul traumatizării bănuitului sau riscul violării drepturilor omului.

(3²) Bănuitul este obligat să se prezinte la citarea organului de urmărire penală și să comunice despre schimbarea domiciliului.

(4) Bănuitul are dreptul să facă declaraţii sau să refuze de a le face, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa.

(4¹) Bănuitul poartă răspundere pentru declaraţiile în care a făcut un denunţ intenţionat fals precum că infracţiunea a fost săvârșită de o persoană care nu a avut atribuţie la săvârșirea ei şi pentru declaraţiile false făcute sub jurământ.

(4²) Bănuitul este informat în scris de către organul de urmărire penală că, în cazul constatării faptului sustragerii de la urmărirea penală, neprezentarea nemotivată pentru înaintarea acuzării nu împiedică finalizarea urmăririi penale și transmiterea cauzei penale în instanța de judecată în lipsa sa.

(5) Bănuitul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(6) În conformitate cu prevederile prezentului cod, drepturile bănuitului minor se exercită şi de către reprezentantul lui legal.

(1) Învinuitul este persoana fizică sau juridică faţă de care s-a emis, în conformitate cu prevederile prezentului cod, o ordonanţă de punere sub învinuire.

(2) Învinuitul în privinţa căruia cauza a fost trimisă în judecată se numeşte inculpat.

(3) Persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă se numeşte:

1) condamnat, dacă sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare;

2) achitat, dacă sentinţa este integral de achitare.

(4) Persoana nu are calitatea de învinuit din momentul când în privinţa ei a fost încetat procesul penal sau ea a fost scoasă de sub urmărire penală.

(1) Învinuitul sau, după caz, inculpatul are dreptul la apărare. Organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată îi asigură învinuitului, inculpatului posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare prin toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege.

(2) Învinuitul, inculpatul, conform prevederilor prezentului cod, are dreptul:

1) să ştie pentru ce faptă este învinuit şi, în legătură cu aceasta, la punerea sub învinuire, precum şi imediat după reţinerea în stare de arest sau după ce i s-a adus la cunoştinţă ordonanţa de aplicare a măsurii preventive, să primească de la organul de urmărire penală copia de pe ordonanţa de punere sub învinuire;

2) imediat după reţinere sau după punerea sub învinuire, să primească de la organul de urmărire penală informaţie în scris despre drepturile de care dispune conform prezentului articol, inclusiv dreptul de a tăcea şi a nu mărturisi împotriva sa, precum şi explicaţii asupra tuturor drepturilor sale;

3) în caz de reţinere, să primească consultaţie juridică din partea apărătorului până la începutul primei audieri în calitate de învinuit;

4) în caz de reţinere, să fie adus imediat, dar nu mai târziu de 72 de ore, în faţa unui judecător, să fie judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procesului;

5) din momentul punerii sub învinuire, să aibă asistenţa unui apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie asistat în mod gratuit de un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat, precum şi, în cazurile admise de lege, să renunţe la apărător şi să se apere el însuşi;

6) să aibă întrevederi cu apărătorul său în condiţii confidenţiale, fără a se limita numărul şi durata lor;

7) dacă acceptă să fie audiat, la cererea sa, să fie audiat în prezenţa apărătorului;

8) să facă declaraţii sau să refuze de a le face, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

9) să dea explicaţii cu privire la învinuirea ce i se aduce sau să refuze de a le da;

10) să recunoască învinuirea ce i se aduce şi să încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei;

11) să accepte o procedură specială de urmărire penală şi de judecare a cauzei, în condiţiile prevăzute de prezentul cod, în cazul recunoaşterii vinovăţiei;

12) să participe la efectuarea acţiunilor procesuale, de unul singur sau fiind asistat de apărător, la solicitarea sa, ori să refuze de a participa la ele;

13) să anunţe, prin organul de urmărire penală, rudele apropiate sau o altă persoană, la propunerea sa, despre locul unde este ţinut sub arest;

14) să efectueze pregătirea materialelor pentru cauza penală;

15) să prezinte documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi pentru cercetare în şedinţa de judecată;

16) să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;

17) să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

18) să înainteze cereri, inclusiv privind asistenţa medicală independentă;

18¹) imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărârea de aplicare a măsurii preventive, să aibă acces la examinare şi asistenţă medicală independentă, inclusiv pe cont propriu;

19) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii procesuale;

20) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu participarea lui şi să facă obiecţii asupra corectitudinii proceselor-verbale, precum şi să ceară completarea lor cu circumstanţele care, în opinia sa, trebuie să fie menţionate;

21) să ia cunoştinţă de materialele trimise în judecată pentru confirmarea arestării sale;

22) după terminarea urmăririi penale, să ia cunoştinţă de toate materialele cauzei şi să noteze din ele datele necesare, să înainteze cereri de completare a urmăririi penale;

23) să participe la judecarea cauzei în primă instanţă şi în ordine de apel;

24) să pledeze în dezbaterile judiciare când nu este asistat de apărător;

25) să ia ultimul cuvânt;

25¹) să ia cunoștință de materialele și probele prezentate de procuror împreună cu demersul sau recursul său cu privire la aplicarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea măsurii procesuale de constrângere, înainte de a fi transmise judecătorului de instrucție sau instanței de judecată;

26) să fie informat de către organul de urmărire penală despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, să primească, la solicitarea sa, copii de pe aceste hotărâri, precum şi copii de pe ordonanţele de aplicare în privinţa sa a măsurilor preventive şi a altor măsuri procesuale de constrângere, copii de pe rechizitoriu sau de pe un alt act de finalizare a urmăririi penale, de pe acţiunea civilă, de pe sentinţă, apel şi recurs, de pe decizia prin care sentinţa a devenit definitivă, de pe hotărârea definitivă a instanţei care a judecat cauza pe cale extraordinară de atac;

27) să atace, în modul stabilit de lege, acţiunile şi hotărârile organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată, inclusiv sentinţa sau decizia instanţei care a judecat cauza pe cale ordinară de atac;

28) să retragă orice plângere a sa sau depusă de către apărătorul său în interesele lui;

29) să se împace cu partea vătămată în condiţiile prevăzute de prezentul cod;

29¹) să apeleze la un mediator în condiţiile legii;

30) să facă obiecţii asupra plângerilor altor participanţi la procesul penal care i-au fost aduse la cunoştinţă de către organul de urmărire penală sau despre care a aflat pe alte căi;

31) să-şi expună în şedinţa de judecată opinia referitor la cererile şi propunerile altor părţi în proces, precum şi la chestiunile soluţionate de către instanţă;

32) să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalți participanţi la proces;

33) să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;

34) să ceară şi să primească repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată;

35) să sesizeze procurorul ierarhic superior sau, după caz, instanţa de judecată despre încălcarea termenului rezonabil.

(2¹) Examinarea corporală, precum şi prelevarea mostrelor de eliminări ale corpului sau a altor mostre biologice de la învinuit, inculpat fără acordul acestuia se efectuează doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie. Aceste acţiuni nu pot fi întreprinse în locurile sau circumstanţele în care există riscul traumatizării învinuitului, inculpatului sau riscul violării drepturilor omului.

(2²) Învinuitul este informat în scris de către organul de urmărire penală că, în cazul constatării faptului sustragerii de la urmărirea penală, neprezentarea nemotivată pentru înaintarea acuzării nu împiedică finalizarea urmăririi penale și transmiterea cauzei penale în instanța de judecată în lipsa sa.

(3) În cazul în care învinuirea nu a fost confirmată, învinuitul sau, după caz, inculpatul are dreptul la reabilitare.

(4) Exercitarea de către învinuit, inculpat a drepturilor de care dispune sau renunţarea lui la aceste drepturi nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru el. Învinuitul, inculpatul nu poartă răspundere pentru declaraţiile sale, cu excepţia cazului în care el a făcut un denunţ intenţionat fals că infracţiunea a fost săvârșită de o persoană care, de fapt, nu a avut atribuţie la săvârșirea ei, precum şi în cazul în care a făcut declaraţii false sub jurământ.

(5) Învinuitul sau, după caz, inculpatul este obligat:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;

1¹) să comunice organului de urmărire penală sau instanței despre schimbarea domiciliului;

2) fiind reţinut, să accepte de a fi supus, la cererea organului de urmărire penală, examinării corporale şi percheziţiei corporale;

3) să accepte, la cererea organului de urmărire penală, controlul medical, dactiloscopia, fotografierea, să dea posibilitate să i se ia, în temeiul autorizației judecătorului de instrucție, mostre de sânge, de eliminări ale corpului sau alte mostre biologice;

4) să fie supus, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, expertizei judiciare;

5) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;

6) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţe fără învoirea preşedintelui şedinţei.

(6) Învinuitul, inculpatul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(7) În conformitate cu prevederile prezentului cod, drepturile învinuitului, inculpatului minor se exercită şi de reprezentantul lui legal.

(1) Apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă interesele bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege. Apărătorul nu poate fi asimilat de către organele de stat şi persoanele cu funcţie de răspundere cu persoana interesele căreia le apără şi cu caracterul cauzei penale care se examinează cu participarea lui

(2) În calitate de apărător în procesul penal pot participa:

1) avocatul;

2) alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător;

3) un avocat din străinătate în cazul în care acesta este asistat de o persoană indicată la pct.1).

(3) Persoanele indicate în alin.(2) capătă calitatea de apărător din momentul în care şi-au asumat angajamentul de a apăra interesele persoanei în cauză cu consimțământul acesteia. Apărătorul, după ce şi-a asumat angajamentul de a apăra, trebuie să anunţe despre aceasta organul de urmărire penală sau instanţa.

(3¹) Avocatul care acordă asistenţă juridică garantată de stat dobândește calitatea de apărător în momentul în care coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat emite decizie privind acordarea asistenţei juridice calificate. Decizia privind acordarea asistenţei juridice calificate se aduce la cunoştinţă, după caz, solicitantului, organului de urmărire penală sau instanţei de judecată.

(4) Avocatul care acordă asistenţă juridică bănuitului sau învinuitului la reţinere sau arestare se consideră apărătorul lor pe această perioadă de timp şi cu consimțământul lor el poate continua participarea în calitate de apărător până la terminarea procesului în cauza respectivă sau până la includerea în proces a unei alte persoane din rândul celor menţionate la alin.(2).

(5) Apărătorul nu este în drept să-şi asume această funcţie şi nu poate fi desemnat în această calitate de către coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat în cazul în care:

1) nu întruneşte condiţiile indicate la alin.(2);

2) nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de lege sau sentinţei judecătoreşti;

3) a acordat sau acordă asistenţă juridică persoanei ale cărei interese sunt în contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără;

4) se află în legături de rudenie sau în relaţii de subordonare cu persoana ale cărei interese sunt în contradicţie cu interesele persoanei apărate de el;

5) a participat mai înainte în această cauză în calitate de judecător, procuror, persoană care a efectuat urmărirea penală, expert, specialist, interpret, traducător, martor.

6) Apărătorul încetează participarea în cauză în această calitate dacă:

1) persoana pe care o apără a renunţat la el sau a reziliat contractul cu el, sau i-a suspendat împuternicirile;

2) nu are împuterniciri de a participa în continuare în această cauză;

3) procurorul sau instanţa l-a înlăturat de la participarea în această cauză în legătură cu constatarea unor circumstanţe ce exclud participarea lui în această calitate sau, la cererea acestuia, din alte motive întemeiate;

4) procurorul sau instanţa a admis cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului de renunţare la apărător;

5) avocatul străin şi-a declinat împuternicirile;

6) procurorul sau instanţa a admis renunţarea la apărător declarată de către persoana pe care o apără avocatul care acordă asistenţă juridică garantată de stat.

(7) În cazul în care procurorul sau instanţa nu a admis renunţarea bănuitului, învinuitului, inculpatului la apărător, avocatul care acordă asistenţă juridică garantată de stat nu poate sista participarea sa la această cauză.

(1) Apărătorul, în funcţie de calitatea procesuală a persoanei ale cărei interese le apără, are dreptul:

1) să cunoască esenţa bănuielii sau învinuirii;

2) să participe, la propunerea organului respectiv, la efectuarea de către organul de urmărire penală a acţiunilor procesuale şi la toate acţiunile procesuale efectuate la solicitarea sa;

3) să explice persoanei pe care o apără drepturile şi să atenţioneze persoana care efectuează acţiunea procesuală asupra încălcărilor legii comise de ea;

3¹) prin intermediul organului de urmărire penală, să adreseze întrebări persoanelor audiate în condițiile art. 104–114;

4) să pregătească materiale în cauza respectivă;

5) să prezinte documente sau alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată;

6) să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;

7) să înainteze cereri;

8) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

9) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor efectuate cu participarea lui şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

10) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul terminării urmăririi penale şi să noteze orice date din dosar, să facă copii;

11) să participe la şedinţele de judecată în primă instanţă, în apel, în recurs, precum şi la judecarea cauzei pe cale extraordinară de atac;

12) să pledeze în dezbateri judiciare;

13) la solicitarea sa, să primească gratuit copii de pe hotărârile care se referă la drepturile şi interesele persoanei pe care o apără;

14) să depună plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală, precum şi să atace sentinţa sau orice altă hotărâre judecătorească în cauza respectivă;

15) să participe la împăcarea cu partea oponentă dacă persoana pe care el o apără participă la împăcare;

15¹) să participe la procesul de mediere la solicitarea persoanei pe care o apără;

16) să facă obiecţii referitor la plângerile altor participanţi la proces despre care a fost informat de către organul de urmărire penală sau a aflat despre ele din alte surse, precum şi să-şi expună părerea în şedinţa de judecată referitor la cererile şi propunerile altor participanţi la proces şi referitor la chestiunile soluţionate de instanţa de judecată;

17) să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalți participanţi la proces;

18) să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;

19) să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală de la persoana interesele căreia le apără sau, în cazurile prevăzute de lege, din bugetul statului;

20) să i se repare prejudiciul cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

21) să solicite de la instanțele judecătorești, de la organele de drept, de la autoritățile publice, de la alte persoane și organizații informații, pe orice tip de suport informațional, referințe, copii certificate corespunzător de pe actele necesare pentru acordarea asistenței juridice.

(2) Apărătorul bănuitului, învinuitului, inculpatului în scopul clarificării circumstanţelor care combat învinuirea, exclud răspunderea penală a persoanei pe care o apără sau atenuează pedeapsa ori măsurile procesuale de constrângere, precum şi în scopul acordării asistenţei juridice necesare, în afară de drepturile prevăzute la alin. (1), dispune, de asemenea, de următoarele drepturi:

1) să aibă întrevederi cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, fără a se limita numărul şi durata lor;

2) să participe la orice acţiune procesuală efectuată cu participarea persoanei pe care o apără dacă aceasta o cere persoana pe care o apără sau însuşi apărătorul;

3) să ia cunoștință de materialele și probele prezentate de procuror împreună cu demersul sau recursul său cu privire la aplicarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea măsurii procesuale de constrângere, înainte de a fi transmise judecătorului de instrucție sau instanței de judecată.

(3) Apărătorul nu este în drept să întreprindă careva acţiuni împotriva intereselor persoanei pe care o apără şi să o împiedice să-şi realizeze drepturile. Apărătorul nu poate, contrar poziţiei persoanei pe care o apără, să recunoască participarea ei la infracţiune şi vinovăţia de săvârșirea infracţiunii. Apărătorul nu este în drept să destăinuiască informaţiile care i-au fost comunicate în legătură cu exercitarea apărării dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe care o apără.

(4) Avocatul nu este în drept să renunţe nemotivat la apărare. Apărătorul nu este în drept să-şi înceteze de sine stătător împuternicirile de apărător, să împiedice invitarea unui alt apărător sau participarea lui în această cauză. Apărătorul nu este în drept să transmită altei persoane împuternicirile sale de a participa în cauza respectivă.

(5) Apărătorul nu este în drept, fără consimțământul persoanei pe care o apără, să efectueze următoarele acţiuni:

1) să o declare vinovată de săvârșirea infracţiunii;

2) să declare împăcarea persoanei pe care o apără cu partea oponentă;

3) să recunoască acţiunea civilă;

4) să retragă plângerile persoanei pe care o apără;

5) să-şi retragă apelul sau recursul împotriva sentinţei de condamnare.

(6) Apărătorul este obligat:

1) să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei;

2) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;

3) să nu părăsească sala de şedinţe până la anunţarea întreruperii, fără permisiunea preşedintelui şedinţei;

4) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(7) Apărătorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(1) Participarea apărătorului în cadrul procesului penal este obligatorie în cazul în care:

1) bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor;

2) bănuitul, învinuitul, inculpatul este militar în termen;

3) bănuitul, învinuitul, inculpatul este reținut, ținut în stare de arest ca măsură preventivă sau urmează a fi supus expertizei judiciare psihiatrice în condiții de staționar;

4) bănuitului, învinuitului, inculpatului i se incriminează o infracțiune gravă, deosebit de gravă sau excepțional de gravă;

5) bănuitul, învinuitul, inculpatul întâmpină dificultăți pentru a se apăra el însuși, fiind mut, surd, orb sau având alte dereglări esențiale ale vorbirii, auzului, vederii, precum și este o persoană cu necesități speciale;

6) procesul penal se desfășoară în privința unei persoane iresponsabile căreia i se incriminează săvârșirea unor fapte prejudiciabile sau în privința unei persoane care s-a îmbolnăvit mintal după săvârșirea unor asemenea fapte;

7) procesul penal se desfășoară în privința reabilitării unei persoane decedate la momentul examinării cauzei;

8) procesul penal se desfășoară în lipsa învinuitului, inculpatului care se sustrage de la urmărirea penală sau judecată;

9) este necesară asigurarea apărării bănuitului, învinuitului, inculpatului în procesul de audiere a minorului, în condițiile prevăzute la art. 110¹;

10) instanța de judecată constată că, în cazul inculpatului, interesele justiției cer participarea apărătorului în ședința de judecată în primă instanță, în apel sau în recurs ori la judecarea cauzei pe cale extraordinară de atac;

11) participarea obligatorie a apărătorului este prevăzută expres de prezentul cod.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) pct. 10), instanța de judecată constată printr-o încheiere motivată faptul că interesele justiției cer participarea apărătorului, ținând cont, în mod obligatoriu, de următoarele circumstanțe cumulative:

1) complexitatea cauzei;

2) capacitatea persoanei de a se apăra singură;

3) gravitatea faptei de a cărei săvârșire este învinuită persoana și de sancțiunea prevăzută de lege pentru săvârșirea ei.

(3) Participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie din momentul când:

1) bănuitului, învinuitului, inculpatului i s-a adus la cunoștință hotărârea organului de urmărire penală cu privire la:

a) reținerea, aplicarea măsurii preventive sau punerea sub învinuire – în cazurile prevăzute la alin. (1) pct. 1)–6);

b) trimiterea la expertiza judiciară psihiatrică în condiții de staționar – în cazul prevăzut la alin. (1) pct. 3);

2) bănuitul, învinuitul, inculpatul a decedat și a fost depusă o cerere de reabilitare din parte rudelor sau a altor persoane – în cazul prevăzut la alin. (1) pct. 7);

3) s-a constatat că învinuitul, inculpatul se sustrage de la urmărirea penală sau judecată și procesul penal se desfășoară în lipsa acestuia.

(4) În cazurile prevăzute la alin. (1), dacă persoana nu dispune de un apărător ales, participarea obligatorie a apărătorului la procesul penal este asigurată de coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Național pentru Asistență Juridică Garantată de Stat, în condițiile prezentului cod și ale Legii nr. 198/2007 cu privire la asistența juridică garantată de stat, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată.

(1) Persoanele menţionate la art.67 alin.(2) participă la procesul penal în calitate de apărător:

1) la invitaţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, reprezentantului legal al acestuia, precum şi la solicitarea altor persoane, cu consimțământul persoanelor interesele cărora urmează să le apere;

2) la desemnarea de către coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat în cazul cererilor sau solicitărilor de acordare a asistenţei juridice calificate înaintate în conformitate cu Legea nr. 198/2007 cu privire la asistența juridică garantată de stat.

(2) Organul de urmărire penală sau instanţa nu este în drept să recomande cuiva invitarea unui anumit apărător.

(3) În cazul în care participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie, iar bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are apărător ales, organul de urmărire penală sau instanța de judecată solicită desemnarea de către coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Național pentru Asistență Juridică Garantată de Stat a avocatului care acordă asistență juridică garantată de stat.

(4) În cazul în care participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie, în conformitate cu art. 69 alin. (1), iar acesta lipsește nejustificat sau refuză să exercite apărarea, procurorul, prin ordonanță motivată, sau instanța de judecată, prin încheiere motivată, solicită oficiului teritorial al Consiliului Național pentru Asistență Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat care acordă asistență juridică garantată de stat pentru înlocuirea apărătorului și acordă un termen rezonabil pentru pregătirea unei apărări efective. La judecarea cauzei penale în instanță de judecată, avocatului desemnat i se acordă un termen suficient pentru pregătirea apărării.

(4¹) În cazul prevăzut la alin. (4), avocatul desemnat înlocuiește apărătorul care lipsește nejustificat sau care refuză să exercite apărarea numai pentru perioada absenței nejustificate a acestuia.

(5) În cazurile prevăzute la alin. (3) și (4), organul de urmărire penală sau instanţa poate să propună bănuitului, învinuitului, inculpatului să invite un alt apărător.

(6) Bănuitul, învinuitul, inculpatul poate avea câțiva apărători aleși. Acţiunile procesuale la care este necesară participarea apărătorului nu pot fi considerate ca fiind îndeplinite cu încălcarea normelor de procedură penală dacă la efectuarea lor nu au participat toţi apărătorii părţii în cauză.

(7) Pentru confirmarea calităţii şi împuternicirilor sale, apărătorul prezintă organului de urmărire penală sau instanţei:

1) documentul ce confirmă apartenenţa lui la avocatură;

2) documentul ce confirmă că are permisiunea de a practica calitatea de apărător conform legislaţiei Republicii Moldova;

3) mandatul avocatului.

(8) Persoana care pretinde să participe în cauza dată în calitate de apărător, dar nu prezintă documentele ce îi confirmă calitatea şi împuternicirile de apărător nu este admisă să participe la desfăşurarea procesului penal în calitatea respectivă, fapt asupra căruia se adoptă o hotărâre motivată.

(1) Renunţarea la apărător înseamnă voinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului de a-şi exercita el însuşi apărarea, fără a apela la asistenţa juridică a unui apărător. Cererea de renunţare la apărător se anexează la materialele cauzei.

(2) Renunțarea la apărător poate fi acceptată de către procuror sau instanță numai în cazul în care cererea de renunțare este înaintată de către bănuit, învinuit, inculpat în mod benevol, din proprie inițiativă și în prezența apărătorului. Nu se admite renunțarea la apărător în cazul în care participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie conform art. 69.

(3) Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător se decide de către procuror sau de instanţă prin hotărâre motivată.

(4) Din momentul admiterii renunţării la apărător se consideră că bănuitul, învinuitul, inculpatul îşi exercită apărarea de sine stătător.

(5) Bănuitul, învinuitul, inculpatul care a renunțat la apărător este în drept, în orice moment al desfășurării procesului penal, să revină asupra renunțării și să invite un apărător ales sau să solicite desemnarea unui avocat care acordă asistență juridică calificată garantată de stat în conformitate cu Legea nr. 198/2007 cu privire la asistența juridică garantată de stat. Apărătorul este admis din momentul prezentării documentelor ce confirmă calitatea și împuternicirile sale.

(1) Apărătorul nu are dreptul să participe la procesul penal în cazul în care este prezentă cel puţin una din următoarele circumstanţe:

1) dacă el se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală cu persoana care a participat la urmărirea penală sau la judecarea cauzei;

2) dacă el a participat în această cauză în calitate de:

a) persoană care a efectuat urmărirea penală;

b) procuror care a luat parte la desfăşurarea procesului penal;

c) judecător care a judecat cauza;

d) grefier, interpret, traducător, specialist, expert sau martor;

3) dacă nu poate fi apărător în baza legii sau sentinţei instanţei judecătoreşti.

(2) Avocatul care acordă asistenţă juridică garantată de stat va fi înlăturat din procesul penal dacă persoana pe care o apără are temeiuri reale de a pune la îndoială competenţa sau buna-credinţă a avocatului şi va depune o cerere pentru înlăturarea acestui apărător din proces.

(3) Apărătorul nu poate participa în procesul penal dacă a acordat anterior sau acordă în prezent asistenţă juridică unei persoane ale cărei interese vin în contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără, precum şi dacă se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală de prima.

(4) Cererea de înlăturare din procesul penal a apărătorului se soluţionează de către procuror sau de instanţă şi hotărârea respectivă poate fi contestată numai de către persoana apărată, personal sau prin intermediul apărătorului său.

(1) Parte civilmente responsabilă este recunoscută persoana fizică sau juridică care, în baza legii sau conform acţiunii civile înaintate în procesul penal, poate fi supusă răspunderii materiale pentru prejudiciul material cauzat de faptele învinuitului, inculpatului.

(2) Recunoaşterea ca parte civilmente responsabilă se face prin hotărâre a organului de urmărire penală sau a instanţei.

(3) În cazul în care se constată că, după recunoaşterea părţii civilmente responsabile, persoana respectivă nu poartă răspundere materială pentru prejudiciul material cauzat de către învinuit, inculpat sau că din alte motive lipsesc temeiuri pentru ca persoana să fie în calitate de parte civilmente responsabilă, organul de urmărire penală sau instanţa, prin hotărâre motivată, încetează participarea persoanei la proces în calitate de parte civilmente responsabilă.

(1) Partea civilmente responsabilă, în scopul protejării intereselor sale privitor la acţiunea civilă pornită împotriva sa, în condiţiile prezentului cod, dispune de următoarele drepturi:

1) să dea explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată;

2) să prezinte documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată;

3) să formuleze cereri de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;

4) să înainteze cereri;

5) să depună benevol sume de bani la contul de depozit al instanţei judecătoreşti pentru asigurarea acţiunii civile pornite;

6) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;

7) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor efectuate cu participarea ei şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

8) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul încheierii urmăririi penale şi să noteze orice date din dosar care se referă la acţiunea civilă pornită împotriva sa;

9) să participe la şedinţa de judecată, inclusiv la cercetarea probelor cauzei referitor la acţiunea civilă înaintată;

10) să pledeze, în lipsa reprezentantului său, în dezbateri judiciare;

11) să fie informată de către organul de urmărire penală, precum şi de către instanţa de judecată, în cazul în care ea lipseşte de la şedinţele acesteia, despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, să primească, la solicitarea sa, gratuit copii de pe aceste hotărâri, precum şi copii de pe sentinţă, decizie sau alte hotărâri judecătoreşti definitive;

12) să înainteze plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală, precum şi să atace hotărârea instanţei referitoare la acţiunea civilă înaintată;

13) să retragă cererea depusă pe cale de atac de ea sau de către reprezentantul său;

14) să facă obiecţii la plângerile altor participanţi la proces, să-şi expună părerea în şedinţa de judecată referitor la cererile şi propunerile altor participanţi la proces, dacă acestea se referă la acţiunea civilă înaintată împotriva sa;

15) să participe, în cadrul şedinţelor de judecată, la judecarea cauzei privitor la acţiunea civilă împotriva sa pe cale ordinară de atac;

16) să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celeilalte părţi la acţiunea civilă în proces;

17) să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale preşedintelui şedinţei de judecată;

18) să aibă reprezentant şi să sisteze împuternicirile acestuia.

(2) Partea civilmente responsabilă dispune, de asemenea, de dreptul:

1) să recunoască acţiunea civilă în orice fază a desfăşurării procesului penal;

2) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

3) să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi documentele, care îi aparţin, în original.

(3) Partea civilmente responsabilă este obligată:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;

2) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală sau ale instanţei;

3) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(4) Partea civilmente responsabilă poate fi citată şi audiată în calitate de martor.

(5) Partea civilmente responsabilă are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(6) Partea civilmente responsabilă îşi exercită drepturile şi obligaţiile sale personal sau, după caz, prin reprezentant.

(1) Capacitatea de a-şi exercita drepturile prevăzute de prezentul cod o au toate persoanele majore participante la proces, cu excepţia celor prevăzute la alin. (2).

(2) Incapabile în procesul penal sunt considerate:

1) persoanele recunoscute astfel potrivit procedurii penale sau în privința cărora a fost instituită o măsură de ocrotire judiciară;

2) partea vătămată, partea civilă care nu au împlinit vârsta de 14 ani.

(3) Instanţa poate recunoaşte persoană incapabilă, conform procedurii penale, partea vătămată, partea civilă, bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă, care în urma unei boli psihice temporare sau a debilităţii mintale nu este capabilă să-şi exercite de sine stătător drepturile şi obligaţiile.

(4) Partea vătămată, partea civilă, bănuitul, învinuitul, inculpatul în vârstă de până la 18 ani au capacitatea de exerciţiu limitată. Posibilitatea acestora de a-şi exercita de sine stătător drepturile este limitată în cazurile prevăzute de prezentul cod.

(5) În procesul penal, capacitatea de exerciţiu a părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului şi părţii civilmente responsabile se stabileşte la momentul desfăşurării procesului penal.

(6) Organul de urmărire penală sau instanţa recunoaşte capacitatea de exerciţiu a persoanei care a atins majoratul sau, după caz, vârsta de 14 ani. Instanţa recunoaşte capacitatea de exerciţiu în procesul penal a părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului care au redobândit capacitatea de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile de sine stătător.

(1) Persoana incapabilă participantă la proces nu-şi poate exercita de sine stătător drepturile prevăzute de prezentul cod, acestea fiind exercitate de reprezentantul ei legal.

(2) În cazul în care partea civilă iresponsabilă nu are reprezentant legal, participarea ei în procesul penal se suspendă, iar acţiunea civilă se lasă fără examinare, dacă procurorul nu înaintează acţiune în interesele acesteia faţă de învinuit, inculpat sau faţă de persoana care poartă răspundere materială pentru faptele învinuitului, inculpatului. În cazul iresponsabilităţii părţii civilmente responsabile, participarea acesteia la proces se suspendă, iar acţiunea înaintată împotriva ei se lasă fără examinare.

(3) Participantul la proces cu capacitate de exerciţiu limitată, fără consimțământul reprezentantului său legal, nu este în drept:

1) să retragă cererea privitor la acţiunea prejudiciabilă comisă împotriva sa;

2) să se împace cu partea vătămată, bănuitul, învinuitul, inculpatul;

3) să recunoască acţiunea civilă înaintată lui;

4) să renunţe la acţiunea civilă înaintată de el;

5) să retragă plângerea depusă în interesele sale.

(1) Reprezentanţi legali ai victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt părinţii, tutorii sau curatorii lor, care reprezintă în procesul penal interesele participanţilor la proces minori sau iresponsabili.

(2) În cazul în care victima, partea vătămată, bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor sau este persoană iresponsabilă și nu are reprezentant legal din rândul persoanelor indicate la alin. (1) ori în cazul unui conflict de interese între reprezentantul legal din rândul persoanelor indicate la alin. (1) și minor sau persoana iresponsabilă, organul de urmărire penală ori instanța de judecată desemnează din oficiu, prin ordonanță sau încheiere motivată, în calitate de reprezentant legal autoritatea tutelară teritorială din raza sediului organului de urmărire penală sau al instanței de judecată.

(3) Organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa, prin hotărâre motivată, admite în calitate de reprezentanţi legali ai părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului pe unul din părinţi, tutori sau curatori ai fiecăruia. Prioritate are acea candidatură dintre părinţi, tutori sau curatori care este susţinută de toţi ceilalţi reprezentanţi legali sau de către minor. În caz contrar, chestiunea admiterii reprezentantului legal o decide organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

(4) Nu se admite în procesul penal în calitate de reprezentant legal:

1) al victimei, părţii vătămate şi părţii civile - persoana căreia i se incumbă cauzarea, prin infracţiune, a prejudiciului moral, fizic sau material părţii vătămate sau a prejudiciului material părţii civile;

2) al bănuitului, învinuitului, inculpatului – persoana căreia, prin infracţiunea imputată bănuitului, învinuitului sau inculpatului, i s-a cauzat prejudiciu material, fizic sau moral.

(5) În cazul în care, după admiterea persoanei în calitate de reprezentant legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului, se constată lipsa temeiurilor de a o menţine în această calitate, organul de urmărire penală sau instanţa, prin hotărâre motivată, încetează participarea acesteia la proces în calitate de reprezentant legal. Calitatea de reprezentant legal încetează o dată cu atingerea majoratului de către partea vătămată, partea civilă, bănuit, învinuit, inculpat şi dobândirea de către aceştia a capacităţii depline de exerciţiu.

(1) Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului admis în procesul penal dispune, după caz, de dreptul:

1) să cunoască esenţa bănuielii, învinuirii;

2) să fie înştiinţat despre citarea persoanei, interesele căreia le reprezintă, în organul de urmărire penală sau în instanţă şi să o însoţească acolo;

3) să comunice fără vreo restricţie cu persoana interesele căreia le reprezintă, în condiţii confidenţiale şi fără a se limita numărul şi durata întrevederilor;

4) să participe la acţiuni procesuale care se efectuează la propunerea organului de urmărire penală, la cele care se efectuează la cererea sa şi la cele care se efectuează cu participarea persoanei interesele căreia le reprezintă;

5) să facă explicaţii;

6) să prezinte documente sau alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată;

7) să înainteze cereri de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;

8) să înainteze cereri;

9) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective;

10) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care el sau persoana interesele căreia le reprezintă a participat, să facă obiecţii asupra corectitudinii şi caracterului complet al proceselor-verbale respective, precum şi să ceară completarea lor cu date care, în opinia sa, trebuie să fie menţionate;

11) să ia cunoştinţă de materialele prezentate în instanţă de către organul de urmărire penală pentru confirmarea legalităţii şi temeiniciei ţinerii în stare de arest a persoanei interesele căreia le reprezintă;

12) după terminarea urmăririi penale, precum şi în caz de încetare sau clasare a procesului penal, să ia cunoştinţă de toate materialele cauzei, să noteze din ele datele necesare;

13) să participe la judecarea cauzei în primă instanţă şi în apel;

14) să pledeze în dezbaterile judiciare în cazul în care partea civilă sau inculpatul, interesele cărora le reprezintă, nu au reprezentant sau, după caz, apărător;

15) să fie informat de către organul de urmărire penală sau instanţă despre hotărârile care se referă la drepturile şi interesele sale sau ale persoanei pe care o reprezintă, la cerere să primească copii de pe aceste hotărâri;

16) să depună plângeri, în modul stabilit de lege, împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală, să atace sentinţa sau, după caz, decizia instanţei care a judecat cauza pe cale ordinară de atac;

17) să retragă orice plângere a sa;

18) să facă obiecţii la plângerile înaintate împotriva persoanei pe care o reprezintă în cazul când ele i-au fost aduse la cunoştinţă de către organul de urmărire penală sau despre ele a aflat din alte împrejurări;

19) să-şi expună părerea în şedinţa de judecată referitor la cererile şi propunerile altor participanţi în proces, precum şi la chestiunile ce se soluţionează de către instanţă;

20) să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi participanţi la proces;

21) să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;

22) să invite pentru persoana pe care o reprezintă un apărător sau, după caz, un reprezentant şi să propună sistarea participării acestora.

(2) Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului sau inculpatului dispune, în condiţiile prezentului cod, şi de dreptul:

1) să ceară repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei şi, cu excepţia reprezentantului legal al condamnatului, compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală;

2) să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate de mijloace de probă, să primească documentele, care îi aparţin, în original.

(3) Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile şi bănuitului iresponsabili, la desfăşurarea procesului penal, exercită drepturile acestora, cu excepţia drepturilor indisolubile de persoana acestora.

(4) Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului cu capacitate de exerciţiu limitată este în drept:

1) cu consimțământul persoanei interesele căreia le reprezintă:

a) să ceară înlocuirea apărătorului;

b) să retragă plângerea susţinută de reprezentantul legal al părţii vătămate;

2) să cunoască intenţiile persoanei pe care o reprezintă:

a) de a retrage plângerea referitor la comiterea infracţiunii faţă de sine;

b) de a se împăca cu partea oponentă;

c) de a renunţa la acţiunea civilă intentată de el sau de a recunoaşte acţiunea civilă pornită împotriva lui;

d) de a retrage plângerea depusă în apărarea intereselor sale;

3) să accepte sau nu intenţiile persoanei pe care o reprezintă, enumerate la pct.2) din prezentul alineat.

(5) Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului nu este în drept să întreprindă acţiuni împotriva intereselor persoanei pe care o reprezintă, inclusiv să renunţe la apărătorul învinuitului, inculpatului.

(6) Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului este obligat:

1) să prezinte organului de urmărire penală sau instanţei documente ce confirmă împuternicirile sale de reprezentant legal;

2) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;

3) să prezinte, la cererea organului de urmărire penală sau instanţei, obiecte şi documente;

4) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;

5) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(7) Reprezentantul legal poate fi citat şi interogat ca martor în condiţiile prezentului cod.

(8) Reprezentantul legal are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(9) Reprezentantul legal îşi exercită drepturile şi obligaţiile personal.

(1) Reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile și ai succesorului sunt persoanele împuternicite de către acestea să le reprezinte interesele în cursul desfăşurării procesului în cauza penală.

(2) În calitate de reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile, părții civilmente responsabile și ai succesorului la procesul penal pot participa avocaţi, avocați-stagiari şi alte persoane împuternicite cu asemenea atribuţii de către participantul la procesul respectiv, prin procură. În calitate de reprezentant al persoanei juridice, recunoscută ca parte civilă sau parte civilmente responsabilă, se admite conducătorul unităţii respective la prezentarea legitimaţiei.

(3) În cazul în care, după recunoaşterea persoanei ca reprezentant al victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile și al succesorului, se constată lipsa de temeiuri pentru a menţine persoana în calitatea respectivă, organul de urmărire penală sau instanţa încetează participarea acestei persoane în calitate de reprezentant. Participarea reprezentantului încetează, de asemenea, şi în cazurile în care atribuţiile lui au fost suspendate de persoanele care i-au delegat iniţial aceste atribuţii sau reprezentantul care nu este avocat a refuzat să participe în continuare în această calitate.

(4) Partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă și succesorul poate avea câțiva reprezentanţi, însă organul de urmărire penală sau instanţa este în drept să limiteze numărul reprezentanţilor care participă la acţiuni procesuale sau în şedinţa de judecată până la un reprezentant.

(1) Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile și al succesorului exercită, în cursul desfăşurării procesului penal, drepturile acestora, cu excepţia drepturilor indisolubile de persoana acestora. Pentru protejarea intereselor persoanei reprezentate, reprezentantul, în condiţiile prezentului cod, are dreptul:

1) să cunoască esenţa învinuirii;

2) să participe la efectuarea acţiunilor procesuale, la propunerea organului de urmărire penală, în cazul în care se prezintă la începutul acţiunii procesuale efectuate cu participarea persoanei reprezentate;

3) să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;

3¹) prin intermediul organului de urmărire penală, să adreseze întrebări persoanelor audiate în condițiile art. 104–114;

4) să prezinte documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată;

5) să facă explicaţii, să înainteze cereri;

6) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;

7) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care el sau persoana reprezentată a participat, să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

8) să ia cunoștință de materialele cauzei penale și să noteze orice informații din dosar, la orice etapă a procesului penal, cu excepția cazului când se impun restricții de către procuror printr-o ordonanță motivată;

9) să participe la şedinţele de judecată în aceleaşi condiţii în care poate participa persoana reprezentată;

10) să pledeze în dezbateri judiciare în locul părţii civile sau al părţii civilmente responsabile interesele căreia le reprezintă;

11) să depună plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală şi să atace hotărârile instanţei în limitele competenţei sale;

12) să retragă, cu consimțământul persoanei reprezentate, orice cerere depusă de el;

13) să facă obiecţii la plângerile altor participanţi la proces, care i-au fost aduse la cunoştinţă de către organul de urmărire penală sau despre care a aflat în alte împrejurări, în cazul în care aceste plângeri se referă la interesele persoanei reprezentate;

14) în şedinţa de judecată, să-şi expună opinia referitor la cererile şi propunerile altor participanţi la proces, precum şi la chestiunile ce se soluţionează de către instanţă, în măsura în care ele ating interesele persoanei reprezentate;

15) să facă obiecţii împotriva acţiunilor nelegitime ale altor participanţi la proces în măsura în care ele ating interesele persoanei reprezentate;

16) să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată când acestea se referă la interesele persoanei reprezentate;

17) cu consimțământul persoanei reprezentate, să invite un alt reprezentant al acesteia şi să-i transmită împuternicirile printr-o nouă procură a persoanei reprezentate;

18) să solicite de la instanțele judecătorești, organele de drept, autoritățile publice, de la alte persoane și organizați informații, pe orice tip de suport informațional, referințe, copii certificate corespunzător de pe actele necesare pentru acordarea asistenței juridice;

(1¹) Reprezentantului părții vătămate îi poate fi restricționat accesul la materialele cauzei penale de către procuror, printr-o ordonanță motivată, dacă restricția este stabilită pentru o perioadă de timp rezonabilă, restricția se referă doar la anumite acte procedurale și există riscul ca accesul deplin la materialele cauzei penale să prejudicieze desfășurarea urmăririi penale și securitatea părților. Ordonanța procurorului poate fi atacată la judecătorul de instrucție în condițiile art. 313.

(2) Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile și al succesorului, în cazul în care în procură aceasta este specificat, precum şi reprezentantul persoanei juridice care exercită această atribuţie din oficiu, au dreptul în numele persoanei reprezentate în modul prevăzut de prezentul cod:

1) să retragă cererea despre săvârșirea infracţiunii împotriva persoanei reprezentate;

2) să încheie tranzacții de împăcare cu bănuitul, învinuitul, inculpatul;

3) să renunţe la acţiunea intentată de către persoana reprezentată;

4) să recunoască acţiunea înaintată împotriva persoanei reprezentate;

5) să primească bunurile şi banii care îi revin persoanei reprezentate în baza hotărârii judecătoreşti.

(3) Reprezentantul părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile și al succesorului dispune, de asemenea, de dreptul:

1) să primească despăgubirea pentru prejudiciul cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

2) să fie informat de către organul de urmărire penală despre hotărârile adoptate referitor la persoana reprezentată, să primească, la cerere, copii de pe aceste hotărâri.

(4) Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile și al succesorului nu are dreptul să întreprindă acţiuni care ar veni în contradicţie cu interesele persoanei reprezentate.

(5) Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile și al succesorului este obligat:

1) să îndeplinească indicaţiile persoanei reprezentate;

2) să prezinte organului de urmărire penală sau instanţei documentele care îi confirmă împuternicirile;

3) să se înfăţişeze la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a reprezenta interesele persoanei reprezentate;

4) să prezinte, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiectele şi documentele de care dispune;

5) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;

6) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(6) Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile și al succesorului are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(7) Înlăturarea din procesul penal a reprezentantului victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului, succesorului se efectuează în condiţiile înlăturării apărătorului, prevăzute în art.72 şi aplicate în mod corespunzător.

(1) În procesul penal, succesor al victimei, al părții vătămate sau al părții civile este recunoscută una dintre rudele ei apropiate care a manifestat dorința să exercite drepturile și obligațiile victimei sau părții vătămate decedate sau care, în urma infracțiunii, a pierdut capacitatea de a-și exprima conștient voința. Succesor al victimei, al părții vătămate sau al părții civile nu poate fi recunoscută ruda ei apropiată căreia i se incumbă cauzarea de prejudiciu material, fizic sau moral victimei sau părții vătămate.

(2) Recunoașterea rudei apropiate ca succesor al victimei, al părții vătămate sau al părții civile se decide de către procurorul care conduce urmărirea penală sau, după caz, de către ofițerul de urmărire penală ori de instanța de judecată, cu condiția că ruda apropiată solicită această calitate. În cazul în care mai multe rude apropiate solicită această calitate, procurorul sau instanța de judecată recunoaște aceste persoane ca succesori ai victimei, ai părții vătămate sau ai părții civile. Dacă, la momentul solicitării respective, lipsesc temeiuri suficiente pentru recunoașterea persoanei ca succesor al victimei, al părții vătămate sau al părții civile, hotărârea în cauză se ia imediat după constatarea acestor temeiuri.

(3) În cazul în care, după recunoașterea persoanei ca succesor al victimei, al părții vătămate sau al părții civile, se constată lipsa temeiurilor de a o menține în această calitate, procurorul sau instanța, prin hotărâre motivată, încetează participarea acesteia la proces în calitate de succesor al victimei, al părții vătămate sau al părții civile. Ruda apropiată a victimei, a părții vătămate sau a părții civile recunoscută succesor al acesteia este în drept să renunțe la împuterniciri în orice moment al desfășurării procesului penal.

(4) Succesorul victimei, al părții vătămate sau al părții civile participă la procesul penal în locul victimei, al părții vătămate sau al părții civile.

(5) Succesorul victimei, al părții vătămate sau al părții civile poate fi citat și audiat în calitate de martor.

(6) Succesorul victimei, al părții vătămate sau al părții civile are și alte drepturi și obligații prevăzute de prezentul cod.

(1) Asistentul procedural este persoana care nu are interes personal în cauză, nu este angajat al organului de urmărire penală şi participă la prezentarea persoanei spre recunoaştere.

(2) Asistentul procedural poate fi invitat să participe şi la reconstituirea faptei sau la efectuarea experimentului când prezenţa acestuia este necesară.

(3) Asistentul procedural este obligat:

1) să se prezinte la citarea organului care efectuează acţiunea procesuală;

2) să comunice, la cererea organului care efectuează acţiunea procesuală, despre raporturile sale cu persoanele care participă la efectuarea acţiunii respective;

3) să îndeplinească indicaţiile organului care efectuează acţiunea procesuală;

4) să nu părăsească locul efectuării acţiunii procesuale fără învoirea organului respectiv;

5) să semneze procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a asistat, să facă obiecţii la procesul-verbal, să refuze de a semna procesul-verbal respectiv dacă obiecţiile sale nu au fost incluse în procesul-verbal;

6) să nu dea publicităţii circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi cele care constituie secret de stat, secret comercial sau alte informaţii oficiale cu accesibilitate limitată.

(4) Neîndeplinirea de către asistentul procedural a obligaţiilor sale impune răspunderea prevăzută de lege.

(5) Asistentul procedural are dreptul:

1) să asiste la efectuarea acţiunii procesuale de la început până la terminarea ei;

2) să ia cunoştinţă de procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a asistat;

3) pe parcursul efectuării acţiunii procesuale, precum şi la familiarizarea sa cu procesul-verbal, să facă obiecţii referitor la cele efectuate şi la cele reflectate în procesul-verbal, obiecţii care urmează să fie înscrise în procesul-verbal al acţiunii respective;

4) să semneze numai acea parte a procesului-verbal al acţiunii procesuale care reflectă circumstanţele percepute de el;

5) să primească compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la acţiunea procesuală în cauză şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală.

(6) Asistentul procedural are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(1) Consilierul de probaţiune este persoana care efectuează evaluarea psihosocială și controlul subiecţilor probaţiunii, contribuie la resocializarea și la adaptarea socială a acestora prin formarea unei atitudini şi a unor reguli de conduită socială în vederea reintegrării lor în societate şi a prevenirii săvârșirii de noi infracţiuni.

(2) Consilierul de probaţiune, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, are dreptul de a lua cunoştinţă de materialele cauzei.

(1) Grefier în şedinţa de judecată este funcţionarul instanţei judecătoreşti, care nu are interes personal în cauză şi întocmeşte procesul-verbal al şedinţei de judecată, înregistrează declaraţiile părţilor şi ale martorilor.

(2) Grefierul este obligat:

1) să se afle în sala de şedinţe pe tot parcursul procesului pentru consemnarea, în procesul-verbal, a desfăşurării şedinţei de judecată şi să nu părăsească şedinţa fără permisiunea preşedintelui şedinţei;

2) să expună complet şi exact în procesul-verbal acţiunile şi hotărârile instanţei de judecată, cererile, demersurile, obiecţiile, declaraţiile şi explicaţiile tuturor persoanelor participante la şedinţa de judecată, precum şi alte circumstanţe care vor fi incluse sau, după caz, anexate la procesul-verbal;

3) să întocmească procesul-verbal al şedinţei de judecată în termenul stabilit de prezentul cod;

4) la cererea instanţei de judecată sau a unei părţi în procesul penal, să comunice despre relaţiile sale cu persoanele care participă la proces în cauza respectivă;

5) să execute întocmai indicaţiile preşedintelui şedinţei de judecată;

6) să nu divulge datele şedinţei de judecată închise.

(3) Grefierul poartă răspundere personală pentru caracterul complet şi exactitatea procesului-verbal al şedinţei de judecată, la întocmirea căruia este independent de indicaţiile oricărei persoane în ceea ce priveşte conţinutul înscrierilor din procesul-verbal.

(4) Neexecutarea de către grefier a obligaţiilor sale atrage răspunderea prevăzută de lege.

(5) Grefierul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(1) Grefierul nu poate participa în procedura în cauza penală:

1) dacă există cel puţin una din circumstanţele prevăzute în art.33, care se aplică în mod corespunzător;

2) dacă nu este în drept să fie în această calitate în baza legii sau a sentinţei judecătoreşti;

3) dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală ori de serviciu de vreuna din părţi;

4) dacă se constată incompetenţa lui.

(2) Participarea anterioară a persoanei în calitate de grefier la şedinţa de judecată nu este un obstacol care exclude participarea ei ulterioară în aceeaşi calitate în procedura dată.

(3) Recuzarea grefierului se soluţionează de instanţa care judecă cauza şi hotărârea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.

(1) Interpret, traducător este persoana fizică autorizată, inclusă în Registrul de stat al interpreților și traducătorilor autorizați, care asigură traducerea orală dintr-o limbă în alta și/sau traducerea semnelor celor surzi, muți ori surdomuți sau traducerea textelor scrise dintr-o limbă în alta, cunoaște terminologia juridică, nu este interesată în cauza penală și acceptă să participe în această calitate. În cauza penală interpretul sau traducătorul este desemnat în această calitate de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată în cazurile prevăzute de prezentul cod. Interpretul poate fi numit din rândul persoanelor propuse de către participanții la procesul penal.

(1¹) Prin derogare de la alin. (1), pot fi desemnate în calitate de interpret sau traducător persoanele neincluse în Registrul de stat al interpreților și traducătorilor autorizați dacă nu există interpreți sau traducători autorizați din/în limbile pentru care se solicită interpretarea și/sau traducerea ori interpreții și/sau traducătorii autorizați nu pot fi contractați pentru efectuarea interpretării și/sau traducerii.

(1²) În cazul în care interpretul își are domiciliul sau locul de muncă într-o altă localitate, fapt care nu-i permite să se prezinte în termenul stabilit la locul efectuării acțiunii procesuale, interpretarea poate fi efectuată și prin intermediul videoconferinței, care se asigură de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată.

(2) Judecătorul, procurorul, persoana care efectuează urmărirea penală, apărătorul, reprezentantul legal, grefierul, expertul, martorul nu sunt în drept să-şi asume obligaţii de interpret, traducător chiar dacă posedă limbile şi semnele necesare pentru traducere.

(3) Înainte de a începe efectuarea acţiunii procesuale, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată stabileşte identitatea interpretului, traducătorului, datele privind numărul, seria și data eliberării autorizației, limba sau limbile pentru care este autorizat, precum şi în ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea respectivă, îi explică drepturile şi obligaţiile lui şi îl previne de răspunderea penală pentru traducerea intenţionat greşită sau pentru eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor sale. Aceasta se consemnează în procesul-verbal şi se certifică prin semnătura interpretului, traducătorului.

(4) Interpretul, traducătorul este obligat:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată;

2) să prezinte, de regulă, organului de urmărire penală sau instanţei documentul ce confirmă calificarea de interpret, traducător, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea sa de a traduce complet şi exact;

3) să comunice, la cererea organului de urmărire penală, a instanţei sau părţilor, despre experienţa sa profesională şi relaţiile cu persoanele participante la procesul penal;

4) să se afle la locul efectuării acţiunii procesuale, în şedinţa de judecată atât timp cât este necesar de a asigura interpretarea, traducerea şi să nu părăsească locul efectuării acţiunii respective fără permisiunea organului care o efectuează sau, după caz, şedinţa de judecată fără permisiunea preşedintelui şedinţei;

5) să facă interpretarea, traducerea complet, exact şi la momentul oportun;

6) să îndeplinească cerinţele legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

7) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată;

8) să confirme, prin semnătură, inclusiv semnătură electronică, caracterul complet şi exact al interpretării, traducerii incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale la efectuarea căreia a participat, precum şi exactitatea traducerii documentelor care se înmânează persoanelor participante la procesul penal;

9) să nu divulge circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi cele care constituie secret de stat, secret comercial sau alte informaţii oficiale cu accesibilitate limitată.

(5) Neexecutarea de către interpret, traducător a obligaţiilor sale atrage răspundere, potrivit legii. Pentru traducere intenţionat incorectă, interpretul, traducătorul poartă răspundere în conformitate cu art.312 din Codul penal.

(6) Interpretul, traducătorul are dreptul:

1) să pună întrebări persoanelor prezente pentru precizarea traducerii;

2) să ia cunoştinţă de procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a participat, precum şi de declaraţiile persoanelor audiate în şedinţa de judecată cu participarea sa, să facă obiecţii referitor la caracterul complet şi exact al traducerii înscrise, care vor fi incluse în procesul-verbal;

3) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la acţiunea procesuală în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

4) să primească plata pentru serviciile prestate.

(7) Interpretul, traducătorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(1) Interpretul, traducătorul nu poate participa în procedura în cauza penală:

1) dacă există cel puţin una din circumstanţele prevăzute în art.33, care se aplică în mod corespunzător;

2) dacă nu este în drept să fie în această calitate în baza legii sau a sentinţei judecătoreşti;

3) dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală cu persoana care efectuează urmărirea penală sau cu judecătorul;

4) dacă se află în dependenţă de serviciu de vreuna din părţi ori de specialist sau expert;

5) dacă se constată incompetenţa lui.

(2) Participarea anterioară a persoanei în calitate de interpret, traducător la proces nu este un obstacol care exclude participarea ei ulterioară în aceeaşi calitate în procedura dată.

(3) Recuzarea interpretului, traducătorului se soluţionează de organul de urmărire penală sau de instanţă şi hotărârea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.

(1) Specialistul este persoana chemată pentru a participa la efectuarea unei acţiuni procesuale în cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în rezultatele procesului penal. Cererea organului de urmărire penală, procurorului, organului de constatare sau a instanţei cu privire la chemarea specialistului este obligatorie pentru conducătorul întreprinderii, instituţiei sau organizaţiei în care activează specialistul.

(1¹) Specialistul poate fi chemat de organul de urmărire penală, la cererea apărătorului, pentru a explica unele circumstanțe importante pentru soluționarea cauzei penale.

(2) Specialistul trebuie să posede suficiente cunoştinţe şi deprinderi speciale pentru acordarea ajutorului necesar organului de urmărire penală, procurorului, organului de constatare sau instanţei. Opinia expusă de specialist nu substituie concluzia expertului.

(3) Specialistul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca specialist în probleme juridice.

(4) Înainte de începerea acţiunii procesuale la care participă specialistul sau, după caz, înainte de audierea specialistului, organul de urmărire penală, procurorul, organul de constatare sau instanţa stabileşte identitatea şi competența specialistului, domiciliul lui, precum şi în ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea respectivă, îi explică drepturile şi obligațiile şi îl previne de răspunderea pentru refuzul sau eschivarea de a-şi îndeplini obligațiile. Aceasta se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective şi se certifică prin semnătura specialistului.

(4¹) Specialistul se audiază în condițiile audierii martorului.

(5) Specialistul este obligat:

1) să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală, procurorului, organului de constatare sau a instanţei;

2) să prezinte organului de urmărire penală, procurorului, organului de constatare documentele ce confirmă calificarea lui de specialist respectiv, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea sa de a acorda ajutorul necesar ca specialist;

3) să comunice, la cererea organului de urmărire penală, procurorului, organului de constatarea instanţei sau părţilor, despre experienţa sa în domeniu şi despre relaţiile sale cu persoanele participante în cauza penală respectivă;

4) să se afle la locul efectuării acţiunii procesuale sau în şedinţa de judecată atât timp cât este necesar de a asigura acordarea ajutorului ca specialist şi să nu părăsească fără permisiune locul efectuării acţiunii procesuale respective sau şedinţa de judecată;

5) să aplice toate cunoștințele şi deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor organului care efectuează acţiunea procesuală la descoperirea, fixarea sau excluderea probelor, la aplicarea mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate, la formularea întrebărilor pentru expert, să dea explicaţii referitor la problemele ce ţin de competenţa sa profesională;

6) să facă concluzii de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală;

7) să se supună dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală, procurorului, organului de constatare;

8) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată;

9) să confirme, prin semnătură, mersul, conţinutul şi rezultatele acţiunii procesuale la care a participat, precum şi caracterul complet şi exact al înscrierilor în procesul-verbal al acţiunii respective;

10) să nu divulge circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi cele care constituie secret de stat, secret comercial sau alte informaţii oficiale cu accesibilitate limitată.

(6) Pentru prezentarea cu bună știință a unei concluzii false, specialistul poartă răspundere în conformitate cu art.312 din Codul penal.

(7) Specialistul are dreptul:

1) să ia cunoştinţă, cu permisiunea organului de urmărire penală, procurorului, organului de constatare sau a instanţei, de materialele cauzei şi să pună întrebări participanţilor la acţiunea procesuală respectivă pentru a formula o concluzie adecvată, să ceară completarea materialelor şi datelor puse la dispoziţie pentru darea concluziei;

2) să-i atenţioneze pe cei prezenţi asupra circumstanţelor legate de descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor şi documentelor respective, asupra aplicării mijloacelor tehnice şi programelor computerizate, să dea explicaţii referitor la chestiunile ce ţin de competenţa sa profesională;

3) să facă obiecţii, care vor fi incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective, referitor la descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor, precum şi să dea alte explicaţii conform competenţei sale profesionale;

4) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

5) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală, procurorului, organului de constatare sau ale instanţei;

6) să primească recompensă pentru lucrul efectuat.

(8) Specialistul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(9) Recuzarea specialistului se face în condiţiile prevăzute pentru recuzarea interpretului, traducătorului conform prevederilor art.33, care se aplică în mod corespunzător.

(1) Expertul este persoana numită pentru a efectua investigaţii în cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în rezultatele cauzei penale şi care, aplicând cunoştinţele speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi din alte domenii, prezintă rapoarte în baza acestora.

(2) Expertul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca expert în probleme juridice.

(3) Expertul este obligat:

1) să facă în raportul său concluzii obiective şi întemeiate asupra întrebărilor ce i se pun, să delimiteze concluziile făcute în baza programelor computerizate sau a literaturii de specialitate care nu au fost verificate de el;

2) să refuze de a face concluzii dacă întrebarea pusă depăşeşte cadrul cunoştinţelor lui de specialitate sau dacă materialele ce i s-au pus la dispoziţie nu sunt suficiente pentru prezentarea concluziilor, comunicând în scris despre aceasta organului sau instanţei care a dispus expertiza judiciară, cu indicarea motivelor respective;

3) să se prezinte în fața ordonatorului expertizei judiciare pentru a da explicații cu privire la conținutul raportului de expertiză judiciară;

4) să prezinte organului de urmărire penală sau instanţei documentele ce confirmă calificarea lui specială, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea şi competenţa sa pentru darea concluziilor respective;

5) să comunice, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, precum şi a părţilor în şedinţa de judecată, despre experienţa sa profesională şi despre relaţiile sale cu persoanele participante în cauza dată;

6) în caz de participare la efectuarea acţiunii procesuale, să nu părăsească locul efectuării acesteia fără permisiunea organului care o efectuează, precum şi şedinţa de judecată fără permisiunea preşedintelui şedinţei;

7) să comunice rezultatele expertizei judiciare doar ordonatorului acesteia;

8) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată;

9) să nu divulge circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării expertizei judiciare sau în urma participării la şedinţa de judecată închisă, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum cele care constituie secret de stat, secret comercial sau alte informaţii oficiale cu accesibilitate limitată;

10) să se opună și să nu admită vreo încercare de exercitare a influenței asupra sa în scopul întocmirii raportului de expertiză judiciară în favoarea unuia dintre participanții la proces sau în interesul altor persoane;

11) să informeze în scris, în cazul în care s-a încercat exercitarea unei influențe asupra sa în circumstanțele prevăzute la pct. 10), conducătorul instituției publice de expertiză judiciară, ordonatorul expertizei judiciare sau, după caz, organul de urmărire penală, procurorul competent.

(4) Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a concluziilor false, expertul poartă răspundere în conformitate cu art.312 din Codul penal.

(5) Expertul are dreptul:

1) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale în legătură cu obiectul expertizei judiciare;

2) să ceară să i se pună la dispoziţie materiale suplimentare necesare pentru prezentarea concluziilor;

3) să participe, cu aprobarea organului de urmărire penală sau a instanţei, la audieri şi la alte acţiuni procesuale ce ţin de obiectul expertizei judiciare, să pună întrebări persoanelor audiate cu participarea lui;

4) să prezinte concluzii nu numai referitor la întrebările puse, ci şi la alte circumstanţe ce ţin de competenţa sa şi care au fost constatate în urma investigaţiilor efectuate;

5) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care el a participat şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

6) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la procesul penal în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

7) să primească recompensă pentru lucrul efectuat;

8) să ceară ordonatorului expertizei judiciare asigurarea securității sale în cazul în care există un pericol pentru viața sau sănătatea sa.

(6) Expertul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(1) Persoana nu poate lua parte la proces în calitate de expert:

1) dacă există circumstanţe prevăzute la art.33, ale cărui prevederi se aplică în mod corespunzător;

2) dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă de persoana care efectuează urmărirea penală, de judecător sau de vreuna din părţile la proces ori, după caz, de reprezentanţii lor;

3) dacă nu este în drept să fie în această calitate în baza legii sau a sentinţei judecătoreşti;

4) dacă a efectuat în cauza respectivă o revizie sau alte acţiuni de control, rezultatele cărora au servit temei pentru pornirea procesului penal;

5) dacă a participat în calitate de specialist în acest proces, cu excepţia cazurilor de participare a medicului legist la examinarea exterioară a cadavrului şi a cazurilor de participare a specialiştilor în materie la cercetarea exploziilor şi la demontarea dispozitivelor explozive;

6) dacă se constată incompetenţa ei.

(2) Participarea anterioară a persoanei în calitate de expert nu este un obstacol care exclude participarea ei ulterioară în aceeaşi calitate în procedura dată, cu excepţia cazurilor în care expertiza judiciară se efectuează repetat în legătură cu apariţia îndoielilor în privinţa veridicităţii concluziilor din raport.

(3) Recuzarea expertului se soluţionează de organul de urmărire penală sau de instanţă şi hotărârea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.

(1) Martorul este persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de instanţă, precum şi persoana care face declaraţii, în modul prevăzut de prezentul cod, în calitate de martor. Ca martori pot fi citate persoane care posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză.

(2) Nici o persoană nu poate fi silită să facă declaraţii contrar intereselor sale sau ale rudelor sale apropiate.

(3) Nu pot fi citaţi şi ascultaţi ca martori:

1) persoanele care, din cauza defectelor fizice sau psihice, nu sunt în stare să înţeleagă just împrejurările care au importanţă pentru cauză şi să facă referitor la ele declaraţii exacte şi juste;

2) apărătorii, colaboratorii birourilor de avocaţi – pentru constatarea unor date care le-au devenit cunoscute în legătură cu adresarea pentru acordare de asistenţă juridică sau în legătură cu acordarea acesteia;

2¹) mediatorii și participanții la mediere – în privința faptelor sau actelor de care au luat cunoștință în cadrul procesului de mediere. Mediatorul poate fi audiat doar în cazurile de protejare a interesului superior al copilului sau de prevenire și curmare a unei infracțiuni;

3) persoanele care cunosc o anumită informaţie referitoare la cauză în legătură cu exercitarea de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi ai părţilor;

4) judecătorul, procurorul, reprezentantul organului de urmărire penală, grefierul – cu privire la circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de către ei a atribuţiilor lor procesuale, cu excepţia cazurilor de participare la reţinere în flagrant delict, de cercetare a probelor dobândite prin intermediul lor, erorilor sau abuzurilor la efectuarea procedurii în cauza respectivă, de reexaminare a cauzei în ordine de revizie sau de restabilire a dosarului pierdut;

5) jurnalistul – pentru a preciza persoana care i-a prezentat informaţia cu condiţia de a nu-i divulga numele, cu excepţia cazului în care persoana benevol doreşte să depună mărturii;

6) slujitorii cultelor – referitor la circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea atribuţiilor lor;

7) medicul de familie şi alte persoane care au acordat îngrijire medicală – referitor la viaţa privată a persoanelor pe care le deservesc;

8) persoana faţă de care există anumite probe că a săvârșit infracţiunea ce se investighează;

9) Avocatul Poporului, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului, adjuncții Avocatului Poporului și funcționarii Oficiului Avocatului Poporului – referitor la faptele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea atribuțiilor lor;

10) - abrogat.

(4) Persoanele menţionate la alin.(3) pct. 5) şi 7) pot fi citate şi ascultate ca martori numai în cazul când această informaţie este absolut necesară pentru prevenirea sau descoperirea infracţiunilor deosebit de grave sau excepţional de grave.

(5) Persoanele care cunosc anumite circumstanţe despre cauza respectivă în legătură cu participarea lor la procesul penal în calitate de apărător, reprezentant al părţii vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile sunt în drept, în cazuri excepţionale, cu consimțământul persoanei interesele căreia le reprezintă, să facă declaraţii în favoarea ei, însă darea declaraţiilor în aceste cazuri exclude participarea lor ulterioară în procedura acestei cauze.

(6) În cazurile necesare, pentru a rezolva chestiunea dacă o persoană este capabilă să înţeleagă just circumstanţele care prezintă importanţă pentru cauză şi să facă în privinţa lor declaraţii juste, organul de urmărire penală, iar la cererea părţilor, şi instanţa pot invita un expert.

(7) Martorul este obligat:

1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a face declaraţii şi a participa la acţiuni procesuale;

2) să facă declaraţii veridice, să comunice tot ce ştie în legătură cu cauza respectivă şi să răspundă la întrebările puse, să confirme, prin semnătură, exactitatea declaraţiilor sale incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale sau anexate la acesta;

3) să prezinte, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativă;

4) să accepte, la cererea organului de urmărire penală, examinarea corporală;

5) la cererea organului de urmărire penală, să fie supus unei expertize judiciare în condiţii de ambulator pentru verificarea capacităţii de a înţelege corect circumstanţele care urmează să fie constatate în cauza respectivă şi de a face declaraţii juste în cazul în care sunt temeiuri verosimile pentru a pune la îndoială o asemenea capacitate;

6) să se supună dispoziţiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală sau ale preşedintelui şedinţei de judecată;

7) să nu părăsească sala de şedinţe fără permisiunea preşedintelui şedinţei;

8) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(8) Neexecutarea neîntemeiată de către martor a obligaţiilor sale atrage răspunderea prevăzută de lege.

(9) Dacă martorul nu se prezintă la acţiunea procesuală fără motive întemeiate, organul de urmărire penală sau instanţa are dreptul să ordone aducerea lui silită.

(10) Martorul care refuză sau se eschivează de a face declaraţii poartă răspundere conform art. 313 din Codul penal, iar martorul care face declaraţii mincinoase cu bună ştiinţă – conform art. 312 din Codul penal.

(11) Rudele apropiate, precum şi soţul, soţia, logodnicul, logodnica, concubinul, concubina bănuitului, învinuitului, inculpatului, nu sunt obligate să facă declaraţii împotriva acestuia. Organul de urmărire penală sau instanţa este obligată să aducă aceasta la cunoştinţă persoanelor respective sub semnătură.

(12) Martorul are dreptul:

1) să ştie în legătură cu care cauză este citat;

2) să ceară recuzarea interpretului, traducătorului care participă la audierea sa;

3) să înainteze cereri;

4) să fie informat despre toate măsurile de protecţie disponibile, conform prevederilor prezentului cod şi ale Legii cu privire la protecţia martorilor şi altor participanţi la procesul penal;

5) să fie informat despre posibilitatea audierii, prin intermediul unei videoconferințe cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut;

6) să solicite organului de urmărire penală consemnarea datelor de identitate reale într-un proces-verbal separat, care se va păstra într-un plic sigilat, excluzând posibilitatea învinuitului de a lua cunoştinţă de aceste date;

7) să refuze de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc împotriva sa sau a rudelor sale apropiate;

8) să facă declaraţii în limba maternă sau în altă limbă pe care o posedă; să ia cunoştinţă de declaraţiile sale înregistrate, să ceară corectarea sau completarea declaraţiilor sale;

9) la depunerea declaraţiilor, să utilizeze documente ce conţin calcule complicate, denumiri geografice şi altă informaţie care este dificil de a o expune din memorie, notiţe asupra amănuntelor greu de reţinut; să ilustreze declaraţiile sale cu scheme, desene grafice;

10) la participarea în acţiuni procesuale din cadrul urmăririi penale, să fie asistat de un apărător ales de el ca reprezentant;

11) să scrie personal declaraţiile sale în procesul-verbal al audierii din cadrul urmăririi penale;

12) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;

13) să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el însuşi în calitate de probe, să primească documentele, ce îi aparţin, în original.

(13) Martorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

(1) Reprezentantul legal al martorului minor are dreptul să ştie despre citarea de către organul de urmărire penală sau de instanţă a persoanei interesele căreia le reprezintă, să o însoţească şi să asiste la acţiunile procesuale cu participarea acestuia.

(2) Reprezentantul legal al martorului minor, luând parte la efectuarea acţiunilor procesuale, are dreptul:

1) cu permisiunea organului de urmărire penală sau a instanţei, să se adreseze persoanei interesele căreia le reprezintă cu întrebări, observaţii, îndrumări;

2) să înainteze cereri;

3) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

4) să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;

5) să ia cunoştinţă de procesul-verbal al acţiunilor procesuale la care el împreună cu persoana interesele căreia le reprezintă au participat în cauza dată şi să ceară completarea lui sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

6) să invite pentru persoana interesele căreia le reprezintă un avocat în calitate de reprezentant.

(3) Reprezentantul legal al martorului minor, luând parte la efectuarea acţiunilor procesuale, este obligat:

1) să se supună dispoziţiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală;

2) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

(1) Persoana, fiind citată în calitate de martor, are dreptul să invite un avocat care îi va reprezenta interesele în organul de urmărire penală şi o va însoţi la acţiunile procesuale efectuate cu participarea sa.

(2) Avocatul invitat de către martor în calitate de reprezentant al său la organul de urmărire penală, după ce şi-a confirmat calitatea şi împuternicirile, are dreptul:

1) să ştie în care cauză penală este citată persoana pe care o reprezintă;

2) să asiste pe tot parcursul desfăşurării acţiunii procesuale la care participă persoana pe care o reprezintă;

3) să ceară, în condiţiile prevăzute de lege, recuzarea interpretului, traducătorului care participă la audierea martorului respectiv;

4) să înainteze cereri;

5) să-i explice martorului drepturile lui şi să atenţioneze persoana care efectuează acţiunea procesuală asupra încălcărilor legii comise de ea;

6) să se adreseze, cu permisiunea organului de urmărire penală, persoanei interesele căreia le reprezintă cu întrebări, observaţii, îndrumări;

7) să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

8) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care el împreună cu persoana interesele căreia le reprezintă au participat şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv.

(3) Avocatul martorului, luând parte la acţiunile procesuale, este obligat să se supună dispoziţiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală.

(1) Probele sunt elemente de fapt dobândite în modul stabilit de prezentul cod, care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzei.

(2) În calitate de probe în procesul penal se admit elementele de fapt constatate prin intermediul următoarelor mijloace:

1) declarațiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, victimei, părții vătămate, părții civile, părții civilmente responsabile, martorului, specialistului, expertului;

2) raportul de expertiză judiciară;

3) corpurile delicte;

4) procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti;

5) documentele (inclusiv cele oficiale);

6) înregistrările audio sau video, fotografiile;

7) constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale;

8) actele procedurale în care se consemnează rezultatele măsurilor speciale de investigaţii şi anexele la ele, inclusiv stenograma, fotografiile, înregistrările şi altele;

9) procesele-verbale de consemnare a rezultatelor investigaţiilor financiare paralele şi procesele-verbale de consemnare a opiniei organului de control de stat al activităţii de întreprinzător.

9¹) procese-verbale de consemnare a rezultatelor investigațiilor economico-financiare sau fiscale;

10) procesul-verbal de control, întocmit în cadrul controlului de stat asupra activităţii de întreprinzător, un alt act de control/administrativ cu caracter decizional, întocmit de un organ de control în rezultatul unui control efectuat conform legislației speciale în vigoare.

(3) Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobândite de organele de control de stat, organul de urmărire penală, organul care exercită activitate specială de investigații, de organul de constatare sau de altă parte în proces, cu respectarea prevederilor prezentului cod.

(4) Datele de fapt obţinute prin activitatea specială de investigaţii pot fi admise ca probe numai în cazurile în care ele au fost administrate în cadrul urmăririi penale şi verificate prin intermediul mijloacelor prevăzute la alin.(2), în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către instanţa de judecată.

(5) Datele de fapt obţinute de către echipele comune internaţionale de efectuare a urmăririi penale pot fi admise ca probe numai în cazul în care au fost administrate prin intermediul mijloacelor de probă prevăzute la alin. (2).

(1) În procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, se exclud din dosar, nu pot fi prezentate în instanţa de judecată şi nu pot fi puse la baza sentinţei sau a altor hotărâri judecătoreşti datele care au fost obţinute:

1) prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau a altor mijloace de constrângere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei;

2) prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, martorului;

3) prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces;

4) de o persoană care nu are dreptul să efectueze acţiuni procesuale în cauza penală, cu excepția organelor de control și altor părți în proces prevăzute la art. 93 alin. (3);

5) de o persoană care evident ştie că intră sub incidenţa de recuzare;

6) dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în şedinţa de judecată;

7) prin utilizarea metodelor ce contravin prevederilor ştiinţifice;

8) cu încălcări esenţiale de către organul de urmărire penală sau ofițerul de investigații a dispoziţiilor prezentului cod;

9) fără a fi cercetate, în modul stabilit, în şedinţa de judecată;

10) de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul respectiv, nu poate confirma veridicitatea, provenienţa lui sau circumstanţele primirii acestuia;

11) prin provocarea, facilitarea sau încurajarea persoanei la săvârșirea infracţiunii;

12) prin promisiunea sau acordarea unui avantaj nepermis de lege.

(2) Constituie încălcare esenţială a dispoziţiilor prezentului cod, la administrarea probelor, violarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei sau a prevederilor legii procesuale penale prin privarea participanţilor la proces de aceste drepturi sau prin îngrădirea drepturilor garantate, fapt care a influenţat sau a putut influenţa autenticitatea informaţiei obţinute, a documentului sau a obiectului.

(3) Datele administrate cu încălcările menţionate la alin.(1) pot fi utilizate ca probe care confirmă faptul încălcărilor respective şi vinovăţia persoanelor care le-au admis.

(4) Plângerile depuse în cursul procesului şi hotărârile procesuale adoptate nu constituie probe ale vreunor circumstanţe care au importanţă în cauza respectivă, ele fiind doar o dovadă a faptului că a fost depusă o plângere şi a fost adoptată o hotărâre.

(5) Prevederile alin.(1)-(4) se aplică în mod corespunzător şi probelor obţinute în temeiul probelor menţionate la alin.(1)-(4), cu excepţia cazului în care probele derivate se bazează pe o sursă independentă sau ar fi fost descoperite inevitabil.

(1) Sunt admisibile probele pertinente, concludente şi utile administrate în conformitate cu prezentul cod.

(2) Chestiunea admisibilității datelor în calitate de probe o decide organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, ori, după caz, instanţa de judecată.

(3) Dacă administrarea probelor a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor prezentului cod, argumentarea inadmisibilității probelor se face de către partea care cere respingerea lor. În caz contrar, obligaţia de a argumenta admiterea lor revine părţii care le-a administrat sau părţii în favoarea căreia au fost administrate probele.

(1) În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale trebuie să se dovedească:

1) faptele referitoare la existenţa elementelor infracţiunii, precum şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;

2) circumstanţele prevăzute de lege care atenuează sau agravează răspunderea penală a făptuitorului;

3) datele personale care caracterizează inculpatul şi victima;

4) caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune;

5) existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvârșirea infracţiunii sau dobândite prin infracţiune, indiferent de faptul cui ele au fost transmise;

6) toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei.

(2) Concomitent cu circumstanţele care urmează să fie dovedite în procesul penal, trebuie să fie descoperite cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârșirea infracţiunii.

În procesul penal se constată, prin anumite mijloace de probă, următoarele circumstanţe:

1) cauza decesului – prin raportul expertizei medico-legale;

2) existenţa, caracterul şi gradul leziunilor corporale în cauzele penale – prin raportul expertizei medico-legale;

3) incapacitatea persoanei, la momentul săvârșirii faptei prejudiciabile, de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale sau de a le dirija ca urmare a unei boli mintale sau a unei dereglări psihice temporare, a unei alte dereglări a sănătăţii sau debilităţii – prin raportul expertizei psihiatrice;

3¹) îmbolnăvirea bănuitului, învinuitului sau inculpatului de o boală gravă ce împiedică executarea pedepsei – prin concluziile Consiliului medical consultativ al Administrației Naționale a Penitenciarelor sau, după caz, prin raportul expertizei judiciare;

4) incapacitatea martorului de a percepe şi a reproduce circumstanţele, ce urmează a fi constatate în cauza penală, ca urmare a unei boli mintale, unei dereglări psihice temporare, a unei alte dereglări a sănătăţii sau a debilităţii – prin raportul expertizei psihiatrice;

5) atingerea de către partea vătămată, bănuit, învinuit, inculpat a unei anumite vârste, dacă aceasta are importanţă în cauză – prin certificat de vârstă, iar în caz de incapacitate legată de vârstă – prin raportul expertizei medico-legale sau psihiatrice;

6) prezenţa antecedentelor penale ale bănuitului, învinuitului, inculpatului – prin certificat de cazier judiciar sau, după caz, prin copii de pe hotărârile judecătoreşti de condamnare devenite definitive.

Se consideră fapte şi circumstanţe care nu trebuie dovedite:

1) faptele unanim recunoscute;

2) veridicitatea metodelor moderne de cercetare, unanim acceptate, în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi meseriei.

(1) În procesul penal, probatoriul constă în invocarea de probe şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea lor în scopul constatării circumstanţelor care au importanţă pentru cauză.

(2) Probele administrate se verifică şi se apreciază de către organul de urmărire penală sau instanţă.

(1) Administrarea probelor constă în folosirea mijloacelor de probă în procesul penal, care presupune strângerea şi verificarea probelor, în favoarea şi în defavoarea învinuitului, inculpatului, de către organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea altor participanţi la proces, precum şi de către instanţă, la cererea părţilor, prin procedeele probatorii prevăzute de prezentul cod.

(2) În scopul administrării probelor, apărătorul admis în procesul penal, în modul prevăzut de prezentul cod, este în drept:

1) să solicite şi să prezinte obiecte, documente şi informaţii necesare pentru acordarea asistenţei juridice, inclusiv să poarte convorbiri cu persoane fizice dacă acestea sunt de acord să fie audiate în modul stabilit de lege;

2) să solicite certificate, caracteristici şi alte documente din diverse organe şi instituţii competente, în modul stabilit;

3) în interesul asistenţei juridice, să solicite, cu consimțământul persoanei pe care o apără, opinia specialistului pentru explicarea chestiunilor care necesită cunoştinţe speciale.

(3) Bănuitul, învinuitul, inculpatul, apărătorul, acuzatorul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor, precum şi alte persoane fizice sau juridice, sunt în drept să prezinte informaţii orale şi scrise, obiecte şi documente care pot fi utilizate ca mijloace de probă.

(4) Toate probele administrate în cauza penală vor fi verificate sub toate aspectele, complet şi obiectiv. Verificarea probelor constă în analiza probelor administrate, coroborarea lor cu alte probe, administrarea de noi probe şi verificarea sursei din care provin probele, în conformitate cu prevederile prezentului cod, prin procedee probatorii respective.

(1) Fiecare probă urmează să fie apreciată din punct de vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în ansamblu – din punct de vedere al coroborării lor.

(2) Reprezentantul organului de urmărire penală sau judecătorul apreciază probele conform propriei convingeri, formate în urma examinării lor în ansamblu, sub toate aspectele şi în mod obiectiv, călăuzindu-se de lege.

(3) Nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită pentru organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

(4) Instanţa de judecată este obligată să pună la baza hotărârii sale numai acele probe la a căror cercetare au avut acces toate părţile în egală măsură şi să motiveze în hotărâre admisibilitatea sau inadmisibilitatea tuturor probelor administrate.

(5) Hotărârea de condamnare nu se poate întemeia, în măsură determinantă, pe declaraţiile martorului protejat sau pe probele obţinute în urma efectuării măsurilor speciale de investigaţii.

(1) Declaraţii sunt informaţiile orale sau scrise, date în cadrul procesului penal de către persoană şi care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei.

(2) Nu pot servi ca mijloace de probă datele comunicate de persoană dacă aceasta nu poate arăta sursa informaţiilor sale.

(1) Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt informaţiile orale sau scrise, depuse de aceştia la audiere în conformitate cu prevederile prezentului cod, referitor la circumstanţele care au servit temei pentru a-i recunoaşte în această calitate, precum şi la alte împrejurări ale cauzei pe care le cunosc.

(2) Recunoaşterea vinovăţiei de către persoana bănuită sau învinuită de săvârșirea infracţiunii poate fi pusă la baza învinuirii doar în măsura în care este confirmată de fapte şi circumstanţe ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

(3) Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate fi forţat să mărturisească împotriva sa sau împotriva rudelor sale apropiate ori să-şi recunoască vinovăţia şi nu poate fi tras la răspundere pentru refuzul de a face astfel de declaraţii.

(4) Datele comunicate de bănuit, învinuit, inculpat nu pot servi ca probe dacă ele se bazează pe informaţii a căror sursă nu este cunoscută. Dacă declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului se bazează pe spusele altor persoane, este necesar ca şi aceste persoane să fie audiate.

(1) Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face numai în prezența unui apărător ales sau a unui avocat care acordă asistență juridică garantată de stat, imediat după reținere sau, după caz, după punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului poate avea loc și în lipsa apărătorului ales sau desemnat, cu acordul scris al persoanei audiate exprimat în prezența apărătorului. Nu se permite audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de oboseală, precum și în timpul nopții, decât doar la cererea persoanei audiate în cazurile ce nu suferă amânare, care vor fi motivate în procesul-verbal al audierii. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se înregistrează prin mijloace audio și video în condițiile art. 115, iar suportul informațional care conține înregistrarea se anexează la procesul-verbal al audierii.

(1¹) Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului aflat în detenție poate avea loc și prin intermediul videoconferinței, care se înregistrează, la sediul instituției penitenciare care dispune de mijloace tehnice corespunzătoare și verifică identitatea acestuia, în prezența unui apărător ales sau a unui avocat care acordă asistență juridică garantată de stat, ce se dispune prin încheiere motivată. Rezumatul declarațiilor bănuitului, învinuitului, inculpatului se consemnează în procesul-verbal al audierii, cu mențiunea că audierea a fost efectuată prin intermediul videoconferinței.

(2) Persoana care efectuează urmărirea penală, înainte de a-l audia pe bănuit, învinuit:

a) îl informează despre înregistrarea declarațiilor prin mijloace audio și video în condițiile art. 115;

b) îl identifică prin nume, prenume, patronimic, prin data, luna, anul și locul nașterii, precizează cetățenia, studiile, situația militară, situația familială și persoanele pe care le are la întreținere, ocupația, domiciliul, precizează dacă acesta posedă limba în care se desfășoară procesul, dacă suferă de dizabilitate, dacă dispune de titluri speciale, grade de calificare și distincții de stat, precum și altă informație necesară pentru identificarea persoanei lui în cauza respectivă;

c) îi explică esența bănuirii, învinuirii și dreptul la tăcere și de a nu depune mărturii în defavoarea sa;

d) îl întreabă dacă acesta acceptă să depună declarații asupra bănuielii sau învinuirii care i se incriminează.

(2¹) În cazul în care bănuitul, învinuitul refuză să depună declarații, se face o mențiune în acest sens în procesul-verbal al audierii și acțiunea procesuală se încheie. Dacă bănuitul, învinuitul acceptă să depună declarații, persoana care efectuează audierea îl întreabă dacă recunoaște bănuiala sau învinuirea ce i se incriminează și îi propune să dea în scris explicații asupra acesteia, iar dacă bănuitul, învinuitul nu poate scrie sau refuză să scrie personal declarația, acest fapt se consemnează în procesul-verbal de către persoana care efectuează audierea.

(3) Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a depus anterior. Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate prezenta sau citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă poate utiliza notele sale asupra amănuntelor greu de memorizat.

(3¹) Durata audierii neîntrerupte a bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate depăşi 4 ore, iar durata audierii în aceeaşi zi nu poate depăşi 8 ore. Bănuitul, învinuitul, inculpatul are dreptul la o pauză de până la 20 de minute pe durata audierii de 4 ore. În cazul persoanelor grav bolnave, durata audierii se stabileşte ținând cont de indicaţiile medicului.

(4) Fiecare bănuit, învinuit este audiat separat. Persoana care efectuează audierea trebuie să ia măsuri ca bănuiţii, învinuiţii chemaţi în aceeaşi cauză să nu comunice între ei.

(5) Declaraţiile bănuitului, învinuitului se consemnează în procesul-verbal al audierii, întocmit în conformitate cu prevederile art. 260 şi 261.

(6) În cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul revine asupra vreuneia din declaraţiile sale anterioare sau are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile articolelor menţionate în alin.(5).

(7) Dacă bănuitul, învinuitul nu are posibilitate de a se prezenta pentru a fi audiat, organul de urmărire penală procedează la audierea acestuia la locul aflării lui.

(1) Declaraţiile martorului sunt date orale sau scrise, depuse de acesta în cadrul audierii în condiţiile prezentului cod, asupra oricăror circumstanţe care urmează să fie constatate în cauză, inclusiv asupra persoanei bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu aceştia.

(2) Martorii chemaţi în aceeaşi cauză sunt audiaţi fiecare separat, fără prezenţa altor martori. Persoana care efectuează urmărirea penală trebuie să ia măsuri ca martorii chemaţi în aceeaşi cauză să nu poată comunica între ei.

(2¹) Declarațiile martorului se înregistrează prin mijloace audio și video în condițiile art. 115, fapt despre care este informat înainte de începerea audierii, iar suportul informațional care conține înregistrarea se anexează la procesul-verbal al audierii.

(3) Înainte de a începe audierea martorului, persoana care efectuează această acţiune procesuală constată identitatea lui (numele, prenumele, vârsta, domiciliul, ocupaţia). Dacă există dubii în privinţa identităţii martorului, aceasta se constată prin alt mijloc de probă.

(4) Martorul surdomut este audiat cu participarea interpretului care cunoaşte semnele acestuia şi poate să comunice prin ele. Participarea interpretului este consemnată în procesul-verbal.

(5) În cazul în care martorul suferă de o boală psihică sau de o altă boală gravă, audierea lui se face cu consimțământul medicului şi în prezenţa acestuia.

(6) Persoana care efectuează acţiunea procesuală explică martorului drepturile şi obligaţiile prevăzute în art. 90 şi îl previne asupra răspunderii ce o poartă în caz de refuz de a depune declaraţii, precum şi pentru declaraţii mincinoase, făcute cu bună ştiinţă şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal al audierii.

(7) În mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în care se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.

(8) La audierea martorului se interzice punerea întrebărilor care în mod evident urmăresc insultarea şi umilirea persoanei.

Martorul se audiază la locul desfăşurării urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti. În caz de necesitate, martorul poate fi audiat la locul aflării lui.

(1) Audierea martorului se face, de regulă, în timpul zilei. În cazuri excepţionale, audierea poate fi efectuată în timpul nopţii, cu indicarea motivelor în procesul-verbal respectiv.

(2) Durata audierii neîntrerupte a martorului nu poate depăşi 4 ore, iar durata generală, în aceeaşi zi, nu poate depăşi 8 ore.

(3) Martorul poate solicita o pauză de maximum 20 de minute pe durata audierii de 4 ore.

(1) Înainte de a fi audiat, martorul, în instanța de judecată sau la audierea în condițiile art. 109 alin. (3²) și (3³), depune următorul jurământ: “Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”.

(2) Martorii care, din motive de conştiinţă sau confesiune, nu depun jurământul vor rosti următoarea formulă: “Mă oblig să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu”.

(3) – abrogat.

(4) Despre depunerea jurământului sau rostirea formulei şi prevenirea privitor la răspunderea penală pentru declaraţii false se face menţiune în procesul-verbal, martorul semnând pentru conformitate.

(1) Martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se propune să declare despre faptele şi circumstanţele pe care le cunoaşte şi care se referă la cauză.

(2) După ce martorul a făcut declaraţii, lui i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi circumstanţele care trebuie constatate în cauză, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă de cele declarate. Nu se admite punerea întrebărilor care nu se referă la premisa probelor şi care în mod evident urmăresc scopul insultării şi umilirii martorului.

(3) În cazul în care prezenţa martorului la judecarea cauzei va fi imposibilă din motivul plecării lui peste hotarele ţării sau din alte motive întemeiate, precum şi pentru a reduce sau a exclude supunerea martorului unui vădit pericol sau pentru a reduce revictimizarea martorului, procurorul poate solicita audierea acestuia de către judecătorul de instrucţie, cu asigurarea posibilităţii bănuitului, învinuitului, apărătorului acestuia, părţii vătămate, avocatului acesteia şi procurorului de a pune întrebări martorului audiat. Prevederile alin. (3²) și (3³) pot fi aplicate în mod corespunzător.

(3¹) Bănuitul, învinuitul sau partea vătămată poate solicita procurorului audierea martorului în condiţiile alin. (3). Refuzul procurorului de a audia martorul se contestă la judecătorul de instrucţie, care, în cazul constatării temeiniciei plângerii, va audia martorul în condiţiile alin. (3).

(3²) În cazul în care asigurarea prezenței martorului la audiere este dificilă din cauza aflării acestuia peste hotarele Republicii Moldova, din cauza executării pedepsei într-un penitenciar din Republica Moldova, din cauza internării într-o instituție medicală sau din cauza unor dizabilități locomotorii, procurorul, printr-o ordonanță motivată, sau instanța de judecată, printr-o încheiere motivată, poate decide audierea acestuia prin intermediul videoconferinței, la cererea părților sau din oficiu. În acest caz, audierea martorului prin intermediul videoconferinței are loc, după caz, la sediul misiunii diplomatice sau al oficiului consular al Republicii Moldova, la sediul instituției penitenciare, al instituției medicale, al instituției de asistență socială, al autorității tutelare sau al organului de probațiune, care dispun de mijloacele tehnice corespunzătoare și verifică identitatea martorului.

(3³) Dacă deplasarea martorului la locurile menționate la alin. (3²) este imposibilă, audierea acestuia poate avea loc în alte locuri, cu condiția respectării confidențialității declarațiilor.

(4) Consemnarea declaraţiilor martorului se efectuează în condiţiile art. 260 şi 261 sau, după caz, în condiţiile art. 336 şi 337.

(4¹) Martorul minor în vârstă de până la 14 ani urmează să fie audiat în condiţiile art. 110¹.

(5) În cazul în care martorul minor urmează să fie audiat în cauzele penale privind infracţiunile prevăzute la art. 208¹–208⁵ din Codul penal nr. 985/2002, privind infracțiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii sau violența în familie, precum şi în alte cazuri în care interesele justiţiei sau ale minorului o cer, procurorul solicită audierea acestuia în condiţiile art. 110¹.

(6) Persoana care a fost audiată este informată că are dreptul să ia cunoștință de înregistrarea audio și video în întregime, fapt consemnat în procesul-verbal de audiere.

(1) Dacă există motive temeinice de a considera că viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului ori a unei rude apropiate a lui sunt în pericol în legătură cu declaraţiile pe care acesta le face într-o cauză penală şi dacă există mijloacele tehnice respective, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa poate admite ca martorul respectiv să fie audiat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în prezentul articol.

(2) Audierea martorului în condiţiile menţionate la alin.(1) se face în baza unei încheieri motivate a judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei din oficiu ori la cererea motivată a procurorului, avocatului, martorului respectiv sau a oricărei persoane interesate.

(3) Martorului audiat în condiţiile prezentului articol i se permite să comunice altă informaţie despre identitatea sa decât cea reală. Informaţia despre identitatea reală a martorului şi alte date relevante ce exprimă legătura cauzală dintre fapta săvârșită şi martor se consemnează de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanță într-un proces-verbal separat care se păstrează la sediul instanţei respective în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă a confidenţialităţii.

(4) La locul unde se află martorul care face declaraţii în condiţiile menţionate în prezentul articol, acesta va fi asistat de judecătorul respectiv.

(5) Martorul poate fi audiat prin intermediul unei videoconferințe cu circuit închis, cu imaginea şi vocea distorsionate astfel încât să nu poată fi recunoscut.

(6) Învinuitului, inculpatului şi apărătorului acestuia, părţii vătămate i se asigură posibilitatea de a adresa întrebări martorului audiat în condiţiile alin.(5).

(7) Declaraţiile martorului, audiat în condiţiile prezentului articol, se înregistrează prin mijloace tehnice video şi se consemnează integral în procesul-verbal întocmit în conformitate cu prevederile art. 260 şi 261. Suportul informațional care conține înregistrările audio și video ale declarațiilor martorului, sigilat cu sigiliul instanţei, se păstrează în original la instanţă împreună cu copia procesului-verbal al declaraţiei.

(8) Declaraţiile martorului, audiat în condiţiile prezentului articol, pot fi utilizate ca mijloc de probă numai în măsura în care ele sunt confirmate de alte probe.

(9) Pot fi audiaţi ca martori, în condiţiile prezentului articol, şi investigatorii sub acoperire, alţi participanţi la proces care au obţinut statut de persoană protejată în condiţiile Legii cu privire la protecţia martorilor şi altor participanţi la procesul penal.

(1) Audierea martorului minor în cauzele penale privind infracțiunile prevăzute la art. 208¹–208⁵ din Codul penal nr. 985/2002, privind infracțiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii sau violenţa în familie, precum şi în alte cazuri în care interesele justiţiei sau ale minorului o cer, în condiţiile art. 109 alin. (5), se va efectua de către judecătorul de instrucţie în spaţii special amenajate, dotate cu mijloace de înregistrare audio și video, prin intermediul unui intervievator. Audierea minorului se va efectua în termene restrânse.

(1¹) Audierea martorului minor nu poate dura mai mult de:

a) 1 oră fără întrerupere, iar în total nu poate depăși 2 ore pe zi, în cazul minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani;

b) 2 ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăși 4 ore pe zi, în cazul minorului cu vârsta mai mare de 14 ani.

Dacă starea sănătății martorului minor nu permite audierea în intervalele prevăzute de lege, durata audierii se stabilește ținând cont de indicațiile medicului.

(2) Martorul minor şi intervievatorul se vor afla în camera de audiere separaţi de judecătorul de instrucţie şi de celelalte persoane participante la această acţiune procesuală.

(3) În camera de vizualizare se vor afla judecătorul de instrucție, procurorul, apărătorul bănuitului sau al învinuitului, psihologul, grefierul, reprezentantul legal al minorului supus audierii, reprezentantul legal al părții vătămate și, după caz, alte persoane în condițiile legii, cu excepția bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părții civilmente responsabile. Participanții la audiere vor adresa întrebări judecătorului de instrucție, care le va transmite intervievatorului în mod verbal, prin intermediul dispozitivelor tehnice, sau în scris, în timpul unei pauze.

(4) În caz de necesitate, intervievatorul îşi rezervă dreptul de a reformula întrebările dacă acestea au fost formulate într-un mod care poate trauma martorul minor, însă fără a schimba esenţa lor.

(5) Audierea martorului minor trebuie să se efectueze în aşa mod încât să se evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia.

(6) Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 16 ani i se va atrage atenţia că trebuie să spună adevărul.

(7) Declaraţiile martorului minor audiat în condiţiile prezentului articol se înregistrează prin mijloace audio şi video şi se consemnează integral într-un proces-verbal întocmit în conformitate cu art. 260 şi 261. Judecătorul de instrucţie sigilează suportul informaţional pe care a fost înregistrată declaraţia martorului şi îl păstrează în original împreună cu copia de pe procesul-verbal al audierii. O copie a înregistrării audio și video şi procesul-verbal al audierii se anexează la dosarul penal. În termen de 3 zile din momentul audierii sau nu mai târziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat ori a fost adus în mod silit, organul de urmărire penală va aduce la cunoştinţa bănuitului sau învinuitului procesul-verbal al audierii martorului minor şi copia înregistrării audio și video a acesteia, fapt pe marginea căruia se întocmeşte un proces-verbal.

(7¹) În cazul în care, din motive tehnice survenite pe parcursul audierii, înregistrarea audio și video a audierii martorului minor nu este posibilă, audierea se desfășoară în continuare, fapt despre care se face o mențiune în procesul-verbal al audierii, cu indicarea naturii imposibilității tehnice care nu a permis înregistrarea audio și video a audierii martorului minor. În acest caz, audierea repetată nu se admite.

(8) Dacă bănuitul sau învinuitul doreşte să-i adreseze întrebări martorului minor, în baza unei cereri motivate este organizată o audiere suplimentară în condiţiile prezentului articol. La audierea suplimentară participă aceleași persoane care au participat la prima audiere a martorului minor. Audierea repetată a minorului trebuie evitată în măsura în care acest lucru este posibil.

(9) Dacă în momentul audierii nu era identificat un bănuit, după identificarea persoanei şi atribuirea acesteia a statutului de bănuit, în cel mai scurt timp posibil organul de urmărire penală aduce la cunoştinţa bănuitului sau a apărătorului acestuia procesul-verbal al audierii, prezentându-i şi copia înregistrării audio și video a acesteia. Dacă bănuitul sau apărătorul acestuia doreşte să adreseze întrebări minorului, în baza unei cereri motivate se organizează audierea suplimentară a minorului, în condiţiile prezentului articol.

(1) Victima și partea vătămată se audiază privitor la fapta penală şi la alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză.

(2) Declaraţiile şi audierea victimei și părţii vătămate se fac conform dispoziţiilor ce se referă la declaraţiile şi audierea martorilor, fiind aplicate în mod corespunzător. Victima și partea vătămată în cazul infracțiunii cu caracter sexual sau al infracțiunii de violență în familie este audiată în prezența unui avocat și, după caz, în prezența psihologului.

(3) În anumite cazuri, când poate fi prejudiciată viaţa intimă a victimei și a părţii vătămate, se interzice inculpatului învinuit de comiterea unei infracţiuni sexuale şi apărătorului său să prezinte probe despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei și a părţii vătămate, cu excepţia cazului când instanţa acordă această permisiune. Inculpatul poate înainta cerere preşedintelui şedinţei de judecată privind prezentarea probelor despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei și a părţii vătămate. Această cerere se soluţionează în şedinţă închisă, la care inculpatul şi acuzarea vor avea posibilitatea să se expună. În urma şedinţei închise, instanţa va acorda permisiunea de a prezenta probe despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei și a părţii vătămate numai dacă se va convinge de relevanţa unor asemenea probe şi că omiterea lor ar putea să prejudicieze inculpatul astfel încât să afecteze achitarea lui în cazul în care administrarea acestor probe va fi interzisă. În asemenea cazuri, preşedintele şedinţei va stabili limitele în care pot fi administrate aceste probe şi adresate întrebări.

(1) Declaraţiile şi audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile se fac conform dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului, fiind aplicate în mod corespunzător. Partea civilă şi partea civilmente responsabilă dau explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată.

(2) Partea civilă poate fi audiată privind circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea cauzei penale, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile ce se referă la audierea martorului.

(1) În cazul în care există divergenţe între declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acestor persoane, inclusiv cu cele ale căror declaraţii sunt defavorabile bănuitului, învinuitului, dacă este necesar, pentru aflarea adevărului şi înlăturarea divergenţelor.

(2) Confruntarea se efectuează de către organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea participanţilor la proces.

(3) Audierea persoanelor confruntate se face cu respectarea dispoziţiilor privitoare la audierea martorului sau învinuitului, care se aplică în mod corespunzător, în funcţie de calitatea procesuală a persoanelor confruntate.

(4) Persoanele confruntate se audiază privitor la relaţiile dintre ele, la faptele şi circumstanţele în privinţa cărora declaraţiile depuse anterior se contrazic. După audierea declaraţiilor, persoanele confruntate pot să-şi pună reciproc întrebări şi răspund la întrebările persoanei care efectuează acţiunea procesuală.

(5) Declaraţiile persoanelor confruntate se consemnează într-un proces-verbal întocmit conform prevederilor art. 260 şi 261.

(6) Nici un minor nu va fi obligat să participe la confruntarea cu persoana învinuită de infracţiuni contra integrităţii lui fizice şi/sau morale.

(7) Prin derogare de la prevederile alin. (1), confruntarea victimei sau a părții vătămate cu persoana bănuită sau învinuită de săvârșirea infracțiunii de violență în familie, infracțiunii cu caracter sexual, infracțiunii privind traficul de ființe umane sau privind traficul de copii se desfășoară cu acordul victimei sau al părții vătămate în prezența avocatului acesteia și, după caz, cu participarea psihologului. În lipsa acordului victimei sau al părții vătămate, confruntarea poate avea loc în baza unei ordonanțe motivate a procurorului, cu invocarea circumstanțelor importante pentru stabilirea adevărului, care nu pot fi soluționate în alt mod. Ordonanța de dispunere a confruntării poate fi atacată la judecătorul de instrucție în condițiile art. 313. Până la soluţionarea plângerii de către judecătorul de instrucție, efectuarea confruntării se suspendă.

(1) Pentru a verifica sau a preciza declaraţiile martorului, victimei, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului despre evenimentele infracţiunii săvârșite într-un loc concret, reprezentantul organului de urmărire penală este în drept să se prezinte la locul infracţiunii împreună cu persoana audiată şi, după caz, cu apărătorul, interpretul, specialistul, reprezentantul legal şi să propună persoanei audiate să descrie circumstanţele şi obiectele despre care a făcut sau poate face şi acum declaraţii.

(2) Persoana audiată arată calea spre locul săvârșirii infracţiunii, descrie circumstanţele şi obiectele despre care anterior a făcut declaraţii şi răspunde la întrebările reprezentantului organului de urmărire penală.

(3) Dacă, pe parcursul verificării declaraţiilor la locul infracţiunii, vor fi descoperite obiecte şi documente ce pot servi ca probe în cauza penală, ele se ridică şi acest fapt se consemnează în procesul-verbal.

(4) Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii se permite cu condiţia de a nu leza demnitatea şi onoarea persoanelor care participă la această acţiune procesuală şi de a nu pune în pericol sănătatea lor.

(5) Despre verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii se întocmeşte un proces-verbal, cu respectarea prevederilor art.260 şi 261, în care, suplimentar, se fixează declaraţiile persoanei făcute la faţa locului. În cadrul efectuării verificării declaraţiilor la faţa locului pot fi aplicate mijloace tehnice, întocmite schiţe, fapt ce se consemnează în procesul-verbal. Fonogramele, suporturile informaționale care conțin înregistrările audio și video, peliculele fotografice, schiţele, documentele şi obiectele ridicate se anexează la procesul-verbal.

(1) La audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, a martorilor în alte condiţii decât cele prevăzute la art. 110¹, se aplică de către organul de urmărire penală ori instanţă, înregistrări audio și video. Despre aplicarea înregistrărilor audio și video se comunică persoanei care urmează să fie audiată înainte de începerea audierii.

(2) Înregistrarea audio și video trebuie să conţină datele despre persoana care este audiată, persoana care efectuează audierea, toate datele care urmează să fie consemnate în procesul-verbal al audierii, conform cerinţelor art. 260 şi 261, precum şi întreaga desfăşurare a audierii. Nu se admite înregistrarea audio și video a unei părţi din audiere, precum şi repetarea specială pentru înregistrare audio și video a declaraţiilor deja făcute.

(3) După terminarea audierii, înregistrarea audio și video poate fi reprodusă în întregime la solicitarea consemnată în procesul-verbal al acțiunii sau din oficiu. Completările la înregistrarea audio și video a declaraţiilor făcute de persoana audiată se înregistrează, pe suportul informațional care conține înregistrarea. Înregistrarea audio și video se încheie cu declaraţia persoanei audiate care confirmă justeţea declaraţiilor.

(4) Declaraţiile obţinute în timpul audierii cu aplicarea înregistrării audio și video se consemnează în procesul-verbal al audierii.

(5) În cazul în care înregistrarea audio și video a declaraţiilor se reproduce în cadrul efectuării unei alte acţiuni de urmărire penală, organul de urmărire penală este obligat să facă despre aceasta o menţiune în procesul-verbal respectiv.

(6) În cazul în care, din motive tehnice sau din alte motive, înregistrarea video nu este posibilă, despre aceasta se face mențiune în procesul-verbal al audierii, cu indicarea cauzei imposibilității de înregistrare video a audierii. În acest caz, audierea se desfășoară cu aplicarea înregistrării audio.

(1) Dacă este necesar de a prezenta o persoană spre recunoaştere martorului, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului, organul de urmărire penală îi audiază pe aceştia asupra circumstanţelor în care au văzut persoana, precum şi asupra semnelor şi particularităţilor distinctive după care ar putea să o recunoască. Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal.

(2) Dacă cel chemat spre a face recunoaşterea este martor sau parte vătămată, el este prevenit despre răspunderea penală, prevăzută în art. 313 din Codul penal, pentru refuzul de a face declaraţii, în art. 312 din Codul penal, pentru declaraţiile mincinoase, precum şi despre dreptul de a nu face declaraţii împotriva sa şi împotriva rudelor sale apropiate.

(3) Persoana care trebuie recunoscută este prezentată celui care urmează să o recunoască în afara spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior. La prezentarea spre recunoaştere se aplică fotografierea. Fotografiile persoanei prezentate spre recunoaştere şi a asistenţilor procedurali vor fi anexate în mod obligatoriu la procesul-verbal.

(4) Înainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penală propune persoanei care urmează a fi recunoscută să ocupe locul pe care îl doreşte printre asistenţii procedurali, făcând despre aceasta o menţiune în procesul-verbal.

(5) Recunoaşterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc nu se va considera întemeiată, dacă persoana chemată pentru a face recunoaşterea a indicat particularităţi incerte pentru identificarea persoanei prezentate. Nu poate fi efectuată recunoaşterea repetată a persoanei de către aceeaşi persoană după aceleaşi particularităţi.

(6) În cazul în care prezentarea persoanei spre recunoaştere este imposibilă, recunoaşterea se poate face după fotografia acesteia, prezentată împreună cu fotografiile a cel puţin 4 alte persoane ce nu se deosebesc esențial între ele. Toate fotografiile se anexează la dosar.

(7) În legătură cu prezentarea spre recunoaştere a persoanei se întocmeşte un proces-verbal conform prevederilor art. 260 şi 261, cu excepţia că cel recunoscut nu ia cunoştinţă la moment de procesul-verbal de recunoaştere şi nu îl semnează.

(1) Cei chemaţi pentru a recunoaşte un obiect sunt în prealabil audiaţi asupra circumstanţelor în care au văzut obiectul care urmează a fi prezentat, precum şi asupra semnelor şi particularităţilor distinctive după care l-ar putea recunoaşte. Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal.

(2) Dacă cel chemat pentru a face recunoaşterea obiectului este martor sau parte vătămată, el este prevenit despre răspunderea penală prevăzută în art. 313 din Codul penal, pentru refuzul de a face declaraţii, în art. 312 din Codul penal, pentru declaraţii mincinoase, precum şi despre dreptul de a nu face declaraţii împotriva rudelor sale apropiate.

(3) Obiectul ce urmează a fi recunoscut se prezintă împreună cu cel puţin alte 2 obiecte omogene. Persoana care recunoaşte obiectul este obligată să explice după care semne sau particularităţi l-a recunoscut.

(4) La prezentarea spre recunoaştere a cadavrului sau a unor părţi ale lui, sau a obiectelor de anticariat, precum şi a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege şi prezenta analogul, recunoaşterea se face după exemplar unic.

(5) În caz de prezentare spre recunoaştere a cadavrului unei persoane, pe care cel chemat de a o recunoaşte o ştia din viaţă, se permite efectuarea toaletei cosmetice respective a decedatului. La prezentarea spre recunoaştere a unui obiect, se permite curăţarea lui de murdărie, rugină şi de alte stratificări dacă aceasta nu îl va distruge ca mijloc de probă.

(6) În legătură cu prezentarea spre recunoaştere a obiectului, se întocmeşte un proces-verbal conform prevederilor art. 260 şi 261.

(1) În scopul descoperirii şi ridicării urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului a terenurilor, încăperilor, obiectelor, documentelor, sistemelor informatice sau suporturilor de stocare a datelor informatice, animalelor, cadavrelor umane sau de animale.

(2) Cercetarea la faţa locului a încăperii sau a domiciliului se efectuează cu acordul în scris al proprietarului sau al posesorului ori, în lipsa acestuia, al unuia dintre membrii majori ai familiei sale. În caz de infracţiune de violenţă în familie, cercetarea la faţa locului a domiciliului poate fi efectuată cu acordul victimei, iar dacă victima este o persoană minoră, cu acordul membrului major al familiei, altul decât făptuitorul. În lipsa acordului în scris, cercetarea la faţa locului a încăperii sau a domiciliului se efectuează în baza ordonanţei organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie.

(3) Organul de urmărire penală cercetează obiectele vizibile, iar în caz de necesitate, permite accesul la ele în măsura în care nu se încalcă drepturile omului. În anumite cazuri, persoana care efectuează urmărirea penală, dacă este necesar, execută diferite măsurări, fotografieri, filmări, întocmeşte desene, schiţe, face mulaje şi tipare de pe urme de sine stătător sau cu ajutorul specialistului în materia respectivă. Locul cercetării poate fi înconjurat de colaboratorii organelor de menţinere a ordinii publice.

(4) Obiectele descoperite în timpul cercetării la faţa locului se examinează la locul efectuării acestei acţiuni şi rezultatele examinării se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective. Dacă pentru examinarea obiectelor şi documentelor se cere un timp mai îndelungat, precum şi în alte cazuri, persoana care efectuează urmărirea penală le poate ridica pentru a le examina în sediul organului de urmărire penală. Pentru aceasta, obiectele şi documentele se împachetează, se sigilează, pachetul se semnează şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal.

(5) Organul de urmărire penală efectuează examinarea sistemelor informatice sau a suporturilor de stocare a datelor informatice, în caz de necesitate, cu ajutorul specialistului în domeniul respectiv.

(6) La cererea persoanei care deţine sau are sub control obiectele ce conţin date informatice, organul de urmărire penală dispune, prin ordonanţă motivată, efectuarea de copii, care servesc ca mijloc de probă. Copiile se realizează prin utilizarea metodelor şi mijloacelor tehnice ce asigură integritatea şi autenticitatea datelor informatice.

(7) În cazul în care pentru examinarea obiectelor care conţin date informatice se cere un timp mai îndelungat sau este necesară efectuarea expertizei judiciare ori a constatării tehnico-ştiinţifice a sistemelor informatice sau a suporturilor de stocare a datelor informatice, persoana care efectuează urmărirea penală ridică obiectele respective pentru a le examina la sediul organului de urmărire penală sau pentru a dispune efectuarea expertizei judiciare ori a constatării tehnico-ştiinţifice. Pentru aceasta, obiectele care conţin datele informatice se împachetează şi se sigilează, iar pachetul se semnează, făcându-se menţiunea respectivă în procesul-verbal.

(1) Organul de urmărire penală are dreptul să efectueze examinarea corporală a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului, victimei sau părții vătămate, cu consimțământul acestora sau în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie, pentru a constata dacă pe corpul acestora există urme ale infracţiunii sau semne particulare, în cazul în care pentru aceasta nu este necesară expertiza medico-legală.

(2) În caz de infracţiune flagrantă, examinarea corporală poate fi efectuată fără autorizarea judecătorului de instrucţie, însă, în termen de 24 de ore, el trebuie să fie informat despre acţiunea efectuată, cu prezentarea materialelor respective ale cauzei pentru controlul legalităţii acestei acţiuni.

(3) Dacă este necesar, examinarea corporală se face cu participarea medicului.

(4) Persoana care efectuează urmărirea penală nu asistă la examinarea corporală a unei persoane de sex opus dacă este necesară dezbrăcarea acesteia. În acest caz, examinarea corporală se face de către un medic.

(5) În cursul examinării corporale sunt interzise acţiuni care înjosesc demnitatea persoanei examinate sau îi pun în pericol sănătatea.

Examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit se face de către organul de urmărire penală, cu participarea medicului legist, iar în lipsa acestuia – cu participarea unui alt medic. În caz de necesitate, pentru examinarea cadavrului se atrag şi alţi specialişti. Cadavrul, după examinare, se expediază la instituţia de expertiză judiciară respectivă, unde vor fi luate măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea cadavrului sau a părţilor acestuia.

(1) Exhumarea cadavrului se face în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie şi cu înştiinţarea rudelor.

(2) Exhumarea cadavrului se face în prezenţa procurorului şi a specialistului în domeniul medicinei legale, cu anunţarea prealabilă a serviciului sanitar epidemiologic din localitate.

(3) După exhumare, cadavrul poate fi dus la instituţia medicală respectivă pentru efectuarea altor investigaţii.

(1) Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, precum şi instanţa de judecată, la cererea părţilor, considerând că este necesar pentru verificarea şi precizarea unor date, pot proceda la reconstituirea, integrală sau parţială, a faptei la faţa locului, cu participarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului, prin reproducerea acţiunilor, situaţiei sau a altor circumstanţe în care s-a produs fapta. Cu acest prilej, în cazurile necesare se pot face măsurări, filmări, fotografieri, întocmi desene şi schiţe.

(2) La reconstituirea faptei se interzic acţiuni care înjosesc onoarea şi demnitatea persoanelor care participă la reconstituire şi a celor din jurul lor sau care le pun în pericol sănătatea.

(1) În scopul verificării şi precizării datelor ce au importanţă pentru cauza penală şi care pot fi reproduse în condiţiile efectuării unor experimente şi a altor activităţi de investigaţii, organul de urmărire penală este în drept să efectueze un experiment în procedura de urmărire penală.

(2) În caz de necesitate, organul de urmărire penală este în drept să antreneze în efectuarea experimentului bănuitul, învinuitul, martorul, cu consimțământul acestora, specialistul şi alte persoane şi să utilizeze diferite mijloace tehnice.

(3) Experimentul se permite cu condiţia de a nu pune în pericol viaţa şi sănătatea participanţilor la el, de a nu leza onoarea şi demnitatea lor şi de a nu cauza prejudiciu material participanţilor.

Despre efectuarea cercetării la faţa locului, examinării corporale, examinării cadavrului, exhumării cadavrului, reconstituirii faptei şi experimentului se întocmeşte proces-verbal în conformitate cu prevederile art. 260 şi 261, în care detaliat se expun toate circumstanţele, mersul şi rezultatele acţiunii procesuale respective, particularităţile mijloacelor tehnice utilizate. La procesul-verbal se anexează schiţe, proiecte şi materiale ce reflectă utilizarea mijloacelor tehnice.

(1) Organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziţie dacă din probele acumulate sau din materialele activităţii speciale de investigaţii rezultă o presupunere rezonabilă că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla instrumente ce au fost destinate pentru a fi folosite sau au servit ca mijloace la săvârșirea infracţiunii, obiecte şi valori dobândite de pe urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea importanţă pentru cauza penală şi care prin alte procedee probatorii nu pot fi obţinute.

(2) Percheziţia se poate efectua şi în scopul descoperirii unor persoane căutate, a unor cadavre sau a altor date importante pentru cauza penală.

(3) Percheziţia se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală şi numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

(4) În cazurile ce nu suferă amânare sau în caz de delict flagrant, percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate a procurorului, fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmând ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma percheziţiei, indicându-se motivele efectuării ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acestei acţiuni procesuale.

(5) În cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de instrucţie confirmă rezultatul acesteia printr-o încheiere motivată. În caz contrar, prin încheiere motivată, recunoaşte percheziţia ca fiind ilegală.

(1) Organul de urmărire penală, în baza unei ordonanţe motivate, este în drept să ridice obiectele sau documentele care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate sau materialele activităţii speciale de investigaţii indică exact locul şi persoana la care se află acestea.

(2) Ridicarea de documente ce conţin informaţii care constituie secret de stat, comercial, bancar se face numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

(3) – abrogat.

(1) În caz de necesitate, la efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente poate participa interpretul sau specialistul.

(2) La efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente trebuie să fie asigurată prezenţa persoanei la care se face percheziţia sau ridicarea ori a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care reprezintă interesele persoanei în cauză. Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se invită reprezentantul autorităţii executive a administraţiei publice locale.

(3) Ridicarea de obiecte şi documente sau percheziţia în încăperile instituţiilor, întreprinderilor, organizaţiilor şi unităţilor militare se efectuează în prezenţa reprezentantului respectiv.

(4) Persoanele la care se efectuează percheziţia sau ridicarea de obiecte şi documente, precum şi specialiştii, interpreţii, reprezentanţii, apărătorii, au dreptul să asiste la toate acţiunile organului de urmărire penală şi să facă în legătură cu aceasta obiecţii şi declaraţii care vor fi consemnate în procesul-verbal.

(5) În scopul asigurării securităţii, organele de urmărire penală pot antrena subdiviziuni ale instituţiilor prevăzute la art. 56 alin. (1) sau alte instituţii. Identitatea persoanelor antrenate de organele de urmărire penală pentru asigurarea securităţii poate fi ascunsă sau/şi deghizată, fapt care se consemnează în procesul-verbal.

(6) Persoana la care se face percheziţia sau ridicarea de obiecte şi documente are dreptul să înregistreze prin mijloace audiovideo aceste acţiuni, informând despre acest fapt organul de urmărire penală.

(7) Dacă persoana la care se efectuează percheziţia solicită prezenţa apărătorului, acţiunea procesuală se întrerupe până la prezentarea apărătorului, dar nu mai mult decât pentru 2 ore. În caz de urgenţă determinată de riscul de pierdere, alterare sau distrugere a probelor ori de pericolul pentru siguranţa persoanei la care se face percheziţia sau a altor persoane, percheziţia continuă, cu indicarea motivelor în procesul-verbal.

(1) Este interzis de a efectua ridicări de obiecte şi documente sau de a face percheziţii în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de delict flagrant.

(2) În baza ordonanţei de efectuare a percheziţiei sau a ridicării de obiecte şi documente cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să intre în domiciliu sau în alte încăperi. Este interzisă efectuarea perchezițiilor cu depășirea spațiilor, în alte locuri, în temeiul altor acte sau urmărind alte scopuri decât cele indicate în încheierea judecătorului de instrucție privind autorizarea sau în ordonanța procurorului.

(3) Până la începerea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente, reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să înmâneze, sub semnătură, persoanei la care se face percheziţia sau ridicarea copia de pe ordonanţa respectivă. Ordonanţa trebuie să conţină, pe lângă datele prevăzute la art. 255, date cu privire la obiectele sau documentele căutate.

(4) La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz, procedează la ridicarea lor forţată. Dacă obiectele sau documentele ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanţă, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să facă percheziţie. Rezultatul percheziţiei urmează a fi prezentat, pentru verificare, judecătorului de instrucţie în termen de 24 de ore, în conformitate cu prevederile prezentului cod.

(5) În cadrul efectuării percheziţiei, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele şi documentele menţionate în ordonanţă. Instituţiile financiare nu pot invoca secretul bancar drept motiv pentru a refuza prezentarea documentelor solicitate. Dacă obiectele şi documentele căutate se predau benevol, persoana care efectuează urmărirea penală se limitează la ridicarea acestora, fără a mai efectua alte măsuri de investigaţii.

(5¹) Ridicarea obiectelor, documentelor, dispozitivelor de stocare a datelor sau a sistemelor de informații în original este permisă doar dacă, după examinarea la fața locului, în prealabil, se constată că acestea ar putea avea importanță expresă și indispensabilă pentru cauza penală, iar ridicarea lor nu stopează în mod inevitabil activitatea economică a persoanei.

(5²) În cazul în care ridicarea obiectelor, documentelor, dispozitivelor de stocare a datelor sau a sistemelor de informații în original nu este posibilă fără stoparea inevitabilă a activității economice a persoanei, organul de urmărire penală dispune, prin ordonanţă motivată, efectuarea de copii și înregistrări foto sau video, stocarea datelor, inspectarea, măsurarea sau prelevarea de mostre, care servesc drept mijloc de probă. Efectuarea copiilor și a înregistrărilor foto sau video, stocarea datelor (clonarea sistemelor informaționale), inspectarea, măsurarea sau prelevarea de mostre se realizează, după caz, cu participarea specialistului, prin utilizarea metodelor şi mijloacelor tehnice ce asigură integritatea şi autenticitatea documentelor, obiectelor, dispozitivelor de stocare a datelor sau a sistemelor de informații.

(5³) În cazul în care este imposibilă efectuarea copiilor și a înregistrărilor foto sau video, stocarea datelor (clonarea sistemelor informaționale), inspectarea, măsurarea sau prelevarea de mostre a obiectelor, documentelor, dispozitivelor de stocare a datelor și a sistemelor de informații la locul efectuării acțiunii procesuale fără a afecta integritatea şi autenticitatea acestora ori posesorul acestora nu permite sau obstrucționează efectuarea acestor acțiuni, organul de urmărire penală le ridică în scopul efectuării copiilor și a înregistrărilor foto sau video, stocării datelor (clonării sistemelor informaționale), inspectării, măsurării sau prelevării de mostre, indicând în procesul-verbal întocmit elementele de individualizare a fiecărui obiect, document sau dispozitiv.

(5⁴) În toate cazurile, cu excepția dispunerii constatării tehnico-științifice sau expertizei judiciare asupra obiectelor, documentelor, dispozitivelor de stocare a datelor sau a sistemelor de informații, acestea se restituie persoanei de la care au fost ridicate în termen de 3 zile de la ridicare. Dacă din cauza proprietăților individuale ale obiectelor, documentelor, dispozitivelor de stocare a datelor sau a sistemelor de informații este necesar mai mult timp pentru examinarea lor, termenul de restituire poate fi prelungit prin ordonanța motivată a procurorului, dar nu mai mult decât pentru un termen total de până la 20 de zile de la data ridicării.

(6) Toate obiectele şi documentele ridicate se prezintă tuturor persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei sau ridicării. Obiectele şi documentele descoperite în timpul percheziţiei sau ridicării, a căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie ridicate indiferent de faptul dacă au sau nu legătură cu cauza penală.

(7) La efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente, persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să deschidă încăperile şi depozitele încuiate dacă proprietarul refuză să le deschidă benevol, evitându-se deteriorarea nejustificată a bunurilor.

(8) La efectuarea percheziţiei pot fi utilizate mijloace tehnice, fapt ce va fi menţionat în procesul-verbal.

(9) Organul de urmărire penală este obligat să ia măsuri pentru a nu se da publicităţii circumstanţele privitor la viaţa intimă a persoanei, constatate în legătură cu efectuarea percheziţiei sau ridicării.

(10) Persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să interzică persoanelor aflate în încăpere sau la locul unde se efectuează percheziţia, precum şi persoanelor care au intrat în această încăpere sau au venit în acest loc, să plece ori să comunice între ele sau cu alte persoane până la terminarea percheziţiei. În caz de necesitate, încăperea sau locul unde se efectuează percheziţia pot fi luate sub pază.

(1) În localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în localurile în care locuiesc membrii misiunilor diplomatice şi familiile lor, percheziţia sau ridicarea se poate efectua numai la cererea sau cu consimțământul statului străin, exprimate de şeful misiunii diplomatice. Consimțământul pentru efectuarea percheziţiei sau ridicării se solicită prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova.

(2) La efectuarea percheziţiei sau ridicării în localurile menţionate în alin.(1) este obligatorie prezenţa procurorului şi a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova.

(3) Percheziţia sau ridicarea de obiecte şi documente în localurile misiunilor diplomatice se efectuează conform prevederilor prezentului cod.

(1) În cazul în care există temeiuri de a efectua percheziţia sau ridicarea în încăperi, reprezentantul organului de urmărire penală poate extrage obiecte şi documente ce au importanţă pentru cauză care se află în hainele, în lucrurile sau pe corpul persoanei la care se efectuează această acţiune de urmărire penală.

(2) Percheziţia corporală fără întocmirea ordonanţei despre aceasta şi fără autorizaţia judecătorului de instrucţie se poate efectua:

1) la reţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului;

2) la aplicarea faţă de bănuit, învinuit, inculpat a măsurii preventive de arestare;

3) în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că persoana prezentă în încăperea unde se efectuează percheziţia sau ridicarea poate purta asupra sa documente sau alte obiecte care pot avea importanţă probatorie în cauza penală.

(3) Percheziţia corporală sau ridicarea de obiecte se efectuează de reprezentantul organului de urmărire penală, cu participarea, după caz, a unui specialist de acelaşi sex cu persoana percheziţionată.

(1) Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează percheziţia sau ridicarea de obiecte şi documente întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art. 260 şi 261. Dacă, o dată cu procesul-verbal, se întocmeşte o listă specială a obiectelor şi documentelor ridicate, aceasta se anexează la procesul-verbal. Procesul-verbal al percheziţiei sau ridicării trebuie să conţină menţiunea că celor prezenţi li s-au explicat drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de prezentul cod, precum şi declaraţiile făcute de aceste persoane.

(2) În privinţa obiectelor şi documentelor care urmează a fi ridicate trebuie să se menţioneze dacă au fost predate benevol sau ridicate forţat, precum şi în ce loc şi în ce împrejurări ele au fost descoperite. Toate obiectele şi documentele ridicate trebuie să fie enumerate în procesul-verbal sau în lista anexată, indicându-se exact numărul, măsura, cantitatea, elementele lor caracteristice şi, pe cât e posibil, valoarea lor.

(3) Dacă, în timpul percheziţiei sau ridicării, s-au comis acţiuni de încălcare a ordinii de către persoanele la care se efectua percheziţia sau ridicarea sau de către alte persoane, ori s-au făcut încercări de a distruge sau a ascunde obiectele sau documentele căutate, reprezentantul organului de urmărire penală va consemna în procesul-verbal aceste acţiuni, indicând totodată şi măsurile întreprinse de el.

(4) Procesul-verbal de percheziţie sau ridicare se aduce la cunoştinţa tuturor persoanelor care participă la efectuarea acestor acţiuni procesuale şi sunt prezente la efectuarea lor, fapt care este confirmat prin semnătura fiecăreia dintre ele. Persoanele antrenate de organele de urmărire penală în asigurarea securităţii nu semnează procesul-verbal de efectuare a percheziţiei.

(5) Obiectele şi documentele ridicate trebuie, pe cât e posibil şi necesar, să fie împachetate şi sigilate chiar la locul percheziţiei sau ridicării, despre ce se face menţiune în procesul-verbal respectiv. Pachetele sigilate se semnează de către persoana care a efectuat percheziţia sau ridicarea.

(1) Copia de pe procesul-verbal al percheziţiei sau ridicării se înmânează, contra semnătură, persoanelor la care au fost efectuate aceste acţiuni procesuale sau unui membru adult al familiei lor, iar în cazul absenţei lor – reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale şi li se explică dreptul şi modul de contestare a acestor acţiuni procesuale.

(2) Dacă percheziţia sau ridicarea s-a efectuat în sediul unei întreprinderi, instituţii, organizaţii sau unităţi militare, copia de pe procesul-verbal se înmânează reprezentantului acestora.

(1) Măsurile speciale de investigații se dispun și se efectuează dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

1) este pornită urmărirea penală cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepțional de grave, cu excepțiile stabilite de prezenta secțiune;

2) acțiunea este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;

3) pe altă cale este imposibilă realizarea scopului procesului penal și/sau poate fi prejudiciată considerabil activitatea de administrare a probelor.

(2) Măsurile speciale de investigații pot fi efectuate în privința bănuitului, învinuitului sau persoanei despre care există probe că fie contribuie la pregătirea sau la săvârșirea infracțiunii, fie primește ori transmite bani, bunuri sau informații pertinente pentru cauza penală.

(3) Măsurile speciale de investigații pot fi efectuate și în privința victimei, părții vătămate, părții civile, martorului sau rudei persoanelor respective dacă există pericol iminent pentru viața, sănătatea sau libertatea acesteia, dacă este necesară prevenirea infracțiunii sau dacă există riscul evident al pierderii iremediabile ori al denaturării probelor. În sensul prezentului alineat, măsurile speciale de investigații se dispun conform procedurii prevăzute la art. 135 doar la cererea scrisă sau cu acordul scris al persoanelor indicate în prezentul alineat. Măsura specială de investigații dispusă potrivit prezentului alineat urmează a fi încetată imediat după dispariția temeiului care a stat la baza dispunerii și autorizării acesteia sau la cererea expresă a persoanei în privința căreia a fost dispusă măsura specială de investigații.

(4) Măsurile speciale de investigații pot fi efectuate și în cadrul investigațiilor financiare paralele în scopul recuperării bunurilor infracționale.

(5) Măsurile speciale de investigații pot fi efectuate și în cadrul investigațiilor care vizează constatarea infracțiunilor conexe încălcării prevederilor Legii nr. 171/2012 privind piața de capital.

(1) În cadrul urmăririi penale pot fi efectuate următoarele măsuri speciale de investigații:

1) cu autorizarea judecătorului de instrucție:

a) cercetarea domiciliului, utilizarea și/sau instalarea în el a aparatelor ce asigură fotografierea sau supravegherea și înregistrarea audio și video;

b) supravegherea tehnică;

c) interceptarea și înregistrarea comunicărilor și/sau a imaginilor;

d) reținerea, cercetarea, predarea sau ridicarea trimiterilor poștale;

e) monitorizarea sau controlul tranzacțiilor financiare și/sau accesul la informațiile financiare;

f) colectarea de informații de la furnizorii de servicii de comunicații electronice;

g) accesarea, interceptarea și înregistrarea datelor informatice;

2) cu autorizarea procurorului:

a) identificarea abonatului sau a utilizatorului unei rețele de comunicații electronice;

b) controlul transmiterii sau primirii banilor, a serviciilor ori a altor valori materiale sau nemateriale pretinse, acceptate, extorcate sau oferite;

c) livrarea supravegheată;

d) achiziția de control;

e) investigația sub acoperire;

f) urmărirea vizuală;

g) culegerea de informații.

(2) Prin derogare de la prevederile alin. (1), măsurile speciale de investigații prevăzute la alin. (1) pct. 2) lit. a) și g) pot fi dispuse și efectuate din momentul începerii procesului penal.

(3) În procesul de efectuare a măsurilor speciale de investigații se face uz de sisteme informaționale, aparate de înregistrare foto, audio și video, de alte mijloace tehnice, inclusiv de mijloace tehnice speciale pentru obținerea în secret a informațiilor.

(1) Măsurile speciale de investigații se efectuează în temeiul ordonanței motivate a procurorului sau a ofițerului de urmărire penală, emisă, după caz:

1) la demersul ofițerului de investigații;

2) din oficiu;

3) la indicația scrisă a procurorului;

4) la cererea părților;

5) în vederea executării cererilor de comisie rogatorie ale organelor de drept ale altor state, la solicitarea organizațiilor internaționale sau la solicitarea agențiilor Uniunii Europene, în conformitate cu tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte.

(2) Ordonanța privind dispunerea efectuării măsurii speciale de investigații trebuie să conțină, pe lângă elementele prevăzute la art. 255, măsura specială de investigații a cărei efectuare se dispune, datele de identificare ale persoanei în privința căreia se dispune efectuarea măsurii, dacă sunt cunoscute, probele care justifică ingerința în viața privată, mențiunea privind antrenarea unor persoane a căror identitate constituie secret de stat, datele de identificare ale ofițerilor de investigații desemnați pentru efectuarea și consemnarea măsurii speciale de investigații, precum și alte date ce au importanță pentru dispunerea, autorizarea și efectuarea măsurii speciale de investigații.

(3) Măsurile speciale de investigații prevăzute la art. 134 alin. (1) pct. 1) se autorizează de către judecătorul de instrucție la demersul motivat al procurorului, iar cele prevăzute la art. 134 alin.(1) pct. 2) se autorizează de către procuror la demersul motivat al ofițerului de urmărire penală sau din oficiu. În cazul dispunerii efectuării măsurilor speciale de investigații prevăzute la art. 134 alin. (1) pct. 2) lit. a) și g) de către ofițerul de urmărire penală până la adoptarea deciziei conform art. 274, demersul se înaintează procurorului-șef al procuraturii competente sau adjunctului acestuia, care desemnează un procuror pentru examinarea și soluționarea demersului. La demers se anexează ordonanța privind dispunerea efectuării măsurii speciale de investigații și materialele ce confirmă necesitatea efectuării acesteia.

(4) În demersul prevăzut la alin. (3) sunt indicate probele care justifică că se pregătește, se săvârșește sau a fost săvârșită o infracțiune gravă, deosebit de gravă sau excepțional de gravă, argumentele care justifică imposibilitatea realizării scopului procesului penal pe altă cale, necesitatea și proporționalitatea efectuării măsurii speciale de investigații și rezultatul scontat.

(5) În cazul în care demersul se consideră motivat, procurorul sau, după caz, judecătorul de instrucție autorizează efectuarea măsurii speciale de investigații prin ordonanță sau, corespunzător, prin încheiere, care va conține denumirea procuraturii/instanței de judecată, data, ora și locul emiterii, numele și prenumele persoanei care a emis ordonanța/încheierea, indicarea măsurii speciale de investigații autorizate, datele de identificare ale persoanei supuse măsurii speciale de investigații, dacă sunt cunoscute, precum și, dacă este necesar, alte date ce identifică măsura specială de investigații.

(6) Măsurile speciale de investigații prevăzute la art. 134 alin. (1) pct. 1) pot fi autorizate, ca excepție, prin ordonanța motivată a procurorului, care va conține elementele menționate la alin. (2) din prezentul articol, în cazurile infracțiunilor flagrante și în cazurile ce nu suferă amânare atunci când încheierea judecătorului nu poate fi obținută fără existența unui risc esențial de întârziere care poate duce la pierderea informațiilor probatorii sau poate pune în pericol iminent viața, sănătatea sau securitatea persoanelor. În termen de 24 de ore de la autorizare, procurorul înaintează judecătorului de instrucție un demers privind controlul legalității dispunerii și autorizării efectuării măsurii speciale de investigații, prezentându-i ordonanța de autorizare a efectuării măsurii, precum și toate materialele ce confirmă necesitatea efectuării neîntârziate a măsurii speciale de investigații. Dacă sunt temeiuri suficiente, judecătorul de instrucție, prin încheiere motivată, confirmă, imediat sau în termen de cel mult 24 de ore, legalitatea autorizării efectuării măsurii respective. În cazul în care constată lipsa temeiurilor suficiente pentru autorizarea efectuării măsurii speciale de investigații, judecătorul de instrucție respinge, prin încheiere motivată, demersul procurorului, declară nulă ordonanța prin care s-a autorizat efectuarea măsurii, precum și rezultatele efectuării acesteia.

(7) Măsura specială de investigații se dispune pe o perioadă de 30 de zile, termenul începând să curgă din data autorizării, și poate fi prelungită motivat, în același mod, până la 180 de zile calculate cumulativ, cu excepțiile stabilite de prezenta secțiune.

(8) Fiecare prelungire a duratei măsurii speciale de investigații nu poate depăși 30 de zile. Măsurile speciale de investigații prevăzute la art. 134 alin. (1) pct. 1) se prelungesc de către judecătorul de instrucție care le-a autorizat, iar în lipsa acestuia – de către un judecător de instrucție desemnat aleatoriu.

(9) Dacă termenul pentru care s-a autorizat efectuarea măsurii speciale de investigații a fost prelungit până la 180 de zile calculate cumulativ, este interzisă autorizarea efectuării măsurii speciale de investigații din aceleași motive și în privința acelorași persoane, cu excepția cazurilor de apariție a unor noi circumstanțe, de efectuare a investigațiilor sub acoperire sau de investigare a criminalității organizate, a infracțiunii de corupție și conexe celor de corupție, contra securității statului, cu caracter terorist, de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, cazuri în care se permite autorizarea efectuării măsurii speciale de investigații până la 360 de zile calculate cumulativ.

(10) În cazul în care condițiile și motivele pentru efectuarea măsurii speciale de investigații nu mai există, ofițerul de urmărire penală sau ofițerul de investigații propune procurorului încetarea ei imediată. Procurorul dispune, prin ordonanță, încetarea efectuării măsurii speciale de investigații de îndată ce au dispărut condițiile și motivele care au justificat dispunerea și autorizarea efectuării ei.

(11) Este interzisă dispunerea și efectuarea măsurilor speciale de investigații cu privire la raporturile legale de asistență juridică dintre avocat și clientul său.

(12) Procurorul coordonează și controlează efectuarea măsurii speciale de investigații sau desemnează un ofițer de urmărire penală pentru realizarea acestor acțiuni.

(1) După finalizarea efectuării măsurii speciale de investigații și constatarea lipsei necesității prelungirii efectuării acesteia sau, în caz de necesitate, pe parcursul realizării ei, ofițerul de investigații desemnat pentru efectuarea acesteia întocmește un proces-verbal privind consemnarea rezultatelor efectuării măsurii speciale de investigații.

(2) În procesul-verbal privind consemnarea rezultatelor efectuării măsurii speciale de investigații se indică:

1) locul și data întocmirii procesului-verbal;

2) locul, data și ora începerii și finalizării măsurii speciale de investigații;

3) funcția, numele și prenumele ofițerului de investigații desemnat pentru efectuarea măsurii speciale de investigații și care a întocmit procesul-verbal, cu excepția datelor persoanelor ale căror identitate și calitate constituie secret de stat;

4) numele, prenumele și calitatea persoanelor care au participat la efectuarea măsurii și, dacă este necesar, adresele lor, obiecțiile și explicațiile acestora, cu excepția datelor persoanelor ale căror identitate și calitate constituie secret de stat;

5) numărul cauzei penale în cadrul căreia se efectuează măsura specială de investigații;

6) mențiunea privind actele procesuale de dispoziție ale ofițerului de urmărire penală sau, după caz, ale procurorului și privind cele de autorizare ale procurorului sau, după caz, ale judecătorului de instrucție;

7) datele de identitate și alte informații pertinente despre persoana în privința căreia s-a efectuat măsura specială de investigații, dacă sunt cunoscute;

8) descrierea detaliată a faptelor constatate, precum și a acțiunilor întreprinse în cadrul efectuării măsurii speciale de investigații;

9) mențiunea privind utilizarea mijloacelor tehnice în cadrul efectuării măsurii speciale de investigații, obiectele față de care au fost aplicate acestea, rezultatele obținute și datele de identificare ale suportului informațional pe care s-au stocat acestea; alte informații relevante obținute în urma efectuării măsurii speciale de investigații.

(3) La procesul-verbal se anexează, în plic sigilat, suportul informațional care conține rezultatele măsurilor speciale de investigații.

(4) Ofițerul de investigații, în termen de cel mult 10 zile de la data încetării efectuării măsurii speciale de investigații sau a expirării perioadei pentru care a fost autorizată efectuarea acesteia, prezintă procesul-verbal cu rezultatele și materialele măsurii speciale de investigații ofițerului de urmărire penală sau procurorului, care, în termen de cel mult 5 zile de la primirea procesului-verbal, decide asupra pertinenței rezultatelor. Dacă este necesar, ofițerul de urmărire penală sau procurorul dă indicații scrise ofițerului de investigații privind întocmirea stenogramei fonogramelor declarate pertinente, care se anexează la procesul-verbal privind consemnarea rezultatelor efectuării măsurii speciale de investigații.

(5) Rezultatele declarate pertinente se copiază pe suport informațional și se anexează împreună cu procesul-verbal la cauza penală prin ordonanța ofițerului de urmărire penală sau a procurorului, iar celelalte rezultate se păstrează la judecătorul de instrucție sau la procurorul care a autorizat efectuarea măsurii speciale de investigații.

(6) Fonogramele declarate pertinente se redau în scris în limba română, la necesitate, prin intermediul unui traducător sau interpret autorizat.

(7) Judecătorul de instrucție poate dispune, la demersul procurorului, prin încheiere motivată, folosirea rezultatelor obținute în urma efectuării unei măsuri speciale de investigații dintr-o cauză penală într-o altă cauză penală sau contravențională.

(8) La examinarea rezultatelor efectuării măsurii speciale de investigații, ofițerul de urmărire penală sau procurorul examinează modul de înfăptuire a măsurii speciale de investigații, precum și respectarea condițiilor și a temeiurilor în baza cărora s-a dispus efectuarea măsurii speciale de investigații. În cazul în care constată că prin acțiunile întreprinse ofițerul de investigații a încălcat vădit drepturile și libertățile persoanei, procurorul declară nule rezultatele efectuării măsurii speciale de investigații și sesizează autoritățile competente.

(9) După un an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii asupra cauzei penale și dacă nu sunt folosite în alte cauze penale sau contravenționale conform alin. (7), judecătorul sau procurorul care a adoptat hotărârea asupra cauzei penale dispune, prin încheiere/ordonanță, nimicirea rezultatelor care se păstrează conform alin. (5) la judecătorul de instrucție sau la procurorul care a autorizat efectuarea măsurii speciale de investigații. Subdiviziunea specializată în cadrul căreia activează ofițerul de investigații care a efectuat măsura specială de investigații este responsabilă de nimicirea propriu-zisă a rezultatelor, întocmind un proces-verbal în acest sens, pe care îl expediază judecătorului sau procurorului pentru a fi anexat la materialele cauzei penale.

(10) După expirarea perioadei pentru care a fost autorizată efectuarea măsurii speciale de investigații sau după încetarea efectuării măsurii speciale de investigații, procurorul, în termen de cel mult 15 zile, informează în scris, prin scrisoare recomandată, persoanele care au fost supuse măsurii speciale de investigații despre acest fapt.

(11) Procurorul, prin ordonanță motivată, poate amâna, dar nu mai târziu de terminarea urmăririi penale, informarea persoanei supuse măsurii speciale de investigații în cazurile în care aceasta ar putea duce la:

1) perturbarea sau periclitarea bunei desfășurări a urmăririi penale;

2) punerea în pericol a siguranței victimei, a părții vătămate, a părții civile, a martorului sau a membrilor familiilor acestora.

(12) Din momentul informării prevăzute la alin. (10), persoana supusă măsurii speciale de investigații are dreptul să ia cunoștință de actele de dispoziție privind dispunerea, autorizarea și prelungirea efectuării măsurii speciale de investigații, de procesul-verbal privind consemnarea rezultatelor efectuării măsurii speciale de investigații și de informațiile de pe suportul informațional, eliberându‑i‑se, la cerere, copiile acestora, cu excepția suporturilor informaționale care conțin date ce pot dezvălui mijloacele secrete de efectuare a măsurilor speciale de investigații.

(1) Cercetarea domiciliului, utilizarea și/sau instalarea în el a aparatelor ce asigură fotografierea sau supravegherea și înregistrarea audio și video presupune accesul secret sau legendat în interiorul domiciliului, fără înștiințarea proprietarului/posesorului, în scopul studierii acestuia pentru descoperirea urmelor activității infracționale, pentru obținerea altor informații necesare probării circumstanțelor faptei infracționale, precum și pentru observarea și înregistrarea evenimentelor care se produc în domiciliu.

(2) Cercetând domiciliul, ofițerul de investigații examinează obiectele vizibile și, cu autorizarea judecătorului de instrucție, poate utiliza și instala în acesta aparate ce asigură fotografierea sau supravegherea și înregistrarea audio și video ori alte mijloace tehnice speciale care asigură interceptarea și înregistrarea de la distanță a informațiilor sau înregistrarea lor nemijlocită în domiciliu.

(3) Cercetarea domiciliului, utilizarea și/sau instalarea în el a aparatelor ce asigură fotografierea sau supravegherea și înregistrarea audio și video se dispune în privința persoanei despre care există probe sau alte date că a săvârșit o infracțiune sau este în curs de pregătire ori de săvârșire a unei infracțiuni. Cercetarea domiciliului, utilizarea și/sau instalarea în el a aparatelor ce asigură fotografierea sau supravegherea și înregistrarea audio și video se poate dispune și în privința unei alte persoane dacă există probe că aceasta primește ori transmite bani, bunuri sau informații pertinente pentru cauza penală.

(4) Cercetarea domiciliului, utilizarea și/sau instalarea în el a aparatelor ce asigură fotografierea sau supravegherea și înregistrarea audio și video se dispune pe o perioadă de 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii acesteia până la 90 de zile.

(1) Supravegherea tehnică reprezintă utilizarea mijloacelor tehnice pentru relevarea și fixarea cronologică a acțiunilor/inacțiunilor, a poziționărilor, a mișcărilor și a contactelor (legăturilor) persoanelor, supravegherea imobilelor, urmărirea și localizarea mijloacelor de transport și a altor obiecte.

(2) Supravegherea tehnică se efectuează doar în condiții ce exclud violarea de domiciliu.

(1) Interceptarea comunicărilor și/sau a imaginilor presupune folosirea unor mijloace tehnice prin intermediul cărora se poate afla conținutul informațiilor audio, video, scrise sau grafice, transmise între două sau mai multe persoane, iar înregistrarea acestora presupune stocarea pe un suport informațional a informațiilor obținute în urma interceptării.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică în exclusivitate la cauzele penale care au ca obiect urmărirea penală cu privire la săvârșirea infracțiunilor, inclusiv ușoare sau mai puțin grave, prevăzute de următoarele articole din Codul penal nr. 985/2002: art. 135–145, 150, 151, 158, 164–165¹, art. 166 alin. (2) și (3), art. 166¹, 167, art. 168 alin. (2) și (3), art. 171 alin. (2) și (3), art. 172 alin. (2) și (3), art. 173, 175, 175¹, art. 177 alin. (3), art. 181–181³, art. 186 alin. (3)–(5), art. 187 alin. (3)–(5), art. 188, 189, art. 190 alin. (2) lit. d) și alin. (3)–(6), art. 191 alin. (2) lit. d) și alin. (3)–(5), art. 192¹ alin. (3), art. 201¹ alin. (3), art. 206, 207, 208¹, 208², art. 216 alin. (3), art. 217 alin. (3), art. 217¹ alin. (3) și (4), art. 217³ alin. (3), art. 217⁴ alin. (2) și (3), art. 219 alin. (2), art. 220 alin. (2) și (3), art. 224 alin. (3) și (4), art. 236, 237, art. 241¹ alin. (2), art. 242¹–243, art. 244 alin. (2), art. 245¹⁰ alin. (2) și (3), art. 248, 248¹, 248², 249, art. 259–261¹, 275, 278–279¹, art. 279² alin. (3) lit. b), art. 279³, 280, 282–286, 289–289³, art. 290 alin. (2), art. 292, 295–295², art. 303 alin. (3), art. 306–309, 314, 318, 324–328, 330², 332¹–335, art. 335¹ alin. (2), art. 337–346¹, art. 352 alin. (3), art. 352², art. 362, 362¹, art. 368 alin. (2), art. 370 alin. (2) și (3). Lista componențelor de infracțiuni este exhaustivă și poate fi modificată doar prin lege.

(3) Asigurarea tehnică a interceptării comunicărilor efectuate prin intermediul rețelelor de comunicații electronice, cu utilizarea unor mijloace tehnice speciale, conectate, în caz de necesitate, la echipamentul furnizorilor de rețele și/sau servicii de comunicații electronice, se realizează de către autoritatea abilitată prin lege cu asemenea atribuții. Angajații subdiviziunii din cadrul autorității abilitate prin lege care asigură tehnic interceptarea și înregistrarea comunicărilor și/sau a imaginilor, precum și persoanele care efectuează nemijlocit ascultarea înregistrărilor, ofițerul de investigații, ofițerul de urmărire penală și procurorul sunt obligați să păstreze secretul comunicărilor.

(4) Pentru asigurarea efectuării interceptării și înregistrării comunicărilor indicate la alin. (1), ofițerul de investigații, ofițerul de urmărire penală sau procurorul prezintă organului abilitat prin lege copia autentificată a mandatului judecătoresc sau, după caz, extrasul din ordonanță prevăzut la art. 255 alin. (5) din prezentul cod. Scrisoarea de însoțire a mandatului judecătoresc sau a extrasului din ordonanța procurorului va conține o mențiune privind prevenirea persoanei care va asigura tehnic efectuarea măsurii speciale de investigații despre răspunderea penală conform art. 178 și art. 315 din Codul penal nr. 985/2002.

(5) Subdiviziunea tehnică din cadrul autorității abilitate prin lege să asigure interceptarea comunicărilor efectuate prin intermediul rețelelor de comunicații electronice transmite semnalul comunicărilor interceptate și alte informații subdiviziunii specializate indicate în mandatul judecătoresc sau extrasul din ordonanța procurorului, în regim de timp real, fără a efectua înregistrarea acestora.

(6) Stenograma comunicărilor constituie reproducerea integrală, în formă scrisă, pe suport de hârtie, a comunicărilor interceptate și înregistrate care au importanță pentru cauza penală. În stenograma comunicărilor se indică data, ora și durata comunicării, numele persoanelor, dacă sunt cunoscute, ale căror comunicări sunt stenografiate, precum și alte date. Se interzice stenografierea comunicărilor dintre avocat și client. Fiecare pagină a procesului-verbal de interceptare și a stenogramei se semnează de către persoana care le-a întocmit. La procesul-verbal se anexează suportul informațional pe care au fost înregistrate comunicările interceptate, făcându-se mențiune despre împachetarea și sigilarea acestuia.

(7) Probele dobândite în condițiile prezentului articol pot fi verificate, după caz, prin constatare tehnico-științifică sau prin expertiză judiciară dispusă de către instanța de judecată la cererea părților sau din oficiu.

(1) Pot fi reținute, cercetate, predate sau ridicate următoarele trimiteri poștale: scrisori de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete poștale, containere poștale, mandate poștale.

(2) Ordonanța privind dispunerea efectuării măsurii speciale de investigații prevăzute de prezentul articol, pe lângă elementele prevăzute la art. 135 alin. (2), conține: motivele dispunerii reținerii, cercetării, predării sau ridicării trimiterilor poștale, denumirea instituției poștale în sarcina căreia se atribuie obligația de a reține trimiterile poștale, numele și prenumele persoanei/persoanelor ale cărei/căror trimiteri poștale trebuie să fie reținute, adresa exactă a acestor persoane, genul de trimiteri poștale care se rețin, se cercetează, se predau sau se ridică.

(3) Ofițerul de investigații aduce la cunoștința reprezentantului instituției poștale, contra semnătură, mandatul judecătoresc sau, după caz, extrasul din ordonanța procurorului, care va conține elementele unui mandat judecătoresc, cu privire la reținerea, cercetarea, predarea sau ridicarea trimiterilor poștale.

(4) Reprezentantul instituției poștale comunică imediat ofițerului de investigații desemnat pentru efectuarea măsurii speciale de investigații despre reținerea trimiterilor poștale indicate în mandatul judecătoresc sau, după caz, în extrasul din ordonanța procurorului.

(5) Prezentându-se în instituția poștală, ofițerul de investigații deschide și examinează trimiterile poștale respective. La descoperirea obiectelor și/sau a documentelor care au importanță probatorie pentru cauza penală, ofițerul de investigații le ridică sau face copii de pe acestea, prelevează mostre, execută mulaje sau tipare de urme. În lipsa unor asemenea obiecte și/sau documente, ofițerul de investigații dispune înmânarea/expedierea trimiterilor poștale cercetate destinatarului.

(6) În procesul-verbal de consemnare a rezultatelor reținerii, cercetării, predării sau ridicării trimiterilor poștale se indică de către cine, unde și când a fost reținută, cercetată, predată sau ridicată trimiterea poștală, genul de trimitere poștală, precum și de pe care trimiteri poștale au fost făcute copii, prelevate mostre, executate mulaje sau tipare de urme, ce mijloace tehnice au fost utilizate și ce s-a constatat. Toți participanții și cei prezenți la această acțiune procesuală sunt preveniți despre obligativitatea păstrării secretului corespondenței, nedivulgării informațiilor cu privire la urmărirea penală, precum și despre răspunderea penală prevăzută la art. 178 și art. 315 din Codul penal nr. 985/2002. Aceasta se consemnează în procesul-verbal.

(1) Monitorizarea sau controlul tranzacțiilor financiare și/sau accesul la informațiile financiare reprezintă operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare, în regim de timp real sau după realizarea acestora, efectuate de către persoanele fizice și juridice prin intermediul băncilor sau al altor persoane/organizații care intermediază tranzacțiile financiare ori obținerea de la entitățile respective a înscrisurilor sau a informațiilor aflate în posesia acestora referitoare la depunerile, conturile sau tranzacțiile unei persoane.

(2) Monitorizarea sau controlul tranzacțiilor financiare și/sau accesul la informațiile financiare se dispune în cazul urmăririi penale pornite pe faptul săvârșirii uneia dintre infracțiunile, inclusiv ușoare sau mai puțin grave, prevăzute la art. 158, 165, 165¹, 181¹–181³, 189–192, 196, 199, 206, 208, 209, 217–217⁵, 220, 236, 237, 239–248, 248¹, 248², 249, 251–253, 255, 256, 260⁶, 278, 279, 279¹, 279³, 283, 284, 290, 292, 301¹, 302, 324–328, 330¹, 330², 332¹–333, 334, 337–346¹, 352, 352², 361 și 362¹ din Codul penal nr. 985/2002.

(1) Colectarea informației de la furnizorii de servicii de comunicații electronice constă în colectarea, cu suportul furnizorilor de servicii de comunicații electronice, a informației disponibile, generate sau procesate în cadrul furnizării propriilor servicii de comunicații electronice, inclusiv de roaming, necesare pentru identificarea și urmărirea sursei de comunicații electronice, pentru identificarea destinației, a tipului, a datei, a orei și a duratei comunicației electronice, pentru identificarea echipamentului de comunicații electronice al utilizatorului sau a altui dispozitiv utilizat pentru comunicație, pentru identificarea coordonatelor echipamentului terminal de comunicații mobile, informație, în special, despre:

a) numerele de telefon înregistrate pe numele unei persoane;

b) posesorii numerelor de telefon sau utilizatorii adreselor IP pentru care a fost autorizată măsura specială de investigație;

c) serviciile de comunicații electronice prestate utilizatorului;

d) sursa de comunicații electronice (numărul de telefon al apelantului sau adresa de internet protocol (IP));

e) destinația comunicației electronice (numărul de telefon al apelatului sau adresa de internet protocol (IP); numărul de telefon spre care este redirecționat apelul);

f) tipul, data, ora și durata comunicației electronice, inclusiv ale tentativelor de apel eșuate;

g) echipamentul de comunicații electronice al utilizatorului sau un alt dispozitiv utilizat pentru comunicație (identificatorul internațional al echipamentului mobil (IMEI) al apelantului și cel al apelatului; adresa media acces control (adresa MAC) a echipamentului de acces la serviciile fixe amplasat în locația clientului (CPE); în cazul serviciilor preplătite anonime – data și ora la care a fost inițial activat serviciul și denumirea locației (Cell ID) din care a fost activat serviciul);

h) locația echipamentului de comunicații mobile (denumirea locației (Cell ID) de la începutul comunicației; locația geografică a celulei prin referință la denumirea locației, în perioada în care datele sunt reținute);

i) adresele fizice de prestare a serviciului fix.

(2) După recepționarea actului de autorizare a măsurii speciale de investigații, informațiile solicitate se prezintă de către furnizorul de servicii, într-un singur exemplar, în cel mai scurt timp posibil, dar nu mai târziu de 5 zile lucrătoare de la data primirii actului.

(3) Angajații responsabili ai furnizorului de servicii semnează un angajament de nedivulgare a informațiilor ce țin de efectuarea măsurii speciale de investigații, precum și a altor informații devenite cunoscute lor în rezultatul interacțiunii cu reprezentanții organelor de drept.

(4) Măsura specială de investigații prevăzută de prezentul articol poate fi dispusă și în cazul infracțiunilor ușoare sau mai puțin grave prevăzute la art. 169¹, 173, 175, 177, 178, 186, 187, 189, 190, 192, 192¹, 208¹, 208², 237, 245¹⁰, 259–261¹, 281 și 322 din Codul penal nr. 985/2002.

(1) Accesarea și/sau interceptarea datelor informatice constă în folosirea unor metode și/sau mijloace tehnice pentru obținerea datelor informatice stocate pe un suport informațional, fără înștiințarea proprietarului sau utilizatorului acestuia, și/sau pentru colectarea în timp real a datelor informatice asociate comunicărilor prin intermediul unui sistem informatic. Înregistrarea datelor informatice constă în stocarea informațiilor obținute în urma accesării și/sau interceptării pe un suport informațional.

(2) Accesarea, interceptarea și înregistrarea datelor informatice se efectuează în condițiile prevăzute la art. 138¹ alin. (3)–(6), care se aplică în mod corespunzător.

(3) Măsura specială de investigații prevăzută de prezentul articol poate fi dispusă și în cazul infracțiunilor ușoare sau mai puțin grave prevăzute la art. 169¹, 173, 175, 175¹, 208¹, 208², 237 și 259–261¹ din Codul penal nr. 985/2002.

(1) Identificarea abonatului sau a utilizatorului unei rețele de comunicații electronice constă în:

1) solicitarea de la furnizorul de servicii de comunicații electronice:

a) a datelor de identificare (numele, prenumele, IDNP, adresa) ale abonatului sau ale utilizatorului unei rețele de comunicații electronice (identificatorul internațional al abonatului mobil (IMSI), numărul de telefon, numărul de serie al modulului de identificare a abonatului (al cartelei SIM), adresa de internet protocol (IP), adresele fizice de prestare a serviciului fix);

b) a numerelor de telefon și/sau a adreselor de internet protocol (IP) înregistrate pe numele unei persoane;

2) stabilirea faptului dacă un serviciu de comunicații electronice este sau a fost activ la o anumită dată.

(2) Ordonanța privind dispunerea efectuării măsurii speciale de investigații prevăzute de prezentul articol, pe lângă elementele prevăzute la art. 135 alin. (2), conține:

1) datele de identificare ale furnizorului de servicii care dispune de datele specificate la alin. (1) sau le ține sub control;

2) datele de identificare ale abonatului, ale proprietarului sau ale utilizatorului, dacă sunt cunoscute;

3) motivarea îndeplinirii condițiilor de dispunere a măsurii speciale de investigații;

4) mențiunea cu privire la obligația persoanei sau a furnizorului de servicii de a comunica, în condiții de confidențialitate, informațiile solicitate.

(3) După recepționarea actului de autorizare a măsurii speciale de investigații, informațiile solicitate se prezintă de către furnizorul de servicii, în scris, într-un singur exemplar, fără păstrarea copiei (inclusiv în format electronic), în cel mai scurt timp posibil, dar nu mai târziu de 5 zile de la data primirii actului.

(4) Angajații responsabili ai furnizorului de servicii semnează un angajament de nedivulgare a informațiilor ce țin de efectuarea măsurii speciale de investigații, precum și a altor informații devenite cunoscute lor în rezultatul interacțiunii cu reprezentanții organelor de drept.

(5) Persoanele care sunt chemate să colaboreze cu organul de urmărire penală au obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate. Încălcarea acestei obligații atrage răspundere penală.

(6) Măsura specială de investigații prevăzută de prezentul articol poate fi dispusă și în cazul infracțiunilor ușoare și mai puțin grave.

(1) Controlul transmiterii sau primirii banilor, a serviciilor ori a altor valori materiale sau nemateriale pretinse, acceptate, extorcate sau oferite reprezintă supravegherea și documentarea înmânării sau predării de bani, de servicii ori de alte valori materiale sau nemateriale către persoana care le pretinde, acceptă, extorcă sau de către persoana care le oferă, precum și către sau de către persoanele care acționează la indicația, din numele sau în interesul acestora.

(2) Controlul transmiterii sau primirii banilor, a serviciilor ori a altor valori materiale sau nemateriale pretinse, acceptate, extorcate sau oferite poate fi efectuat doar de către ofițerii de investigații ai subdiviziunilor specializate ale Ministerului Afacerilor Interne și ai Centrului Național Anticorupție, precum și de către ofițerii de investigații detașați la procuraturile specializate.

(3) Acțiunile de transmitere sau primire sub control a banilor, a serviciilor ori a altor valori materiale sau nemateriale pretinse, acceptate, extorcate, promise sau oferite, deși cad formal sub incidența infracțiunii, în mod separat nu constituie infracțiune și se realizează doar în scop de identificare a intențiilor cu privire la săvârșirea infracțiunii care a început până la sau în afara implicării organelor indicate la alin. (2).

(4) Persoanele care realizează actul de transmitere sau primire a banilor, a serviciilor ori a altor valori materiale sau nemateriale pretinse, acceptate, extorcate sau oferite nu poartă răspundere pentru acțiunile lor realizate sub controlul organelor abilitate.

(5) Măsura specială de investigații prevăzută de prezentul articol poate fi dispusă și în cazul infracțiunilor ușoare și mai puțin grave prevăzute la art. 181¹–181³, 189, 256, 324–325, 333 și 334 din Codul penal nr. 985/2002.

(1) Livrarea supravegheată reprezintă circulația sub supraveghere a obiectelor, a mărfurilor ori a altor valori (inclusiv a substanțelor, a mijloacelor de plată sau a altor instrumente financiare) care provin din săvârșirea unei infracțiuni sau care sunt destinate comiterii unei infracțiuni pe teritoriul Republicii Moldova sau în afara frontierelor ei, având drept scop investigarea unei infracțiuni sau identificarea persoanelor implicate în săvârșirea acesteia.

(2) Livrarea supravegheată poate fi dispusă numai dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în trafic de ființe umane, în transport ilegal de droguri, de arme, de obiecte sustrase, de materiale explozive, nucleare, de alte materiale radioactive, de sume de bani și de alte obiecte rezultă din activități ilicite sau dacă obiectele menționate sunt utilizate în scopul comiterii de infracțiuni.

(3) Livrarea supravegheată presupune că, în mod expres, toate statele prin care sunt tranzitate transporturile ilegale sau suspecte:

1) sunt de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect și cu ieșirea acestuia de pe teritoriul statului;

2) garantează faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent de către autoritățile competente;

3) garantează faptul că procurorul, organele de urmărire penală sau alte autorități de stat competente sunt înștiințate în ceea ce privește rezultatul urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate de infracțiuni care constituie obiectul măsurii speciale de investigații prevăzute de prezentul articol.

(4) Dispozițiile alin. (3) nu se aplică dacă o convenție internațională ratificată sau un acord internațional dispune altfel.

(5) Ordonanța privind dispunerea efectuării măsurii speciale de investigații prevăzute de prezentul articol, pe lângă elementele prevăzute la art. 135 alin. (2), conține circumstanțele din care rezultă caracterul ilicit al bunurilor ce urmează să intre, să tranziteze sau să iasă de pe teritoriul țării și modalitatea de efectuare a livrării.

(6) Organele responsabile sunt obligate să întocmească, la finalizarea livrării supravegheate pe teritoriul Republicii Moldova, un proces-verbal cu privire la activitățile desfășurate, pe care îl înaintează ofițerului de urmărire penală sau procurorului.

Achiziția de control constă în cumpărarea de servicii sau bunuri aflate în circulație liberă, limitată sau interzisă, pentru efectuarea unor constatări tehnico-științifice sau expertize judiciare ori pentru investigarea unei infracțiuni sau identificarea făptuitorilor.

(1) Investigația sub acoperire reprezintă colectarea de date și informații de către investigatorul sub acoperire sub o identitate codificată, fictivă sau reală, care acționează în temeiul și în limitele prevederilor legale. Investigația sub acoperire se autorizează pe perioada necesară probării existenței infracțiunii și identificării făptuitorului.

(2) În ordonanța de dispunere a efectuării investigației sub acoperire se indică, pe lângă elementele prevăzute la art. 135 alin. (2), identitatea atribuită investigatorului sub acoperire, precum și activitățile pe care acesta le va desfășura.

(3) În cazul în care apreciază necesitatea folosirii de către investigatorul sub acoperire a măsurilor speciale de investigații prevăzute la art. 134 alin. (1) pct. 1), procurorul sesizează judecătorul de instrucție în vederea emiterii unei încheieri pentru efectuarea măsurii speciale de investigații.

(4) Investigatorii sub acoperire sunt angajați, special desemnați în acest scop, din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, al Centrului Național Anticorupție, al Serviciului Vamal, al Serviciului Fiscal de Stat sau al Administrației Naționale a Penitenciarelor ori sunt persoane antrenate în efectuarea unei măsuri speciale de investigații concrete.

(5) Investigatorul sub acoperire culege date și informații, pe care le pune, în totalitate, la dispoziția ofițerului de urmărire penală și a procurorului care a dispus și/sau a autorizat măsura specială de investigații.

(6) Investigatorului sub acoperire i se interzice să provoace comiterea de infracțiuni.

(7) În cazul în care este necesar, procurorul care a dispus și/sau a autorizat măsura specială de investigații poate solicita judecătorului de instrucție autorizarea săvârșirii de către investigatorul sub acoperire a unei sau a mai multor contravenții ori infracțiuni ușoare sau mai puțin grave simulate.

(8) Contravenția/infracțiunea simulată, deși în mod formal întrunește elementele componenței de contravenție/infracțiune, nu constituie contravenție/infracțiune și se săvârșește doar în scopul menținerii legendei, al probării existenței infracțiunii și al identificării făptuitorului.

(9) Contravenția/infracțiunea simulată poate fi autorizată doar în cazul investigării infracțiunilor de criminalitate organizată, de corupție, conexe celor de corupție, cu caracter terorist, contra securității statului, de spălare a banilor și de finanțare a terorismului.

(10) Judecătorul de instrucție poate autoriza săvârșirea contravențiilor simulate, precum și săvârșirea infracțiunilor ușoare sau mai puțin grave simulate, cu condiția că, în ambele cazuri, acestea nu atentează la viața, sănătatea și/sau la integritatea fizică a persoanei.

(11) Autoritățile publice pot folosi sau pune la dispoziția investigatorului sub acoperire orice înscrisuri ori obiecte necesare pentru efectuarea măsurii speciale de investigații autorizate. Persoana care folosește sau pune la dispoziție înscrisurile ori obiectele nu poartă răspundere pentru aceasta.

(12) Investigatorul sub acoperire poate fi audiat ca martor în cadrul procesului penal. Pentru motive întemeiate, investigatorul sub acoperire poate fi audiat în condițiile Legii nr. 105/2008 cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal.

(13) Datele și informațiile obținute de către investigatorul sub acoperire despre pregătirea sau săvârșirea altor infracțiuni decât cele pentru care a fost autorizată măsura specială de investigații se comunică imediat ofițerului de urmărire penală sau procurorului.

(14) Investigatorul sub acoperire își desfășoară activitatea în conformitate cu scopurile și sarcinile indicate în ordonanța ofițerului de urmărire penală sau a procurorului.

(15) Identitatea reală a investigatorului sub acoperire este cunoscută numai procurorului care a dispus efectuarea măsurii speciale de investigații, precum și ofițerului de investigații responsabil de efectuarea și consemnarea măsurii speciale de investigații, și poate fi dezvăluită numai cu acordul scris al investigatorului și în conformitate cu Legea nr. 245/2008 cu privire la secretul de stat.

(16) În cazul în care există pericol real pentru viața și sănătatea investigatorului sub acoperire, precum și în cazul descoperirii identității acestuia, ofițerul de urmărire penală sau procurorul îl retrage imediat, prin ordonanță, din misiunea sub acoperire.

(17) În cazul în care există date veridice că investigatorul sub acoperire a depășit limitele acțiunilor autorizate, fapt care a prejudiciat sau poate prejudicia realizarea scopurilor măsurii speciale de investigații, precum și în cazul în care el a comis încălcări grave ale legii sau a comis o infracțiune, activitatea acestuia este întreruptă imediat de către ofițerul de urmărire penală sau de către procuror.

(18) În caz de necesitate, investigatorul sub acoperire poate fi înlocuit, de către ofițerul de urmărire penală sau de către procuror, prin ordonanță, cu sau fără întreruperea activității.

Urmărirea vizuală reprezintă relevarea și fixarea cronologică a acțiunilor/inacțiunilor, a poziționărilor, a mișcărilor și a contactelor (legăturilor) persoanelor, supravegherea imobilelor, urmărirea și localizarea mijloacelor de transport și a altor obiecte.

(1) Culegerea de informații constă în dobândirea informațiilor despre persoane fizice și juridice, bunuri mobile și imobile, fapte, evenimente și circumstanțe ce prezintă interes, prin comunicare nemijlocită cu alte persoane, prin studiere de documente, materiale, baze de date, sisteme informaționale și surse deschise, prin adresare de solicitări persoanelor fizice și juridice care posedă sau care dispun de informații ce prezintă interes, precum și prin intermediul fotorobotului și al altor metode ce oferă posibilitatea de a identifica cu o probabilitate sporită o persoană.

(2) Măsura specială de investigații prevăzută de prezentul articol poate fi dispusă și în cazul infracțiunilor ușoare și mai puțin grave.

(1) În cazul în care există pericol de dispariție a unor probe sau de modificare a unor situații de fapt și este necesară explicarea de urgență a unor fapte sau circumstanțe ale cauzei, procurorul, organul de urmărire penală, organul de constatare sau instanța de judecată poate folosi cunoștințele unui specialist, dispunând, la cererea părților, iar procurorul, organul de urmărire penală, organul de constatare – și din oficiu, efectuarea constatării tehnico-științifice sau medico-legale.

(2) Constatarea tehnico-științifică și cea medico-legală pot fi efectuate și de către un expert judiciar înscris în Registrul de stat al experților judiciari.

(1) Organul de urmărire penală, procurorul, organul de constatare sau instanţa de judecată care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi stabileşte termenul în care va fi efectuată lucrarea.

(2) Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi informaţiei puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală, procurorul, organul de constatare sau instanţa de judecată. Persoanei căreia îi revine sarcina efectuării constatării nu i se pot delega şi nici aceasta nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală, procuror, organ de constatare sau de organ de control.

(3) Dacă specialistul căruia îi revine sarcina efectuării lucrării consideră că materialele puse la dispoziţie ori informaţia indicată sunt insuficiente, el comunică aceasta organului de urmărire penală, procurorului, organului de constatare sau instanţei în vederea completării lor.

(4) În cazul în care este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori părţii vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală, procurorul, organul de constatare dispun efectuarea unei constatări medico-legale şi cer organului medico-legal, căruia îi revine competenţa potrivit legii, să efectueze această constatare.

(1) Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale se consemnează într-un raport.

(1¹) Organul de urmărire penală, procurorul, organul de constatare sau instanța de judecată informează părțile că au dreptul să ia cunoștință de raportul de constatare tehnico-științifică sau medico-legală, întocmind un proces-verbal în cazul exercitării acestui drept.

(2) Dacă se constată că raportul tehnico-științific ori medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt exacte, se dispune efectuarea unei expertize judiciare.

(3) În cazul participării specialistului la efectuarea procedeelor probatorii de către organul de urmărire penală, procuror sau organul de constatare, rezultatele constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale se includ în procesul-verbal al acţiunii respective.

(1) Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sunt necesare cunoştinţe specializate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meșteșugului sau în alte domenii. Posedarea unor asemenea cunoştinţe specializate de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei judiciare. Dispunerea expertizei judiciare se face, la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală, procuror sau de către instanța de judecată, precum și din oficiu de către organul de urmărire penală sau procuror.

(2) Părțile, din inițiativă proprie și pe cont propriu, sunt în drept, prin intermediul organului de urmărire penală, al procurorului sau al instanței de judecată, să înainteze instituției publice de expertiză judiciară/biroului de expertiză judiciară o cerere privind efectuarea expertizei judiciare pentru constatarea circumstanțelor care, în opinia lor, vor putea fi utilizate în apărarea intereselor lor. În acest caz, organul de urmărire penală, procurorul sau instanța de judecată este obligată să remită instituției publice de expertiză judiciară/biroului de expertiză judiciară materialele necesare efectuării expertizei judiciare. Raportul de expertiză judiciară întocmit la cererea părților se prezintă de către parte organului de urmărire penală, procurorului sau instanței de judecată, se anexează la materialele cauzei penale și urmează a fi apreciat în coroborare cu alte probe. În cazul în care, reieșind din concluziile formulate de experţi în rapoartele de expertiză judiciară anterioare, se constată inoportunitatea dispunerii expertizei judiciare solicitate de către părţi, iar efectuarea unei alte expertize judiciare va condiţiona tergiversarea procesului penal, organul de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată respinge cererea părţilor.

(3) Expertiza judiciară se efectuează de către expertul judiciar înscris în Registrul de stat al experților judiciari. În cazul în care în Registrul de stat al experților judiciari nu sunt experți de specializarea necesară sau în cazul în care nu poate fi numit un alt expert judiciar din motive de incompatibilitate, în calitate de expert judiciar poate fi recunoscută ad-hoc o persoană competentă în specializarea solicitată pentru efectuarea expertizei judiciare.

(4) Fiecare dintre părţi are dreptul să recomande un expert pentru a participa cu drepturi depline la efectuarea expertizei judiciare.

(1) Expertiza se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea:

1) cauzei morţii;

2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;

3) stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului – în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal;

3¹) stării psihice şi fizice a persoanei în privinţa căreia se reclamă că s-au comis acte de tortură, tratamente inumane sau degradante;

4) vârstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate – în cazurile în care această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vârsta lipsesc sau prezintă dubiu;

4¹) stării sănătății bănuitului, învinuitului sau inculpatului privat de libertate – în cazurile prezenței unor indici de îmbolnăvire de o boală gravă;

5) stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza hotărârii în cauza dată;

6) altor cazuri când prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.

(2) – abrogat.

(1) În cazul existenței temeiurilor, expertiza judiciară se dispune de către organul de urmărire penală sau procuror, prin ordonanță, precum și de către instanța de judecată, prin încheiere. În ordonanță sau în încheiere se indică: cine a inițiat dispunerea expertizei judiciare; temeiurile pentru care se dispune expertiza judiciară; obiectele, documentele și alte materiale prezentate expertului cu mențiunea când și în ce împrejurări au fost descoperite și ridicate; întrebările formulate expertului; denumirea instituției de expertiză judiciară sau, după caz, numele și prenumele expertului căruia i se pune în sarcină efectuarea expertizei judiciare.

(1¹) Cererea de solicitare a efectuării expertizei judiciare se formulează în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse constatării şi a obiectelor, materialelor care trebuie investigate de expert.

(2) Ordonanţa sau încheierea de dispunere a efectuării expertizei judiciare este obligatorie pentru instituţia sau persoana care urmează să efectueze expertize judiciare.

(3) La efectuarea expertizei judiciare din iniţiativă şi pe contul propriu al părţilor, expertului i se remite lista întrebărilor, obiectele şi materialele de care dispun părţile sau sunt prezentate, la cererea lor, de către organul de urmărire penală, procuror sau instanța de judecată. Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal conform prevederilor art. 260 şi 261.

(4) Bănuitul, învinuitul sau partea vătămată poate solicita organului de urmărire penală sau, după caz, procurorului dispunerea efectuării expertizei judiciare. Refuzul de dispunere a efectuării expertizei judiciare poate fi contestat în modul stabilit de prezentul cod.

(1) Organul de urmărire penală, procurorul sau instanța de judecată, în cazul în care dispune efectuarea expertizei judiciare, informează în scris părțile despre obiectul expertizei judiciare și întrebările la care trebuie să dea răspunsuri expertul și le explică părților că au dreptul de a face observații cu privire la aceste întrebări și de a cere modificarea sau completarea lor, precum și dreptul de a cere numirea a câte un expert recomandat de fiecare dintre ele pentru a participa la efectuarea expertizei judiciare.

(2) – abrogat.

(3) După examinarea obiecțiilor și a cererilor înaintate de părți, organul de urmărire penală, procurorul sau instanța de judecată informează expertul judiciar cu privire la noile circumstanțe ce implică efectuarea expertizei judiciare.

(1) Expertizele cu un grad sporit de complexitate sau voluminoase se efectuează de o comisie din câțiva experţi de aceeaşi specializare sau, după caz, de specializări diferite. La cererea părţilor, în componenţa comisiei de experţi pot fi incluşi experţii invitaţi (recomandaţi) de ele.

(1¹) Expertiza judiciară în comisie se dispune și în cazul în care expertizele judiciare efectuate anterior prezintă concluzii divergente. În cadrul expertizei judiciare în comisie pot fi formulate întrebări referitoare la cauzele divergențelor dintre concluziile expertizelor judiciare anterioare.

(2) La finalul cercetărilor în cadrul expertizei judiciare în comisie se întocmește un singur raport de expertiză judiciară, care este semnat de către toți experții din componența comisiei.

(3) În situația în care nu există o concluzie comună, unanim acceptată, în raportul de expertiză judiciară se prezintă concluzia acceptată de majoritatea experților participanți la efectuarea expertizei judiciare în comisie ori se declară imposibilitatea prezentării unor concluzii comune. Opiniile divergente ale experților se expun în concluzii separate care se anexează la raportul de expertiză judiciară și se prezintă ordonatorului expertizei judiciare.

(4) Cerinţa organului de urmărire penală, procurorului sau a instanţei de judecată ca expertiza judiciară să fie efectuată de o comisie de experţi este obligatorie pentru şeful instituţiei de expertiză judiciară, precum şi pentru experţii desemnaţi. Dacă expertiza judiciară este pusă în sarcina instituţiei de expertiză judiciară şi conducătorul, analizând complexitatea investigaţiilor ce urmează a fi efectuate, consideră că este necesară o expertiză judiciară în comisie, acesta comunică organului de urmărire penală, procurorului sau instanţei de judecată propunerea de dispunere a efectuării expertizei judiciare.

(1) În cazul în care constatarea vreunei circumstanţe ce poate avea importanţă probatorie în cauza penală este posibilă numai în urma efectuării unor investigaţii în diferite domenii, se dispune expertiza judiciară complexă.

(1¹) În cazul torturii, efectuarea expertizei judiciare complexe, cu operarea examinării medico-legale, psihologice şi, după caz, a altor forme de examinare, este obligatorie.

(1²) Expertiza judiciară complexă se poate efectua fie de către o comisie de experți calificați în diferite genuri de expertiză judiciară, fie de către un singur expert calificat în mai multe genuri de expertiză judiciară.

(2) În baza totalității datelor constatate în cadrul expertizei judiciare complexe, experții întocmesc un singur raport de expertiză judiciară, în care se indică cercetările efectuate de fiecare expert, volumul acestora, numele, prenumele experților care au formulat răspunsuri la întrebări și concluziile la care s-a ajuns.

(3) Expertul nu are dreptul să semneze acea parte a raportului de expertiză judiciară complexă ce nu ţine de competenţa sa.

(1) Dacă organul de urmărire penală, procurorul ori instanța de judecată care a dispus efectuarea expertizei judiciare constată că raportul expertului nu este complet și necesită explicații sau completări ori dacă apar întrebări noi referitoare la circumstanțele examinate și, în toate cazurile, răspunsurile nu pot fi obținute prin audierea expertului, se dispune efectuarea unei expertize judiciare suplimentare de către același expert sau de către un alt expert.

(2) Dacă concluziile expertului sunt neclare, contradictorii, neîntemeiate, dacă există îndoieli în privința veridicității lor și dacă aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului sau dacă a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei judiciare, poate fi dispusă efectuarea unei expertize judiciare repetate de către un alt expert sau o altă comisie de experți. Expertul sau experții care au efectuat expertiza judiciară primară sau suplimentară pot asista la efectuarea expertizei judiciare repetate pentru a da explicații pe marginea concluziilor formulate în urma expertizei judiciare primare, însă nu pot participa la efectuarea investigațiilor și la întocmirea concluziilor.

(3) Expertiza judiciară repetată se dispune în cazurile în care:

a) concluziile expertului sunt neclare, contradictorii, neîntemeiate sau există îndoieli în privința veridicității acestora;

b) ordonatorul expertizei judiciare sau instanța de judecată a constatat că expertul judiciar nu avea dreptul să o efectueze ori și-a depășit competența;

c) a fost încălcată ordinea procesuală de dispunere a expertizei judiciare;

d) s-au constatat încălcări ale metodelor sau procedurilor de efectuare a expertizei judiciare;

e) concluziile expertului nu au fost corelate cu datele de fapt puse la dispoziția lui;

f) există contradicții esențiale între opiniile experților participanți la efectuarea unei expertize judiciare în comisie.

(4) Rezultatele expertizei judiciare repetate au aceeași valoare probantă ca și rezultatele expertizei judiciare anterioare și se apreciază în coroborare cu alte probe.

(5) În ordonanța sau în încheierea prin care s-a dispus expertiza judiciară suplimentară sau repetată trebuie să fie concretizate motivele dispunerii ei. În cazul dispunerii expertizei judiciare suplimentare sau repetate se prezintă raportul expertizei judiciare primare, precum și toate materialele depuse în cadrul expertizei judiciare primare.

(1) Organul de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată expediază conducătorului instituţiei de expertiză judiciară actul de dispunere a efectuării expertizei judiciare, obiectele şi materialele respective, iar în cazurile necesare, şi materialele cauzei penale. Expertiza se efectuează de către acel expert al instituţiei care este indicat în ordonanţă sau încheiere. Dacă expertul concret nu este indicat, conducătorul instituţiei de expertiză judiciară numeşte expertul şi despre aceasta comunică organului care a dispus expertiza judiciară.

(2) Dacă expertiza judiciară se efectuează din iniţiativa şi pe contul părţilor, ele prezintă conducătorului instituţiei de expertiză judiciară lista întrebărilor, obiectele şi materialele pentru a efectua investigaţii. Părţile pot indica în cererea de solicitare a efectuării expertizei judiciare numele şi prenumele expertului.

(3) Conducătorul instituţiei de expertiză judiciară explică expertului drepturile şi obligaţiile lui, prevăzute în art. 88 din prezentul cod, şi îl previne de răspunderea, conform art. 312 din Codul penal, pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false, organizează efectuarea expertizei judiciare, asigură păstrarea obiectelor prezentate pentru investigaţii, fixează termenele efectuării expertizei judiciare. Conducătorul instituţiei de expertiză judiciară nu are dreptul să dea indicaţii care ar determina cursul şi conţinutul investigaţiei.

(1) În caz de efectuare a expertizei judiciare în afara instituţiei de expertiză judiciară, organul de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată, după întocmirea ordonanţei sau încheierii prin care se dispune expertiza judiciară, invită persoana desemnată pentru efectuarea ei pentru a se informa cu privire la competenţa ei, pentru a constata în ce relaţii se află această persoană cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată şi cu alte părţi, pentru a se convinge că nu există temeiuri pentru recuzarea acesteia.

(2) Organul care a dispus expertiza judiciară înmînează expertului ordonanţa sau încheierea prin care se dispune expertiza judiciară, explică drepturile şi obligaţiile, prevăzute în art. 88 din prezentul cod, şi îl previne de răspunderea, conform art. 312 din Codul penal, pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false. Acestea se consemnează în ordonanţa sau în încheierea prin care s-a dispus expertiza judiciară şi se confirmă prin semnătura expertului. În acelaşi mod se fixează declaraţiile şi cererile expertului. Despre respingerea cererii expertului, organul care a dispus expertiza judiciară întocmeşte o ordonanţă sau o încheiere motivată.

(3) Organul de urmărire penală sau procurorul este obligat să asigure prezentarea la expert a bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, martorului dacă apare necesitatea de a efectua cercetarea corporală sau a examina starea lor psihică ori prezenţa lor este necesară la efectuarea expertizei judiciare.

(4) – abrogat.

(1) După efectuarea investigațiilor necesare, expertul întocmește un raport, în formă scrisă, tipărită, în limba română, care este structurat în trei părți: partea introductivă, partea descriptivă și concluziile.

(2) În partea introductivă a raportului de expertiză judiciară se indică:

a) denumirea și adresa juridică ale instituției publice de expertiză judiciară sau ale biroului de expertiză judiciară;

b) datele privind actul de dispunere a expertizei judiciare;

c) datele ordonatorului expertizei judiciare;

d) denumirea și adresa juridică ale laboratorului în care a fost efectuată expertiza judiciară;

e) mențiunea despre informarea privind drepturile și obligațiile prevăzute de prezentul cod și privind răspunderea pentru încălcarea prevederilor art. 312 și 315 din Codul penal;

f) data întocmirii raportului de expertiză judiciară, numărul, tipul și genul expertizei judiciare;

g) datele expertului sau ale experților participanți la efectuarea expertizei judiciare (numele, prenumele, numărul licenței, specializarea în care este calificat, gradul de calificare, precum și, dacă este cazul, gradul științific, specialitatea deținută și vechimea în muncă în calitate de expert judiciar în specialitatea respectivă);

h) datele persoanelor care au participat, precum și ale celor care au asistat la efectuarea expertizei judiciare;

i) expunerea succintă a circumstanțelor cazului pentru a cărui soluționare se solicită efectuarea expertizei judiciare;

j) lista materialelor și a obiectelor prezentate pentru expertiza judiciară;

k) problemele înaintate spre soluționare;

l) în cazul expertizei judiciare suplimentare sau al celei repetate – motivele dispunerii acesteia, precum și datele expertizei judiciare primare (numărul, data întocmirii raportului de expertiză judiciară, numele și prenumele experților participanți la efectuarea expertizei judiciare, concluziile acestora).

(3) În partea descriptivă, în funcție de genul expertizei judiciare efectuate, raportul de expertiză judiciară conține următoarele informații:

a) date despre starea obiectelor supuse examinării (prezența și starea ambalajului) sau date despre persoanele examinate, modalitățile de transportare și de ambalare a materialelor și obiectelor prezentate pentru expertiza judiciară;

b) conținutul etapelor de examinare, cu indicarea metodelor de cercetare și a metodicilor aplicate, a mijloacelor tehnice și a materialelor de consum folosite, a condițiilor de utilizare a acestora și a rezultatelor obținute;

c) obiectivele, condițiile de efectuare și rezultatele experimentelor (dacă acestea au fost realizate), precum și rezultatele obținerii unor modele de comparație;

d) date privind deteriorarea sau consumul obiectelor supuse examinării;

e) evaluarea pe etape a cercetărilor, analiza rezultatelor obținute, formularea și motivarea concluziilor;

f) referiri la ilustrații, anexe și explicațiile necesare pentru acestea;

g) circumstanțele relevante identificate de expert, în privința cărora nu au fost adresate întrebări;

h) concluziile prealabile;

i) argumentarea imposibilității de a răspunde la toate sau la unele întrebări formulate în cazul când materialele prezentate nu au fost suficiente sau întrebările formulate nu țin de competența expertului, sau nivelul științei și practica expertizelor judiciare nu permit găsirea răspunsurilor la aceste întrebări;

j) caracteristica succintă a dispozitivelor și a materialelor utilizate, regimul procesului de fixare și imprimare. Pentru mijloacele tehnice și programele soft se indică tipul, modelul, producătorul, denumirea și versiunea programului soft utilizat, programul de obținere și imprimare a imaginilor.

(4) În partea finală a raportului de expertiză judiciară sunt expuse concluziile expertului, care cuprind răspunsurile la întrebările formulate de către ordonatorul expertizei judiciare. Răspunsurile se formulează exact, pentru a exclude interpretările echivoce.

(5) La raportul expertului se anexează corpurile delicte, probele grafice, alte materiale rămase după efectuarea investigaţiilor, precum şi fotografii, schiţe şi grafice ce confirmă concluziile expertului.

(6) Raportul de expertiză judiciară este semnat de expertul/experții care l-a/l-au întocmit conform competențelor, aplicându-se ștampila acestuia/acestora pe fiecare pagină și pe toate anexele.

(7) Raportul de expertiză judiciară sau declarația expertului judiciar privind imposibilitatea prezentării unor concluzii, precum și procesul-verbal de audiere a expertului se comunică părților imediat, dar nu mai târziu de 3 zile lucrătoare de la primirea lor de către organul de urmărire penală, procuror sau instanța de judecată, și li se explică în scris că au dreptul să dea explicații, să facă obiecții, precum și să ceară înaintarea unor întrebări suplimentare expertului, efectuarea unei expertize judiciare.

(1) Dacă pentru efectuarea expertizei medico-legale sau psihiatrice apare necesitatea unei supravegheri îndelungate, bănuitul, învinuitul, inculpatul poate fi internat într-o instituţie medicală. Despre aceasta se consemnează în ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus expertiza judiciară.

(2) Internarea bănuitului, învinuitului în instituţia medicală pentru efectuarea expertizelor judiciare indicate în alin.(1) se admite cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, în baza demersului procurorului, în conformitate cu art. 305. Încheierea judecătorului de instrucţie privind autorizarea internării poate fi atacată cu recurs în condiţiile art. 311.

(3) Dacă necesitatea internării în instituţia medicală pentru efectuarea expertizei judiciare a apărut în procesul judecării cauzei, încheierea despre aceasta o adoptă instanţa de judecată conform cererilor înaintate de părţi, expert sau din oficiu.

(3¹) Demersul procurorului de solicitare a internării într-o instituţie medicală pentru efectuarea expertizei judiciare sau cererile părţilor ori ale expertului depuse în acest sens trebuie să cuprindă, după caz, menţiuni cu privire la: fapta pentru care se efectuează urmărirea penală, încadrarea juridică a faptei; faptele şi împrejurările din care rezultă îndoiala asupra stării de responsabilitate a bănuitului, învinuitului sau inculpatului, motivarea necesităţii de luare a măsurii de internare şi motivarea proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit.

(4) Internarea bănuitului într-o instituţie medicală, pentru efectuarea expertizei judiciare în condiţii de staţionar, se dispune pentru o durată de până la 10 zile cu posibilitatea prelungirii, în caz de necesitate, la demersul procurorului, de către judecătorul de instrucţie, după punerea sub învinuire.

(5) Internarea învinuitului într-o instituţie medicală, pentru efectuarea expertizei judiciare în condiţii de staţionar, se dispune pentru o durată de până la 30 de zile.

(6) Prelungirea internării învinuitului în instituţia medicală, pentru efectuarea expertizei judiciare în condiţii de staţionar, poate fi dispusă de către judecătorul de instrucţie până la 6 luni, la demersul procurorului prezentat în temeiul cererii motivate în scris a medicului care se confruntă cu dificultăţi la efectuarea expertizei judiciare şi are nevoie de timp suplimentar pentru aceasta. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile.

(7) Bănuitul, învinuitul internat într-o instituţie medicală pentru efectuarea expertizei judiciare în condiţii de staţionar, apărătorul sau reprezentantul pot ataca încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea ori prelungirea internării sau pot solicita efectuarea expertizei judiciare în condiţii de ambulator în termen de 3 zile de la data adoptării. Dispoziţiile art. 311 şi 312 se aplică în mod corespunzător.

(8) În cazul în care bănuitul, învinuitul este arestat preventiv, transferul acestuia pentru efectuarea expertizei judiciare medicale în condiţii de staţionar, se dispune la demersul procurorului cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

(1) În cazul în care raportul expertului nu este clar sau are unele deficienţe, pentru înlăturarea cărora nu sunt necesare investigaţii suplimentare, ori a apărut necesitatea de a preciza metodele aplicate de către expert sau unele noţiuni, organul de urmărire penală sau procurorul este în drept să audieze expertul, respectându-se prevederile art. 105-109.

(2) Audierea expertului nu se admite până la prezentarea raportului şi cercetarea acestuia.

(1) Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre care reflectă particularităţile omului viu, cadavrului, animalului, substanţei, obiectului dacă investigarea lor are importanţă pentru cauza penală.

(2) Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre de la bănuit şi învinuit.

(3) Organul de urmărire penală, de asemenea, poate dispune colectarea mostrelor de la martori sau partea vătămată, dar numai în cazul în care trebuie să verifice dacă aceste persoane au lăsat urme la locul unde s-a produs evenimentul sau pe corpurile delicte.

(4) Dacă este necesar, colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă se face cu participarea specialistului.

(5) Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă, organul de urmărire penală emite o ordonanţă motivată, în care, în special, se indică: persoana care va colecta mostrele, persoana de la care se vor colecta mostrele; care anume mostre şi în ce număr (cantitate) trebuie colectate; cînd, unde şi la cine trebuie să se prezinte persoana de la care vor fi colectate mostrele; când şi cui trebuie să fie prezentate mostrele după colectare.

(6) Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă se întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art. 260 şi 261.

(7) Colectarea de mostre în condiţiile prezentului articol poate fi dispusă şi de către instanţa de judecată la solicitarea părţilor.

(1) În calitate de mostre pot fi colectate:

1) sânge, spermă, păr, secvenţe de unghii, microparticule de pe corp;

2) salivă, sudoare şi alte eliminări ale corpului;

3) amprente digitale, mulaje ale dinţilor şi falangelor;

4) înscrieri, obiecte, piese vestimentare şi părţi ale lor, alte materiale ce reflectă deprinderile persoanei respective;

5) fonograma vocii, fotografii sau înregistrări video;

6) corpuri materiale, substanţe, materie primă, produse;

7) arme de diferite tipuri, cartuşe, tub-cartuşe, gloanţe, piese şi uneltele folosite la confecţionarea acestora;

8) dispozitive explozive neutralizate, părţi componente ale lor, piese, mecanisme şi unelte folosite la confecţionarea acestora;

9) alte substanţe şi obiecte.

(2) Se interzice colectarea mostrelor într-un mod care pune în pericol sănătatea şi viaţa omului sau care lezează onoarea şi demnitatea lui.

(1) Reprezentantul organului de urmărire penală citează persoana sau se deplasează la locul unde se află ea, aducându-i la cunoştinţă, contra semnătură, ordonanţa de colectare a mostrelor, explică acestei persoane şi specialistului drepturile şi obligaţiile lor.

(2) Reprezentantul organului de urmărire penală, cu participarea specialistului, dacă acesta este invitat, desfăşoară acţiunile necesare şi colectează mostrele respective. Mostrele, cu excepţia documentelor, se împachetează şi se sigilează, iar pachetele sigilate se semnează de persoana care efectuează acţiunea respectivă. În cazurile necesare, colectarea mostrelor se face prin percheziţie sau ridicare ori concomitent cu efectuarea acestora, precum şi a altor acţiuni de urmărire penală.

(3) Despre colectarea mostrelor se întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art. 260 şi 261, în care se descriu toate acţiunile efectuate pentru colectarea mostrelor în consecutivitatea efectuării lor, metodele şi mijloacele tehnice aplicate, precum şi însăşi mostrele. Mostrele colectate se anexează la procesul-verbal.

(1) Constituie mijloc material de probă documentele în orice formă (scrisă, audio, video, electronică etc.) care provin de la persoane oficiale fizice sau juridice dacă în ele sunt expuse ori adeverite circumstanţe care au importanţă pentru cauză.

(2) Documentele se anexează, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei, la materialele dosarului şi se păstrează atât timp cât se păstrează dosarul respectiv. În cazul în care documentele în original sunt necesare pentru evidenţă, rapoarte sau în alte scopuri legale, acestea pot fi restituite deţinătorilor, dacă este posibil fără a afecta cauza, copiile de pe acestea păstrându-se în dosar.

(3) Documentele se prezintă de către persoanele fizice şi juridice la demersul organului de urmărire penală făcut din oficiu sau la cererea altor participanţi la proces ori la demersul instanţei făcut la cererea părţilor, precum şi de către părţi în cadrul urmăririi penale sau în procesul judecării cauzei.

(4) În cazurile în care documentele conţin cel puţin unul din elementele menţionate în art. 158, acestea se recunosc drept corpuri delicte.

(1) Corpuri delicte sunt recunoscute obiectele în cazul în care există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvârșirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale.

(2) Obiectul se recunoaşte drept corp delict prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei de judecată şi se anexează la dosar.

(3) Obiectul poate fi recunoscut drept corp delict în următoarele condiţii:

1) dacă, prin descrierea lui detaliată, prin sigilare, precum şi prin alte acţiuni întreprinse imediat după depistare, a fost exclusă posibilitatea substituirii sau modificării esenţiale a particularităţilor şi semnelor sau a urmelor aflate pe obiect;

2) dacă a fost dobândit prin unul din următoarele procedee probatorii: cercetare la faţa locului, percheziţie, ridicare de obiecte, precum şi prezentat de către participanţii la proces, cu ascultarea prealabilă a acestora.

(1) Corpurile delicte se anexează la dosar şi se păstrează în dosar sau se păstrează în alt mod prevăzut de lege. Corpurile delicte care, din cauza volumului sau din alte motive, nu pot fi păstrate împreună cu dosarul trebuie fotografiate şi fotografiile se anexează la procesul-verbal respectiv. Obiectele voluminoase, după fotografiere, pot fi sigilate şi transmise spre păstrare persoanelor juridice sau fizice. În acest caz, în dosar se va face menţiunea respectivă.

(2) Substanţele explozive şi alte obiecte care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea omului şi din acest motiv nu pot fi păstrate în calitate de corpuri delicte, fapt confirmat prin concluzia specialiştilor în domeniu, în baza ordonanţei organului de urmărire penală autorizate de judecătorul de instrucţie, se nimicesc prin metodele respective. În caz de urgenţă, când există pericol iminent pentru viaţa oamenilor, substanţele explozive pot fi nimicite, în urma concluziei specialistului, fără autorizarea judecătorului de instrucţie, cu prezentarea materialelor respective, în termen de 24 de ore, judecătorului de instrucţie pentru efectuarea controlului legalităţii acestei acţiuni procesuale.

(3) Substanţele narcotice, psihotrope şi precursorii pot fi păstraţi în calitate de corpuri delicte în cantităţi mici (mostre), suficiente pentru utilizarea lor în calitate de probe şi pentru efectuarea expertizei judiciare, împachetate şi sigilate de către un expert. Excedentele de aceste substanţe vor fi predate instituţiilor abilitate sau nimicite în baza ordonanţei organului de urmărire penală autorizate de judecătorul de instrucţie.

(4) Imediat după ridicare şi examinare, metalele preţioase, pietrele preţioase şi articolele din ele, numerarul şi cecurile în monedă naţională şi în valută străină, cardurile, alte instrumente de plată, valorile mobiliare, obligaţiile, recunoscute drept corpuri delicte, se transmit spre păstrare Serviciului Fiscal de Stat conform procedurii stabilite.

(5) Numerarul şi cecurile în monedă naţională şi în valută străină, obligaţiile, ridicate în cadrul efectuării acţiunilor de urmărire penală, se păstrează în dosar dacă ele conţin semne individuale în urma săvârșirii infracţiunii. În cazul în care numerarul în monedă națională sau în valută străină nu conține semnele componenței de infracțiune, acesta se depune pe contul administrat de Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale.

(6) Corpurile delicte şi alte obiecte ridicate se păstrează până ce soarta lor nu va fi soluţionată prin hotărâre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei. În cazurile prevăzute de prezentul cod, chestiunile privind corpurile delicte pot fi soluţionate până la terminarea procesului penal.

(7) În caz de conflict referitor la apartenenţa obiectului recunoscut corp delict, litigiul se soluţionează în ordinea procedurii civile şi un asemenea obiect se păstrează până la momentul când hotărârea pronunţată în cauza civilă devine irevocabilă.

(1) La păstrarea corpurilor delicte şi a altor obiecte, la transmiterea lor pentru efectuarea expertizei judiciare sau a constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale, precum şi la transmiterea cauzei altui organ de urmărire penală sau altei instanţe judecătoreşti trebuie să fie luate măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea, atingerea între ele sau amestecul corpurilor delicte ori al altor obiecte.

(2) În cazul transmiterii cauzei, în documentul de însoţire, în anexele la el şi în informaţia anexată la rechizitoriu se indică toate corpurile delicte şi alte obiecte care au fost anexate la dosar şi pe care îl însoţesc, precum şi locul lor de păstrare dacă ele nu sunt anexate la dosar.

(3) La transmiterea cauzei în care figurează corpuri delicte, organul care primeşte cauza verifică prezenţa obiectelor anexate la dosar în conformitate cu datele menţionate în documentul de însoţire a cauzei. Despre rezultatele acestei verificări se face menţiune în documentul de însoţire.

(1) Până la soluţionarea cauzei penale, procurorul ori ofiţerul de urmărire penală care are încuviinţarea procurorului, în faza urmăririi penale, sau, după caz, instanţa dispune restituirea către proprietarul sau posesorul legal:

1) a produselor uşor alterabile;

2) a obiectelor necesare acestuia pentru viaţa cotidiană;

3) a animalelor domestice, pasărilor, altor animale care necesită îngrijire permanentă;

4) a automobilului sau a unui alt mijloc de transport, dacă acesta nu a fost sechestrat pentru asigurarea acţiunii civile în cauza penală sau a posibilei confiscări speciale a bunurilor.

(1¹) Până la terminarea urmăririi penale, procurorul ori ofițerul de urmărire penală care are încuviințarea procurorului sau, după caz, instanța de judecată, la etapa judecării cauzei, dispune transmiterea banilor spre administrare Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale.

(1²) Banii nu se transmit Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale spre administrare dacă:

a) păstrează asupra lor urme ale infracțiunii;

b) pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracțiunii;

c) nu pot fi utilizați ca instrument de plată;

d) nu este posibilă asigurarea condițiilor de administrare a acestora.

(2) Corpurile delicte voluminoase care necesită condiţii speciale de păstrare şi care nu au pe ele urme ale infracţiunii, precum şi alte corpuri delicte, cu excepţia celor care au servit la săvârșirea infracţiunii şi care păstrează pe ele urmele infracţiunii, se transmit Serviciului Fiscal de Stat pentru a fi utilizate, păstrate, îngrijite sau comercializate.

(3) În cazul în care proprietarul sau posesorul legal al corpurilor delicte menţionate la alin.(2) nu este cunoscut sau dacă restituirea lor este imposibilă din alte motive, ele se predau Serviciului Fiscal de Stat pentru a se decide utilizarea, păstrarea, îngrijirea sau comercializarea acestora cu transferarea banilor încasaţi la contul administrat de Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale.

(4) Banii marcaţi, asupra cărora au fost îndreptate acţiunile criminale, se trec în venitul statului, iar echivalentul lor se restituie proprietarului de la bugetul de stat. La cererea victimei, echivalentul banilor recunoscuţi drept corpuri delicte poate fi restituit în temeiul hotărârii judecătorului de instrucţie.

(5) Banii sau alte valori materiale utilizate din contul mijloacelor financiare alocate pentru activitatea specială de investigații, în scop de identificare a intențiilor și de verificare a sesizării cu privire la săvârșirea infracțiunii, se restituie autorităților care le-au eliberat, în baza ordonanței motivate a procurorului, după consemnarea măsurii speciale de investigații.

(1) În cazul în care procurorul dispune încetarea urmăririi penale sau în cazul soluţionării cauzei în fond, se hotărăşte chestiunea cu privire la corpurile delicte. În acest caz:

1) uneltele care au servit la săvârșirea infracţiunii vor fi confiscate şi predate instituţiilor respective sau nimicite;

2) obiectele a căror circulaţie este interzisă vor fi predate instituţiilor respective sau nimicite;

3) lucrurile care nu prezintă nici o valoare şi care nu pot fi utilizate vor fi distruse, iar în cazurile în care sunt cerute de persoane ori instituţii interesate, ele pot fi remise acestora;

4) banii şi alte valori dobândite pe cale criminală sau asupra cărora au fost îndreptate acţiunile criminale se restituie proprietarului sau, după caz, se trec în venitul statului. Celelalte obiecte se predau proprietarilor legali, iar dacă aceştia nu sunt identificaţi, se trec în proprietatea statului. În caz de conflict referitor la apartenenţa acestor obiecte, litigiul se soluţionează în ordinea procedurii civile. Banii marcaţi, asupra cărora au fost îndreptate acţiunile criminale, se trec în venitul statului, iar echivalentul lor se restituie proprietarului de la bugetul de stat. Banii sau alte valori materiale utilizate din contul mijloacelor financiare alocate pentru activitatea specială de investigații, în scop de identificare a intențiilor și de verificare a sesizării cu privire la săvârșirea infracțiunii, se trec la bugetul de stat;

5) documentele care constituie corpuri delicte rămân în dosar pe tot termenul de păstrare a lui sau, la solicitare, se remit persoanelor interesate;

6) obiectele ridicate de organul de urmărire penală, dar care nu au fost recunoscute corpuri delicte, se remit persoanelor de la care au fost ridicate.

(2) Valoarea obiectelor alterate, deteriorate sau pierdute în urma efectuării expertizei judiciare şi a altor acţiuni legale se atribuie la cheltuielile judiciare. Dacă aceste obiecte au aparţinut învinuitului, inculpatului sau persoanei civilmente responsabile, contravaloarea acestora nu se restituie. Dacă aceste obiecte au aparţinut altor persoane, contravaloarea lor se restituie din bugetul de stat şi poate fi încasată de la condamnat sau de la partea civilmente responsabilă.

(3) În caz de achitare a persoanei, precum şi în caz de scoatere de sub urmărire penală pe temei de reabilitare, contravaloarea obiectelor alterate sau pierdute în cadrul efectuării expertizei judiciare sau a altor acţiuni legale se restituie proprietarului sau posesorului legal, indiferent de calitatea lui procesuală, din bugetul de stat.

(4) În cazul în care corpurile delicte au fost transmise conform destinaţiei potrivit prevederilor art. 161 alin.(3), proprietarului sau, după caz, posesorului legal i se restituie obiecte de acelaşi gen şi calitate sau i se plătește contravaloarea lor pornind de la preţurile libere în vigoare la momentul compensării.

Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale, întocmite conform prevederilor prezentului cod, constituie mijloace de probă în cazul în care ele confirmă circumstanţele constatate în cadrul cercetării la faţa locului, percheziţiei corporale, a domiciliului, ridicării obiectelor, documentelor, luării de probe pentru expertiză judiciară, declaraţiei orale despre o infracţiune, prezentării pentru recunoaştere, exhumării cadavrului, verificării declaraţiilor la faţa locului, reconstituirii faptei, efectuării măsurilor speciale de investigaţii şi al altor procedee probatorii.

Înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic, electronic, magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-electronică, dobândite în condiţiile prezentului cod, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvârșirea unei infracţiuni şi dacă conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă.

(1) Constituie reţinere privarea persoanei de libertate, pe o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de 72 de ore.

(2) Pot fi supuse reţinerii:

1) persoanele bănuite de săvârșirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an în cazul în care există o bănuială rezonabilă că persoana a săvârșit această infracțiune;

2) învinuitul, inculpatul care încalcă condiţiile măsurilor preventive neprivative de libertate, luate în privinţa lui, precum şi ordonanţa de protecţie în cazul violenţei în familie, dacă infracţiunea se pedepseşte cu închisoare;

3) condamnaţii în privinţa cărora au fost adoptate hotărâri de anulare a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de anulare a liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen;

4) persoanele în privința cărora a fost anulată hotărârea de achitare și a fost adoptată hotărârea de condamnare la închisoare, precum și persoanele care se eschivează de la executarea hotărârii de condamnare cu închisoarea;

5) persoanele care săvârșesc o infracțiune de audiență;

6) persoanele pentru a fi puse sub învinuire, în cazul în care locul de aflare a persoanei nu este cunoscut sau dacă ea nu s-a prezentat fără motive întemeiate și nu a informat organul care a citat-o despre imposibilitatea prezentării sale;

7) persoanele supuse extrădării.

(3) Reţinerea persoanei poate avea loc în baza:

1) procesului-verbal de reținere în cazurile prevăzute la alin. (2) pct. 1), 2) și 7);

2) ordonanţei organului de urmărire penală în cazul prevăzut la alin. (2) pct. 1), 2) și 6);

3) hotărârii instanței de judecată în cazurile prevăzute la alin. (2) pct. 3), 4) și 5).

(1) Organul de urmărire penală are dreptul să reţină persoana, dacă există o bănuială rezonabilă privind săvârșirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an, numai în cazurile:

1) dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict;

2) dacă martorul ocular, inclusiv victima, indică direct că anume această persoană a săvârșit infracţiunea;

3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de transport sunt descoperite urme evidente ale infracţiunii;

4) dacă la locul săvârșirii infracţiunii sunt descoperite urmele lăsate de către această persoană;

5) dacă aceasta a încercat să se ascundă ori nu i s-a putut constata identitatea.

(3) Reţinerea persoanei bănuite poate fi dispusă şi dacă există temeiuri rezonabile de a presupune că aceasta se va sustrage de la urmărirea penală, va împiedica aflarea adevărului sau va săvârși alte infracţiuni.

(4) Reţinerea persoanei mature în temeiurile prevăzute la alin.(1) poate avea loc până la înregistrarea infracţiunii în modul stabilit de lege. Înregistrarea infracţiunii se efectuează imediat, dar nu mai târziu de 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute la organul de urmărire penală, iar în cazul în care fapta pentru care persoana a fost reţinută nu este înregistrată în mod corespunzător, persoana se eliberează imediat, cu excepţia prevăzută la art. 273 alin. (5).

(5) Reţinerea persoanei în condiţiile prezentului articol nu poate depăşi 72 de ore, iar în cazul minorului – 24 de ore din momentul privării de libertate. Perioada de reținere nu trebuie să fie mai mare decât strictul necesar pentru deținerea acesteia.

(5¹) În cazul în care reţinerea persoanei se efectuează pentru stabilirea identităţii ei, perioada de reţinere nu poate depăşi 6 ore.

(6) Termenul prevăzut la alin. (5) curge din momentul de privare a persoanei de libertate. În termenul respectiv se include timpul de efectuare a acțiunilor procesuale imediat următoare momentului de privare a persoanei de libertate până la întocmirea procesului-verbal de reținere, în situația în care persoana era efectiv constrânsă în libertatea sa de mișcare pe parcursul efectuării acestor măsuri.

(7) Persoana reţinută în condiţiile prezentului articol trebuie să fie adusă cât mai curând posibil, din momentul de reţinere, în faţa judecătorului de instrucţie pentru a fi examinată chestiunea arestării sau, după caz, a eliberării acesteia. Procurorul, până la expirarea termenului prevăzut la art. 308 alin. (12), va emite o ordonanţă de eliberare a persoanei reţinute fie, după caz, va înainta judecătorului de instrucţie demersul de arestare.

(1) Despre fiecare caz de reţinere a unei persoane bănuite de săvârșirea unei infracţiuni organul de urmărire penală, în termen de până la 3 ore de la momentul privării ei de libertate, întocmeşte un proces-verbal de reţinere, în care se indică temeiurile, motivele, locul, anul, luna, ziua şi ora reţinerii, starea fizică a persoanei reţinute, plângerile referitoare la starea sănătăţii sale, în ce este îmbrăcată (descrierea ţinutei vestimentare), explicaţii, obiecţii, cereri ale persoanei reţinute, cererea de a avea acces la un examen medical, inclusiv pe cont propriu, fapta săvârșită de persoana respectivă, rezultatele percheziţiei corporale a persoanei reţinute, precum şi data şi ora întocmirii procesului-verbal. Procesul-verbal se aduce la cunoştinţă persoanei reţinute, totodată ei i se înmînează în scris informaţia despre drepturile prevăzute la art. 64, inclusiv dreptul de a tăcea, de a nu mărturisi împotriva sa, de a da explicaţii care se includ în procesul-verbal, de a beneficia de asistenţa unui apărător şi de a face declaraţii în prezenţa acestuia, fapt care se menţionează în procesul-verbal. Procesul-verbal de reţinere se semnează de persoana care l-a întocmit şi de persoana reţinută căreia i se înmînează imediat o copie de pe acesta. În termen de până la 3 ore de la reţinere, persoana care a întocmit procesul-verbal prezintă procurorului o comunicare în scris referitoare la reţinere.

(1¹) Organul de urmărire penală, în timp de o oră după reţinerea persoanei, solicită oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat sau unor alte persoane împuternicite de acesta desemnarea unui avocat de serviciu pentru acordarea asistenţei juridice de urgenţă. Solicitarea de a desemna un avocat de serviciu este prezentată în scris, inclusiv prin fax, sau la telefon.

(1²) Prin derogare de la prevederile alin. (1), în cazul reținerii persoanei în unul dintre punctele comune de trecere a frontierei de stat, procesul-verbal de reținere se întocmește cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de 6 ore de la momentul privării ei de libertate. În acest caz, organul de urmărire penală este obligat să menționeze în procesul-verbal de reținere circumstanțele și motivele care au determinat aplicarea excepției.

(2) Motivele reţinerii imediat se aduc la cunoştinţă persoanei reţinute numai în prezenţa unui apărător ales sau a unui avocat de serviciu care acordă asistenţă juridică de urgenţă.

(2¹) Organul de urmărire penală este obligat să asigure condiţii pentru întrevederea confidenţială între persoana reţinută şi apărătorul său până la prima audiere.

(3) În cazul reținerii minorului, dispozițiile art. 477 se aplică în mod corespunzător.

(4) Persoana reţinută va fi audiată în conformitate cu prevederile art. 103 şi 104, dacă acceptă să fie audiată.

(5) Persoana care efectuează reţinerea este în drept să supună persoana reţinută percheziţiei corporale în condiţiile art. 130.

(6) Dacă la reţinere se stabileşte prezenţa unor vătămări sau leziuni corporale ale persoanei reţinute, persoana care efectuează urmărirea penală neîntârziat îl va informa pe procuror, care va dispune imediat efectuarea unei constatări medico-legale sau, după caz, a unei expertize medico-legale pentru a constata originea şi caracterul vătămărilor sau leziunilor.

(1) Oricine este în drept să prindă şi să aducă forţat la poliţie sau la o altă autoritate publică persoana prinsă asupra faptului săvârșirii unei infracţiuni sau care a încercat să se ascundă ori să fugă imediat după săvârșirea infracţiunii.

(2) Persoana prinsă în condiţiile alin.(1) poate fi legată în cazul în care opune rezistenţă reţinerii. Dacă sunt temeiuri rezonabile de a presupune că persoana prinsă are asupra sa armă ori alte obiecte periculoase sau obiecte care prezintă interes pentru cauza penală, persoana care a prins-o poate să-i controleze hainele şi să-i ia obiectele respective pentru a le transmite organului de urmărire penală.

(3) Persoana prinsă în condiţiile prezentului articol şi adusă la organul de urmărire penală este reţinută conform prevederilor art. 166 şi 167 sau eliberată, după caz.

(1) Organul de urmărire penală adoptă o ordonanţă de reţinere a persoanei în cazul în care probele administrate în cauza penală dau temei rezonabil de a presupune că ea a comis infracţiunea şi că persoana respectivă nu se află în localitatea dată sau locul ei de aflare nu este cunoscut, sau dacă ea nu s-a prezentat fără motive întemeiate și nu a informat organul care a citat-o despre imposibilitatea prezentării sale. Această ordonanţă este obligatorie pentru executare de către orice colaborator al organului de urmărire penală sau al poliţiei care va găsi bănuitul.

(2) Despre executarea ordonanţei de reţinere este informat imediat organul care a adoptat ordonanţa în cauza respectivă.

(3) Reţinerea persoanei în temeiul prevăzut la alin.(1) se efectuează conform procedurii şi în termenele prevăzute la art. 166 şi 167.

(1) În cazul în care învinuitul încalcă condiţiile prevăzute de măsurile preventive aplicate în privinţa lui sau obligaţia dată în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală ori a instanţei şi de a comunica noul loc de trai, procurorul este în drept să emită o ordonanţă privind reţinerea acestui învinuit, cu înaintarea concomitentă judecătorului de instrucţie a demersului privind arestarea lui.

(2) Reţinerea efectuată în condiţiile alin.(1) nu poate depăşi termenul de 72 de ore şi se va efectua numai în cazurile în care, conform legii, persoana poate fi supusă arestării preventive.

Dacă în cursul şedinţei de judecată se săvârșește o faptă ce conţine elemente de infracţiune prevăzute de legea penală, preşedintele şedinţei dispune identificarea persoanei care a săvârșit infracţiunea şi reţinerea ei, fapt despre care se face o menţiune în procesul-verbal al şedinţei. Instanţa adoptă o încheiere de trimitere procurorului a materialelor şi de reţinere a persoanei. Copia de pe încheiere şi persoana reţinută vor fi trimise neîntârziat procurorului sub escorta poliţiei judiciare. După ce va primi materialele şi va fi adusă persoana reţinută, procurorul va proceda conform legii.

(1) Reținerea persoanei în vederea extrădării se efectuează în temeiul mandatului de arest sau al hotărârii de condamnare adoptate de o instanță judecătorească competentă a unui stat străin, până la arestarea persoanei în vederea extrădării, sau în cazul procedurii simplificate de extrădare prevăzute la art. 545 și 547.

(2) Despre reținerea persoanei în vederea extrădării este imediat informată Procuratura Generală sau, după caz, Ministerul Justiției.

(3) Reținerea persoanei în temeiul prevăzut la alin. (1) se efectuează conform procedurii și termenelor prevăzute la art. 166 și 167.

(4) Persoana reținută în vederea extrădării urmează a fi eliberată imediat ce se constată că aceasta este cetățean al Republicii Moldova sau este persoană căreia i-a fost acordat statutul de refugiat sau de azil politic, dacă reținerea acesteia într-un alt temei nu este justificată.

(1) Persoana care a întocmit procesul-verbal de reţinere, imediat, dar nu mai târziu de 6 ore, este obligată să dea posibilitate persoanei reţinute să anunţe una din rudele apropiate sau o altă persoană, la propunerea reţinutului, despre locul unde acesta este deţinut sau o anunţă singură.

(2) În cazul în care persoana reţinută este cetăţean al unui alt stat, despre reţinere este informată, în termenul menţionat în alin.(1), ambasada sau consulatul acestui stat dacă persoana reţinută o cere.

(3) Dacă persoana reţinută este militar, în termenul prevăzut în alin.(1), este informată unitatea militară, în care ea îşi îndeplineşte serviciul militar, sau centrul militar unde este la evidenţă, precum şi persoanele menţionate în alin.(1).

(4) În cazul în care există necesitatea prevenirii unui risc grav pentru viața, libertatea sau integritatea fizică a unei persoane, asigurării secretului etapei începătoare a urmăririi penale, prevenirii prejudicierii procedurilor penale, prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni sau a protejării victimelor infracțiunilor, cu autorizarea motivată a judecătorului de instrucție, înștiințarea despre reținere poate fi amânată pe un termen de până la 12 ore, cu excepția cazului în care persoana reținută este minoră.

(5) În cazul în care, în urma reţinerii persoanei, rămân fără supraveghere minori sau alte persoane pe care le are la întreţinere ori bunurile acesteia, organul de urmărire penală este obligat să ia măsurile prevăzute în art. 189.

(1) Persoana reţinută urmează să fie eliberată în cazurile în care:

1) nu s-au confirmat motivele verosimile de a bănui că persoana reţinută a săvârșit infracţiunea;

2) lipsesc temeiuri de a priva în continuare persoana de libertate;

3) organul de urmărire penală a constatat la reţinerea persoanei o încălcare esenţială a legii;

4) a expirat termenul reţinerii;

5) instanţa nu a autorizat arestarea preventivă a persoanei.

(2) Persoana eliberată după reţinere nu poate fi reţinută din nou pentru aceleaşi temeiuri.

(3) La eliberare, persoanei reţinute i se înmînează certificat în care se menţionează de către cine a fost reţinută, temeiul, locul şi timpul reţinerii, temeiul şi timpul eliberării.

(4) Victima unei infracțiuni deosebit de grave sau excepțional de grave contra persoanei, victima torturii, a tratamentelor inumane sau degradante, victima infracțiunilor cu caracter sexual sau a violenței în familie, victima traficului de ființe umane și victima traficului de copii, indiferent de faptul dacă sunt recunoscute în calitate de parte vătămată sau parte civilă, urmează a fi informate, fără întârziere, în cazul în care persoana reținută sau aflată în arest este eliberată sau evadează din detenție, cu explicații despre măsurile necesare de protecție.*

*Notă: Art. 174 al.(4) introdus prin LP252 din 10.07.25, MO430-433/14.08.25 art. 596; intră în vigoare la momentul dezvoltării condițiilor tehnice.

(1) Măsurile cu caracter de constrângere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal, securității și ordinii publice sau asupra asigurării executării sentinţei constituie măsuri preventive.

(2) Măsurile preventive sunt orientate spre a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau a împiedica bănuitul, învinuitul, inculpatul să se ascundă de urmărirea penală sau de judecată, spre aceea ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori spre asigurarea de către instanţă a executării sentinţei.

(3) Măsuri preventive sunt:

1) obligarea de a nu părăsi localitatea;

2) obligarea de a nu părăsi ţara;

3) garanția personală;

4) garanția unei organizaţii;

5) ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;

5¹) înlăturarea de la conducerea mijlocului de transport;

6) transmiterea sub supraveghere a militarului;

7) transmiterea sub supraveghere a minorului;

8) liberarea provizorie sub control judiciar;

9) liberarea provizorie pe cauţiune;

10) arestarea la domiciliu;

11) arestarea preventivă.

(4) Arestarea la domiciliu şi arestarea preventivă pot fi aplicate numai faţă de învinuit, inculpat. Transmiterea persoanei sub supraveghere se aplică numai faţă de minori. Transmiterea sub supraveghere a comandantului unităţii militare se aplică numai faţă de militari şi faţă de supuşii militari în timpul concentrărilor. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi ca măsură preventivă principală sau ca măsură complementară la o altă măsură preventivă.

(5) Liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune sunt măsuri preventive de alternativă arestării şi pot fi aplicate numai faţă de persoana în privinţa căreia s-a înaintat demers pentru arestare sau faţă de învinuitul, inculpatul care sunt deja arestați.

(1) Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanța de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile, susținute prin probe, de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanță, să exercite presiune asupra martorilor, să nimicească sau să deterioreze mijloacele de probă sau să împiedice într-un alt mod stabilirea adevărului în procesul penal, să săvârșească alte infracțiuni ori că punerea în libertate a acestuia va cauza dezordine publică. De asemenea, ele pot fi aplicate de către instanță pentru asigurarea executării sentinței.

(2) Arestarea preventivă și măsurile alternative de arestare se aplică numai persoanei care este învinuită, inculpată de săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 3 ani și doar în condițiile prevăzute de prezentul cod.

(3) La soluționarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective, procurorul și instanța de judecată vor aprecia și vor motiva, în mod obligatoriu, dacă măsura preventivă este proporțională cu circumstanțele individuale ale cauzei penale, inclusiv luând în considerare:

1) caracterul rezonabil al bănuielii, gravitatea și gradul prejudiciabil al faptei incriminate, apreciate în fiecare caz individual, însă fără a se pronunța asupra vinovăției;

2) personalitatea și caracterizarea bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv la momentul de comitere a faptelor încriminate;

3) vârsta şi starea sănătății sale;

4) ocupația sa;

5) situația familială și prezența persoanelor întreținute;

6) starea sa materială, veniturile, posesia bunurilor imobile sau a altor proprietăți;

7) deținerea unui loc permanent de trai, deținerea unui loc permanent ori temporar de muncă;

8) alte circumstanțe esențiale prezentate de bănuit, învinuit, inculpat sau de către procuror, organul de urmărire penală.

(4) În cazul în care lipsesc temeiuri pentru aplicarea unei măsuri preventive faţă de bănuit, învinuit, inculpat, organul de urmărire penală, procurorul sau instanța de judecată poate aplica în privința acestuia alte măsuri procesuale de constrângere prevăzute la art. 197 alin. (1).

(5) Măsurile preventive neprivative de libertate pot fi dispuse pe un termen de cel mult 24 de luni cumulativ.

(1) Referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală emite, din oficiu sau la demersul organului de urmărire penală, o ordonanţă motivată. În ordonanţa procurorului se indică fapta care face obiectul bănuirii, învinuirii, prevederile legale în care aceasta se încadrează şi pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită, necesitatea aplicării măsurii preventive potrivit condițiilor și criteriilor stabilite la art. 176, precum şi faptul dacă bănuitului, învinuitului, inculpatului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurii preventive.

(1¹) Instanța de judecată emite o încheiere motivată, în care se indică: infracțiunea de care este bănuită, învinuită, inculpată persoana; temeiul de alegere a măsurii preventive respective, cu menționarea datelor şi circumstanţelor concrete ale cauzei care au determinat luarea acestei măsuri; necesitatea aplicării măsurii preventive potrivit condițiilor și criteriilor stabilite la art. 176, precum și faptul dacă bănuitului, învinuitului, inculpatului i s-au explicat consecințele încălcării măsurii preventive; argumentele procurorului și ale reprezentantului, avocatului, bănuitului, învinuitului, inculpatului, motivându-se admiterea sau neadmiterea lor la stabilirea măsurii.

(2) Arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică numai conform hotărârii instanţei de judecată emise în baza demersului procurorului. Arestarea la domiciliu, liberarea provizorie pe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică de către instanţă ca alternativă a arestării preventive, în baza demersului organului de urmărire penală sau la cererea părţii apărării.

(3) Copia de pe încheierea privind aplicarea măsurii preventive se înmînează neîntârziat persoanei faţă de care se aplică măsura preventivă. Persoanei i se comunică în limba pe care o înţelege motivele aplicării faţă de ea a măsurii preventive şi, totodată, i se explică modul şi termenul de atac al acesteia.

(1) Obligarea de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă în scris bănuitului, învinuitului, inculpatului de către procuror sau, după caz, de instanţa de judecată de a se afla la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei, de a nu părăsi localitatea, în care domiciliază permanent sau temporar, fără încuviinţarea procurorului sau a instanţei, de a nu se ascunde de procuror sau instanţă, de a nu împiedica urmărirea penală şi judecarea cauzei, de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată şi de a le comunica acestora despre schimbarea domiciliului.

(2) Obligarea de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă bănuitului, învinuitului, inculpatului de către procuror sau de instanţa de judecată de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură, precum şi în îndeplinirea altor obligaţii prevăzute la alin.(1).

(3) Durata măsurilor preventive prevăzute la alin.(1) şi (2) nu poate depăşi 60 de zile şi, după caz, poate fi prelungită doar motivat. Prelungirea se dispune de către procuror sau de către instanța de judecată şi fiecare prelungire nu poate depăşi 60 de zile.

(3¹) - abrogat.

(4) Copia de pe hotărârea definitivă a procurorului sau a instanţei, adoptată în condiţiile prezentului articol, se trimite organului de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte bănuitul, învinuitul, inculpatul sau, după caz, organelor de frontieră cu darea în consemn la frontieră pentru executare şi ridicarea provizorie a paşaportului în cazul prevăzut în alin.(2).

[Art. 178 în partea referitoare la omisiunea de a reglementa durata maximă pentru care poate fi dispusă obligația de a nu părăsi ţara declarată neconstituțională prin HCC19 din 03.07.18, MO267-275/20.07.18 art. 118; în vigoare 03.07.18]

(1) Garanţia personală constă în angajamentul în scris pe care persoane demne de încredere, necondamnate, cu o reputație ireproșabilă şi-l iau în sensul că, prin autoritatea lor şi suma bănească depusă, garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea ordinii publice şi prezentarea lui când va fi citat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale. Numărul garanţilor nu poate fi mai mic de 5.

(2) Garanţia personală, ca măsură preventivă, se admite doar la cererea în scris a garanţilor şi cu acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia.

(3) La prezentarea în scris a garanţiei, fiecare garant concomitent depune la contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată o sumă bănească de la 300 la 1000 unităţi convenţionale.

(4) Drepturile şi obligaţiile garantului, precum şi modul de efectuare a garanţiei, sunt prevăzute în art. 181.

(1) Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane juridice demne de încredere, care nu are restanțe la bugetul public național, are o bună reputație și care activează conform unor standarde înalte în domeniul său de activitate, pe care şi-l ia în sensul că, prin autoritatea sa şi suma bănească depusă, garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea ordinii publice, prezentarea lui când va fi citat de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale. Numărul garanților nu poate fi mai mic de 2 și mai mare de 5.

(2) Asumându-şi o asemenea garanție, persoana juridică trebuie să depună la contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată o sumă bănească în mărime de la 300 la 1000 unităţi convenţionale.

(3) Drepturile şi obligaţiile organizaţiei garant, precum şi modul de efectuare a garanţiei, sunt prevăzute în art. 181.

(1) Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii se dispun de către procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală prin ordonanţă, iar de către instanţa de judecată – prin încheiere, și nu se aplică infracțiunilor prevăzute la art. 181¹–181³, 243, 303, 307, 324–335¹ și art. 352¹ alin. (2) din Codul penal nr. 985/2002.

(2) Procurorul sau instanţa, stabilind că garantul întrunește condițiile prevăzute la art. 179 sau, respectiv, art. 180 și că bănuitului, învinuitului, inculpatului îi poate fi aplicată garanţia personală sau garanţia organizaţiei prevăzute în art. 179 şi 180, decide aplicarea unei asemenea măsuri preventive, făcându-i cunoscute garantului esenţa cauzei şi obligaţiile lui. După aceasta, garantul susține solicitarea sa sau o retrage, fapt despre care se consemnează în procesul-verbal.

(3) Garantul este în drept, în orice moment al procesului penal, să renunţe la garanţia asumată. În cazul în care renunţarea la garanţia asumată a parvenit în temeiul înaintării unei învinuiri noi, apariţiei unor circumstanţe despre care garantul nu a ştiut sau nu a putut şti la momentul asumării garanţiei, imposibilităţii garantului de a asigura mai departe garanţia comportamentului respectiv al învinuitului, inculpatului din cauza plecării în altă localitate sau a îmbolnăvirii grave a garantului, precum şi a încetării existenţei persoanei juridice garant, plecării în altă localitate sau trecerii în altă organizaţie a învinuitului, inculpatului, suma depozitată pentru asigurarea garanţiei se restituie garantului de către organul care a dispus garanţia.

(4) Garantul poate primi suma depozitată în scopul asigurării garanţiei şi în cazul dacă:

1) procurorul sau instanţa a schimbat măsura preventivă din motive care nu sunt legate de comportamentul învinuitului, inculpatului sau a revocat măsura preventivă;

2) garantul persoană juridică a pierdut capacitatea juridică şi nu poate asigura garanţia.

(5) Suma depusă de garant în asigurarea garanţiei trece în contul statului, în baza hotărârii instanţei, în cazul în care garantul:

1) nu a asigurat obligaţia sa pentru un comportament respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului;

2) a renunţat nemotivat la garanţia asumată.

(6) Hotărârea cu privire la trecerea în contul statului a sumei depozitate în asigurarea garanţiei, adoptată în modul prevăzut în alin.(5), poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.

(1) Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport este o măsură preventivă care se aplică persoanelor pentru săvârșirea infracțiunilor în domeniul transporturilor, precum și în cazul utilizării mijlocului de transport la săvârșirea infracțiunii.

(2) În cazul unei infracțiuni pentru care se prevede pedeapsa privării de dreptul de a conduce mijloace de transport sau anulării acestui drept, organul de constatare ridică permisul de conducere până la pronunțarea încheierii judecătorului de instrucție. În acest caz, procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală înaintează, în cel mult 3 zile, judecătorului de instrucție un demers cu privire la aplicarea măsurii preventive de ridicare provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport.

(3) Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se aplică ca măsură principală sau ca măsură complementară la o altă măsură preventivă și se dispune de către judecătorul de instrucție la demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală.

(4) Judecătorul de instrucție examinează, în cel mult 3 zile de la data depunerii, demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală cu privire la ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport, cu emiterea unei încheieri care va conține una dintre următoarele soluții:

a) admiterea demersului și ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;

b) respingerea demersului și restituirea permisului de conducere titularului.

(5) Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se aplică de judecătorul de instrucție pe un termen ce nu poate depăși termenul maxim prevăzut de pedeapsa de privare de dreptul de a conduce mijloace de transport.

(6) Termenul executării măsurii preventive de ridicare provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se include în termenul de executare a pedepsei de privare de dreptul de a conduce mijloace de transport sau de anulare a acestui drept.

(7) În cel mult 3 zile de la data pronunțării încheierii, copia acesteia se înmînează procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală și persoanei în a cărei privință a fost pornit proces penal sau se remite acestora în cazul în care nu au fost prezente la ședința de judecare a cauzei penale, faptul expedierii consemnându-se în dosar.

(1) Persoana care conduce mijlocul de transport se înlătură de la conducere de către organul de constatare dacă există temeiuri suficiente că aceasta se află în stare de ebrietate inadmisibilă produsă de alcool sau de alte substanțe.

(2) Persoana indicată la alin. (1) este obligată să accepte, la cererea organului de constatare, testarea alcoolscopică, testarea antidrog, examenul medical, prelevarea de sânge și de eliminări ale corpului pentru analiză.

(3) Mijlocul de transport al cărui conducător a fost înlăturat de la conducere se ridică și, dacă nu poate fi predat proprietarului, posesorului sau reprezentantului lor, se aduce la stația de parcare specială sau la subdiviziunea de poliție cea mai apropiată de locul constatării infracțiunii.

(4) Faptul aducerii mijlocului de transport la stația de parcare specială sau pe teritoriul subdiviziunii de poliție se consemnează într-un proces-verbal, în care se indică:

a) tipul, modelul mijlocului de transport, numărul de înmatriculare, numerele de identificare ale agregatelor marcate, defectele și deteriorările lui vizibile;

b) numele, prenumele, funcția și semnătura persoanei care a decis aducerea mijlocului de transport la parcare și ale persoanei care a organizat aducerea;

c) temeiul de fapt și temeiul juridic care au determinat aducerea mijlocului de transport;

d) denumirea (numele), sediul (domiciliul), numărul de telefon ale persoanei care a organizat (a efectuat) aducerea mijlocului de transport la parcare;

e) adresa parcării sau a subdiviziunii de poliție;

f) data și ora încheierii procesului-verbal;

g) numele, prenumele, funcția și semnătura persoanei care a luat în primire mijlocul de transport la parcare sau la subdiviziunea de poliție.

(5) Procesul-verbal se întocmește în 4 exemplare: un exemplar rămâne la persoana care a decis aducerea mijlocului de transport la parcare, al doilea exemplar se remite persoanei care a organizat aducerea, al treilea exemplar se înmînează persoanei care a luat în primire mijlocul de transport la parcare, iar cel de-al patrulea exemplar se înmînează proprietarului sau posesorului mijlocului de transport ori i se expediază recomandat la domiciliu. Organul de constatare informează neîntârziat serviciul de gardă al poliției despre aducerea mijlocului de transport la parcare.

(6) Mijlocul de transport se restituie proprietarului, posesorului sau reprezentantului legal imediat după înlăturarea temeiurilor pentru aducerea la parcare prevăzute la alin. (1). Cheltuielile de ridicare, transportare și depozitare a mijlocului de transport se suportă de persoana în a cărei privință a fost pornit procesul penal.

(1) Transmiterea sub supraveghere a bănuitului, învinuitului, inculpatului militar constă în punerea în sarcina comandantului unităţii militare a obligaţiei de a asigura comportarea respectivă şi prezentarea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar la citare în organul de urmărire penală sau în instanţă. Transmiterea militarului sub supraveghere se dispune de către procuror sau, după caz, de instanţă.

(2) Comandantului unităţii militare i se înmînează ordonanţa de aplicare a măsurii preventive de trimitere sub supraveghere a militarului, i se aduc la cunoştinţă fondul cauzei, obligaţiile şi responsabilitatea lui, fapt care se consemnează în procesul-verbal.

(3) Pentru exercitarea obligaţiilor sale asupra militarului luat sub supraveghere, comandantul unităţii militare este în drept să aplice faţă de el măsurile prevăzute de Regulamentul disciplinei militare.

(4) În perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supravegherea comandantului este lipsit de dreptul de a purta armă şi nu se trimite la lucru în afara unităţii militare.

(5) Dacă militarul bănuit, învinuit, inculpat a comis acţiuni prevăzute în art. 176 alin.(1), comandantul imediat informează procurorul sau, după caz, instanţa care a aplicat această măsură.

(6) Persoanele obligate să exercite supravegherea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar, care nu au executat aceste obligaţii, poartă răspundere conform Regulamentului disciplinei militare.

(1) Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către unul din părinţi, tutore, curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum şi de către conducătorul instituţiei de învățământ speciale unde învață minorul, de a asigura prezentarea acestuia, când va fi citat, la organul de urmărire penală sau la instanţă, precum şi de a contracara acţiunile prevăzute la art. 176 alin.(1).

(2) Până la transmiterea sub supraveghere a minorului, procurorul sau instanţa vor solicita de la autoritatea tutelară informaţie despre persoanele cărora urmează să le fie transmis minorul sub supraveghere pentru a se convinge că acestea sunt capabile să asigure supravegherea lui. Constatînd ca această măsură preventivă poate fi luată în privinţa minorului, procurorul adoptă o ordonanţă, iar instanţa – o încheiere, de aplicare a acesteia.

(3) Transmiterea sub supraveghere a minorului se face numai la cererea scrisă a persoanelor menţionate în alin.(1), care iau cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt ce se consemnează în procesul-verbal.

(4) Dacă persoana căreia i-a fost transmis sub supraveghere minorul şi-a încălcat obligaţiile, ea poate fi supusă de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă unei amenzi judiciare în mărime de la 10 la 25 unităţi convenţionale. Hotărârea de aplicare a amenzii judiciare în condiţiile prezentului alineat poate fi atacată cu recurs.

(1) Arestarea preventivă constă în deţinerea învinuitului, inculpatului în stare de arest în locurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Arestarea preventivă constituie o măsură excepțională și se dispune doar atunci când se demonstrează că alte măsuri nu sunt suficiente pentru a înlătura riscurile care justifică aplicarea arestării.

[Art. 185 al.(1) textul „şi în cazul infracţiunilor care au fost săvârșite fără aplicarea constrângerii fizice sau psihice, nu s-au soldat cu cauzarea de prejudicii vieţii şi sănătăţii persoanei sau nu au fost săvârșite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, învinuitul, inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea infracţiunii” declarat neconstituțional prin HCC27 din 30.10.18, MO430-439/23.11.18 art. 164; în vigoare 30.10.18]

(2) Arestarea preventivă poate fi aplicată în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 176, luând în considerare și dacă:

1) învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul Republicii Moldova;

3) învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive aplicate în privinţa sa ori a încălcat ordonanţa de protecţie în cazul violenţei în familie;

4) există probe suficiente asupra faptului că învinuitul, inculpatul, aflându-se în libertate, prezintă un risc iminent pentru securitatea și ordinea publică.

(2¹) Motivul prevăzut la alin. (2) pct. 1) se ia în considerare în cazul în care învinuitul, inculpatul a refuzat să comunice locul permanent de trai.

(3) La soluţionarea chestiunii privind arestarea preventivă, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată are obligaţia să examineze prioritar oportunitatea aplicării altor măsuri preventive, neprivative de libertate, apoi a celor alternative arestului preventiv, și să respingă demersul privind aplicarea arestării preventive atunci când acesta nu este motivat suficient sau dacă motivele invocate nu sunt susținute prin probe care confirmă temeiurile rezonabile de aplicare. Judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată are dreptul să dispună oricare altă măsură preventivă prevăzută la art. 175.

(3¹) Arestarea preventivă nu se aplică, iar persoana față de care s-a aplicat arestul preventiv se eliberează din arest, cu sau fără aplicarea unei alte măsuri preventive, în cazul depunerii cauțiunii stabilite de instanța de judecată, la cererea învinuitului, inculpatului, în cazul comiterii infracțiunilor prevăzute la art. 190 alin. (1) și (2), art. 191 alin. (1) și (2), art. 223, 224, 225, 226, 227, art. 228 lit. a) și b), art. 241, 242, 244, 244¹, 246, 246¹, 250, 257, 258, 262, 263 din Codul penal.

(4) În încheierea privind arestarea preventivă se vor indica motivele care justifică insuficiența altor măsuri preventive pentru înlăturarea riscurilor ce au servit ca temei pentru aplicarea arestării preventive. Încheierea privind arestarea preventivă poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.

(1) Termenul ținerii persoanei în stare de arest curge de la momentul privării persoanei de libertate la reținerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reținută – de la momentul executării hotărârii judecătorești privind aplicarea acestei măsuri preventive.

(2) Perioada de ținere în arest a învinuitului, inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil, stabilit în funcție de complexitatea investigațiilor necesare pentru descoperirea adevărului și ținând cont de obligația de celeritate în soluționarea cauzei penale în care învinuitul sau inculpatul este ținut în stare de arest.

(3) Arestul se dispune pentru un termen de cel mult 30 de zile.

(4) Termenul arestului poate fi prelungit doar atunci când alte măsuri preventive neprivative de libertate nu sunt suficiente pentru a înlătura riscurile care justifică aplicarea arestului preventiv și și-au păstrat actualitatea condițiile și criteriile stipulate la art. 175, 176 și 185.

(5) Fiecare perioadă cu care se prelungește arestul preventiv se stabilește cu respectarea condițiilor prevăzute la alin. (2), dar nu poate depăși termenul de 30 de zile.

(6) În privința aceleiași fapte și aceleiași persoane, arestul poate fi aplicat, pentru ambele faze ale procesului penal, pe un termen de cel mult 12 luni cumulativ, până la pronunțarea sentinței de către instanța de fond. În termenul de ținere a învinuitului, inculpatului în stare de arest se include timpul în care persoana:

1) a fost reținută și arestată preventiv;

2) a fost sub arest la domiciliu;

3) s-a aflat într-o instituție medicală, la decizia judecătorului de instrucție sau a instanței, pentru expertiză judiciare în condiții de staționar, precum și la tratament, în urma aplicării în privința ei a măsurilor de constrângere cu caracter medical.

(7) În perioada de examinare a cauzei transmise la rejudecare în primă instanță, arestul poate fi dispus până la emiterea unei noi sentințe, ținând cont de durata de ținere în stare de arest a inculpatului până la pronunțarea sentinței de către instanța de fond și de termenul total stabilit la alin. (6).

(8) Pentru învinuiții, inculpații minori durata totală de ținere în stare de arest preventiv nu poate depăși termenul de 8 luni.

(9) Prelungirea termenului de arest preventiv se dispune cu respectarea condițiilor stabilite de prezentul cod pentru aplicarea inițială a măsurii de arest preventiv. Suplimentar, la soluționarea demersului privind prelungirea termenului de arest preventiv, judecătorul de instrucție sau, după caz, instanța de judecată are obligația să examineze dacă, pentru înlăturarea riscurilor ce au determinat aplicarea măsurii de arest preventiv, este suficientă aplicarea altor măsuri preventive neprivative de libertate și dacă există sau nu temeiuri relevante și suficiente pentru prelungirea măsurii de arest preventiv.

(10) Prelungirea duratei de arestare preventivă se decide de către judecătorul de instrucție din circumscripția în raza teritorială a căreia se efectuează urmărirea penală sau de către instanța de judecată care examinează cauza, în baza demersului procurorului. În cazul în care, din motive întemeiate, instanța de judecată, în procedura căreia se află cauza penală, este în imposibilitate să soluționeze demersul privind prelungirea arestului preventiv, acesta se distribuie, în ordinea stabilită, unui alt judecător.

(10¹) Demersul procurorului de prelungire a termenului arestării preventive urmează a fi încuviințat în scris de către:

1) procurorul ierarhic superior – în cazul în care se solicită prelungirea arestării preventive pentru un termen mai mare de 3 luni şi, respectiv, pentru un termen mai mare de 2 luni, în cazul minorilor;

2) Procurorul General sau de către un adjunct în temeiul ordinului emis de Procurorul General – în cazul în care se solicită prelungirea arestării preventive pentru un termen mai mare de 6 luni şi, respectiv, pentru un termen mai mare de 4 luni, în cazul minorilor.

(11) Hotărârea judecătorească de prelungire a duratei de arestare preventivă poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară. Atacarea hotărârii nu suspendă examinarea cauzei penale.

(12) Urmărirea penală în cauzele penale în care sunt învinuiţi arestații preventiv se desfășoară de urgenţă şi în mod preferențial.

Administraţia instituţiei de deţinere a persoanelor reţinute sau arestate este obligată:

1) să asigure securitatea persoanelor deţinute, să le acorde protecţia şi ajutorul necesar;

2) să asigure persoanelor deţinute accesul la asistenţă şi examinare medicală independentă;

2¹) să informeze imediat procurorul sau, după caz, instanța de judecată pe al cărei rol se află cauza penală, precum și apărătorul persoanelor respective despre faptul depistării bolilor grave la persoanele deținute;

3) să înmâneze în aceeaşi zi persoanelor deţinute copii de pe documentele procesuale parvenite în adresa lor;

4) să asigure înregistrarea plângerilor şi cererilor persoanelor deţinute;

5) să trimită, în aceeaşi zi, plângerile şi alte cereri ale persoanelor deţinute adresate instanţei de judecată, procurorului sau altor colaboratori ai organului de urmărire penală, fără a le supune controlului şi cenzurii;

6) să întocmească un proces-verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi adusă în instanţă;

7) să admită întrevederi libere ale persoanei deţinute cu apărătorul, reprezentantul său legal, mediatorul, în condiţii confidenţiale, fără a limita numărul şi durata întrevederilor;

8) să asigure aducerea persoanei deţinute la organul de urmărire penală sau la instanţă la timpul indicat de acestea;

9) să asigure, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, posibilitatea de a exercita acţiuni procesuale cu participarea persoanei deţinute la locul deţinerii;

10) în baza hotărârii organului de urmărire penală sau a instanţei, să transfere persoana deţinută în alt loc de deţinere, precum şi să exercite şi alte cerințe ale acestui organ în măsura în care acestea nu contravin regimului de deţinere stabilit prin lege;

11) cu 7 zile până la expirarea termenului de deţinere a persoanei, să informeze despre aceasta organul respectiv;

12) să elibereze imediat persoanele deţinute fără hotărârea judecătorului, precum şi în cazul expirării termenului de deţinere fixat de judecător;

13) să înmâneze persoanei eliberate certificat conform prevederilor art. 174 alin.(3);

14) să informeze, fără întârziere, victima unei infracțiuni deosebit de grave sau excepțional de grave contra persoanei, victima torturii, a tratamentelor inumane sau degradante, victima infracțiunilor cu caracter sexual sau a violenței în familie, victima traficului de ființe umane și victima traficului de copii în cazul în care persoana reținută sau aflată în arest este eliberată sau evadează din detenție, cu explicații despre măsurile necesare de protecție.*

*Notă: Art. 187 pct. 14) introdus prin LP252 din 10.07.25, MO430-433/14.08.25 art. 596 intră în vigoare la momentul dezvoltării condițiilor tehnice.

(1) Arestarea la domiciliu constă în izolarea învinuitului, inculpatului de societate în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii.

(2) Arestarea la domiciliu se aplică faţă de învinuit, inculpat în baza hotărârii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată în modul prevăzut în art. 185 şi 186, în condiţiile care permit aplicarea măsurii preventive sub formă de arest, însă izolarea lui totală nu este rațională în legătură cu vârsta, starea sănătăţii, starea familială sau cu alte împrejurări.

(3) Arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai multe din următoarele restricţii:

1) interzicerea de a ieși din locuinţă;

2) limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii trimiterilor poştale şi utilizării altor mijloace de comunicare;

3) interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea pe cineva în locuinţa sa.

(4) Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă obligaţiilor:

1) de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le purta permanent;

2) de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnale telefonice de control, de a se prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată la timpul fixat.

(5) Supravegherea executării arestării la domiciliu se efectuează de către organul învestit cu asemenea atribuţii.

(6) Termenul, modul de aplicare, de prelungire a duratei şi de atac al arestării la domiciliu sunt similare celor aplicate la arestarea preventivă.

(7) În caz de nerespectare de către învinuit, inculpat a restricţiilor şi obligaţiilor stabilite de către judecătorul de instrucţie sau instanţă, arestarea la domiciliu poate fi înlocuită cu arestarea preventivă de către instanţa de judecată din oficiu sau la demersul procurorului.

(1) În cazul în care persoana reţinută sau arestată are sub ocrotirea sa minori, persoane recunoscute iresponsabile, persoane cărora li s-a instituit curatelă sau persoane care, din cauza vârstei, bolii sau din alte cauze, au nevoie de ajutor, despre aceasta vor fi informate autorităţile competente pentru a lua faţă de aceste persoane măsuri de ocrotire. Obligaţia de a informa despre necesitatea aplicării măsurilor de ocrotire îi revine organului care a efectuat reţinerea sau arestarea preventivă.

(2) Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei în vederea luării măsurilor de ocrotire faţă de persoanele menţionate la alin.(1), ramase fără ocrotire, sunt executorii pentru autoritatea tutelară, precum şi pentru conducătorii instituţiilor medicale sau sociale de stat. Organul de urmărire penală sau instanţa poate transmite minorii, persoanele iresponsabile sau cele de vârstă înaintată sub ocrotire rudelor, cu consimțământul acestora.

(3) Persoana ale cărei bunuri au rămas fără supraveghere în urma reţinerii, arestării preventive sau arestării la domiciliu are dreptul la supravegherea acestor bunuri, inclusiv îngrijirea şi hrănirea animalelor domestice, asigurată de organul de urmărire penală la cerința acestei persoane şi din contul ei. Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei privitor la asigurarea supravegherii bunurilor persoanei şi îngrijirii lor sunt obligatorii pentru conducătorii respectivi ai instituţiilor de stat.

(4) Măsurile de ocrotire prevăzute în prezentul articol se vor lua şi în privinţa persoanelor care se aflau sub ocrotirea părţii vătămate, în privinţa bunurilor şi domiciliului acestora.

(5) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată informează neîntârziat persoana reţinută, arestată preventiv sau arestată la domiciliu, precum şi alte persoane interesate, despre măsurile de ocrotire luate în condiţiile prezentului articol.

Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune poate fi dispusă de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată, la solicitarea procurorului, a învinuitului ori a inculpatului aflat în detenție sau a avocatului acestuia.

(1) Liberarea provizorie sub control judiciar se poate aplica de către judecătorul de instrucţie sau de către instanţă pe un termen de cel mult 60 de zile. Liberarea provizorie sub control judiciar este însoţită de una sau mai multe obligaţii prevăzute la alin. (3) cu darea, după caz, în consemn la frontieră.

(2) - abrogat.

(3) Liberarea provizorie sub control judiciar este însoţită de una sau mai multe din următoarele obligaţii:

1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decât în condiţiile stabilite de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;

2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice schimbare de domiciliu;

3) să nu meargă în locuri anume stabilite;

4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este citată;

5) să nu intre în legătură cu anumite persoane;

6) să nu săvârșească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;

7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârșirea infracţiunii;

8) să predea paşaportul judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată.

(3¹) Controlul judiciar privind necesitatea de menţinere a măsurii liberării provizorii sub control judiciar se realizează periodic, dar nu mai rar decât o dată la 60 de zile, de către judecătorul care a dispus măsura sau, în lipsa acestuia, de către judecătorul desemnat în modul stabilit de lege. Dacă temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau au apărut temeiuri noi care să justifice menținerea acesteia, liberarea provizorie sub control judiciar se extinde, de fiecare dată, pentru un termen prevăzut la alin. (1).

(3²) Măsura liberării provizorii sub control judiciar poate fi dispusă pe un termen de cel mult 12 luni cumulative învinuitului, inculpatului de săvârșirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen de cel mult 12 ani sau pe un termen de cel mult 24 de luni cumulative învinuitului, inculpatului de săvârșirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 12 ani.

(4) Organul de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte învinuitul, inculpatul liberat provizoriu sub control judiciar verifică periodic respectarea obligaţiilor de către învinuit, inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează imediat judecătorul de instrucţie, în cursul urmăririi penale, sau instanţa de judecată, în cursul judecării cauzei.

(5) Controlul judiciar asupra persoanei liberate provizoriu poate fi ridicat, total sau parţial, pentru motive întemeiate, în modul stabilit pentru aplicarea acestei măsuri.

[Art. 191 în partea ce ține de omisiunea de a reglementa termenul pentru care poate fi dispus controlul judiciar şi durata maximă a acestei măsuri declarat neconstituțional HCC17 din 19.05.16, MO232-244/29.07.16 art. 62; în vigoare 19.05.16]

(1) Liberarea provizorie pe cauţiune poate fi acordată în cazul în care este aplicată măsura asiguratorie pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiunea stabilită de judecătorul de instrucţie sau de către instanţă, precum și la cererea învinuitului sau inculpatului aflat în detenție.

(2) - abrogat.

(2¹) Judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată dispune, prin încheiere, respingerea demersului de arestare preventivă sau de arestare la domiciliu şi aplicarea măsurii de liberare provizorie pe cauţiune, stabileşte valoarea cauţiunii, precum şi termenul de depunere a acesteia.

(2²) Necesitatea de menţinere a măsurii liberării provizorii pe cauţiune se verifică periodic, dar nu mai rar decât o dată la 60 de zile, de către judecătorul care a dispus măsura sau, în lipsa acestuia, de către judecătorul desemnat în modul stabilit de lege.

(2³) Măsura liberării provizorii pe cauţiune poate fi dispusă pe un termen de cel mult 12 luni cumulative învinuitului, inculpatului de săvârșirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen de cel mult 12 ani sau pe un termen de cel mult 24 de luni cumulative învinuitului, inculpatului de săvârșirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 12 ani.

(3) În perioada liberării provizorii pe cauţiune, persoana este obligată să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau instanţei de judecată şi să comunice orice schimbare a domiciliului. Faţă de persoana liberată provizoriu pe cauţiune pot fi aplicate şi alte obligaţii prevăzute de art. 191 alin.(3).

(4) Dacă învinuitul, inculpatul nu depune cauţiunea în termenul stabilit de instanţa de judecată, la demersul procurorului se dispune înlocuirea măsurii cu arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu.

(1) Dispunerea cauţiunii se face pe numele învinuitului, inculpatului, prin depunerea unei sume de bani determinate pe contul depozitar al procuraturii sau, după caz, al instanței de judecată ori prin constituirea unei garanţii reale, mobiliare ori imobiliare, în limitele unei sume de bani determinate, în favoarea aceluiași organ.

(2) Valoarea cauţiunii se determină de către judecătorul de instrucţie sau de către instanţa de judecată de la 3000 la 100 000 de unităţi convenţionale, în funcţie de starea materială a persoanei respective şi de gravitatea infracţiunii.

(3) Cauţiunea garantează:

1) participarea învinuitului, inculpatului la procesul penal şi respectarea de către acesta a obligaţiilor prevăzute la art. 192 alin. (3);

2) plata despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune şi plata amenzii.

(1) Liberarea provizorie poate fi revocată dacă:

1) se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie;

2) învinuitul, inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvârșit o nouă infracţiune cu intenţie.

(2) În cazul revocării liberării provizorii, persoana este supusă arestării preventive sau arestării la domiciliu.

(1) Cauţiunea se restituie sau trece în proprietatea statului în temeiul încheierii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată la demersul procurorului, la cererea învinuitului, inculpatului, condamnatului, achitatului sau la cererea reprezentantului acestuia.

(2) Cauţiunea se restituie în cazul în care:

1) se revocă liberarea provizorie în temeiurile prevăzute la art. 193 alin. (1) pct. 1);

2) judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că nu mai există temeiurile care au justificat aplicarea măsurii preventive;

3) se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub învinuire sau achitarea acesteia;

4) instanţa care judecă cauza în fond stabileşte, prin hotărâre definitivă, o pedeapsă.

(3) Soluționarea cererii sau a demersului se face cu participarea procurorului, învinuitului, inculpatului, condamnatului, achitatului, reprezentantului acestuia. Neprezentarea părților legal citate nu împiedică examinarea cererii sau a demersului.

(4) Cauţiunea nu se restituie şi se face venit la bugetul de stat de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată în cazul revocării liberării provizorii pe cauţiune în temeiurile prevăzute la art. 193 alin. (1) pct. 2).

(5) Judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată poate dispune prin hotărâre trecerea cauţiunii în proprietatea statului dacă măsura de liberare pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestării preventive sau arestării la domiciliu sau dacă pe durata măsurii de liberare pe cauţiune învinuitul, inculpatul încalcă cu rea-credinţă obligaţiile ce îi revin, sau dacă există o bănuială rezonabilă că a săvârșit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa.

(6) Hotărârea de trecere a cauţiunii în proprietatea statului poate fi atacată cu recurs de persoanele interesate.

(1) Măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai ușoară, dacă prin aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, în scopul desfăşurării normale a procesului penal şi al asigurării executării sentinţei.

(2) Măsura preventivă se revocă de către organul care a dispus-o în cazul în care au dispărut temeiurile pentru aplicarea acesteia.

(3) Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar și liberare provizorie pe cauțiune se înlocuiește sau, după caz, se revocă de judecătorul de instrucție sau, după caz, de instanța de judecată. În cazul în care, la etapa de urmărire penală, până la transmiterea cauzei la instanța de judecată spre examinare, procurorul care conduce sau, după caz, efectuează urmărirea penală consideră că măsura arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu nu mai este justificată și temeiurile care au servit la aplicarea sau la prelungirea acesteia au decăzut, acesta revocă neîntârziat măsura arestării preventive sau arestării la domiciliu, punând în libertate persoana sau, după caz, aplicând, conform competenței sale, o altă măsură preventivă, și, în termen de până la 5 ore de la revocare, anunță judecătorul de instrucție care a aplicat sau, după caz, a prelungit măsura arestării preventive sau a arestării la domiciliu. În cazul în care termenul arestării a fost prelungit în condiţiile art. 186 alin. (10¹), la dispunerea revocării urmează a fi informat şi procurorul ierarhic superior sau, după caz, Procurorul General sau adjunctul lui.

(3¹) Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă se înlocuiește sau, după caz, se revocă de procurorul care conduce sau care efectuează urmărirea penală ori, după caz, de instanța de judecată pe al cărei rol se află cauza penală dacă, din concluzia Consiliului medical consultativ a Administrației Naționale a Penitenciarelor sau din raportul de expertiză judiciară psihiatrică sau medico-legală, rezultă că persoana arestată este grav bolnavă. Înlocuirea sau, după caz, revocarea măsurii preventive sub formă de arestare preventivă se dispune în termen de cel mult 3 zile de la recepționarea actelor indicate în prezentul alineat. Lista bolilor grave care împiedică aflarea persoanelor în stare de arest, procedura examinării medicale a acestora și modelul concluziei medicale se aprobă de Guvern.

(4) În cazul eliberării persoanei reținute, înlocuirii sau revocării arestării preventive, organul respectiv trimite, în aceeaşi zi, administraţiei locului de detenție copia de pe hotărâre.

(5) Măsura preventivă încetează de drept:

1) la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de organul de urmărire penală sau instanţă, dacă nu a fost prelungită în conformitate cu legea;

2) în caz de scoatere a persoanei de sub urmărire penală, de încetare a procesului penal sau de achitare a persoanei;

3) în caz de punere în executare a sentinţei de condamnare.

(6) Măsura preventivă privativă de libertate încetează de drept şi în cazul adoptării sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate.

(7) În cazul menţionat în alin.(5) pct. 1), administraţia locului de reţinere sau de deţinere este obligată să elibereze imediat persoana reţinută sau arestată.

(8) În cazurile menţionate în alin.(5) pct. 2) şi alin.(6), procurorul, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată sunt obligaţi să trimită imediat copiile de pe hotărârile respective administraţiei locului de deţinere a persoanei arestate pentru executare.

(1) Ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plângere judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărătorul ori reprezentantul său legal.

(2) Hotărârea judecătorului de instrucție sau a instanței cu privire la măsurile preventive poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile în instanța ierarhic superioară. În cazul hotărârii Curții Supreme de Justiție, recursul se judecă de alt complet al Curții Supreme de Justiție.

(1) În scopul asigurării ordinii stabilite de prezentul cod privind urmărirea penală, judecarea cauzei şi executarea sentinţei, organul de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţa, conform competenţei, sunt în drept să aplice faţă de bănuit, învinuit, inculpat alte măsuri procesuale de constrângere, cum ar fi:

1) obligarea de a se prezenta;

2) aducerea silită;

3) suspendarea provizorie din funcţie;

4) măsuri asiguratorii în vederea reparării prejudiciului cauzat de infracţiune;

5) măsuri asiguratorii în vederea garantării executării pedepsei amenzii;

6) măsuri asiguratorii pentru eventuala confiscare specială sau extinsă;

7) măsuri asiguratorii pentru compensarea cheltuielilor de judecată.

(2) În cazurile prevăzute de prezentul cod, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este în drept să aplice faţă de partea vătămată, martor, precum şi faţă de alte persoane participante la proces următoarele măsuri procesuale de constrângere:

1) obligarea de a se prezenta;

2) aducerea silită;

3) amenda judiciară (se aplică doar de către instanţă).

(1) În cazurile în care aplicarea măsurilor preventive faţă de bănuit, învinuit, inculpat nu este rațională, pentru asigurarea desfăşurării normale a procesului penal organul de urmărire penală sau instanţa poate obliga în scris bănuitul, învinuitul, inculpatul să se prezinte la acest organ la data şi ora fixată, iar în caz de schimbare a domiciliului, imediat să informeze despre aceasta. În obligarea în scris vor fi indicate consecinţele nerespectării acesteia.

(2) Obligaţia în scris de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă poate fi luată şi de la partea vătămată, martor, precum şi de la alte persoane participante la proces, pentru asigurarea prezentării lor la desfăşurarea procesului penal.

(1) Aducerea silită constă în aducerea forţată a persoanei la organul de urmărire penală sau la instanţă în cazul în care aceasta, fiind citată, în modul stabilit de lege, nu s-a prezentat fără motive întemeiate şi nu a informat organul care a citat-o despre imposibilitatea prezentării sale, iar prezenţa ei era necesară.

(2) Este supusă aducerii silite numai persoana participantă la proces, pentru care este obligatorie citarea organului de urmărire penală sau instanţei, şi care:

1) se eschivează de la primirea citaţiei;

2) se ascunde de organul de urmărire penală sau de instanţă;

3) nu are loc permanent de trai.

4) se află în situația reglementată la art. 321 alin. (2) pct. 2).

(3) Aducerea silită se efectuează în baza unei ordonanţe de aducere, eliberate de organul de urmărire penală, sau a încheierii instanţei de judecată, cu darea în consemn la frontieră.

(4) Persoana nu poate fi supusă aducerii silite în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor care nu suferă amânare.

(5) Nu pot fi supuse aducerii silite minorii în vârstă de până la 14 ani, femeile gravide, persoanele bolnave, starea cărora este confirmată prin certificat medical eliberat de o instituţie medicală.

(6) Aducerea silită se execută de către organele de poliţie.

(7) Organul de poliție desemnat să execute aducerea silită transmite ordonanța sau, după caz, încheierea instanței de judecată persoanei a cărei aducere silită a fost dispusă și îi solicită să îl însoțească. În cazul în care refuză să însoțească organul de poliție sau încearcă să fugă, persoana a cărei aducere silită a fost dispusă este adusă prin constrângere.

(8) În vederea executării ordonanței sau încheierii de aducere silită, organele de poliție pot pătrunde în orice locuință sau sediu în care, potrivit datelor sau informațiilor, se află persoana asupra căreia s-a dispus aducerea silită, inclusiv în cazul în care i se creează impedimente în executarea de aducere silită.

(9) Dacă organul de poliție nu găsește persoana în privința căreia a fost dispusă aducerea silită la adresa indicată sau dacă persoana a cărei aducere silită a fost dispusă nu poate fi adusă din motivele prevăzute la alin. (5), organul de poliție consemnează acest fapt într-un proces-verbal, care se prezintă imediat organului de urmărire penală sau, după caz, instanței de judecată.

(10) Activitățile desfășurate cu ocazia aducerii silite sunt consemnate într-un proces-verbal, care trebuie să cuprindă:

a) numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;

b) data, ora și locul unde este încheiat;

c) mențiuni despre activitățile desfășurate.

(11) Persoanele supuse aducerii silite se audiază, în cel mai scurt timp posibil, sau, după caz, se îndeplinește actul procesual care a făcut necesară prezența lor, cu excepția cazului când s-a dispus reținerea ori arestarea preventivă a acestora.

(12) Valoarea bunurilor deteriorate în urma aducerii silite se atribuie la cheltuielile judiciare. Dacă aceste bunuri aparțin învinuitului, inculpatului, persoanei civilmente responsabile sau altor persoane participante la proces, contravaloarea acestora nu se restituie. Dacă aceste bunuri aparțin altor persoane, contravaloarea lor se restituie din bugetul de stat, în modul prevăzut la art. 228.

(1) Suspendarea provizorie din funcție constă în interzicerea provizorie motivată a bănuitului, învinuitului, inculpatului de a exercita atribuțiile sale de serviciu sau de a realiza activități în interesul serviciului public.

(2) Bănuitul, învinuitul sau inculpatul poate fi suspendat provizoriu din funcție în cazul în care infracțiunea de care este incriminat a fost săvârșită în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu și există suficiente temeiuri rezonabile pentru a presupune că menținerea acestuia în funcție ar putea încălca ordinea stabilită de prezentul cod sau ar împiedica examinarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanțelor cauzei.

(3) În cursul urmăririi penale suspendarea provizorie din funcție se aplică prin încheierea judecătorului de instrucție, la demersul procurorului, pe un termen de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii termenului până la 24 de luni, în condițiile prevăzute la alin. (2). Încheierea judecătorului de instrucție poate fi contestată în termen de 3 zile de la data emiterii.

(4) Pentru motive care justifică existența riscului de împiedicare a desfășurării normale a urmăririi penale, având în vedere complexitatea investigațiilor necesare cauzei și administrării probelor, prelungirea suspendării provizorii din funcție poate fi dispusă pentru o perioadă care nu poate depăși 48 de luni calculate cumulativ în cursul urmăririi penale. Prelungirea se dispune prin încheierea judecătorului de instrucție, la demersul motivat al procurorului, pentru fiecare 6 luni.

(5) În cursul judecării cauzei, la demersul procurorului, inculpatul poate fi suspendat provizoriu din funcție până la rămânerea definitivă a hotărârii, ținându-se cont de temeiurile de la alin. (2). Încheierea instanței de judecată poate fi contestată separat în termen de 3 zile.

(6) În perioada suspendării provizorii din funcție persoana are dreptul de a presta muncă în alte domenii care nu au legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu sau cu orice serviciu public.

(7) Pentru perioada suspendării provizorii din funcție este întreruptă remunerarea muncii. Această perioadă se ia în calcul în vechimea generală de muncă.

(8) Prevederile prezentului articol nu se aplică persoanelor care sunt suspendate din funcție în baza legilor speciale.

(1) Amenda judiciară este o sancțiune bănească aplicată de către instanţa de judecată persoanei care a comis o abatere în cursul procesului penal.

(2) Amenda judiciară se stabileşte în unităţi convenţionale. Unitatea convenţională de amendă judiciară este egală cu 50 de lei.

(3) Amenda judiciară se aplică în mărime de la 20 la 50 de unităţi convenţionale.

(4) Se sancţionează cu amendă judiciară următoarele abateri:

1) neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a măsurilor luate de către preşedintele şedinţei în conformitate cu cerinţele art. 334;

2) neexecutarea ordonanţei sau a încheierii de aducere silită;

3) neprezentarea nejustificată a martorului, expertului, specialistului, interpretului, traducătorului sau apărătorului legal citaţi la organul de urmărire penală sau instanţă, precum şi a procurorului la instanţă, când prezenţa lor este necesară;

4) tergiversarea de către expert, interpret sau traducător a executării însărcinărilor primite;

5) neluarea de către conducătorul unităţii, în care urmează să se efectueze o expertiză judiciară, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;

6) neîndeplinirea obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, a obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unităţii sau de către persoanele însărcinate cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;

7) nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă;

7¹) folosirea cu rea-credință de drepturile sale cu scopul de a tergiversa examinarea cauzei;

8) alte abateri pentru care prezentul cod prevede amenda judiciară.

(5) Pentru abaterile comise în cursul urmăririi penale, amenda judiciară se aplică de către judecătorul de instrucţie la demersul persoanei care efectuează urmărirea penală.

(6) Pentru abaterile comise în cursul judecării cauzei, amenda judiciară se aplică de către instanţa care judecă cauza, iar încheierea privind aplicarea amenzii judiciare se include în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

(7) Încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară de către persoana în privinţa căreia a fost aplicată amenda.

(8) Încheierea instanţei de judecată privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată separat cu recurs.

(9) Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală în cazul în care fapta constituie infracţiune.

(1) Organul de urmărire penală, din oficiu, sau instanța de judecată, la cererea motivată a părților, poate lua, în cursul procesului penal, măsuri asiguratorii pentru repararea prejudiciului cauzat de infracțiune, de acțiunea civilă, pentru eventuala confiscare specială sau confiscare extinsă a bunurilor, pentru garantarea executării pedepsei amenzii și pentru compensarea cheltuielilor de judecată.

(2) Măsurile asiguratorii pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, pentru eventuala confiscare specială sau confiscare extinsă a bunurilor, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii și pentru compensarea cheltuielilor de judecată, constau în sechestrarea bunurilor mobile şi imobile în conformitate cu art. 203-210.

(1) Punerea sub sechestru a bunurilor este o măsură procesuală de constrângere, care constă în inventarierea bunurilor şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în caz de necesitate, de a se folosi de aceste bunuri. După punerea sub sechestru a conturilor şi a depozitelor bancare sunt încetate orice operaţiuni în privinţa acestora.

(2) Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică pentru a asigura repararea prejudiciului cauzat de infracțiune, de acțiunea civilă, pentru eventuala confiscare specială sau confiscare extinsă a bunurilor ori a contravalorii bunurilor prevăzute la art. 106–106² din Codul penal nr. 985/2002, pentru garantarea executării pedepsei amenzii și pentru compensarea cheltuielilor de judecată.

(3) Actele procedurale de punere și de scoatere a bunurilor de sub sechestru, în termen de 3 zile de la emitere, se transmit pentru evidență Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale de către procuror.

(1) Pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune pot fi puse sub sechestru bunurile bănuitului, învinuitului, inculpatului sau ale părții civilmente responsabile, inclusiv bunurile care sunt proprietatea efectivă a acestora, în suma valorii probabile a pagubei.

(2) Pentru a garanta executarea pedepsei amenzii sau compensarea cheltuielilor de judecată pot fi puse sub sechestru numai bunurile învinuitului sau ale inculpatului, inclusiv bunurile care sunt proprietatea efectivă a acestuia, în funcție de suma maximă a amenzii care poate fi stabilită pentru infracțiunea comisă ori în limita sumei, evaluate în prealabil, a cheltuielilor de judecată suportate.

(3) Pentru a asigura o eventuală confiscare specială sau confiscare extinsă a bunurilor bănuitului, învinuitului, inculpatului sau ale părții civilmente responsabile pot fi puse sub sechestru bunurile prevăzute la art. 106–106² din Codul penal nr. 985/2002, inclusiv bunurile care sunt proprietatea efectivă a acestora.

(4) În cazul în care bunurile ce urmau a fi supuse confiscării speciale sau confiscării extinse nu mai există, nu pot fi găsite, nu pot fi recuperate ori dacă acestea aparțin sau au fost transferate oneros unei persoane care nu știa și nici nu trebuia să știe despre scopul utilizării sau originea bunurilor, se iau măsuri asiguratorii pentru confiscarea contravalorii acestora.

(4¹) Dacă bunurile ce urmează a fi sechestrate pentru repararea prejudiciului cauzat sau pentru a garanta executarea pedepsei amenzii sunt folosite sau constituie parte a procesului tehnologic de producție și sechestrarea lor ar determina în mod inevitabil stoparea activității economice a persoanei, se iau măsuri asigurătorii pentru sechestrarea contravalorii acestora.

(5) Dacă bunurile pasibile de a fi puse sub sechestru constituie o cotă-parte dintr-o proprietate comună, poate fi pusă sub sechestru numai cota-parte din proprietatea comună pasibilă de confiscare specială sau extinsă.

(6) Nu pot fi puse sub sechestru produsele alimentare necesare proprietarului, posesorului de bunuri, cât și membrilor familiilor acestora, combustibilul, literatura de specialitate și utilajul profesional, vesela și atributele de bucătărie folosite permanent, ce nu sunt de mare preț, precum și alte obiecte de primă necesitate, chiar dacă ulterior acestea pot fi supuse confiscării.

(7) Nu pot fi puse sub sechestru acțiunile emise de bănci, care cad sub incidența dispozițiilor art. 45 alin. (4), art. 46 alin. (4), art. 52 alin. (1) lit. b) și c), alin. (2), alin. (3), alin.(6) și art. 52¹ din Legea nr. 202/2017 privind activitatea băncilor. În cazurile prevăzute de prezentul alineat, pot fi puse sub sechestru mijloacele bănești rezultante din înstrăinarea acestor acțiuni.

(1) Punerea sub sechestru a bunurilor prevăzute la art. 204 poate fi dispusă motivat de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată pentru a evita distrugerea, transformarea, cheltuirea, transferul, deplasarea sau înstrăinarea acestora.

(2) Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică în baza ordonanţei organului de urmărire penală, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie sau, după caz, a încheierii instanţei de judecată. Procurorul, din oficiu sau la cererea părţii civile, înaintează judecătorului de instrucţie demers, însoţit de ordonanţa organului de urmărire penală privind punerea bunurilor sub sechestru. Judecătorul de instrucție autorizează punerea bunurilor sub sechestru sau, după caz, instanța de judecată decide asupra cererilor motivate ale părții civile ori ale altor părți cel târziu în ziua imediat următoare zilei de depunere a cererii.

(3) În ordonanţa organului de urmărire penală sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată cu privire la punerea bunurilor sub sechestru vor fi indicate bunurile supuse sechestrului, în măsura în care ele sunt stabilite în procedura cauzei penale, precum şi valoarea bunurilor necesare şi suficiente pentru asigurarea acţiunii civile.

(4) Dacă există dubiu evident cu privire la prezentarea benevolă a bunurilor pentru punerea lor sub sechestru, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată, concomitent cu autorizarea sechestrului asupra bunurilor, autorizează şi percheziţia.

(5) În caz de delict flagrant sau de caz ce nu suferă amânare, organul de urmărire penală este în drept de a pune bunurile sub sechestru în baza ordonanţei proprii, fără a avea autorizaţia judecătorului de instrucţie, comunicând în mod obligatoriu despre aceasta judecătorului de instrucţie imediat, însă nu mai târziu de 24 de ore din momentul efectuării acestei acţiuni procedurale. Primind informaţia respectivă, judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acţiunii de punere sub sechestru, confirmă rezultatele ei sau declară nevalabilitatea acesteia. În caz de constatare că sechestrarea este ilegală sau neîntemeiată, judecătorul de instrucţie dispune scoaterea, totală sau parţială, a bunurilor de sub sechestru.

(1) Valoarea bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru se determină conform prețurilor medii de piaţă din localitatea respectivă, fără aplicarea vreunui coeficient.

(2) Valoarea bunurilor puse sub sechestru, în scopul asigurării acţiunii civile înaintate de partea civilă sau procuror, nu poate depăşi valoarea acţiunii civile.

(3) Determinând cota-parte a bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru a fiecăruia din mai mulţi învinuiţi, inculpați sau a câtorva persoane care poartă răspundere pentru acţiunile lor, se ia în considerare gradul de participare a acestora la săvârșirea infracţiunii. În scopul asigurării acţiunii civile poate fi pusă sub sechestru întreaga proprietate a uneia din aceste persoane.

(4) În cazul urmăririi penale cu privire la una sau mai multe infracțiuni prevăzute la art. 229², bunurile infracționale sunt evaluate de către Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale în condițiile Legii nr. 48/2017 privind Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale și ale regulamentului aprobat de Guvern.

(1) Autoritatea cu drept de aplicare a sechestrului urmează să țină cont de cheltuielile ce pot fi suportate pentru o eventuală administrare și/sau valorificare a bunurilor infracționale asupra cărora se planifică aplicarea sechestrului, în scopul reducerii la minimum a cheltuielilor estimate de administrare a bunurilor respective și al conservării valorii bunurilor infracționale până la înstrăinarea acestora.

(2) În cazul în care cheltuielile de administrare a bunurilor infracționale asupra cărora se planifică aplicarea sechestrului sunt disproporționate față de valoarea lor preconizată în momentul aplicării sechestrului ori în cazul în care administrarea acestor bunuri necesită condiții speciale și expertiză care nu este ușor accesibilă, se evaluează cheltuielile de valorificare anticipată a acestor bunuri.

(3) Autoritatea cu drept de aplicare a sechestrului va urmări, în mod prioritar, bunurile infracționale care generează cele mai mici cheltuieli estimate de administrare sau bunurile infracționale a căror valorificare asigură repararea prejudiciului cauzat de infracțiune, garantarea executării pedepsei amenzii, eventuala confiscare specială sau confiscare extinsă a acestora ori compensarea cheltuielilor de judecată.

(1) Hotărârea judecătorească cu privire la punerea bunurilor sub sechestru se aduce la cunoștința proprietarului sau posesorului acestor bunuri în modul prevăzut la art. 207.

(2) Odată cu aducerea la cunoștință a hotărârii judecătorești cu privire la punerea bunurilor sub sechestru, proprietarul sau posesorul acestor bunuri este informat în scris despre drepturile de a cunoaște motivele ce au stat la baza aplicării sechestrului, de a fi asistat de un apărător, de a solicita vânzarea anticipată, scoaterea sau înlocuirea bunurilor puse sub sechestru, de a fi audiat înainte de valorificarea bunurilor puse sub sechestru și de a contesta punerea bunurilor sub sechestru.

(3) Pentru motive care justifică existența riscului de împiedicare a desfășurării normale a urmăririi penale, aducerea la cunoștință a hotărârii judecătorești cu privire la punerea bunurilor sub sechestru poate fi amânată pentru un termen de până la 30 de zile de către judecătorul de instrucție sau de instanța de judecată, la demersul motivat al procurorului, cu posibilitatea prelungirii motivate a termenului respectiv, însă nu mai mult de 6 luni. Fiecare prelungire a termenului de amânare a aducerii la cunoștință a hotărârii judecătorești cu privire la punerea bunurilor sub sechestru nu poate depăși 30 de zile.

(4) În cazul în care proprietarul sau posesorul bunurilor puse sub sechestru ori locul în care aceștia se află nu este cunoscut sau în cazul în care comunicarea hotărârii judecătorești către fiecare dintre persoanele respective ar presupune o sarcină disproporționată, hotărârea judecătorească cu privire la punerea bunurilor sub sechestru se aduce la cunoștință prin intermediul unui anunț public.

(1) Reprezentantul organului de urmărire penală înmînează, contra semnătură, proprietarului sau posesorului bunurilor copia de pe ordonanţa sau hotărârea cu privire la punerea bunurilor sub sechestru şi cere predarea lor. În caz de refuz de a executa benevol această cerință, punerea bunurilor sub sechestru se efectuează în mod forţat. Dacă există temeiuri de a presupune că bunurile sunt tăinuite de către proprietar sau posesor, organul de urmărire penală, având împuterniciri legale, este în drept să efectueze percheziţie.

(1¹) Dacă drepturile reale asupra bunului pus sub sechestru sunt supuse înregistrării într-un registru de publicitate, organul de urmărire penală, în cazul sechestrului aplicat de acesta, sau procurorul, în cazul sechestrului aplicat de judecătorul de instrucție ori de instanța de judecată, expediază imediat către deținătorul sau gestionarul registrului respectiv extrasul din ordonanță sau, după caz, hotărârea judecătorească cu privire la punerea bunurilor sub sechestru. Imediat după recepționarea extrasului din ordonanță sau a hotărârii judecătorești cu privire la punerea bunurilor sub sechestru, deținătorul sau gestionarul registrului de publicitate notează o mențiune privind aplicarea sechestrului asupra bunurilor în registrul respectiv și informează despre acest fapt organul de urmărire penală sau, după caz, procurorul.

(2) Punerea bunurilor sub sechestru la faza judecării cauzei se efectuează de către ofițerul de urmărire penală din cadrul Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale.

(3) Pentru a participa la punerea bunurilor sub sechestru poate fi atras un specialist merceolog, care va determina valoarea aproximativă a bunurilor materiale în scopul excluderii sechestrării bunurilor în valoare ce nu corespunde valorii indicate în ordonanţa organului de urmărire penală sau în hotărârea instanţei de judecată.

(4) Proprietarul sau posesorul bunurilor, prezent la acţiunea de punere sub sechestru, este în drept să indice care bunuri materiale pot fi puse sub sechestru în primul rând pentru a fi asigurată suma indicată în ordonanţa organului de urmărire penală sau în hotărârea instanţei de judecată.

(5) Despre punerea bunurilor sub sechestru la faza judecării cauzei reprezentantul organului de urmărire penală sau ofițerul de urmărire penală din cadrul Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale întocmește un proces-verbal conform prevederilor art. 260 și 261. În procesul-verbal, în particular:

1) se enumeră toate bunurile materiale puse sub sechestru, indicându-se numărul, măsura sau greutatea lor, materialul din care sunt confecționate şi alte elemente de individualizare şi, pe cât e posibil, valoarea lor;

2) se indică care bunuri materiale sunt ridicate şi care sunt lăsate pentru păstrare;

3) se consemnează declaraţiile persoanelor prezente şi ale altor persoane despre apartenenţa bunurilor puse sub sechestru;

4) se menționează despre informarea proprietarului sau a posesorului bunurilor puse sub sechestru privind drepturile sale prevăzute la art. 206² alin. (2).

(6) Copia de pe procesul-verbal sau de pe lista de inventariere se înmînează, contra semnătură, proprietarului sau posesorului bunurilor puse sub sechestru, iar dacă acesta lipseşte – unui membru major al familiei lui sau reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale. Punând sub sechestru bunurile aflate pe teritoriul întreprinderii, organizaţiei sau instituţiei, copia de pe procesul-verbal sau de pe lista de inventariere se înmînează, contra semnătură, reprezentantului administraţiei.

(7) Copiile de pe procesul-verbal și de pe lista de inventariere, în termen de 3 zile de la întocmire, se transmit pentru evidență Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale de către reprezentantul organului de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal sau de către executorul judecătoresc care a întocmit lista de inventariere.

La cererea proprietarului bunurilor sau cu acordul acestuia ori, după caz, la demersul procurorului, instanţa de judecată care a aplicat sechestru sau instanţa care judecă cauza, în cursul urmăririi penale şi al judecării cauzei, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, poate dispune de îndată valorificarea bunurilor sechestrate. În lipsa acordului proprietarului, bunurile asupra cărora a fost aplicat sechestrul pot fi valorificate anticipat, în mod excepţional, în următoarele situaţii:

1) depozitarea, întreţinerea sau gestionarea bunurilor sechestrate necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea lor;

1¹) administrarea bunurilor necesită condiții speciale și expertiză care nu sunt ușor accesibile;

2) valoarea bunurilor s-a diminuat semnificativ, în proporţie de cel puţin 10% pe parcursul unui an din momentul aplicării sechestrului;

3) termenul de garanţie sau de valabilitate a bunurilor expiră;

4) bunurile sunt produse inflamabile, petroliere sau prezintă un alt risc pentru viaţa, sănătatea persoanelor sau pentru mediu;

5) bunurile sunt animale sau păsări vii;

6) bunurile sunt mijloace de transport.

(1) În condițiile prevăzute de art. 207¹, Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale solicită procurorului înaintarea unui demers cu privire la valorificarea bunurilor sechestrate și scoaterea de sub sechestru a acestora către judecătorul de instrucție sau către instanța care judecă cauza.

(2) Demersul procurorului cu privire la valorificarea bunurilor sechestrate și scoaterea acestora de sub sechestru se examinează într-o ședință de judecată cu participarea obligatorie a procurorului și cu citarea proprietarului sau a posesorului bunurilor puse sub sechestru, sau a persoanelor ale căror drepturi ori interese pot fi afectate. Neprezentarea părților legal citate nu împiedică examinarea demersului. În ședința de judecată se aduce la cunoștința părților demersul procurorului cu privire la valorificarea bunurilor sechestrate și scoaterea de sub sechestru a acestora, precum și drepturile prevăzute la art. 206² alin. (2).

(2¹) Judecătorul emite o încheiere motivată în termen de cel mult 30 de zile de la data înaintării demersului. Scoaterea bunurilor de sub sechestru se dispune doar în cauza penală în care a fost dispusă valorificarea bunurilor sechestrate. Recursul se examinează în termen de 5 zile și suspendă executarea încheierii.

(3) Încheierea de valorificare a bunurilor sechestrate și de scoatere de sub sechestru a acestora se pune în executare de către Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale, care asigură procedura de valorificare a bunurilor sechestrate în condițiile regulamentului aprobat de către Guvern.

(4) În temeiul încheierii de valorificare a bunurilor sechestrate și de scoatere de sub sechestru a acestora, emisă în condițiile alin. (2), și după identificarea unui cumpărător, persoanele împuternicite cu dreptul de vânzare a bunurilor sechestrate semnează un antecontract pe care îl prezintă Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale cel târziu în ziua imediat următoare de la data semnării acestuia.

(5) În cazul valorificării bunurilor prin licitație publică, Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale poate transmite bunurile sechestrate către Serviciul Fiscal de Stat pentru a fi vândute la un preț egal sau mai mare decât cel evaluat, în condițiile regulamentului aprobat de Guvern. Dacă bunurile sechestrate nu au fost vândute la un preț egal sau mai mare decât cel evaluat după organizarea a două licitații publice, vânzarea lor are loc în cadrul licitațiilor publice cu reducerea treptată a prețului sau, în cazul unui singur cumpărător, prin negocieri directe.

(6) Sumele obținute din valorificarea bunurilor infracționale se depun pe un cont temporar administrat de Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale. În termen de cel mult 3 zile, organul de urmărire penală este informat de Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale despre depunerea banilor pe contul respectiv.

(1) Bunurile puse sub sechestru, de regulă, se ridică, cu excepția imobilelor, a celor care prin natura lor nu pot fi ridicate și a obiectelor de dimensiuni mari.

(2) Bunurile ridicate se sigilează și se păstrează de către organul la al cărui demers acestea au fost puse sub sechestru, cu excepțiile prevăzute de prezentul cod. În situația în care este necesară conservarea valorii bunurilor sechestrate, acestea se transmit spre administrare Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale.

(3) Metalele prețioase, pietrele prețioase, articolele din acestea și obiectele de artă se transmit spre păstrare Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale.

(4) Numerarul în monedă națională și în valută străină se depune pe contul Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale.

(5) Bunurile puse sub sechestru care nu au fost ridicate se lasă pentru păstrare proprietarului sau posesorului ori unui membru adult al familiei acestuia, căruia i se explică răspunderea penală, prevăzută la art. 251 din Codul penal nr. 985/2002, pentru însușirea, înstrăinarea, substituirea sau tăinuirea acestor bunuri și de la care se ia un angajament scris în acest sens. Organul de urmărire penală pune în sarcina proprietarului sau a posesorului bunului întreprinderea acțiunilor necesare pentru păstrarea și administrarea eficientă a bunului sechestrat în vederea conservării valorii acestuia. În acest caz, proprietarul sau posesorul bunului sechestrat răspunde pentru întreținerea și conservarea valorii bunului.

(6) Dacă judecătorul de instrucție sau instanța de judecată, la demersul procurorului sau din oficiu, interzice utilizarea bunului sechestrat sau constată că un bun imobil ori un obiect de dimensiuni mari care a fost sau urmează să fie pus sub sechestru poate fi abandonat, acesta poate dispune transmiterea bunurilor respective spre administrare Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale.

(1) Punerea bunurilor sub sechestru poate fi contestată de bănuit, de învinuit, de inculpat sau de persoanele care consideră că aplicarea sechestrului asupra bunurilor lor este nejustificată în termen de 10 zile de la data la care le-a fost adusă la cunoștință hotărârea judecătorească cu privire la punerea bunurilor sub sechestru.

(2) Contestarea punerii bunurilor sub sechestru sau recursul înaintat nu suspendă executarea acestei măsuri.

(1) Bunurile se scot de sub sechestru prin hotărârea organului de urmărire penală sau instanţei dacă, în urma retragerii acţiunii civile, modificării încadrării juridice a infracţiunii incriminate bănuitului, învinuitului, inculpatului ori din alte motive, a decăzut necesitatea de a menţine bunurile sub sechestru. Instanţa de judecată, judecătorul de instrucțiune sau procurorul, în limitele competenţei lor, ridică sechestrul asupra bunurilor şi în cazurile în care constată ilegalitatea punerii acestora sub sechestru de către organele de urmărire penală fără autorizaţia respectivă.

(2) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată este în drept să mențină bunurile sub sechestru și după încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau achitarea persoanei, în termen de o lună de la rămânerea definitivă a hotărârii respective. În cazul examinării demersului privind dispunerea confiscării bunurilor conform procedurii prevăzute la capitolul VIII¹ din titlul III, partea specială, sechestrul aplicat asupra bunurilor își menține efectul până la soluționarea demersului.

(3) Bunurile se scot de sub sechestru când persoana juridică a executat amenda de interes public stabilită în acordul judiciar de interes public și a reparat prejudiciul cauzat prin infracțiune.

(1) La solicitarea persoanelor indicate la art. 204 alin. (1), procurorul poate dispune, prin ordonanță motivată, înlocuirea bunurilor puse sub sechestru cu alte bunuri, dacă acestea sunt libere de orice vicii și sunt deținute în proprietate de aceste persoane. Valoarea bunurilor a căror înlocuire se solicită trebuie să fie cel puțin egală cu valoarea bunurilor sechestrate, stabilită în conformitate cu regulamentul aprobat de Guvern.

(2) Ordonanța procurorului se transmite spre executare entităților responsabile.

(3) Prevederile art. 206–210 se aplică în modul corespunzător.

(4) În cazul în care bunurile puse sub sechestru urmează a fi expropriate de către stat sau de către o unitate administrativ-teritorială pentru realizarea unor lucrări de utilitate publică, organul abilitat înlocuiește bunul sechestrat ce urmează a fi expropriat cu sumele consemnate pe numele proprietarului bunului expropriat, în conformitate cu Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică nr. 488/1999.

(1) Dosarele penale şi materialele de urmărire penală se păstrează la arhivele instanţelor judecătoreşti care au judecat cauza în primă instanţă.

(2) Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care nu sunt înaintate în instanţa judecătorească se păstrează în arhiva organului care le-a întocmit.

(3) Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care conţin secret de stat se păstrează în arhivele instituţiilor menţionate în alin.(1) şi (2), în condiţii speciale prevăzute de legislaţia în vigoare.

(4) Accesul la dosarele şi materialele care se păstrează în condiţiile prevăzute de prezentul articol se decide de către conducătorul organului sau, după caz, preşedintele instanţei la care se păstrează acestea, cu respectarea prevederilor prezentului capitol şi ale Legii nr. 133 din 8 iulie 2011 privind protecţia datelor cu caracter personal.

(1) Materialele urmăririi penale nu pot fi date publicităţii decât cu autorizaţia persoanei care efectuează urmărirea penală şi numai în măsura în care ea consideră că aceasta este posibil, cu respectarea prezumției de nevinovăție, şi ca să nu fie afectate interesele altor persoane şi ale desfăşurării urmăririi penale în condiţiile Legii nr. 133 din 8 iulie 2011 privind protecţia datelor cu caracter personal.

(2) Dacă este necesar a se păstra confidenţialitatea, persoana care efectuează urmărirea penală previne martorii, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor, apărătorul, expertul, specialistul, interpretul, traducătorul şi alte persoane care asistă la efectuarea acţiunilor de urmărire penală despre faptul că nu au voie să divulge informaţia privind urmărirea penală. Aceste persoane vor da o declaraţie în scris că au fost prevenite despre răspunderea pe care o vor purta conform art. 315 din Codul penal.

(2¹) În cazul infracțiunilor prevăzute la art. 171–175 și 208¹–208⁵ din Codul penal nr. 985/2002 se interzice a da publicității oricare informații care ar putea duce la identificarea victimelor.

(3) Divulgarea datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către persoana abilitată cu controlul asupra activităţii de urmărire penală, dacă această acţiune a cauzat daune morale sau materiale martorului, părţii vătămate şi reprezentanţilor acestora sau a prejudiciat procesul de urmărire penală, are ca urmare răspunderea penală prevăzută în art. 315 din Codul penal.

(1) În cursul procesului penal, pentru apărarea informaţiei ce constituie secret de stat se întreprind măsurile prevăzute de prezentul cod, de Legea cu privire la secretul de stat şi de alte acte normative.

(2) Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date care constituie secret de stat au dreptul să se convingă de faptul că aceste date se colectează pentru procesul penal respectiv, iar în caz contrar să refuze de a comunica sau de a prezenta date. Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date ce constituie secret de stat nu pot refuza îndeplinirea acestei cerințe, motivând prin necesitatea păstrării secretului de stat, însă au dreptul să primească în prealabil de la persoana care efectuează urmărirea penală sau de la instanţă o explicație care ar confirma necesitatea furnizării datelor menţionate, cu includerea acestei explicaţii în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.

(3) Funcţionarul public care a făcut declaraţii privitor la datele ce îi sunt încredințate şi ce constituie secret de stat comunică în scris despre acest fapt conducătorului organului de stat care dispune de această informaţie dacă comunicarea nu îi va fi interzisă în scris de către organul de urmărire penală sau instanţă.

(4) Efectuarea urmăririi penale sau judecarea cazului în cauzele legate de informaţia ce constituie secret de stat se încredințează numai persoanelor care au dat în scris declaraţie de nedivulgare a unor asemenea informaţii. Declaraţia de nedivulgare se ia de către conducătorul organului de urmărire penală sau preşedintele instanţei şi se anexează la dosarul penal respectiv.

(5) Apărătorii şi alţi reprezentanţi, precum şi alte persoane cărora, în conformitate cu normele de procedură penală, le vor fi prezentate spre a lua act sau comunicate în alt mod date ce constituie secret de stat vor da în prealabil în scris o declaraţie de nedivulgare a acestor date. În cazul în care apărătorul sau un alt reprezentant, cu excepţia reprezentantului legal, refuză să dea o astfel de declaraţie, acesta este lipsit de dreptul de a participa la procesul penal în cauză, iar celelalte persoane nu vor avea acces la datele ce constituie secret de stat. Declaraţia de nedivulgare de la persoanele menţionate în prezentul alineat se ia de către persoana care efectuează urmărirea penală sau instanţă şi se anexează la dosarul penal respectiv. Obligaţia de nedivulgare asumată de către participanţii la proces nu îi împiedică să ceară examinarea datelor ce constituie secret de stat în şedinţă de judecată închisă.

(1) În cursul procesului penal, pentru asigurarea confidențialității informaţiei ce constituie secret comercial sau a altor informaţii oficiale cu accesibilitate limitată se întreprind măsurile prevăzute de prezentul cod, de Legea nr. 384/2023 privind protecția secretelor comerciale şi de alte acte normative.

(2) În cursul procesului penal nu pot fi administrate, utilizate şi răspândite fără necesitate informaţii ce constituie secret comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată.

(3) Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date care constituie secret comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată au dreptul să se convingă de faptul că aceste date se colectează pentru procesul penal respectiv, iar în caz contrar să refuze de a comunica sau de a prezenta date. Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date ce constituie secret comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată nu pot refuza îndeplinirea acestei cerințe, motivând prin necesitatea protecției secretului, însă au dreptul să primească în prealabil de la persoana care solicită informaţii o explicație în scris care ar confirma necesitatea furnizării datelor menţionate.

(4) Funcţionarul public, angajatul întreprinderii sau al organizaţiei, indiferent de forma de proprietate, care a făcut declaraţii privitor la datele ce îi sunt încredințate şi ce constituie secret comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată comunică acest fapt conducătorului unităţii respective, dacă comunicarea nu îi va fi interzisă în scris de organul de urmărire penală sau instanţă.

(5) Probele care dezvăluie informaţia ce constituie secret comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată, la solicitarea părţilor, se examinează în şedinţă de judecată închisă.

(1) În circumstanţele prevăzute de Legea cu privire la protecţia martorilor şi altor participanţi la procesul penal, organul de urmărire penală, procurorul sau, în funcţie de caz, instanţa de judecată sunt obligaţi să ia măsurile prevăzute de legislaţie pentru ocrotirea vieţii, integrităţii corporale, libertății sau bunurilor participanţilor la proces şi, în condiţiile legii, ale rudelor apropiate şi membrilor de familie ai acestora.

(2) Aplicarea măsurilor de protecţie se dispune prin hotărâre motivată a procurorului sau a instanţei de judecată. Hotărârea este obligatorie pentru organul abilitat cu protecţia martorilor.

(1) Dacă, în cadrul procesului penal, se constată că victima violenţei în familie sau victimelor infracțiunilor cu caracter sexual se află în pericol de a fi supusă violenţei sau altor acţiuni ilegale, inclusiv de distrugere a bunurilor sale, organul de urmărire penală sau procurorul este obligat să intervină neîntârziat pentru a asigura obţinerea măsurilor de protecţie.

(2) Demersul de obținere a măsurilor de protecţie poate fi înaintat de către organul de urmărire penală sau de către procuror şi în baza cererii părţii vătămate.

(3) Instanţa de judecată, prin încheiere, emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanţă de protecţie, prin care poate oferi protecţie victimei şi copiilor ei, aplicând bănuitului, învinuitului, inculpatului una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei, indiferent de dreptul de proprietate asupra bunurilor;

b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanta ce ar asigura securitatea victimei, excluzând şi orice contact vizual cu ea sau cu copiii acesteia, cu alte persoane dependente de ea;

c) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima sau cu copiii acesteia, cu alte persoane dependente de ea;

d) interzicerea să se apropie de anumite locuri: locul de muncă al victimei, locul de studii al copiilor, alte locuri determinate pe care persoana protejată le frecventează;

e) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;

f) obligarea de a face un examen medical privind starea psihică şi dependenţă de droguri/alcool şi, dacă există avizul medical care confirmă dependenţă de droguri/alcool, de a face un tratament medical forţat de alcoolism/narcomanie;

g) obligarea de a finaliza un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea acţiune este determinată de instanţa de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenţei sau dispariţia ei;

h) interzicerea de a păstra şi purta armă;

i) obligarea de a elimina din dispozitivul digital și/sau dintr-un sistem informațional datele informatice cu conținut abuziv.

(3¹) Măsurile de protecție prevăzute la alin. (3) lit. a)–d) se aplică în mod obligatoriu cu monitorizare electronică, în modul prevăzut de lege.

(4) Măsurile de protecţie se aplică pe un termen de până la 6 luni. Termenul măsurilor de protecţie poate fi prelungit de instanţă la cererea repetată ca urmare a comiterii faptelor de violenţă în familie sau ca rezultat al nerespectării condiţiilor prevăzute în ordonanţa de protecţie.

(4¹) Victima sau, după caz, membrii familiei acesteia pot purta un sistem electronic de supraveghere care permite verificarea respectării obligației de către agresor, exprimându-și în formă scrisă acordul în această privință.

(5) Ordonanţa de protecţie este expediată imediat organului afacerilor interne de la locul aflării bănuitului, învinuitului, inculpatului şi a victimei. În cazul aplicării monitorizării electronice, ordonanța de protecție se expediază imediat și organului de probațiune de la locul aflării bănuitului, învinuitului, inculpatului și a victimei.

(6) Încheierea judecătorească privind aplicarea sau prelungirea ordonanţei de protecţie este executorie imediat, cu drept de recurs în instanţa ierarhic superioară. Contestarea încheierii judecătorești nu suspendă executarea ordonanței de protecție.

(1) În cadrul urmăririi penale, dacă se constată pericolul răspândirii în rețelele publice de comunicații electronice a datelor informatice cu conținut abuziv, referitoare la victima infracțiunii de violență în familie sau a infracțiunii cu caracter sexual, comisă prin utilizarea tehnologiei informaționale sau a comunicațiilor electronice, în scopul protecției victimelor, procurorul va înainta un demers în instanța de judecată pentru a solicita eliminarea datelor informatice cu conținut abuziv sau blocarea provizorie a accesului utilizatorilor de internet la aceste date.

(2) Eliminarea datelor informatice cu conținut abuziv poate fi dispusă bănuitului, învinuitului, inculpatului sau altor persoane care pot asigura acest lucru.

(3) Blocarea provizorie a accesului la datele informatice cu conținut abuziv se dispune, până la momentul în care se elimină acest material din sistemul informațional, după caz, furnizorului sistemului informațional și/sau furnizorului materialului, și/sau furnizorilor de servicii de acces la internet la paginile web care conțin date informatice cu conținut abuziv, cu indicarea adreselor URL (Uniform Resource Locator) ale paginilor web la care trebuie blocat provizoriu accesul.

(4) Furnizorul sistemului informațional și/sau furnizorul materialului, și/sau furnizorii de servicii de acces la internet sunt obligați să asigure executarea măsurilor din ordonanța de protecție în termen de cel mult 3 zile lucrătoare de la recepționarea acesteia, să sisteze, la solicitarea autorităților competente, accesul din propriul sistem informatic la paginile web, folosind metodele și mijloacele tehnice din posesie.

(5) În cazul în care circumstanțele menționate la alin. (1) sunt stabilite de organul de constatare în cadrul procesului penal, acesta acționează conform prevederilor art. 273 alin. (4).

(6) Demersul pentru sistarea accesului la datele informatice cu conținut abuziv poate fi înaintat și în baza unei cereri din partea victimei.

(7) Încheierea judecătorească este executorie din momentul pronunțării, cu drept de recurs în instanța ierarhic superioară. Contestarea încheierii judecătorești nu suspendă executarea acesteia.

(8) În cazul în care datele informatice cu conținut abuziv sunt plasate pe pagina web gestionată de furnizorii de servicii din afara țării, încheierea judecătorească se execută în conformitate cu prevederile tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte.

În cursul urmăririi penale şi judecării cauzei, organul de urmărire penală are obligaţia de a stabili cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârșirea infracţiunii.

(1) Dacă organul de urmărire penală a constatat existenţa unor cauze şi condiţii care au contribuit la săvârșirea infracţiunii, acesta este obligat să sesizeze organul respectiv sau persoana cu funcţie de răspundere cu privire la luarea unor măsuri pentru înlăturarea acestor cauze şi condiţii.

(2) Dacă, în procesul urmăririi penale, organul de urmărire penală descoperă cazuri de încălcare a legislaţiei în vigoare sau a drepturilor şi libertăţilor omului, el sesizează organele de stat respective în privinţa acestor încălcări.

(3) În termen de cel mult o lună, pe baza sesizării, se vor lua măsurile necesare şi rezultatele se vor comunica procurorului care conduce urmărirea penală în cauza dată şi organului care a trimis sesizarea.

(1) Instanţa de judecată, constatînd în procesul de judecată fapte de încălcare a legalităţii şi a drepturilor omului, o dată cu adoptarea hotărârii , emite şi o încheiere interlocutorie prin care aceste fapte se aduc la cunoştinţa organelor respective, persoanelor cu funcţie de răspundere şi procurorului.

(2) În termen de cel mult o lună, instanţa de judecată va fi informată despre rezultatele soluţionării faptelor expuse în încheierea interlocutorie.

(1) Acţiunea civilă în procesul penal se intentează prin depunerea unei cereri, adresate procurorului sau instanței de judecată, de către persoanele fizice sau juridice cărora le-au fost cauzate prejudicii materiale sau morale nemijlocit prin fapta (acţiunea sau inacţiunea) interzisă de legea penală sau în legătură cu săvârșirea acesteia.

(2) Persoanele fizice şi juridice cărora le-a fost cauzat prejudiciu nemijlocit prin acţiunile interzise de legea penală pot intenta o acţiune civilă privitor la despăgubire prin:

1) restituirea în natură a obiectelor sau a contravalorii bunurilor pierdute ori nimicite în urma săvârșirii faptei interzise de legea penală;

2) compensarea cheltuielilor pentru procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi repararea bunurilor deteriorate;

3) compensarea venitului ratat în urma acţiunilor interzise de legea penală;

4) repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei aduse reputaţiei profesionale.

(3) Prejudiciul material se consideră legat de săvârșirea acţiunii interzise de legea penală dacă el se exprimă în cheltuieli pentru:

1) tratamentul părţii vătămate şi îngrijirea acesteia;

2) înmormântarea părţii vătămate;

3) plata sumelor de asigurare, indemnizaţiilor şi pensiilor;

4) executarea contractului de depozit al bunurilor.

(4) La evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral, instanţa de judecată ia în considerare suferințele fizice ale victimei, gravitatea şi persistența suferințelor psihice, inclusiv legate de incapacitatea de a se apăra pe sine ori alte persoane, prejudiciul agrement sau estetic, pierderea speranței în viaţă, pierderea onoarei prin defăimare, suferințele psihice provocate de decesul rudelor apropiate etc.

(6) Acţiunea civilă poate fi intentată în numele persoanei fizice sau juridice de către reprezentanţii acestora.

(7) În caz de deces al persoanei fizice care este în drept de a intenta o acţiune civilă în procesul penal, acest drept trece la succesorii ei, iar în caz de reorganizare a persoanei juridice – la succesorul ei de drept.

(8) Pretențiile persoanelor fizice şi juridice prejudiciate nemijlocit prin fapta interzisă de legea penală au prioritate în raport cu pretențiile statului faţă de făptuitor.

(9) Organul de urmărire penală şi instanţa sunt obligate să aducă la cunoştinţă persoanei dreptul de a intenta acţiune civilă sau de a recurge la mediere pentru soluţionarea litigiului civil.

(1) Acţiunea civilă în procesul penal se soluţionează în conformitate cu prevederile prezentului cod.

(2) Normele procedurii civile şi normele procesului de mediere a litigiilor civile se aplică dacă ele nu contravin principiilor procesului penal şi dacă normele procesului penal nu prevăd asemenea reglementări.

(3) Hotărârea privind acţiunea civilă se adoptă în conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept.

(4) Termenul de prescripţie prevăzut de legislaţia civilă nu se aplică acţiunilor civile soluţionate în procesul penal.

(5) În cazul în care persoana care a înaintat acțiunea civilă a fost recunoscută în calitate de parte civilă, însă, ulterior, prin ordonanță, s-a dispus încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire penală, din data când această ordonanță devine irevocabilă începe să curgă un nou termen de prescripție extinctivă a acțiunii civile.

(6) În cazul în care instanța de judecată a admis în principiu acțiunea civilă sau a lăsat-o fără soluționare, din data când această sentință devine irevocabilă începe să curgă un nou termen de prescripție extinctivă a acțiunii civile.

(1) Acţiunea civilă în procesul penal se intentează în baza cererii scrise a părţii civile sau a reprezentantului ei în orice moment de la pornirea procesului penal până la terminarea cercetării judecătoreşti.

(2) Acţiunea civilă se intentează faţă de bănuit, învinuit, inculpat, faţă de o persoană necunoscută care urmează să fie trasă la răspundere sau faţă de persoana care poate fi responsabilă de acţiunile învinuitului, inculpatului.

(3) În cererea de intentare a acţiunii civile se arată cauza penală în procedura căreia urmează să fie intentată acţiunea civilă, cine şi către cine intentează acţiunea, valoarea acţiunii şi cerința de despăgubire. Dacă este necesar, partea civilă își poate concretiza pretențiile.

(4) Procurorul poate intenta și susține acţiunea civilă intentată pentru compensarea prejudiciului cauzat autorităților publice prin infracțiune, precum și pentru anularea actelor care au cauzat prejudiciul, de la pornirea procesului penal până la terminarea cercetării judecătorești. Cererea de chemare în judecată poate fi depusă indiferent de acordul autorității publice.

(5) Persoana care nu a intentat acţiunea civilă în cadrul procesului penal are dreptul de a intenta o asemenea acţiune în ordinea procedurii civile. Dacă acţiunea civilă intentată la instanţa civilă a fost respinsă, reclamantul nu are dreptul de a intenta aceeaşi acţiune în cadrul procesului penal. Dacă acţiunea civilă a fost respinsă în cadrul procesului penal, reclamantul nu are dreptul să intenteze aceeaşi acţiune în ordinea procedurii civile.

(1) Persoana fizică sau juridică care a intentat acţiunea civilă, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei de judecată, este recunoscută în calitate de parte civilă şi ei i se înmînează informaţie în scris despre drepturile şi obligaţiile ei prevăzute în art. 62.

(2) În cazul în care lipsesc temeiurile prevăzute în art. 219 şi 221 pentru intentarea acţiunii civile, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, prin hotărâre motivată, refuză să recunoască în calitate de parte civilă persoana fizică sau juridică care a intentat acţiunea civilă, explicând persoanei respective dreptul de a ataca cu recurs această hotărâre.

(3) Refuzul organului de urmărire penală sau al instanţei de a recunoaşte persoana în calitate de parte civilă nu o lipseşte pe aceasta de dreptul de a intenta acţiunea civilă în ordinea procedurii civile.

Constatînd persoana care poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile sau inacţiunile interzise de legea penală, organul de urmărire penală sau instanţa, prin hotărâre, o recunoaşte în calitate de parte civilmente responsabilă şi îi înmînează informaţie în scris despre drepturile şi obligaţiile ei prevăzute în art. 74. Hotărârea de recunoaștere în calitate de parte civilmente responsabilă poate fi contestată în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia.

(1) Partea civilă poate retrage acţiunea civilă în orice moment al procesului penal, însă nu mai târziu de retragerea completului în camera de deliberare pentru soluţionarea în fond a cauzei.

(2) Retragerea acţiunii civile, acceptată de organul de urmărire penală sau instanţă, impune încetarea procesului cu privire la acţiunea civilă, fapt ce împiedică intentarea ulterioară a aceleiaşi acţiuni în cadrul procesului penal. Retragerea acțiunii civile la faza judecării cauzei, acceptată de instanţă, împiedică intentarea ulterioară a aceleiaşi acţiuni în cadrul procesului civil.

(3) Organul de urmărire penală sau instanţa poate respinge retragerea acţiunii civile în cazul în care aceasta duce la lezarea drepturilor altor persoane interesate sau a altor interese ocrotite de lege.

(1) Judecarea acţiunii civile în procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii, se efectuează de către instanţa de competenţa căreia este cauza penală.

(2) La adoptarea sentinţei de acuzare sau de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical, instanţa soluţionează şi acţiunea civilă prin admiterea ei, totală sau parţială, ori prin respingere.

(3) Odată cu soluționarea cauzei penale, judecătorul este obligat să soluționeze acțiunea civilă.

Hotărârea definitivă a instanţei de judecată cu privire la acţiunea civilă în procesul penal, inclusiv hotărârea organului de urmărire penală sau a instanţei despre acceptarea retragerii acţiunii civile, precum şi hotărârea instanţei prin care a fost confirmată tranzacția de împăcare a părţilor în acelaşi litigiu împiedică intentarea ulterioară a unei noi acţiuni pe aceleaşi temeiuri.

(1) Cheltuieli judiciare sunt cheltuielile suportate potrivit legii pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal.

(2) Cheltuielile judiciare cuprind sumele:/

1) plătite sau care urmează a fi plătite martorilor, părţii vătămate, reprezentanţilor lor, experţilor, specialiştilor, interpreţilor, traducătorilor şi asistenţilor procedurali;

2) cheltuite pentru păstrarea, transportarea, cercetarea corpurilor delicte și a altor obiecte;

[Art.227 al.(2) pct.2) modificat prin LP34 din 20.03.26, MO152-155/08.04.26 art.127; în vigoare 01.07.26]

2¹) cheltuite pentru administrarea bunurilor sechestrate;

2²) cheltuite pentru efectuarea expertizei judiciare și pentru alte servicii aferente acesteia;

[Art.227 al.(2) pct.2²) introdus prin LP34 din 20.03.26, MO152-155/08.04.26 art.127; în vigoare 01.07.26]

3) care urmează a fi plătite pentru acordarea asistenţei juridice garantate de stat;

4) cheltuite pentru restituirea contravalorii obiectelor deteriorate sau nimicite în procesul de efectuare a expertizei judiciare sau de reconstituire a faptei;

5) cheltuite în legătură cu efectuarea acţiunilor procesuale în cauza penală.

(3) Cheltuielile judiciare se plătesc din sumele alocate de stat dacă legea nu prevede altă modalitate.

(1) În modul prevăzut de legea procesuală penală, din sumele alocate de stat vor fi compensate următoarele cheltuieli judiciare suportate de către martori, partea vătămată, partea civilă, asistenţii procedurali, interpreţi, traducători, experţi, specialişti, reprezentanţii legali ai părţii vătămate, ai părţii civile:

1) cheltuielile făcute în legătură cu prezentarea la citare în organul de urmărire penală şi în instanţă;

2) cheltuielile de cazare;

3) salariul mediu pentru toată perioadă de participare în procesul penal;

4) cheltuielile de reparare, restabilire a obiectelor care au fost deteriorate în urma utilizării lor în cadrul acţiunilor procesuale la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei.

(2) Organele, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de stat sunt obligate să păstreze salariul mediu pentru toată perioada de timp în care partea vătămată, reprezentantul ei legal, asistentul procedural, interpretul, traducătorul, specialistul, expertul, martorul au participat în procesul penal la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei.

(3) Expertului şi specialistului li se recuperează, de asemenea, costul materialelor care le aparţin şi care au fost utilizate pentru executarea însărcinării respective.

(4) Expertul, specialistul, interpretul, traducătorul au dreptul la recompensă pentru executarea obligaţiilor, afară de cazurile când le-au executat în cadrul unei însărcinări de serviciu.

(5) Cheltuielile suportate de persoanele menţionate la alin.(1) vor fi recuperate la cererea acestora în baza unei hotărâri a organului de urmărire penală sau a instanţei în mărimea stabilită de legislaţia în vigoare.

(1) Cheltuielile de judecată sunt suportate de condamnat sau de persoana în privința căreia urmărirea penală a fost încetată pe temei de nereabilitare ori sunt trecute în contul statului.

(2) Instanţa de judecată poate obliga condamnatul să recupereze cheltuielile judiciare, cu excepţia sumelor plătite interpreţilor, traducătorilor, precum şi apărătorilor în cazul asigurării inculpatului cu avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat, atunci când aceasta o cer interesele justiţiei şi condamnatul nu dispune de mijloacele necesare. Achitarea cheltuielilor judiciare poate fi suportată şi de condamnatul care a fost eliberat de pedeapsă sau căruia i-a fost aplicată pedeapsă, precum şi de persoana în privinţa căreia urmărirea penală a fost încetată pe temeiuri de nereabilitare.

(3) Instanţa poate elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parţial, condamnatul sau persoana care trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de insolvabilitate a acestora sau dacă plata cheltuielilor judiciare poate influenţa substanţial asupra situaţiei materiale a persoanelor care se află la întreţinerea lor.

(4) În cazul condamnării câtorva persoane în aceeaşi cauză, cheltuielile judiciare se repartizează în dependenţă de vinovăţia, gradul de răspundere şi situaţia materială a fiecăreia din ele.

(5) În cazul încetării urmăririi penale în urma împăcării părţii vătămate cu învinuitul, inculpatul, instanţa de judecată poate trece cheltuielile judiciare în sarcina părţii vătămate, a învinuitului, inculpatului sau numai a uneia din părţi.

(6) În caz de deces al condamnatului până la intrarea în vigoare a sentinţei, cheltuielile judiciare nu pot fi puse în sarcina succesorilor lui.

(7) În cazul condamnaților minori, pot fi obligaţi la achitarea cheltuielilor judiciare părinţii sau tutorii minorului condamnat dacă se constată că ei au avut neajunsuri serioase la îndeplinirea obligaţiilor lor faţă de minor.

Procesul de recuperare a bunurilor infracționale se desfășoară în următoarele etape:

1) urmărirea și identificarea bunurilor infracționale, acumularea probelor;

2) indisponibilizarea și administrarea bunurilor infracționale;

3) confiscarea bunurilor infracționale și repararea prejudiciilor;

4) executarea efectivă a hotărârii privind recuperarea bunurilor infracționale.

(1) În vederea urmăririi și identificării bunurilor infracționale, precum și a acumulării probelor cu privire la bunurile respective, organul de urmărire penală desfăşoară investigaţii financiare paralele.

(2) În cazul urmăririi penale cu privire la una sau mai multe infracțiuni, cu excepția infracțiunilor ușoare, dintre care cel puțin una este prevăzută la art. 140¹–142, 144, 158, art. 164 alin. (2) lit. f), art. 165–168, art. 171 alin. (2) lit. a) și alin. (3) lit. b), art. 172 alin. (2) lit. a) și alin. (3) lit. a), art. 173 alin. (2), art. 174–175¹, 181¹–181³, art. 186 alin. (3)–(5), art. 187 alin. (3), (4) și (5), art. 188 alin. (3)–(5), art. 189 alin. (3)–(6), art. 190 alin. (2) lit. d) și alin. (4)–(6), art. 191 alin. (2) lit. d) și alin. (2¹)–(5), art. 206, 208–208², 217¹–217³, 220, 220¹, 223–233, 236, 237, 239–239¹, 240, 241¹–244¹, 245–245⁸, 245¹⁰, 245¹², 246, 248–253, 257, 259–260⁶, 260⁸, 275, 278–280, 283, 284, 289¹, 290, 292, 295–295², 324–329, 330², 332–335¹, 342, 343, 352¹, 361 și 362¹ din Codul penal nr. 985/2002, organul de urmărire penală dispune, prin delegație, Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale urmărirea și identificarea bunurilor infracționale, precum și acumularea probelor cu privire la acestea, în condițiile art. 258 din prezentul cod.

(2¹) Dispozițiile alin. (2) se aplică și în cazul infracțiunilor săvârșite de un grup criminal organizat sau de o organizație criminală.

(3) Dacă, la terminarea urmăririi penale, procurorul constată că delegația, dispusă conform prevederilor art. 258 alin. (3), nu poate fi finalizată, acesta dispune Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale încetarea investigațiilor financiare paralele și solicită întocmirea unui proces-verbal de consemnare a investigațiilor financiare paralele.

(4) Procurorul dispune, prin ordonanță motivată, efectuarea investigațiilor financiare în sensul art. 9¹ din Legea nr. 48/2017 privind Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale, până la trimiterea cauzei în judecată, dacă se constată necesitatea urmăririi și identificării bunurilor infracționale în cazul unei sau mai multor infracțiuni prevăzute la alin. (2). Executarea delegației are loc până la deliberare și adoptarea sentinței, cu înștiințarea, la fiecare 60 de zile, a procurorului despre rezultatele investigațiilor financiare. Rezultatele investigațiilor financiare se consemnează într-un proces-verbal care, împreună cu materialele acumulate, se expediază procurorului.

(1) Indisponibilizarea bunurilor infracționale constă în măsurile imediate ce trebuie luate atunci când acest lucru este necesar pentru a asigura o eventuală confiscare specială sau extinsă, o reparare a prejudiciului cauzat de infracțiune statului, o executare a pedepsei amenzii sau o compensare a cheltuielilor de judecată.

(2) Bunurile infracționale identificate se indisponibilizează, după caz, prin ordonanța organului de urmărire penală, cu autorizația judecătorului de instrucție, prin încheierea instanței de judecată de punere sub sechestru ori prin ordinul de înghețare emis în condițiile Legii nr. 48/2017 privind Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale.

(3) Administrarea bunurilor sechestrate, și anume depozitarea, întreținerea și gestionarea bunurilor sechestrate care necesită conservarea valorii lor, este asigurată de Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale în baza regulamentului aprobat de Guvern.

(4) Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale asigură, în condițiile legii, evidența bunurilor infracționale indisponibilizate și măsurile de indisponibilizare aplicate acestora.

(1) Confiscarea specială şi confiscarea extinsă a bunurilor infracţionale, precum şi repararea prejudiciilor cauzate prin infracţiuni se dispun prin hotărârea instanţei de judecată în condiţiile prezentului cod şi ale Codului penal.

(2) În cazul în care bunurile sechestrate nu sunt confiscate, instanța de judecată dispune restituirea acestora proprietarului sau, după caz, posesorului legal, iar dacă aceștia nu sunt identificați, bunurile respective sunt trecute în proprietatea statului.

(3) Confiscarea bunurilor nu afectează drepturile victimei, ale părții vătămate și ale părții civile de a obține repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune.

(1) Hotărârile judecătorești cu privire la confiscarea specială și confiscarea extinsă a bunurilor infracționale se execută conform prevederilor legislației de executare.

(2) Bunurile infracționale sau contravaloarea acestora aflate în afara hotarelor țării, confiscate de instanțele naționale, se repatriază în Republica Moldova în cadrul asistenței juridice internaționale.

(3) Bunurile infracționale confiscate pot fi utilizate în scopuri sociale sau în interes public, în condițiile legii.

(1) Termene în procesul penal sunt intervale de timp în cadrul cărora sau după expirarea cărora pot fi efectuate acţiuni procesuale conform prevederilor prezentului cod.

(2) În cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului procesual şi nulitatea actului efectuat peste termen.

(3) Dacă o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un termen prevăzut de lege, expirarea acestuia impune încetarea efectului acestei măsuri.

(1) Termenele stabilite de prezentul cod se calculează pe ore, zile, luni şi ani.

(2) La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna şi anul indicate în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazurile în care legea dispune altfel.

(3) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se ia în calcul ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.

(4) Termenele calculate pe luni sau pe ani expiră la sfârșitul zilei respective a ultimei luni sau la sfârșitul zilei şi lunii respective din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acestei luni.

(5) Dacă ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.

(1) Actul depus în cadrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de detenţie, la unitatea militară, la administraţia instituţiei medicale sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen. Înregistrarea sau confirmarea făcută de către administraţia locului de detenţie, a unităţii militare sau a instituţiei medicale pe actul depus, precum şi recipisa oficiului poştal despre actul primit pe actul depus, servesc drept dovadă a datei depunerii actului.

(2) Cu excepţia termenului prevăzut pentru căile de atac și de depunere în instanța de judecată a demersurilor, actul efectuat de procuror se consideră ca depus în termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire a actelor se încadrează în termenul cerut de lege pentru efectuarea actului.

În calcularea termenelor privind măsurile preventive, ora sau ziua de la care începe şi la care se sfârșește termenul intră în durata acestora.

(1) Dacă persoana respectivă a omis termenul procedural din motive întemeiate, acesta poate fi restabilit, la cererea ei, prin hotărâre a organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, în condiţiile legii. Termenul omis poate fi restabilit numai în privinţa persoanei menţionate în acest alineat, dar nu şi în privinţa altor persoane.

(2) Refuzul de a restabili termenul omis poate fi atacat în condiţiile legii.

(1) Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură prezentarea unei persoane în faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului penal.

(2) Persoana citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, ea este obligată să informeze organul respectiv despre aceasta, indicând motivul imposibilităţii de a se prezenta.

(3) În cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se prezenta la data, ora şi locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penală sau la instanţă, această persoană poate fi supusă amenzii judiciare sau aducerii silite.

(4) În cazul citării bănuitului, învinuitului sau inculpatului, acesta este informat de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată că neprezentarea nemotivată la organul respectiv nu împiedică finalizarea urmăririi penale, judecarea și pronunțarea hotărârii judecătorești pe fondul cauzei în lipsa persoanei citate în mod legal.

(1) Chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică, prin telefax ori prin mijloace electronice.

(1¹) Citarea se poate face şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică în cazul în care ofiţerul de urmărire penală, procurorul, instanţa de judecată dispun de mijloacele tehnice necesare pentru a dovedi că citaţia a fost primită.

(2) Citarea se va face în aşa fel ca persoanei chemate să i se înmâneze citaţia cu cel puţin 5 zile înainte de data când ea trebuie să se prezinte conform citaţiei în faţa organului respectiv. Această regulă nu se aplică la citarea bănuitului, învinuitului, inculpatului, a altor participanţi la proces pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi penale sau al judecării cauzei. Dacă acţiunea procesuală este neplanificată şi nu poate fi amânată, citaţia poate fi înmânată nemijlocit înainte de ora prezentării.

(2¹) Minorul în vârstă de până la 16 ani va fi citat prin intermediul părinţilor sau al tutorelui, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este posibil.

(3) Citaţia se înmînează de către agentul împuternicit cu înmânarea citaţiei (denumit în continuare agent) sau prin serviciul poştal.

(4) Instanţa de judecată poate comunica şi oral citaţia persoanei prezente la şedinţă, aducându-i la cunoştinţă consecinţele neprezentării. În cursul urmăririi penale, citaţia făcută în acest mod se consemnează într-un proces-verbal şi se semnează de către persoana astfel citată.

(1) Citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă:

1) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediului său, data emiterii şi numărul dosarului;

2) numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;

3) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul casei, apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a preciza adresa celui citat;

4) ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionându-se consecinţele legale în caz de neprezentare;

5) menţiunea că partea citată are dreptul să fie asistată de un avocat cu care să se prezinte la termenul fixat;

6) dacă este cazul, menţiunea că apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu îşi va alege un avocat care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat care îi va acordă asistenţă juridică garantată de stat.

(2) Citaţia se semnează de către persoana care o emite.

(1) Persoana se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă prin serviciul de personal al instituţiei în care lucrează.

(2) Dacă, printr-o declaraţie, dată anterior în cursul procesului penal, persoana a indicat un alt loc pentru a fi citată, ea se citează la locul indicat.

(3) În caz de schimbare a adresei indicate în declaraţia sa, persoana este citată la noua sa adresă numai dacă a informat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată despre schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală ori instanţa determină că s-a produs o schimbare de adresă pe baza datelor obţinute de agentul respectiv.

(3¹) Bănuitul, învinuitul sau inculpatul are obligaţia de a informa, în termen de cel mult 3 zile, organul de urmărire penală, procurorul, instanţa de judecată despre schimbarea domiciliului. În cadrul audierii, bănuitul, învinuitul sau inculpatul este informat cu privire la această obligaţie şi cu privire la consecinţele nerespectării ei.

(3²) Bănuitul, învinuitul sau inculpatul poate fi citat la sediul avocatului ales dacă nu s-a prezentat după prima citare legal îndeplinită.

(4) Bolnavii aflaţi în spital sau într-o altă instituţie medicală se citează prin administraţia acestora.

(5) Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia instituţiei de detenţie.

(6) Militarii încazarmaţi se citează la unitatea militară din care fac parte prin comandantul acesteia.

(7) Citarea persoanelor de peste hotare se efectuează în condiţiile prevederilor tratatelor de asistenţă juridică în materie penală.

(1) Citaţia se înmînează personal celui citat, care va semna dovada de primire.

(2) Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acesteia, întocmind despre aceasta un proces-verbal.

(3) În cazul în care citarea se face potrivit art. 238 alin.(1), (4)-(6), administrațiile instituţiilor respective sunt obligate să înmâneze de îndată citaţia persoanei citate contra semnătură, certificându-i semnătura în dovada de primire sau indicând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada de primire se predă agentului procedural, care o înaintează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia.

(1) Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmînează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obișnuit îi recepționează corespondența. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave mintal.

(2) Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, în lipsa persoanelor indicate în alin.(1), citaţia se predă administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în mod obișnuit îi înlocuiesc.

(3) Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea şi semnătura, întocmeşte proces-verbal. Dacă aceasta nu vrea sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, întocmind proces-verbal.

(4) În lipsa persoanelor indicate la alin.(1) şi (2), agentul este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia. Dacă nici pe această cale nu reușește să o înmâneze, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, întocmind proces-verbal.

(5) În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigațiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii sau la locul de afișare a informaţiei, întocmind proces-verbal şi făcând menţiune despre circumstanţele care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.

Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei indicate în citaţie şi se informează pentru a afla noua adresă, menționând în procesul-verbal datele obţinute.

(1) Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului penal, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea procesuală a persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. Dovada de primire trebuie să cuprindă, de asemenea, data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmânează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi a semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia, precum şi indicarea calităţii acesteia.

(2) Ori de câte ori, cu prilejul predării sau afişării unei citaţii se întocmeşte un proces-verbal, acesta va cuprinde, în mod corespunzător, şi mențiunile indicate în alin.(1).

(1) Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor prezentului capitol.

(2) La solicitarea părților, cererile, demersurile și materialele cauzei pot fi comunicate acestora prin mijloace de comunicare electronică ce asigură transmiterea și confirmarea primirii acestor acte.

(1) Cererile în procesul penal constituie solicitările adresate, în scris sau oral, de către părţile în proces sau alte persoane interesate organului de urmărire penală sau instanţei în legătură cu desfăşurarea procesului, constatarea circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză, precum şi cu asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei.

(2) Demersurile constituie acte ale organului de urmărire penală, ale organizaţiei obşteşti sau ale colectivului de muncă în scopul efectuării unor anumite acţiuni procedurale, în condiţiile prezentului cod. Demersurile organului de urmărire penală se adresează judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei judecătoreşti. Demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă se adresează organului de urmărire penală sau instanţei.

(1) Cererile şi demersurile pot fi depuse la orice etapă a desfăşurării procesului penal. Persoana care depune cerere sau demers trebuie să indice în legătură cu care circumstanţă solicită efectuarea acţiunii procesuale respective sau adoptarea hotărârii . Cererile şi demersurile scrise se anexează la dosarul penal, iar cele orale se includ în procesul-verbal al acţiunii procesuale sau al şedinţei de judecată.

(2) Respingerea cererii sau a demersului nu privează persoana, organizaţia obştească sau colectivul de muncă de dreptul de a le reiniţia în altă etapă a procesului penal.

(1) Cererile, precum şi demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă, vor fi examinate şi soluţionate imediat după depunerea lor. Dacă organul căruia îi este adresată cererea sau demersul nu le poate soluţiona imediat, acestea urmează să fie soluţionate nu mai târziu de 15 zile de la data primirii lor.

(2) Demersurile organului de urmărire penală se examinează în termenele stabilite de prezentul cod.

(1) Cererea sau, după caz, demersul organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă urmează să fie admise dacă aceasta contribuie la cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei, la asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor în proces şi ale altor persoane participante la proces.

(2) În caz de respingere, parţială sau totală, a cererii sau, după caz, a demersului organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă, organul de urmărire penală adoptă o ordonanţă, iar instanţa de judecată o încheiere, care sunt aduse la cunoştinţă solicitantului. Hotărârea organului de urmărire penală, precum şi a instanţei de judecată, cu privire la respingerea cererii sau demersului pot fi atacate în cazurile şi în modul stabilit de prezentul cod.

(3) Demersurile organului de urmărire penală se examinează în modul stabilit de prezentul cod.

(1) Orice modificare (adăugare, corectare, suprimare) făcută în cuprinsul unui act procedural este valabilă dacă aceasta este confirmată în scris, în cuprinsul sau la sfârșitul actului, de către cei care l-au semnat.

(2) Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă sensul frazei, rămân valabile.

(3) Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii urmează să fie barate, astfel încât să nu se poată face adăugări.

(1) Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se corectează de însuşi organul de urmărire penală, de judecătorul de instrucţie sau de instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.

(2) La corectarea erorilor materiale, părţile pot fi chemate spre a da explicaţii.

(3) Despre corectarea efectuată, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, iar judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată – o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârșitul actului corectat.

Prevederile art. 249 se aplică şi în cazul în care organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunțat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, traducători, apărători, asupra restituirii obiectelor, corpurilor delicte sau a ridicării măsurilor asiguratorii, precum şi a altor măsuri.

(1) Încălcarea prevederilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrage nulitatea actului procedural numai în cazul în care s-a comis o încălcare a normelor procesuale penale ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act, fie au fost afectate caracterul echitabil al procesului penal sau drepturile părților.

(2) Actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate atunci când există o legătură directă între acestea și actul declarat nul.

(3) În cazul în care constată nulitatea unui act, organul de urmărire penală, procurorul sau instanța de judecată dispune, atunci când este necesar și dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispozițiilor legale.

(1) Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind:

a) compunerea completului de judecată;

b) competența instanțelor judecătorești după calitatea persoanei;

c) publicitatea ședinței de judecată;

d) participarea părților în cazurile obligatorii;

e) prezența interpretului, traducătorului, dacă este obligatorie potrivit legii.

(2) Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere.

(3) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată la orice etapă a procesului penal.

(1) Încălcarea dispozițiilor legale, altele decât cele prevăzute la art. 251¹, determină nulitatea actului în cazul în care a fost afectat caracterul echitabil al procesului penal sau drepturile părților.

(2) Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, bănuit, învinuit, inculpat, de celelalte părți în cazul în care există un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate.

(3) Nulitatea relativă se invocă:

a) în cursul urmăririi penale – în timpul sau imediat după efectuarea actului ori, cel târziu, la terminarea urmăririi penale, când partea ia cunoștință de materialele dosarului;

b) în instanța de judecată – numai pentru probele care sunt prezentate nemijlocit în instanță.

(4) Prin derogare de la alin. (3), în cazul în care, din motive întemeiate, partea nu a avut posibilitatea de a lua cunoștință de materialele urmăririi penale până la trimiterea cauzei în judecată, nulitatea relativă poate fi invocată în instanța de judecată.

(5) Nulitatea relativă nu se aplică și nu duce la anularea actului în cazul în care persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege.

Urmărirea penală are ca obiect colectarea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se transmită cauza penală în judecată în condiţiile legii şi pentru a se stabili răspunderea acestuia.

(1) Urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele constituite conform legii în cadrul:

1) Ministerului Afacerilor Interne;

2) Serviciului Vamal;

3) Centrului Naţional Anticorupţie;

4) Serviciului Fiscal de Stat.

(2) Organele de urmărire penală sunt organizate în structuri centrale și structuri teritoriale și sunt reprezentate de ofiţeri de urmărire penală anume desemnaţi în cadrul instituţiilor menţionate în alin.(1) şi subordonaţi organizaţional conducătorului instituţiei respective.

(3) Ofiţerii de urmărire penală sunt independenţi, se supun legii şi indicaţiilor scrise ale procurorului.

(4) Statutul ofiţerului de urmărire penală este stabilit prin lege.

(1) Organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei pentru stabilirea adevărului.

(2) Activitatea organului de urmărire penală prevăzută în alin.(1) se efectuează şi în cazul în care bănuitul sau învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia.

(1) În desfăşurarea procesului penal, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, dispune asupra acţiunilor sau măsurilor procesuale în condiţiile prezentului cod. Fiecare dintre acţiunile sau măsurile procesuale dispuse de către organul de urmărire penală se motivează, obligatoriu, în mod separat.

(2) Ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul acţiunii sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o. Ordonanţa nesemnată de persoana care a întocmit-o nu are putere juridică şi se consideră nulă. Dacă organul de urmărire penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă.

(4) Dacă legea prevede că o acţiune sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror ori, după caz, de judecătorul de instrucţie, un exemplar al ordonanţei sau al actului procedural motivat rămâne la procuror ori la judecătorul de instrucţie, care vor verifica obligatoriu dacă acestea au fost dispuse în condiţiile legii.

(5) Pentru punerea în executare a ordonanței privind dispunerea sau autorizarea efectuării unor acțiuni procesuale, ofițerul de urmărire penală sau, după caz, procurorul este în drept să emită un extras din ordonanță, care va conține:

1) partea introductivă cu date referitoare la:

a) data și locul întocmirii;

b) numele, prenumele și calitatea persoanei care o întocmește;

c) cauza la care se referă;

d) temeiul legal al emiterii ordonanței;

2) partea dispozitivă, care constă din:

a) acțiunea sau măsura procesuală dispusă;

b) persoana în sarcina căreia se pune executarea, după caz;

c) semnătura celui care a întocmit ordonanța.

(1) Urmărirea penală poate fi efectuată de un grup de urmărire penală, format pentru cauze complexe sau de mari proporții, în cazurile de indivizibilitate sau conexitate prevăzute la art. 42.

(2) Grupul de urmărire penală este condus de un procuror sau, după caz, de un ofițer de urmărire penală și este format prin ordonanța:

a) conducătorului organului de urmărire penală – pentru ofițerii de urmărire penală, cu informarea procurorului;

b) procurorului care conduce urmărirea penală – pentru ofițerii de urmărire penală, în limitele competenței procurorului respectiv;

c) procurorului ierarhic superior – pentru procurorii care exercită urmărirea penală și pentru ofițerii de urmărire penală, în limitele competenței procurorului respectiv;

d) Procurorului General sau a adjuncților săi – pentru procurorii din diferite procuraturi și pentru ofițerii de urmărire penală din diferite organe de urmărire penală, din oficiu sau la propunerea procurorului ierarhic superior.

(3) Orice schimbare a componenței grupului de urmărire penală se dispune de către persoana care a format grupul respectiv în conformitate cu alin. (2), iar în cazul lipsei sau al imposibilității acesteia de a-și exercita atribuțiile – de către procurorul ierarhic superior sau, după caz, de către adjuncții Procurorului General. Abținerea sau recuzarea membrilor grupului de urmărire penală se soluționează de către procuror sau, după caz, de către procurorul ierarhic superior.

(4) Ordonanța cu privire la efectuarea urmăririi penale de către un grup de urmărire penală, precum și orice schimbare a componenței acestuia se aduc la cunoștința părților în proces, a reprezentanților și a succesorilor acestora, cu explicarea dreptului de recuzare a oricărui dintre membrii grupului respectiv.

(1) Urmărirea penală se efectuează în sectorul unde a fost săvârșită infracţiunea sau, la decizia procurorului, în sectorul unde a fost descoperită infracţiunea ori unde se află bănuitul, învinuitul sau majoritatea martorilor.

(2) Constatînd că această cauză nu este de competenţa sa sau că urmărirea penală poate fi desfăşurată mai operativ şi mai complet de către un alt organ de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală este obligat să efectueze toate acţiunile de urmărire penală ce nu pot fi amânate şi apoi să înainteze cauza procurorului pentru ca acesta să decidă trimiterea ei organului de urmărire penală competent.

(3) Dacă locul săvârșirii infracţiunii nu este cunoscut, urmărirea penală se efectuează de organul de urmărire penală în a cărui rază de activitate a fost descoperită infracţiunea sau se află domiciliul bănuitului, învinuitului.

(4) Procurorul ierarhic superior procurorului care participă la urmărirea penală în cauza respectivă poate dispune, motivat, transmiterea cauzei la un alt sector, în limitele circumscripţiei în care activează.

(4¹) Procuratura Anticorupție și Procuratura pentru Combaterea Criminalității Organizate și Cauze Speciale exercită și conduc urmărirea penală în privința infracțiunilor date în competența lor, indiferent de locul săvârșirii acestora.

(5) Procurorul General poate dispune, motivat, transmiterea cauzei de la un organ de urmărire penală unui alt organ de urmărire penală în conformitate cu prevederile prezentului cod.

(1) În cazul în care anumite acţiuni de urmărire penală trebuie să fie efectuate în afara teritoriului în care se face urmărirea penală, organul de urmărire penală poate să le efectueze însuşi sau să dispună, prin delegaţie, efectuarea acestor acţiuni altui organ respectiv, care este obligat să execute această delegaţie în termen de cel mult 10 zile.

(2) În cazul în care organul de urmărire penală însuşi procedează la efectuarea acţiunilor procesuale în condiţiile alin.(1), el anunţă despre aceasta organul respectiv din raza teritorială în care se vor efectua aceste acţiuni.

(3) Organul de urmărire penală dispune, prin delegaţie, Agenţiei de Recuperare a Bunurilor Infracţionale efectuarea investigaţiilor financiare paralele în vederea urmăririi și identificării bunurilor infracţionale, acumulării probelor cu privire la acestea în cazurile prevăzute la art. 229² alin.(2), indisponibilizarea bunurilor infracționale identificate și asigurarea valorificării bunurilor sechestrate. Agenţia de Recuperare a Bunurilor Infracționale informează, prin procesul-verbal de consemnare a rezultatelor investigaţiilor financiare paralele, organul de urmărire penală despre măsurile întreprinse în baza delegaţiei. Termenul de executare a delegației dispuse Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale nu poate depăși termenul rezonabil al urmăririi penale, înştiinţându-se, la fiecare 60 de zile, organul de urmărire penală despre rezultatele investigațiilor financiare paralele desfășurate în vederea recuperării bunurilor infracţionale.

(4) În cadrul executării delegației dispuse în condițiile alin. (3), Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale îi revin atribuțiile organului de urmărire penală și ale organului care desfășoară activitatea specială de investigații.

(1) Urmărirea penală se efectuează în termen rezonabil.

(2) Respectarea termenului de urmărire penală într-o cauză concretă se asigură de către ofițerul de urmărire penală și procurorul de caz, ținându-se cont de criteriile de apreciere a termenului rezonabil prevăzute la art. 20 alin. (2).

(3) Urmărirea penală în cauzele cu privire la una sau mai multe infracțiuni, dintre care cel puțin una este o infracțiune de corupție sau conexă actelor de corupție, cu privire la infracțiunile de violență în familie, precum și în cauzele în care sunt persoane aflate în arest sau minori se face de urgență și în mod prioritar.

(4) - abrogat.

(1) În situația în care într-o cauză penală concretă există pericolul încălcării termenului rezonabil al urmăririi penale, părțile în proces pot adresa judecătorului de instrucție de la locul efectuării urmăririi penale o cerere privind accelerarea urmăririi penale.

(2) Cererea privind accelerarea urmăririi penale se depune după cel puțin 6 luni de la începerea urmăririi penale, trebuie să fie formulată în scris și să conțină:

a) denumirea instanței la care se depune cererea;

b) numele și prenumele/denumirea, calitatea procesuală, domiciliul/sediul și adresa de corespondență;

c) numărul cauzei penale sau al procesului penal;

d) organul de urmărire penală care instrumentează cauza penală;

e) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea privind accelerarea urmăririi penale;

f) data și semnătura persoanei care depune cererea.

(3) În vederea soluționării cererii privind accelerarea urmăririi penale, judecătorul de instrucție dispune de următoarele măsuri:

1) solicită ca procurorul, în termen de cel mult 3 zile:

a) să prezinte informația referitoare la acțiunile de urmărire penală efectuate în cauza penală, însoțită de copiile certificate ale actelor care le confirmă;

b) să prezinte referința cu privire la cele invocate în cererea privind accelerarea urmăririi penale;

2) informează celelalte părți din proces cu privire la cererea privind accelerarea urmăririi penale depusă și despre dreptul de a depune referință cu privire la cele invocate în cerere în termen de cel mult 3 zile.

(4) Examinarea cererii se face în absența părților, în termen de cel mult 10 zile lucrătoare, de către judecătorul de instrucție. Nedepunerea referinței prevăzute la alin. (3) pct. 1) lit. b) și pct. 2) nu împiedică soluționarea cererii privind accelerarea urmăririi penale.

(5) Judecătorul de instrucție decide asupra cererii privind accelerare urmăririi penale printr-o încheiere motivată, prin care fie obligă organul de urmărire penală să întreprindă o acțiune procesuală sau să emită un act procedural, stabilind, după caz, un anumit termen pentru accelerarea procedurii, fie respinge cererea. Încheierea nu se supune niciunei căi de atac.

(6) O cerere repetată privind accelerarea urmăririi penale poate fi înaintată după 6 luni de la rămânerea definitivă a încheierii judecătorului de instrucție emise conform alin. (5).

(1) Procesul-verbal privind acţiunea de urmărire penală se întocmeşte în timpul efectuării acestei acţiuni sau imediat după terminarea ei de către persoana care efectuează urmărirea penală.

(2) Procesul-verbal trebuie să cuprindă:

1) locul şi data efectuării acţiunii de urmărire penală;

2) funcţia, numele şi prenumele persoanei care întocmeşte procesul-verbal;

3) numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală, iar dacă este necesar, şi adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora;

4) data şi ora începerii şi terminării acţiunii de urmărire penală;

5) descrierea amănunţită a faptelor constatate, precum şi a măsurilor luate în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală;

6) menţiunea privind efectuarea, în cadrul realizării acţiunii de urmărire penală, a fotografierii, înregistrării video, înregistrării audio, interceptării convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri sau executarea mulajelor şi tiparelor de urme, privind mijloacele tehnice utilizate la efectuarea acţiunii respective de urmărire penală, condiţiile şi modul de aplicare a lor, obiectele faţă de care au fost aplicate aceste mijloace, rezultatele obţinute, precum şi menţiunea că, înainte de a se utiliza mijloacele tehnice, despre aceasta s-a comunicat persoanelor care participă la efectuarea acţiunii de urmărire penală.

(3) Dacă în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală s-au constatat şi ridicat obiecte care pot constitui corpuri delicte, ele vor fi descrise amănunţit în procesul-verbal, cu menţiunea despre fotografierea lor, dacă aceasta a avut loc, şi despre anexarea lor la dosar.

(4) Procesul-verbal se citeşte tuturor persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală, explicându-li-se, totodată, că au dreptul de a face obiecţii, iar acestea urmează să fie consemnate în procesul-verbal.

(5) Fiecare pagină a procesului-verbal se semnează de persoana care îl întocmeşte, precum şi de persoanele menţionate la alin.(2) pct. 3), cu excepţiile prevăzute de prezentul cod. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate semna sau refuză să semneze procesul-verbal, despre aceasta se face menţiune.

(6) La procesul-verbal se anexează schiţele, fotografiile, peliculele, suporturile informaționale care conțin înregistrările audio și/sau video, mulajele şi tiparele de urme executate în cursul efectuării acţiunilor de urmărire penală.

(7) Datele cu caracter personal referitoare la vârsta, domiciliul, datele de contact, cetățenia, studiile, situația militară, situația familială, ocupația sau altă informație necesară pentru identificarea persoanelor menționate la alin. (2) pct. 3) se consemnează în anexa la procesul-verbal al acțiunii procesuale respective, care se păstrează în condiții de confidențialitate la materialele dosarului, într-un compartiment separat, la care părțile pot avea acces doar cu autorizarea procurorului, în cazul în care aceste date ar putea contribui la stabilirea adevărului.

(1) Dacă persoana care a participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală refuză să semneze procesul-verbal, despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal, care va fi semnat pentru conformitate de către persoana care a efectuat acţiunea.

(2) Persoanei care a refuzat să semneze procesul-verbal trebuie să i se acorde posibilitatea de a explica cauzele refuzului, iar explicaţiile ei vor fi consemnate în procesul-verbal.

(3) Dacă persoana care a participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală nu poate semna procesul-verbal din cauza vreunui defect fizic, cel care întocmeşte procesul-verbal cheamă o persoană străină care, cu consimțământul celui care nu poate semna, certifică cu semnătura sa exactitatea conţinutului procesului-verbal.

(1) Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvârșirea sau pregătirea pentru săvârșirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:

1) plângere;

2) denunţ;

3) autodenunț;

3¹) - abrogat;

4) depistarea nemijlocit de către organul de urmărire penală sau procuror a bănuielii rezonabile cu privire la săvârșirea unei infracţiuni;

5) - abrogat;

(2) Dacă, potrivit legii, pornirea urmăririi penale se poate face numai la plângerea prealabilă, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acesteia.

(3) În cazul depistării infracțiunii nemijlocit de către ofițerul de urmărire penală sau de către procuror, acesta întocmește un proces-verbal în care expune circumstanțele depistate și dispune înregistrarea sesizării.

(4) În orice caz de deces al persoanei aflate în custodia statului în legătură cu urmărirea penală sau executarea pedepsei, procurorul se autosesizează în condiţiile alin.(3).

(4¹) Orice declaraţie, plângere sau alte informaţii ce oferă temei de a presupune că persoana a fost supusă acţiunilor de tortură, tratament inuman sau degradant, prevăzute la art. 166¹ din Codul penal, urmează a fi prezentate sau transmise imediat procurorului pentru a fi examinate în conformitate cu art. 274 alin. (3¹) din prezentul cod.

(5) Examinarea sesizărilor despre acţiunile Preşedintelui Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Prim-ministrului şi examinarea infracţiunilor comise de către aceştia se fac de către Procurorul General sau un procuror desemnat de el. Examinarea sesizărilor despre infracţiunile comise de către Procurorul General se face de către un procuror desemnat de Consiliul Superior al Procurorilor. Organul de urmărire penală care a primit o sesizare despre infracţiunile săvârșite de persoanele menţionate este obligat să o trimită imediat pentru examinare Procurorului General sau, după caz, Consiliului Superior al Procurorilor.

(1) Plângerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.

(2) Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică despre săvârșirea unei infracţiuni.

(3) Plângerea sau, după caz, denunţul trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii sau denunţului, indicarea făptuitorului, dacă acesta este cunoscut, şi a mijloacelor de probă.

(4) Plângerea se poate face personal sau prin reprezentant împuternicit în condiţiile legii.

(5) Plângerea sau denunţul făcute oral se consemnează într-un proces-verbal semnat de persoana care declară plângere sau denunţ şi de persoana oficială a organului de urmărire penală.

(6) Plângerea poate fi făcută şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi. Victima poate să declare că nu însuşeşte o asemenea plângere.

(7) Persoanei care face denunţ sau plângere i se explică răspunderea pe care o poartă în caz dacă denunţul sau plângerea este intenţionat calomnios/oasă, fapt care se consemnează în procesul-verbal sau, după caz, în conţinutul denunţului sau al plângerii şi se confirmă prin semnătura persoanei care a făcut denunţul sau plângerea.

(8) Plângerile şi denunţurile anonime nu pot servi temei pentru pornirea urmăririi penale, însă, în urma controlului efectuat în temeiul acestor plângeri sau denunţuri, organul de urmărire penală se poate autosesiza în vederea urmăririi penale.

(1) Autodenunţarea este înştiinţarea benevolă făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică despre săvârșirea de către ea a unei infracţiuni în cazul în care organele de urmărire penală nu sunt la curent cu această faptă.

(2) Declaraţia de autodenunțare se face în scris sau oral. În cazul în care autodenunţarea se face oral, despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal în condiţiile art. 263 alin.(5), cu înregistrarea audio și video a declaraţiei de autodenunţare.

(3) Persoanei care face declaraţie de autodenunţare, înainte de a o face, i se explică dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se autoincrimina, precum şi că în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii, şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal privind autodenunţarea sau în conţinutul declaraţiei de autodenunţare.

(4) Autodenunţarea, în cazul în care organele de urmărire penală sunt la curent cu această faptă, are importanţă pentru stabilirea şi identificarea făptuitorului infracţiunii şi se ia în considerare, în condiţiile legii, ca prezentare benevolă a făptuitorului.

(1) Organul de urmărire penală este obligat să primească plângerile sau denunțurile referitoare la infracțiunile săvârșite, pregătite sau în curs de pregătire chiar și în cazul în care cauza nu este de competența lui. Plângerea sau denunțul se înregistrează în Registrul de evidență a sesizărilor cu privire la infracțiuni. Persoana care a depus plângerea sau denunțul primește o confirmare a recepționării sesizării.

(2) Refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul privind pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni poate fi contestat de către persoana care a depus plângerea sau denunțul conform art. 298 și, respectiv, art. 299¹ la procuror sau, după caz, la procurorul ierarhic superior, în termen de 15 zile de la data la care i s-a adus la cunoștință ordonanța respectivă. Ordonanța procurorului sau a procurorului ierarhic superior poate fi contestată la judecătorul de instrucție în termen de 10 zile de la data la care i s-a adus la cunoștință ordonanța respectivă.

(3) - abrogat.

Organul de urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată prin lege în competenţa altor organe de urmărire penală sau este dată în competenţa lui prin ordonanţa procurorului.

Organul de urmărire penală al Serviciului Vamal efectuează urmărirea penală în privinţa infracţiunilor prevăzute în art. 248, 248¹, 248² și 249 din Codul penal.

Organul de urmărire penală al Centrului Național Anticorupție efectuează urmărirea penală în privința infracțiunilor prevăzute la:

a) art. 181¹–181³, 239–240, 243, art. 244 alin. (3)–(5) doar pentru faptele prevăzute la alin. (3) și (4), art. 257, 257¹, 324–335¹ și art. 352¹ alin. (2) din Codul penal nr. 985/2002 și a celor conexe cu acestea;

b) art. 190 și 191 din Codul penal nr. 985/2002, săvârșite cu folosirea situației de serviciu – în cazul în care valoarea prejudiciului cauzat prin infracțiune depășește 250 de salarii medii lunare pe economie prognozate, stabilite prin hotărârea Guvernului în vigoare la momentul săvârșirii faptei;

c) art. 244 alin. (2) din Codul penal nr. 985/2002 – în cazul în care suma cumulativă a impozitelor, a taxelor prevăzute de Codul fiscal nr. 1163/1997, a contribuțiilor de asigurări sociale de stat obligatorii sau a primelor de asigurare obligatorie de asistență medicală depășește 250 de salarii medii lunare pe economie prognozate, stabilite prin hotărârea Guvernului în vigoare la momentul săvârșirii faptei, precum și în cazul săvârșirii infracțiunii de un grup criminal organizat sau de o organizație criminală ori în favoarea acestora.

În cazurile privind infracţiunile prevăzute la art. 311-316 şi 323 din Codul penal, urmărirea penală se efectuează de organul în a cărui competenţă se află infracţiunea în legătură cu care a fost pornită urmărirea penală.

Organul de urmărire penală al Serviciului Fiscal de Stat efectuează urmărirea penală în privința infracțiunilor prevăzute la art. 241–242, art. 244 alin. (1), (2) și (5) doar pentru faptele prevăzute la alin. (1) și (2), art. 244¹ și 250–253 din Codul penal, cu excepțiile prevăzute în prezentul capitol.

În cazul infracțiunilor prevăzute la art. 243 și 279 din Codul penal, urmărirea penală se efectuează de organul de urmărire penală în a cărui competență se află infracțiunea în legătură cu care a fost pornită urmărirea penală.

(1) Procurorul exercită urmărirea penală în cazurile:

1) infracţiunilor săvârșite de:

a) Preşedintele ţării;

b) deputaţi;

c) membri ai Guvernului;

d) judecători;

e) procurori;

e^2) directorul, directorul adjunct al Serviciului de Informații și Securitate și ofițerii de informații și securitate;

f) - abrogată;

g) ofițeri de urmărire penală, polițiști și ofițeri de investigații, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu excepția infracțiunilor de corupție și a celor conexe actelor de corupție;

h) - abrogată;

i) angajații Centrului Național Anticorupție, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu excepția celor prevăzute la art. 270¹;

2) următoarelor infracțiuni:

a) atentatele la viața poliţiştilor, ofițerilor de urmărire penală, ofițerilor de investigații, ofițerilor anticorupție, ofițerilor de informații și securitate, procurorilor, judecătorilor, dacă atentatul este legat de exercitarea atribuțiilor de serviciu, precum și la viața membrilor familiilor acestora;

b) - abrogată;

c) - abrogată;

5) infracțiunilor prevăzute la art. 166¹ și 349¹ din Codul penal nr. 985/2002.

(4) Este competent să exercite urmărirea penală în cazurile prevăzute la alin. (1) procurorul de la procuratura în a cărei rază teritorială a fost săvârșită infracțiunea, cu excepțiile prevăzute în prezentul capitol.

(4¹) Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de procuror este exercitată de către procurorul din altă procuratură.

(5) Procurorul General poate să dispună, prin ordonanţă motivată, exercitarea urmăririi penale în cazurile prevăzute la alin. (1) de către procurorul din altă procuratură.

(6) - abrogat.

(7) Urmărirea penală împotriva Procurorului General se pornește de către procurorul desemnat de Consiliul Superior al Procurorilor.

(8) – abrogat.

(9) – abrogat.

(10) La exercitarea urmăririi penale, procurorul poate dispune, prin ordonanță motivată, efectuarea unor acțiuni procesuale, altele decât cele cu caracter decizional, de către ofițerul de urmărire penală. În cazurile prevăzute de prezentul alineat, ofițerul de urmărire penală poate efectua doar acele acțiuni procesuale care au fost dispuse de procuror și își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al acestuia. Actele întocmite de ofițerul de urmărire penală din indicația scrisă a procurorului sunt efectuate în numele și sub răspunderea acestuia.

(1) Procuratura Anticorupție exercită urmărirea penală în privința infracțiunilor prevăzute la:

1) art. 324–335¹ și art. 352¹ alin. (2) din Codul penal nr. 985/2002, săvârșite de:

a) Președintele Republicii Moldova;

b) Președintele Parlamentului sau de deputați;

c) membrii Guvernului;

d) Avocatul Poporului;

e) judecători;

f) procurori;

g) membri ai Consiliului Superior al Magistraturii;

h) membri ai Consiliului Superior al Procurorilor;

i) directorul, directorul adjunct al Centrului Național Anticorupție sau ofițerii anticorupție;

j) directorul, directorul adjunct al Serviciului de Informații și Securitate sau ofițerii de informații și securitate;

2) art. 243 din Codul penal nr. 985/2002, dacă infracțiunea a fost săvârșită de către persoanele indicate la pct. 1).

(2) Procuratura Anticorupție conduce urmărirea penală în cauzele în care urmărirea penală este efectuată de către organul de urmărire penală al Centrului Național Anticorupție.

(1) Procuratura pentru Combaterea Criminalității Organizate și Cauze Speciale exercită urmărirea penală în cazul:

1) infracțiunilor cu caracter terorist în sensul art. 134¹¹ din Codul penal;

2) infracțiunilor prevăzute la art. 135–144, art. 166¹ alin. (3) și (4), art. 279, 283, 284, 295–295², 337–346¹ , 352² și 352³ din Codul penal;

3) infracțiunii prevăzute la art. 243 din Codul penal, dacă bunurile provin din infracțiunile date în competență conform prezentului articol ori dacă infracțiunea a fost descoperită de aceasta și nu se cunoaște infracțiunea principală;

4) - abrogat;

5) infracțiunilor deosebit de grave și excepțional de grave săvârșite de un grup criminal organizat în sensul art. 46 din Codul penal, cu excepția celor menționate la art. 269 și art. 270¹ alin. (1) din prezentul cod;

6) infracțiunilor săvârșite de o organizație (asociație) criminală în sensul art. 47 din Codul penal, cu excepția celor menționate la art. 269 și art. 270¹ alin. (1) din prezentul cod.

(2) Procuratura pentru Combaterea Criminalității Organizate și Cauze Speciale conduce urmărirea penală în cauzele în care urmărirea penală este efectuată de către organele de urmărire penală cu competență teritorială generală ale:

1) Ministerului Afacerilor Interne;

2) Serviciului Vamal;

3) Serviciului Fiscal de Stat.

(1) Organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut de art. 262 este obligat să-şi verifice competenţa.

(2) Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua urmărirea penală, imediat, dar nu mai târziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului competent.

(2¹) - abrogat.

(3) Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este inadmisibil. Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de procurorul care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de procurorul ierarhic superior.

(4) Dacă procurorul ierarhic superior, în limita competenţei sale materiale şi teritoriale, din oficiu sau la solicitare, constată în mod rezonabil că organul de urmărire penală sau procurorul cărora, conform legii, le revine efectuarea sau conducerea urmării penale nu asigură în termen rezonabil cercetarea completă, obiectivă și sub toate aspectele a circumstanţelor cauzei în vederea stabilirii adevărului, acesta dispune, printr-o ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale de către un alt organ similar.

(5) În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe de urmărire penală, chestiunile legate de competenţă se soluţionează de procurorul ierarhic superior.

(6) În cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un organ de urmărire penală.

(7) Procurorul General şi adjuncţii lui pot dispune, printr-o ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale de către orice organ de urmărire penală în conformitate cu prevederile prezentului cod.

(8) Dacă o persoană a săvârșit două sau mai multe infracţiuni dintre care cel puțin una este de competența procuraturii specializate, urmărirea penală este exercitată de către procuratura specializată.

(9) Conflictul de competenţă între procuraturile specializate se soluţionează de către Procurorul General în conformitate cu prevederile prezentului cod.

În cazul în care organul de urmărire penală constată că urmărirea penală nu este de competenţa sa, el este obligat să efectueze acţiunile de urmărire penală ce nu suferă amânare. Procesele-verbale privind acţiunile efectuate în asemenea cazuri se anexează la cauza respectivă care se remite procurorului în conformitate cu prevederile art. 271 alin.(2).

(1) Organele de constatare sunt:

a) poliţia - pentru infracţiuni ce nu sunt date prin lege în competenţa altor organe de constatare;

a^1) Poliţia de Frontieră – pentru infracţiuni atribuite prin lege în competenţa sa;

b) Centrul Naţional Anticorupţie - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;

c) Serviciul Vamal - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;

d) Serviciul de Informaţii şi Securitate - pentru infracţiuni ale căror prevenire şi contracarare îi sunt atribuite prin lege;

d¹) Serviciul Fiscal de Stat – pentru infracțiunile atribuite prin lege în competența sa;

e) comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor militare - pentru infracţiuni săvârșite de militarii din subordine, precum şi de persoanele supuse serviciului militar în timpul cantonamentelor; pentru infracţiuni săvârșite de muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor Armate ale Republicii Moldova, legate de îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu, sau săvârșite la locul de dislocare a unităţii, formaţiunii, instituţiei;

e^1) Inspectoratul Control Financiar de Stat – pentru infracțiunile prevăzute la art. 240, art. 244 alin. (3)–(5), art. 332¹ și 332² din Codul penal nr. 985/2002, dacă au fost săvârșite în privința mijloacelor din fonduri externe, inclusiv a celor alocate de Uniunea Europeană;

f) funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile de detenţie, în timpul escortării sau în legătură cu punerea în executare a sentinţelor de condamnare; de asemenea şefii instituţiilor curative de specialitate - în cazurile referitoare la persoane cărora le sunt aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical;

g) comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvârșite pe acestea în timp ce navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor şi aeroporturilor;

h) instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie - pentru infracţiuni de audienţă.

(2) Organele menţionate la alin.(1) au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele necesare pentru constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la ele declaraţii, să dispună efectuarea constatărilor tehnico-științifice și medico-legale, să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni care nu suferă amânare, cu întocmirea proceselor-verbale, în condiţiile prevăzute de art. 260–261 din prezentul cod, în care se vor consemna acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate. Actele de constatare întocmite de aceste organe constituie mijloace de probă.

(3) Actele de constatare întocmite conform prevederilor alin. (2), împreună cu mijloacele materiale de probă, se predau, în termen de 24 de ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei, Poliţiei de Frontieră, Centrului Naţional Anticorupţie, Serviciului Fiscal de Stat şi Serviciului Vamal – organelor de urmărire penală corespunzătoare constituite conform legii în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Centrului Naţional Anticorupţie, Serviciului Fiscal de Stat și Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare – procurorului, pentru începerea urmăririi penale.

(4) În cazul reţinerii persoanei de către organele de constatare specificate la alin.(1), cu excepţia organelor specificate la lit. g), actele de constatare, mijloacele materiale de probă şi persoana reţinută se predau organului de urmărire penală sau procurorului imediat, dar nu mai târziu de 3 ore de la momentul reţinerii de facto a acesteia.

(5) Comandanţii de nave şi aeronave transmit procurorului procesele-verbale privind acţiunile efectuate, mijloacele materiale de probă şi, după caz, persoana reţinută imediat după ancorarea navei ori aterizarea aeronavei pe teritoriul Republicii Moldova. În cazul în care escortarea în Republica Moldova a persoanei reţinute prezintă pericol pentru securitatea navei, aeronavei, echipajului sau pasagerilor acestora, comandanţii lor sunt în drept, în conformitate cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, să predea această persoană autorităţilor competente ale statului pe al căror teritoriu nava a ancorat sau aeronava a aterizat.

(6) Procesul-verbal cu privire la constatarea infracţiunii este asimilat unui denunț conform art. 262 din prezentul cod şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.

(1) Organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut în art. 262 şi 273 dispune în termen de 45 de zile, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale în cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, rezultă cel puțin o bănuială rezonabilă că a fost săvârșită o infracţiune şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală, informând despre aceasta persoana care a înaintat sesizarea sau organul respectiv.

(2) În cazul în care organul de urmărire penală sau procurorul se autosesizează în privinţa începerii urmăririi penale, el întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la infracţiunea depistată, apoi, prin ordonanţă, dispune începerea urmăririi penale.

(3) Ordonanţa de începere a urmăririi penale, emise de organul de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la data începerii urmăririi penale, se aduce la cunoştinţă în scris procurorului care efectuează conducerea activităţii de urmărire penală, prezentându-i-se totodată şi dosarul respectiv. La momentul când a luat cunoştinţă de ordonanţa de începere a urmăririi penale, procurorul fixează termenul de urmărire în cauza respectivă.

(3¹) În cazul în care din cuprinsul actului de sesizare sau de constatare rezultă bănuirea de săvârșire a unei infracţiuni prevăzute la art. 166¹, 171–175, 208¹–208⁵ din Codul penal, procurorul sau organul de urmărire penală, după caz, urmează să decidă asupra acesteia corespunzător alin. (1) din prezentul articol, într-un termen ce nu va depăşi 15 zile.

(3²) Odată cu începerea urmăririi penale cu privire la una sau mai multe infracțiuni, dintre care cel puțin una este de natură să genereze un beneficiu economic în proporții mari și dacă există o bănuială rezonabilă că aceasta a fost săvârșită de un grup criminal organizat ori de o organizație criminală sau dacă a fost săvârșită una dintre infracțiunile prevăzute la art. 243 și 330² din Codul penal nr. 985/2002, procurorul dispune, prin delegație, Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale efectuarea investigațiilor financiare paralele.

(4) Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile care împiedică pornirea urmăririi penale, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele întocmite cu propunerea de a nu porni urmărirea penală. Dacă procurorul consideră că nu sunt circumstanţe care împiedică urmărirea penală, el restituie actele, cu ordonanţa sa, organului menţionat pentru începerea urmăririi penale.

(4¹) În cazul în care constată că organul de urmărire penală nu a întreprins toate măsurile necesare prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă și obiectivă a circumstanțelor cazului sesizat și nu stabilește temeiuri pentru restituirea actelor în vederea începerii urmăririi penale, procurorul restituie actele, prin ordonanță motivată, organului de urmărire penală și indică ce acțiuni procesuale necesită a fi efectuate. În acest caz, procurorul stabilește un termen care nu poate fi mai mare de 15 zile.

(5) În cazul în care procurorul refuză pornirea urmăririi penale, el confirmă faptul prin ordonanţă motivată şi anunţă despre aceasta, într-un termen cât mai scurt posibil, dar nu mai mare de 15 zile, persoana care a înaintat sesizarea. În cazul în care consideră că lipsesc temeiurile pentru a începe urmărirea penală, procurorul, prin ordonanţă, abrogă ordonanţa de începere a urmăririi penale şi dispune refuzul în pornirea urmăririi penale şi clasarea procesului penal.

(6) Ordonanţa de a refuza începerea urmăririi penale poate fi atacată, prin plângere, în instanţa judecătorească, în condiţiile art. 313.

(7) Dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut circumstanţa pe care se baza propunerea de a refuza începerea urmăririi penale, procurorul anulează ordonanţa pe care a emis-o şi dispune începerea urmăririi penale.

Urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, şi va fi încetată în cazurile în care:

1) nu există faptul infracţiunii;

2) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;

3) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii;

4) a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;

4¹) fapta constituie contravenție;

5) a intervenit decesul făptuitorului;

6) lipseşte plângerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art. 276, numai în baza plângerii acesteia sau plângerea prealabilă a fost retrasă;

7) în privinţa unei persoane există o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzație sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;

8) în privința unei persoane există o hotărâre neanulată de neîncepere a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale sau de clasare a procesului penal pe aceleași acuzații;

9) există alte circumstanţe prevăzute de Codul penal care condiționează excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală.

(1) Urmărirea penală se porneşte numai în baza plângerii prealabile a victimei în cazul infracţiunilor prevăzute în articolele: 152 alin. (1), 155, 157, 161, 177, 179 alin. (1) şi (2), 193, 194, 197 alin. (1), 204 și 246¹ din Codul penal, precum şi al furtului avutului proprietarului săvârșit de minor, de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta. La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate în prezentul alineat, urmărirea penală încetează. Procedura în astfel de procese este generală.

(1¹) Prin derogare de la prevederile alin. (1), în cazul în care organul de urmărire penală depistează nemijlocit sau este sesizat despre săvârșirea sau pregătirea pentru săvârșirea unor infracţiuni prevăzute la art. 185², cu excepţia infracţiunilor prevăzute la alin. (2³), şi la art. 185³ din Codul penal, acesta notifică titularul de drepturi sau autoritatea abilitată conform legislaţiei privind protecţia indicaţiilor geografice, denumirilor de origine şi specialităților tradiționale garantate despre acestea. Dacă titularul de drepturi sau autoritatea abilitată conform legislaţiei privind protecţia indicaţiilor geografice, denumirilor de origine şi specialităților tradiționale garantate, în termen de 15 zile lucrătoare de la data primirii notificării, nu depune plângerea prealabilă, organul de urmărire penală nu începe urmărirea penală în conformitate cu prevederile prezentului cod.

(1²) Urmărirea penală se pornește în lipsa plângerii victimei dacă infracțiunea prevăzută la art. 152 alin.(1) sau la art. 155 din Codul penal nr. 985/2002 a fost săvârșită în locurile de detenție.

(2) În cazul în care, în urma infracţiunii, au pătimit mai multe persoane, pornirea urmăririi penale se face chiar dacă plângerea prealabilă se înaintează doar de către una din victime.

(3) Dacă la comiterea unei infracţiuni au participat mai mulţi făptuitori, chiar dacă plângerea prealabilă a fost depusă numai în privinţa unuia din făptuitori, urmărirea penală se efectuează în privinţa tuturor făptuitorilor.

(4) Dacă victima care figurează într-un proces privitor la o infracţiune prevăzută în alin.(1), din cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitate, a stării de neputință sau a dependenței faţă de bănuit sau din alte motive nu este în stare să-şi apere drepturile şi interesele legitime, procurorul porneşte urmărirea penală chiar dacă victima nu a depus plângere.

(5) La împăcarea părții vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menționate la alin. (1), urmărirea penală încetează. Împăcarea este personală și produce efect doar dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

(6) Pentru persoanele incapabile, împăcarea se poate face numai de reprezentanţii lor legali. Persoanele cu capacitate de exerciţiu limitată se pot împăca cu încuviinţarea reprezentanţilor lor legali. Împăcarea poate avea loc şi în cazul în care urmărirea penală a fost pornită de către procuror din oficiu.

(7) Împăcarea părţilor poate avea loc şi prin aplicarea medierii conform Legii cu privire la mediere.

(1) Organul de urmărire penală este obligat să explice participanţilor la urmărirea penală drepturile şi obligaţiile lor şi despre aceasta se consemnează în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.

(2) Organul de urmărire penală este obligat să înmâneze bănuitului, învinuitului, victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor legali în scris, contra semnătură, informaţia despre drepturile de care dispun şi obligaţiile pe care le au în conformitate cu prevederile prezentului cod şi să dea explicaţii asupra tuturor acestor drepturi şi obligaţii.

Organul de urmărire penală este obligat să examineze cererile şi demersurile participanţilor la proces şi ale altor persoane interesate, în condiţiile art. 246 şi 247.

(1) Acţiunile procesuale se efectuează în strictă conformitate cu prevederile prezentului cod şi numai după înregistrarea sesizării cu privire la infracţiune. Acţiunile de urmărire penală pentru efectuarea cărora este necesară autorizarea judecătorului de instrucţie, precum şi măsurile procesuale de constrângere sunt pasibile de realizare doar după pornirea urmăririi penale, dacă legea nu prevede altfel.

(2) Orice acţiune de urmărire penală în incinta unei unităţi publice sau private se poate efectua doar cu consimțământul conducerii sau al proprietarului acestei unităţi ori cu autorizaţia procurorului, iar în cazurile prevăzute de prezentul cod – cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

(3) Cercetarea, percheziţia, ridicarea de obiecte şi alte acţiuni procesuale la domiciliu pot fi efectuate doar cu consimțământul persoanei domiciliate la adresa respectivă sau cu autorizaţia respectivă.

(4) În cazul infracţiunilor flagrante, precum şi în cazurile ce nu suferă amânare, consimțământul sau autorizaţia prevăzute la alin.(2) şi (3) nu sunt necesare, însă despre efectuarea acţiunilor respective este informat imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore, procurorul sau, după caz, judecătorul de instrucţie care urma să dea autorizaţia respectivă.

(5) Acţiunile de urmărire penală la sediile reprezentanțelor diplomatice şi instituţiilor asimilate acestora, precum şi în clădirile în care locuiesc membrii acestor reprezentanţe şi instituţii asimilate lor şi familiile lor, se pot efectua numai de către procuror şi numai la cererea sau cu consimțământul statului străin, exprimate de şeful reprezentanței diplomatice ori de conducătorul instituţiei asimilate reprezentanței diplomatice şi în prezenţa acestora. Consimțământul pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală în condiţiile prezentului alineat se cere prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova şi aceste acţiuni se efectuează în prezenţa unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova.

(1) Constituie conexitate a cauzelor penale cazurile specificate la art. 42 alin.(3).

(2) Disjungerea unei cauze privitoare la participanţii la una sau la mai multe infracţiuni se admite în cazul în care împrejurările cauzei o cer şi această disjungere nu se va răsfrânge negativ asupra efectuării depline şi obiective a urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.

(3) La dispunerea conexării sau disjungerii cauzelor penale, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, emite ordonanţa respectivă.

(1) În cazul în care există suficiente probe că infracţiunea a fost săvârșită de o anumită persoană, organul de urmărire penală întocmeşte un raport cu propunerea de a pune persoana respectivă sub învinuire. Raportul cu materialele cauzei se înaintează procurorului.

(2) În cazul în care organul de urmărire penală consideră că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii preventive, el înaintează propuneri şi în această privinţă.

(1) Dacă, după examinarea raportului organului de urmărire penală şi a materialelor cauzei, procurorul consideră că probele acumulate sunt concludente şi suficiente, el emite o ordonanţă de punere sub învinuire a persoanei.

(2) Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să cuprindă: data şi locul întocmirii; de către cine a fost întocmită; numele, prenumele, ziua, luna, anul şi locul naşterii persoanei puse sub învinuire, precum şi alte date despre persoană care au importanţă juridică în cauză; formularea învinuirii cu indicarea datei, locului, mijloacelor şi modului de săvârșire a infracţiunii şi consecinţele ei, formelor vinovăției, motivelor şi semnelor calificative pentru încadrarea juridică a faptei, circumstanţelor în virtutea cărora infracţiunea nu a fost consumată în cazul pregătirii sau tentativei de infracţiune, menţiunea despre punerea persoanei respective sub învinuire în calitate de învinuit în această cauză conform articolului, alineatului şi literei articolului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă.

(3) În cazul în care învinuitul este tras la răspundere pentru săvârșirea mai multor infracţiuni care urmează a fi încadrate juridic în baza diferitelor articole, alineate sau litere ale articolului din Codul penal, în ordonanţă se arată care anume infracţiuni au fost săvârșite şi articolele, alineatele sau literele articolelor care prevăd răspunderea pentru aceste infracţiuni.

(1) Înaintarea acuzării învinuitului se va face de către procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai târziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit.

(2) Procurorul, după stabilirea identităţii învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa de punere sub învinuire şi îi explică conţinutul ei. Aceste acţiuni se atestă cu semnăturile procurorului, învinuitului, avocatului şi ale altor persoane care participă la această acţiune procesuală, aplicate pe ordonanţa de punere sub învinuire, indicându-se data şi ora punerii sub învinuire.

(3) După înaintarea acuzării, procurorul îi va explica învinuitului drepturile şi obligaţiile acestuia prevăzute în art. 66. Învinuitului i se înmînează copia de pe ordonanţa de punere sub învinuire şi informaţia în scris privind drepturile şi obligaţiile lui. Acţiunile nominalizate, de asemenea, se consemnează în ordonanţa de punere sub învinuire în modul prevăzut în alin.(2).

(4) Învinuitul este audiat în aceeaşi zi în condiţiile prevăzute în art. 104.

(5) În cazul în care învinuitul se sustrage de la urmărirea penală sau locul aflării lui nu este stabilit în urma investigațiilor de căutare, copia ordonanței de punere sub învinuire se prezintă, contra semnătură, apărătorului până la înaintarea, în condițiile art. 291¹, a demersului la judecătorul de instrucție, iar acuzarea se consideră înaintată.

(6) În cazul în care învinuitul se sustrage de la urmărirea penală, iar locul aflării acestuia peste hotarele țării este cunoscut, înaintarea acuzării se dispune prin comisie rogatorie în condițiile art. 282¹.

(1) În cazul în care învinuitul se sustrage de la urmărirea penală, iar locul aflării acestuia peste hotarele țării este cunoscut, procurorul se adresează prin comisie rogatorie autorităților din statul în care învinuitul se află pentru a-i fi înaintată acuzarea.

(2) Cererea de comisie rogatorie, suplimentar la cerințele prevăzute la art. 537, va cuprinde solicitări privind:

a) înaintarea acuzării învinuitului în prezența avocatului;

b) explicarea conținutului învinuirii, a drepturilor și obligațiilor învinuitului prevăzute la art. 66;

c) înmânarea copiei de pe ordonanța de punere sub învinuire și de pe informația în scris privind drepturile și obligațiile învinuitului;

d) audierea învinuitului;

e) remiterea actelor care confirmă executarea cererii de comisie rogatorie.

(3) La cererea de comisie rogatorie se anexează ordonanța de punere sub învinuire și informația scrisă privind drepturile și obligațiile învinuitului prevăzute la art. 66.

(4) Se consideră că înaintarea acuzării în condițiile prezentului articol nu a fost posibilă dacă:

a) executarea cererii de comisie rogatorie a fost refuzată de către statul străin;

b) cererea de comisie rogatorie nu a putut fi executată, fiind restituită;

c) în urma adresărilor repetate, nu a parvenit niciun răspuns la cererea de comisie rogatorie.

(1) Dacă, în cursul urmăririi penale, apar temeiuri pentru schimbarea sau completarea acuzării înaintate învinuitului, procurorul este obligat să emită o altă ordonanță motivată și să înainteze învinuitului o nouă acuzare sau să o completeze pe cea anterioară în conformitate cu prevederile articolelor respective din prezentul cod.

(2) Dacă, în cursul urmăririi penale, învinuirea înaintată nu s-a confirmat într-o anumită parte a ei, procurorul dispune scoaterea persoanei de sub urmărirea penală în privinţa acestui capăt de învinuire.

(1) Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală este actul de reabilitare şi finalizare în privinţa persoanei a oricăror acţiuni de urmărire penală în legătură cu fapta anterior imputată.

(2) Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală are loc când aceasta este bănuit sau învinuit şi se constată că:

1) fapta nu a fost săvârșită de bănuit sau învinuit;

2) există vreuna din circumstanţele prevăzute la art. 275 pct. 1)–3);

3) există cel puţin una din cauzele prevăzute la art. 35 din Codul penal.

(3) Procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, în cazul în care constată temeiurile prevăzute la alin. (2), dispune, prin ordonanţă motivată, scoaterea persoanei de sub urmărirea penală. Persoana poate fi scoasă de sub urmărirea penală integral sau numai cu privire la un capăt de acuzare.

(4) Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală se face conform prevederilor prezentului cod care reglementează încetarea urmăririi penale, ce se aplică în mod corespunzător.

(5) Concomitent cu scoaterea persoanei de sub urmărirea penală în cazurile prevăzute la alin. (2) pct. 2) şi 3), dacă fapta penală nu se impută altei persoane şi nu este necesară continuarea procesului penal, prin aceeaşi ordonanţă se dispune şi clasarea cauzei penale.

(6) Dacă se dispune scoaterea persoanei de sub urmărirea penală doar cu privire la un capăt de acuzare sau în cazul prevăzut la alin. (2) pct. 1) ori dacă din alte considerente este necesară continuarea urmăririi penale, procurorul, după caz, restituie cauza penală organului de urmărire penală, cu indicaţia respectivă, sau dispune o altă soluţie în conformitate cu prezentul cod.

(1) Încetarea urmăririi penale este actul de liberare a persoanei de răspunderea penală şi de finalizare a acţiunilor procedurale, în cazul în care pe temei de nereabilitare legea împiedică continuarea acesteia.

(2) Încetarea urmăririi penale are loc în cazurile de nereabilitare a persoanei, prevăzute la art. 275 pct. 4)–9) din prezentul cod, precum şi dacă există cel puţin una din cauzele prevăzute la art. 53 din Codul penal sau dacă se constată că:

1) plângerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată, a fost încheiată o tranzacție în cadrul procesului de mediere sau părţile s-au împăcat – în cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza plângerii prealabile sau legea penală permite împăcarea;

2) persoana nu a atins vârsta la care poate fi trasă la răspundere penală;

3) persoana a săvârșit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este necesară aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical.

(3) Încetarea urmăririi penale în privinţa persoanei are loc în orice moment al urmăririi penale dacă se constată existenţa temeiurilor prevăzute la alin. (2).

(4) Încetarea urmăririi penale se dispune de către procuror prin ordonanţă din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală.

(4¹) În cazul în care bănuitul sau învinuitul și partea vătămată, partea civilă au încheiat o tranzacție de împăcare sau de mediere, prezentată organului de urmărire penală, pe categoria infracțiunilor prevăzute la art. 109 din Codul penal nr. 985/2002, procurorul este obligat să înceteze urmărirea penală față de bănuit sau învinuit dacă sunt întrunite condițiile pentru împăcare.

(5) Pe lângă elementele prevăzute la art. 255, ordonanţa de încetare a urmăririi penale trebuie să cuprindă datele privind persoana şi fapta la care se referă încetarea urmăririi penale, temeiurile de fapt şi de drept pe baza cărora se dispune încetarea urmăririi penale, precum şi informaţia privind condiţiile de intrare în vigoare şi ordinea de contestare a ordonanţei.

(6) La încetarea urmăririi penale, procurorul, dacă este cazul, dispune şi:

1) revocarea măsurii preventive şi a altor măsuri procesuale în modul prevăzut de lege;

2) restituirea cauţiunii în cazurile şi în modul prevăzut de lege;

3) aplicarea măsurilor de siguranţă;

4) încasarea cheltuielilor judiciare sau alte acţiuni prevăzute de lege.

(6¹) În cazul încetării urmăririi penale pe temei de nereabilitare cu aplicarea măsurilor de siguranță de confiscare specială sau extinsă, procurorul înaintează în instanța de judecată un demers motivat privind dispunerea confiscării speciale sau extinse a bunurilor infracționale.

(7) Încetarea urmăririi penale şi liberarea persoanei de răspundere penală nu pot avea loc contrar voinţei acesteia ori a reprezentantului legal, inclusiv în cazul cererii de reabilitare a persoanei decedate. În acest caz, urmărirea penală continuă.

(8) Dacă constată că nu este cazul să dispună încetarea urmăririi sau a dispus încetarea parţială ori dacă din alte considerente persistă necesitatea continuării procesului penal, procurorul, după caz, restituie cauza penală organului de urmărire penală, cu indicaţia respectivă, fixând termenul urmăririi penale, sau ia o altă decizie în conformitate cu prezentul cod.

(9) Concomitent cu încetarea integrală a urmăririi penale, dacă fapta penală nu se impută altei persoane şi nu este necesară continuarea procesului penal, prin aceeaşi ordonanţă se dispune şi clasarea cauzei penale.

(10) Dacă fapta constituie o contravenţie sau dacă liberarea de răspundere penală are loc în conformitate cu art. 55 din Codul penal, procurorul, în condiţiile legii, aplică sancţiunea contravenţională. Dacă aplicarea sancţiunii contravenţionale nu ţine de competenţa procurorului, cauza se transmite imediat instanţei de judecată spre examinare.

Clasarea procesului penal este actul de finalizare a oricăror acţiuni procesuale într-o cauză penală sau pe marginea unei sesizări cu privire la infracţiune. Clasarea procesului penal se dispune printr-o ordonanţă motivată a procurorului, din oficiu sau la propunerea organului abilitat, fie concomitent cu încetarea urmăririi penale sau scoaterea integrală de sub urmărirea penală, fie când în cauza penală nu este bănuit sau învinuit şi există una din circumstanţele prevăzute la art. 275 pct. 1)–3).

(1) Reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după scoaterea persoanei de sub urmărire şi/sau după clasarea cauzei se dispune prin ordonanţă de către procurorul ierarhic superior dacă se constată că:

1) decizia este afectată de un viciu fundamental, cu excepțiile prevăzute la art. 291¹;

2) apar fapte noi sau recent descoperite, care existau la data adoptării ordonanței de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire şi/sau de clasare a cauzei, dar despre care nu avea cunoștință organul de urmărire penală și care sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.

(2) Urmărirea penală poate fi reluată şi de către judecătorul de instrucţie în cazul admiterii, potrivit art. 313, a plângerii împotriva ordonanţei de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire şi/sau de clasare a cauzei şi a plângerii împotriva ordonanţei de menţinere a celei contestate în ordinea controlului ierarhic superior.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), dacă, pe baza datelor din dosar, procurorul consideră necesară luarea unei măsuri preventive sau unei măsuri asigurătorii, el procedează în modul prevăzut de prezentul cod.

(4) Reluarea urmăririi penale poate avea loc doar în interiorul termenului de prescripţie de tragere la răspundere penală pentru fapta respectivă, cu excepţia cazului când aceasta este necesară pentru reabilitarea persoanei.

(1) Urmărirea penală se suspendă în cazurile în care există unul din următoarele temeiuri care împiedică continuarea şi terminarea ei:

1) învinuitul a dispărut, sustrăgându-se de la urmărirea penală sau judecată, ori locul aflării lui nu este stabilit;

2) nu este identificată persoana care poate fi pusă sub învinuire;

3) în caz de refuz privind lipsirea persoanei de imunitate sau în caz de refuz de extrădare a persoanei de către un stat străin, dacă urmărirea penală nu poate fi terminată în lipsa acestei persoane;

4) învinuitul s-a îmbolnăvit de o boală psihică sau de o altă boală gravă, care îl împiedică sa ia parte la procesul penal, atestată printr-o concluzie medico-legală a unei instituţii medicale de stat;

5) a început procesul de mediere în temeiul art. 276 alin. (7).

(2) În cazul în care se constată unul din temeiurile specificate la alin.(1), organul de urmărire penală înaintează procurorului propunerile sale împreună cu dosarul. Procurorul va dispune, printr-o ordonanţă motivată, suspendarea urmăririi penale.

(3) Dacă în cauză sunt puse sub învinuire două sau mai multe persoane, iar temeiurile pentru suspendarea urmăririi penale nu se referă la toţi învinuiţii, procurorul este în drept să disjungă cauza într-o procedură separată şi să suspende urmărirea penală în privinţa unor învinuiţi sau să suspende urmărirea în întreaga cauză penală, în cazul în care urmărirea penală nu poate fi continuată fără participarea tuturor învinuiţilor.

(4) Înainte de a suspenda urmărirea penală, trebuie îndeplinite toate acţiunile de urmărire penală a căror efectuare este posibilă în lipsa învinuitului, luate toate măsurile pentru descoperirea lui, precum şi pentru identificarea persoanei care a săvârșit infracţiunea.

(1) Despre suspendarea urmăririi penale, organul de urmărire penală este obligat să anunţe în scris victima, partea vătămată, reprezentantul ei legal, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor şi să le explice dreptul de a contesta ordonanţa de suspendare a urmăririi penale la judecătorul de instrucţie. În cazurile de suspendare a urmăririi penale în temeiul art. 287¹ alin.(1) pct. 3) şi 4), despre aceasta sunt informaţi, de asemenea, învinuitul şi apărătorul lui.

(2) După suspendarea urmăririi penale, în cazul prevăzut la art. 287¹ alin.(1) pct. 2), organul de urmărire penală este obligat să ia măsuri, atât direct, cât şi prin intermediul altor organe care exercită activitate operativă de investigaţii, în vederea identificării persoanei care poate să fie pusă sub învinuire. Procurorul, în mod periodic, dar nu mai rar decât o dată la 6 luni, va verifica măsurile de căutare pentru identificarea persoanei.

(3) În cazul în care urmărirea penală este suspendată, în cauza penală nu se admite efectuarea acţiunilor de urmărire penală.

(1) Urmărirea penală poate fi reluată, cu excepţia cazului în care a fost încheiată o tranzacţie, printr-o ordonanţă motivată, de către procuror, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, după ce au dispărut motivele suspendării sau a devenit necesară efectuarea unor acţiuni de urmărire penală, stabilindu-se şi termenul urmăririi penale.

(2) Despre reluarea urmăririi penale se comunică învinuitului, apărătorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile sau reprezentanţilor lor.

(1) În cazul în care nu se cunoaşte locul unde se află persoana pusă sub învinuire, precum şi în cazul în care învinuitul, după înaintarea învinuirii, se ascunde de organul de urmărire penală, acesta înaintează procurorului propunere pentru dispunerea investigaţiilor în vederea găsirii învinuitului.

(2) Procurorul, în baza propunerii organului de urmărire penală, după ce a studiat-o, sau din oficiu, dispune, prin ordonanţă motivată, căutarea învinuitului cu darea în consemn la frontieră. În ordonanţă se va indica toată informaţia cunoscută privitor la persoana învinuitului care urmează să fie căutat. Căutarea învinuitului poate fi dispusă atât în cadrul exercitării urmăririi penale, cât şi concomitent cu suspendarea ei.

(3) Dacă există temeiuri pentru aplicarea faţă de învinuit a măsurii preventive procurorul, în ordonanţă, dispune totodată aplicarea măsurii preventive în condiţiile prezentului cod.

(4) Investigaţiile în vederea găsirii învinuitului se efectuează de către organele abilitate prin lege cu asemenea atribuţii. Procurorul care dispune efectuarea investigaţiilor în vederea găsirii învinuitului conduce această activitate şi verifică periodic desfăşurarea ei.

(1) Constatînd că probele administrate sunt concludente şi suficiente pentru a termina urmărirea penală, organul de urmărire penală înaintează procurorului dosarul însoţit de un raport, în care consemnează rezultatul urmăririi, cu propunerea de a dispune una din soluţiile prevăzute în art. 291.

(2) Raportul trebuie să cuprindă fapta care a servit temei pentru pornirea urmăririi penale, informaţii cu privire la persoana învinuitului, încadrarea juridică a faptei şi probele administrate.

(3) În cazul în care urmărirea penală în aceeaşi cauză se efectuează în privinţa mai multor fapte şi mai multor persoane, raportul va cuprinde menţiunile indicate în alin.(2) în privinţa tuturor faptelor şi tuturor persoanelor. Totodată, raportul va cuprinde informaţia în privinţa cărei fapte sau persoane s-a încetat urmărirea, s-a dispus scoaterea persoanei de sub urmărire, dacă acestea au avut loc.

(4) Raportul, de asemenea, va cuprinde informaţii despre:

1) corpurile delicte şi măsurile luate în privinţa lor, precum şi locul unde se află ele;

2) măsurile asiguratorii luate în cursul urmăririi penale;

3) cheltuielile judiciare;

4) măsurile preventive aplicate.

(1) Procurorul, în termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de urmărire penală, verifică materialele dosarului şi acţiunile procesuale efectuate, pronunţându-se asupra acestora. Dacă procurorul constată probe obţinute contrar prevederilor prezentului cod şi cu încălcarea drepturilor bănuitului, învinuitului, prin ordonanţă motivată, exclude aceste probe din materialele dosarului. Probele excluse din dosar se păstrează în condiţiile art. 211 alin.(2).

(2) Cauzele în care sunt persoane arestate sau minori se soluţionează de urgenţă şi cu prioritate.

Dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile prezentului cod privind urmărirea penală, că urmărirea penală este completă, că există probe suficiente şi legal administrate, el dispune una din următoarele soluţii:

1) atunci când din materialele cauzei rezultă că fapta există, că a fost constatat făptuitorul şi că acesta poartă răspundere penală:

a) pune sub învinuire făptuitorul conform prevederilor art. 281 şi 282, dacă acesta nu a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, apoi întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată;

b) dacă făptuitorul a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată;

2) prin ordonanţă motivată, dispune încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire.

(1) În cazul în care învinuitul se sustrage de la urmărirea penală sau locul aflării lui nu este stabilit în urma investigațiilor de căutare ori nu a fost posibilă înaintarea acuzării în conformitate cu prevederile art. 282¹, procurorul, prin ordonanță motivată, din oficiu sau la solicitarea organului de urmărire penală, dispune finalizarea urmăririi penale în lipsa învinuitului, cu informarea apărătorului ales sau a avocatului care acordă asistență juridică garantată de stat, și înaintează un demers judecătorului de instrucție prin care solicită acordul pentru finalizarea urmăririi penale.

(2) Finalizarea urmăririi penale în lipsa învinuitului are loc dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:

a) în privința persoanei a fost emisă o ordonanță de punere sub învinuire pentru comiterea unei sau mai multor infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepțional de grave potrivit Codului penal;

b) învinuitul se sustrage de la urmărirea penală sau locul aflării lui nu este stabilit și nu a fost posibilă asigurarea prezenței acestuia în fața organului de urmărire penală;

c) în privința învinuitului au fost dispuse investigații de căutare;

d) persoana pusă sub învinuire nu este minoră.

(3) Finalizarea urmăririi penale în lipsa învinuitului nu este permisă în raport cu alte infracțiuni decât cele specificate la alin. (2) lit. a), cu excepția cazurilor în care infracțiunile sunt comise de aceeași persoană care se sustrage de la urmărirea penală sau al cărei loc de aflare nu a fost stabilit și în privința căreia au fost dispuse investigații de căutare, iar disjungerea va afecta negativ efectuarea deplină și obiectivă a urmării penale și a cercetării judecătorești.

(4) În cazul în care în aceeași cauză penală sunt mai mulți învinuiți, dintre care unul este anunțat în căutare și acesta a comis una dintre infracțiunile specificate la alin. (2) lit. a), procurorul poate dispune finalizarea urmăririi penale în lipsa învinuitului care este anunțat în căutare. Urmărirea penală față de ceilalți învinuiți continuă conform procedurii generale.

(1) Dacă procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale la desfăşurarea urmăririi, el restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală sau trimite cauza organului competent ori altui organ, conform dispoziţiilor art. 271, pentru completarea urmăririi penale sau, după caz, eliminarea încălcărilor comise ale dispoziţiilor legale. Dacă completarea urmăririi penale sau eliminarea încălcărilor comise este necesară doar cu privire la unele fapte sau la unii învinuiţi, iar disjungerea este imposibilă, procurorul dispune restituirea întregii cauze pentru efectuarea acestor acţiuni.

(2) Restituirea sau trimiterea cauzei se face prin ordonanţă în care, pe lângă elementele prevăzute în art. 255, se indică acţiunile procesuale, care trebuie efectuate sau refăcute, ale faptelor şi circumstanţelor ce urmează a fi constatate, mijloacele de probă ce vor fi utilizate şi se dispune termenul pentru urmărire.

(3) În cazul în care procurorul restituie cauza sau o trimite altui organ de urmărire penală, el este obligat să se pronunţe, în modul prevăzut de lege, asupra măsurilor preventive şi a altor măsuri procesuale de constrângere.

(4) Dacă consideră necesar, procurorul, într-un termen rezonabil, efectuează personal acţiunile procesuale pentru completarea urmăririi penale sau pentru refacerea acţiunilor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale, după care decide terminarea urmăririi penale, restituirea cauzei sau trimiterea ei la alt organ de urmărire penală.

(1) După verificarea de către procuror a materialelor cauzei şi adoptarea uneia din soluţiile prevăzute în art. 291, procurorul aduce la cunoştinţă învinuitului, reprezentantului lui legal, apărătorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor despre terminarea urmăririi penale, locul şi termenul în care ei pot lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale.

(2) La cererea părților și a altor persoane participante la procesul penal, procurorul poate expedia, prin intermediul poștei electronice a cărei adresă este indicată în cerere, o copie scanată a materialelor urmăririi penale. În cazul în care învinuitul este în arest, materialele urmăririi penale se aduc la cunoștința acestuia în prezența apărătorului lui, iar la cererea învinuitului – fiecăruia dintre ei, în mod separat.

(3) Pentru a se lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale, ele se prezintă cusute în dosar, numerotate şi înscrise în borderou. La cererea părţilor, vor fi prezentate şi corpurile delicte, vor fi reproduse înregistrările audio şi video, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 110 și a informației ce se referă la datele cu caracter personal, păstrată în condiții de confidențialitate în compartimentul separat al cauzei penale. Dacă dosarul penal are mai multe volume, acestea se prezintă concomitent pentru a se lua cunoştinţă de materialele respective ca persoana care ia cunoştinţă de ele să poată reveni la oricare din aceste volume de mai multe ori. Pentru a se lua cunoştinţă de dosarele voluminoase, procurorul, printr-o ordonanţă, poate întocmi un grafic, coordonat cu apărătorul, prin care stabileşte data şi numărul volumelor pentru studiere.

(4) Termenul pentru a se lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale nu poate fi limitat, însă în cazul în care persoana care ia cunoştinţă de materiale abuzează de situaţia sa, procurorul fixează modul şi termenul acestei acţiuni, reieșind din volumul dosarului.

(5) În scopul asigurării păstrării secretului de stat, comercial sau altor informaţii oficiale cu accesibilitate limitată, precum şi în scopul asigurării protecţiei vieţii, integrităţii corporale şi libertăţii martorului şi a altor persoane, judecătorul de instrucţie, conform demersului procurorului, poate limita dreptul persoanelor menţionate la alin.(1) de a lua cunoştinţă de materialele sau datele privind identitatea acestora. Demersul se examinează în condiţii de confidenţialitate, conform art. 305.

(6) După ce au luat cunoștință de materialele urmăririi penale, persoanele menționate la alin. (1) pot formula cereri noi în legătură cu urmărirea penală sau de completare a urmăririi penale, care se soluționează conform prevederilor art. 245–247. Prevederile art. 295 se aplică în modul corespunzător.

(1) Despre prezentarea materialelor de urmărire penală se întocmeşte proces-verbal în care, afară de menţiunile prevăzute în art. 260, se indică numărul de volume şi numărul de foi în fiecare volum al dosarului de care s-a luat cunoştinţă, corpurile delicte, înregistrările audio şi video reproduse. În procesul-verbal se indică data, ora şi minutele începutului şi sfârșitului luării de cunoştinţă de dosar pentru fiecare zi.

(2) În procesul-verbal se consemnează cererile şi declaraţiile înaintate la desfăşurarea acestei acţiuni, iar cererile scrise se anexează la procesul-verbal şi despre aceasta în el se face menţiune.

(3) Despre informarea fiecărei persoane menţionate în art. 293 alin.(1) se întocmeşte proces-verbal separat. În cazul în care învinuitul ia cunoştinţă de materialele cauzei în prezenţa apărătorului său, se întocmeşte un proces-verbal unic.

(1) Cererile înaintate după ce s-a luat cunoştinţă de materialele urmăririi penale se examinează de către procuror în termen de cel mult 15 zile, prin ordonanţă motivată se dispune admiterea sau respingerea lor şi, în termen de 24 de ore, se aduc la cunoştinţă persoanelor care le-au înaintat.

(2) În cazul în care procurorul dispune admiterea cererilor, dispune, totodată, în cazurile necesare, şi completarea urmăririi penale, indicând acţiunile suplimentare care vor fi efectuate, şi, după caz, transmite dosarul organului de urmărire penală pentru executare, cu stabilirea termenului executării.

(3) După completarea urmăririi penale, materialele suplimentare de urmărire penală se prezintă în modul prevăzut în art. 293.

(4) Respingerea de către procuror a cererii sau a demersului nu privează persoana care le-a înaintat de dreptul de a le înainta ulterior în instanţa judecătorească.

(1) După prezentarea materialelor de urmărire penală, procurorul, cu excepţia cazurilor stipulate la art. 504 și art. 516 alin. (1), întocmeşte rechizitoriul imediat sau în limitele termenului rezonabil.

(2) Rechizitoriul se compune din două părţi: expunerea şi dispozitivul. Expunerea cuprinde informaţii despre fapta şi persoana în privinţa căreia s-a efectuat urmărirea penală, analiza probelor care confirmă fapta şi vinovăţia învinuitului, argumentele invocate de învinuit în apărarea sa şi rezultatele verificării acestor argumente, circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea învinuitului, precum şi temeiurile pentru liberarea de răspundere penală conform prevederilor art. 53 din Codul penal dacă constată asemenea temeiuri. Dispozitivul cuprinde date cu privire la persoana învinuitului şi formularea învinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridică a acţiunilor lui şi menţiunea despre trimiterea dosarului în instanţa judecătorească competentă.

(2¹) Dacă în cadrul urmăririi penale au fost puse sub sechestru bunuri, în partea de expunere a rechizitoriului se includ informații despre:

a) bunul pus sub sechestru, inclusiv informații ce permit identificarea acestuia;

b) valoarea estimată sau reală a bunului în momentul aplicării sechestrului;

c) proprietarul sau posesorul bunului sechestrat, inclusiv despre beneficiarul efectiv, în cazul în care astfel de informații sunt cunoscute;

d) locul de păstrare ori autoritatea care are în administrare bunul pus sub sechestru.

(3) Rechizitoriul se semnează de procurorul care l-a întocmit, indicându-se locul şi data întocmirii lui.

(4) La rechizitoriu se anexează o informaţie cu privire la durata urmăririi penale, măsurile preventive aplicate, durata arestării preventive, corpurile delicte şi locul lor de păstrare, acţiunea civilă, măsurile de ocrotire, alte măsuri procesuale, precum şi cheltuielile judiciare.

(5) Copia de pe rechizitoriu şi informaţia cu privire la durata urmăririi penale, la măsurile preventive aplicate, la durata arestării preventive, la corpurile delicte şi locul lor de păstrare, cu privire la acţiunea civilă, la măsurile de ocrotire, la alte măsuri procesuale, precum şi la cheltuielile judiciare se înmînează sub recipisă învinuitului şi reprezentantului lui legal sau, în cazul înaintării acuzării în condițiile art. 282¹ sau finalizării urmăririi penale în condițiile art. 291¹, apărătorului. Despre aceasta se face menţiune în informaţia anexată la rechizitoriu.

(6) Învinuitul poate prezenta în scris referinţă la rechizitoriu, care se anexează la dosar.

(1) Cauza se trimite în judecată de către procurorul care a întocmit rechizitoriul.

(2) În cazul în care învinuitul se abţine de a se prezenta pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei şi a primi rechizitoriul, procurorul trimite cauza în judecată fără efectuarea acestor acţiuni procesuale, dar cu anexarea la dosar a probelor care confirmă abţinerea învinuitului, iar în cazul sustragerii - şi a informaţiei despre măsurile luate pentru căutarea acestuia.

(2¹) În cazul în care acuzarea a fost înaintată prin comisie rogatorie în condițiile art. 282¹ și învinuitul nu a revenit în țară sau judecătorul de instrucție a autorizat finalizarea urmăririi penale în lipsa învinuitului în condițiile art. 291¹, materialele cauzei penale se prezintă apărătorului, căruia i se înmânează sub recipisă copia rechizitoriului.

(2²) În cazul prevăzut la art. 282¹, cauza se trimite în judecată doar după executarea cererii de comisie rogatorie de către statul străin.

(3) În situaţia prevăzută în alin.(2), copia de pe rechizitoriu se înmînează, în mod obligatoriu, apărătorului învinuitului şi reprezentantului lui legal, cărora li se prezintă şi materialele cauzei pentru a lua cunoştinţă de ele.

(4) Toate cererile, plângerile şi demersurile înaintate după trimiterea cauzei în judecată se soluţionează de către instanţa care judecă cauza.

(5) În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau arest la domiciliu, procurorul va trimite cauza în judecată cu cel puţin 10 zile până la expirarea termenului de arest stabilit.

(1) Împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate specială de investigaţii pot înainta plângere bănuitul, învinuitul, reprezentantul lor legal, apărătorul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora, precum şi alte persoane ale căror drepturi şi interese legitime au fost lezate de aceste organe.

(2) Plângerea se adresează, în termen de 15 zile, procurorului care conduce urmărirea penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de urmărire penală. Termenul de adresare a plângerii depuse de persoanele indicate la alin. (1) se calculează din momentul când au luat cunoștință de act ori au aflat despre inacțiunea organului de urmărire penală sau a organului care exercită activitate specială de investigații. În cazurile în care plângerea a fost depusă la organul de urmărire penală, acesta este obligat să o înainteze, în termen de 48 de ore de la primirea ei, procurorului împreună cu explicațiile sale sau ale organului care exercită activitate specială de investigații, atunci când acestea sunt necesare.

(3) Plângerea depusă în condiţiile prezentului articol nu suspendă executarea acţiunii sau actelor atacate dacă procurorul care conduce urmărirea penală nu consideră aceasta necesar.

(1) Procurorul, în termen de cel mult 15 zile de la primirea plângerii înaintate în condiţiile art. 298, este obligat să o examineze şi să comunice decizia sa persoanei care a depus plângerea.

(1¹) Ordonanța procurorului emisă în urma examinării plângerii nu mai poate fi contestată la procurorul ierarhic superior, însă poate fi atacată prin plângere, în instanța judecătorească, în condițiile art. 313.

(2) În cazul în care plângerea se respinge, procurorul, prin ordonanţă, urmează să expună motivele pentru care o consideră neîntemeiată, explicând, totodată, modalitatea contestării hotărârii sale la judecătorul de instrucţie.

(1) Persoanele indicate la art. 298 alin. (1) pot depune plângere împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor efectuate sau dispuse de procurorul care conduce urmărirea penală sau exercită nemijlocit urmărirea penală ori împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor care au fost efectuate sau dispuse în baza dispoziţiilor date de procurorul respectiv.

(2) Plângerea împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor efectuate sau dispuse de procurorul teritorial sau de cel al procuraturii specializate, se examinează de Procurorul General sau adjuncţii lui ori de procurorii şefi de direcţii, secţii şi servicii ale Procuraturii Generale. Plângerea împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor efectuate sau dispuse de procurorii şefi de direcţii, secţii şi servicii ale Procuraturii Generale se examinează de Procurorul General sau adjuncţii lui.

(3) Plângerea se adresează, în termen de 15 zile, procurorului ierarhic superior și se depune fie direct la acesta, fie la procurorul care conduce sau exercită nemijlocit urmărirea penală. Termenul de adresare a plângerii se calculează din momentul în care persoanele care au depus-o au luat cunoștință de act ori au aflat despre inacțiunea organului de urmărire penală sau a organului care exercită activitate specială de investigații. În cazul în care plângerea a fost depusă la procurorul care conduce sau exercită nemijlocit urmărirea penală, acesta este obligat să o înainteze, în termen de 48 de ore de la primirea ei, procurorului ierarhic superior împreună cu explicațiile sale, atunci când acestea sunt necesare.

(4) Ordonanţa prin care procurorul ierarhic superior a soluţionat plângerea poate fi contestată la judecătorul de instrucţie.

(1) Plângerea se examinează de către procurorul ierarhic superior în termenul şi în condiţiile prevăzute la art. 299, care se aplică în mod corespunzător. În cazurile în care plângerea este admisă, procurorul ierarhic superior este în drept:

1) să schimbe temeiul de drept al actului procesual contestat;

2) să anuleze sau să modifice actul procesual contestat ori unele elemente de fapt în baza cărora s-a dispus actul contestat.

(2) În cazurile în care examinarea plângerii înaintate sau a cerințelor ridicate este de competenţa judecătorului de instrucţie, procurorul sau, după caz, procurorul ierarhic superior, în termen de 5 zile, trimite plângerea împreună cu materialele respective de urmărire penală la judecătorul de instrucţie.

(1) Judecătorul de instrucţie examinează demersurile procurorului privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii şi de aplicare a măsurilor procesuale de constrângere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei, precum și demersurile privind finalizarea urmăririi penale în lipsa învinuitului.

(2) Judecătorul de instrucţie examinează plângerile împotriva actelor ilegale ale organelor de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate specială de investigaţii dacă persoana nu este de acord cu rezultatul examinării plângerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plângerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege.

(3) Judecătorul de instrucţie examinează plângerile împotriva acţiunilor ilegale ale procurorului care nemijlocit exercită acţiuni de urmărire penală dacă persoana nu este de acord cu rezultatul examinării plângerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plângerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege.

(3¹) Judecătorul de instrucţie examinează cererile privind accelerarea urmăririi penale.

(3²) Demersurile procurorului privind autorizarea efectuării acțiunilor de urmărire penală, a măsurilor speciale de investigații și de aplicare a măsurilor procesuale de constrângere, plângerile împotriva actelor ilegale ale organelor de urmărire penală și ale organelor care exercită activitate specială de investigații, plângerile împotriva acțiunilor ilegale ale procurorului, care nemijlocit exercită acțiuni de urmărire penală, cererile privind accelerarea urmăririi penale, precum și recursurile depuse potrivit art. 437 alin. (1) pct. 3¹) și 4) pot fi înaintate și prin mijloace de comunicare electronică ce asigură transmiterea și confirmarea primirii acestora.

(3³) Demersurile, plângerile și cererile depuse prin mijloace de comunicare electronică ce asigură transmiterea și confirmarea primirii acestora trebuie să corespundă cerințelor legale stabilite pentru un document electronic.

(4) Plângerile și cererile înaintate conform prevederilor alin. (2)–(3¹) se examinează de către judecătorul de instrucție de la locul efectuării urmăririi penale sau a măsurii speciale de investigație ori, după caz, de către judecătorul de instrucție din cadrul Colegiului specializat anticorupție al Judecătoriei Chișinău, iar demersurile înaintate conform prevederilor alin. (1) și (3²) se soluționează de către judecătorul de instrucție conform prevederilor art. 40 sau 41, care pot fi examinate prin intermediul videoconferinței, ce se dispune prin încheiere motivată, care poate fi atacată odată cu încheierea emisă asupra fondului demersurilor, plângerilor sau cererilor înaintate.

(5) În cazul examinării demersurilor, plângerilor și cererilor prevăzute la alin. (3²) prin intermediul videoconferinței, instanța de judecată asigură părților posibilitatea de a lua cunoștință de materialele cauzei. Demersurile, plângerile și cererile se depun la instanța competentă în număr egal de copii cu numărul părților implicate în proces, cu excepția cazurilor când acestea au fost depuse prin mijloace de comunicare electronică ce asigură transmiterea și confirmarea primirii acestora. Transmiterea și aducerea la cunoștință a materialelor pot fi realizate și prin mijloace de comunicare electronică ce asigură transmiterea și confirmarea primirii acestora. Părțile au dreptul să înainteze cereri, inclusiv de recuzare, să ofere explicații, să prezinte probe, inclusiv prin mijloace de comunicare electronică ce asigură transmiterea și confirmarea primirii acestora. Dispozițiile alin. (3³) se aplică în modul corespunzător.

(1) Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează acţiunile de urmărire penală legate de limitarea inviolabilităţii persoanei, domiciliului, limitarea secretului corespondenţei, convorbirilor telefonice, comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări, finalizarea urmăririi penale în lipsa învinuitului, precum şi alte acţiuni prevăzute de lege.

(2) Acţiunile de urmărire penală sub formă de percheziţie, cercetare la faţa locului în domiciliu şi punerea bunurilor sub sechestru în urma percheziţiei pot fi efectuate, ca excepţie, fără autorizarea judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului, în cazurile infracţiunilor flagrante, precum şi în cazurile ce nu permit amânare. Judecătorul de instrucţie trebuie să fie informat despre efectuarea acestor acţiuni de urmărire penală în termen de 24 de ore, iar în scop de control, i se prezintă materialele cauzei penale în care sunt argumentate acţiunile de urmărire penală efectuate. În cazul în care sunt temeiuri suficiente, judecătorul de instrucţie, prin încheiere motivată, declară acţiunea de urmărire penală legală sau, după caz, ilegală.

(3) În caz de neîndeplinire a cerinţelor legitime ale organului de urmărire penală, efectuarea silită a examinării corporale, internarea persoanei într-o instituţie medicală pentru efectuarea expertizei judiciare, luarea de probe pentru cercetare comparativă se face cu autorizarea judecătorului de instrucţie.

(1) Cu autorizarea judecătorului de instrucţie pot fi aplicate măsuri procesuale de constrângere, şi anume:

1) amânarea înștiințării rudelor despre reţinerea persoanei până la 12 ore;

1¹) sistarea accesului la date informatice cu conținut abuziv;

2) aplicarea amenzii judiciare;

3) punerea bunurilor sub sechestru; precum şi

4) alte măsuri prevăzute de prezentul cod.

(2) Hotărârea judecătorului de instrucţie referitoare la autorizarea măsurilor procesuale de constrângere poate fi atacată cu recurs de către părţi în instanţa ierarhic superioară în termen de 3 zile. Recursul se examinează în condiţiile art. 311 şi 312.

Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează măsurile speciale de investigaţii legate de limitarea inviolabilităţii vieţii private a persoanei, pătrunderea în încăpere contrar voinţei persoanelor care locuiesc în ea.

(1) Temei pentru începerea procedurii de autorizare a efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii sau aplicării măsurilor procesuale de constrângere îl constituie ordonanţa motivată a organului învestit cu astfel de împuterniciri, în conformitate cu prezentul cod, şi demersul procurorului prin care se solicită acordul pentru efectuarea acţiunilor respective.

(2) Partea descriptivă a ordonanţei va conţine: descrierea faptei incriminate, locul, timpul şi modul săvârșirii acesteia, forma vinovăţiei, consecinţele infracţiunii în baza cărora se stabilesc acţiunile de urmărire penală sau măsurile speciale de investigaţii necesare pentru a fi efectuate, rezultatele care trebuie să fie obţinute în urma efectuării acestor acţiuni/măsuri, termenul de efectuare a acţiunilor respective, locul efectuării lor, responsabilii de executare, metodele de fixare a rezultatelor şi alte date ce au importanţă pentru adoptarea de către judecătorul de instrucţie a unei hotărâri legale şi întemeiate. La ordonanţă se anexează materialele ce confirmă necesitatea efectuării acestor acţiuni/măsuri.

(1) Demersul referitor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii sau la aplicarea măsurilor procesuale de constrângere se examinează de către judecătorul de instrucţie în şedinţă închisă, cu participarea procurorului şi, după caz, a reprezentantului organului care exercită activitatea specială de investigaţii.

(2) La şedinţa de judecată participă persoana internată în instituţia medicală, dacă starea sănătăţii îi permite să participe, persoana în privinţa căreia se soluţionează chestiunea referitoare la măsurile procesuale de constrângere, cu excepţia cazului de punere a sechestrului, apărătorul, reprezentanţii legali şi reprezentanţii persoanelor menţionate, în condiţiile prezentului cod. În acest caz se întocmeşte un proces-verbal.

(3) Demersul referitor la cercetarea domiciliului, utilizarea și/sau instalarea în el a aparatelor ce asigură fotografierea sau supravegherea și înregistrarea audio și video, la supravegherea tehnică, la interceptarea și înregistrarea comunicărilor și/sau a imaginilor, la monitorizarea sau controlul tranzacțiilor financiare și/sau accesul la informațiile financiare și la accesarea, interceptarea și înregistrarea datelor informatice se examinează de către judecătorul de instrucție imediat, dar nu mai târziu de 4 ore de la primirea demersului.

(4) În termenul fixat, judecătorul de instrucţie deschide şedinţa de judecată, anunţă care demers va fi examinat şi verifică împuternicirile participanţilor la proces.

(5) Procurorul care a înaintat demersul argumentează motivele şi răspunde la întrebările judecătorului de instrucţie şi ale participanţilor la proces.

(6) Dacă în şedinţă participă persoane interesele cărora sunt vizate în demers sau apărătorii şi reprezentanţii lor, acestora li se oferă posibilitatea de a da explicaţii şi de a lua cunoştinţă de toate materialele prezentate la examinarea demersului.

(7) După efectuarea controlului temeiniciei demersului, judecătorul de instrucţie, prin încheiere, autorizează efectuarea acţiunii de urmărire penală ori a măsurii speciale de investigaţii ori aplicarea măsurilor procesuale de constrângere, sau respinge demersul.

(8) Încheierea judecătorului de instrucţie adoptată în condiţiile prezentului articol poate fi contestată cu recurs la curtea de apel.

(1) Demersul referitor la autorizarea finalizării urmăririi penale în lipsa învinuitului se examinează în ședință închisă în termen de 5 zile, cu participarea obligatorie a procurorului și a apărătorului ales sau desemnat din oficiu.

(2) În demersul procurorului se indică: fapta care face obiectul învinuirii, prevederile legale în care aceasta se încadrează și pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, circumstanțele, însoțite de probe pertinente, din care rezultă bănuiala rezonabilă că învinuitul a săvârșit fapta, circumstanțele care confirmă că învinuitul se sustrage de la urmărirea penală sau că locul aflării acestuia nu a fost stabilit, măsurile întreprinse în vederea găsirii învinuitului însoțite de probe pertinente, circumstanțele care justifică continuarea urmăririi penale în absența învinuitului, argumentele și circumstanțele de fapt și lista probelor în susținerea demersului, inclusiv lista martorilor care urmează a fi audiați referitor la circumstanțele care ar confirma sau infirma sustragerea de la urmărirea penală sau imposibilitatea stabilirii locului aflării învinuitului.

(3) În timpul examinării demersului, judecătorul de instrucție are dreptul, din oficiu sau la cererea părților, să audieze martori, să examineze cererile părților sau să examineze alte probe relevante pentru a decide dacă au fost întreprinse toate măsurile necesare în vederea identificării locului aflării învinuitului și că acesta se sustrage de la urmărirea penală sau că locul aflării lui nu este stabilit.

(4) În urma examinării demersului și a materialelor prezentate, judecătorul de instrucție adoptă o încheiere motivată privind respingerea demersului procurorului, în cazul în care nu sunt întrunite cerințele legale sau în cazul în care nu a fost demonstrat că învinuitul se sustrage de la urmărirea penală și acesta a fost anunțat în căutare, sau privind admiterea demersului procurorului. În încheierea judecătorului de instrucție se indică motivele de fapt și de drept invocate la respingerea sau admiterea demersului procurorului.

(5) Adresarea repetată cu demers privind autorizarea finalizării urmăririi penale în lipsa învinuitului în privința aceleiași persoane în aceeași cauză, după respingerea demersului precedent, se admite numai dacă apar circumstanțe noi ce servesc temei pentru a constata că învinuitul se sustrage de la urmărirea penală și că nu a fost posibilă identificarea locului aflării lui.

(6) Încheierea judecătorului de instrucție poate fi contestată cu recurs în termen de 15 zile de la data pronunțării.

În încheierea judecătorească privind efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii sau privind aplicarea măsurilor procesuale de constrângere se va indica: data şi locul întocmirii ei, numele şi prenumele judecătorului de instrucţie, persoana cu funcţie de răspundere şi organul care a înaintat demersul, organul care efectuează acţiuni de urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii sau aplică măsurile procesuale de constrângere, cu indicarea scopului efectuării acestor acţiuni sau măsuri şi a persoanei la care se referă ele, precum şi menţiunea despre autorizarea acţiunii sau respingerea ei în caz de existenţa a obiecţiilor apărătorului, reprezentantului legal, bănuitului, învinuitului, inculpatului, motivându-se admiterea sau neadmiterea lor la aplicarea măsurii de constrângere, termenul pentru care este autorizată acţiunea, persoana cu funcţie de răspundere sau organul abilitat de a executa încheierea, semnătura judecătorului de instrucţie certificată cu ştampila instanţei judecătoreşti.

(1) Constatînd insuficiența altor măsuri preventive neprivative de libertate pentru înlăturarea riscurilor prevăzute la art. 176 alin. (1) și necesitatea aplicării față de învinuit a măsurii arestării preventive, arestării la domiciliu ori de a prelungi durata ținerii sub arest, procurorul înaintează în instanţa judecătorească un demers. În demersul procurorului se indică fapta care face obiectul învinuirii, prevederile legale în care aceasta se încadrează şi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârșită, circumstanțele, însoțite de probe pertinente, din care rezultă bănuiala rezonabilă că învinuitul a săvârșit fapta, circumstanțele care justifică insuficiența altor măsuri preventive, motivele, temeiurile şi necesitatea de aplicare a arestării preventive sau a arestării la domiciliu potrivit condițiilor și criteriilor stabilite la art. 176, 185 și 186, argumentele și circumstanțele de fapt și lista probelor în susținerea demersului, precum şi faptul că învinuitului i s-au explicat consecinţele generate de încălcarea măsurii preventive. La demers se anexează toate materialele și probele care confirmă sau infirmă insuficiența altor măsuri preventive, temeiurile de aplicare a arestării preventive şi a arestării la domiciliu.

(2) Înainte de a fi depuse la judecătorul de instrucție, demersul cu privire la aplicarea sau prelungirea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu, împreună cu toate materialele și probele anexate la acesta, care confirmă sau infirmă temeiurile de aplicare sau prelungire a măsurii, se prezintă în prealabil învinuitului ori avocatului său, care confirmă în scris că a luat cunoștință de acestea. În cazul în care învinuitul refuză sau dacă avocatul se află în imposibilitate să ia cunoștință de demers, de materialele și probele anexate la acesta, procurorul consemnează acest fapt și transmite neîntârziat demersul, materialele și probele anexate la acesta judecătorului de instrucție, care, la solicitarea învinuitului asistat de apărător sau apărătorului său, le va oferi acestora suficient timp pentru a lua cunoștință de conținutul lor înainte de începerea ședinței.

(3) Demersul de arestare se depune la judecătorul de instrucție cu cel puțin 24 de ore până la expirarea termenului de reținere, iar în cazul minorului – cu cel puțin de 5 ore până la expirarea termenului de reținere. Demersul de prelungire a arestării se depune cu cel puțin 5 zile până la expirarea termenului de arestare. În caz de nerespectare a acestor termene, judecătorul de instrucție, fără a convoca ședința, printr-o încheiere motivată, respinge demersul.

(4) Demersul cu privire la aplicarea sau prelungirea arestării preventive ori a arestării la domiciliu se examinează fără întârziere de către judecătorul de instrucție, în ședință închisă, cu participarea procurorului, avocatului, învinuitului, cu excepția cazului în care învinuitul se eschivează de la participarea la judecată sau de la urmărirea penală și este anunțat în căutare. La ședință pot participa reprezentantul legal al învinuitului și martorii invitați de procuror sau de învinuit ori de avocat. Procurorul asigură participarea la ședința de judecată a învinuitului reținut, înștiințează avocatul și reprezentantul legal al învinuitului, precum și martorii invitați de acesta. Învinuitul sau avocatul înștiințează martorii invitați de el. În cazul neprezentării avocatului înștiințat, judecătorul de instrucție îl asigură pe învinuit cu avocat din oficiu în conformitate cu Legea nr. 198-XVI din 26 iulie 2007 cu privire la asistența juridică garantată de stat. Neprezentarea martorilor invitați din partea procurorului, a învinuitului sau a avocatului său nu împiedică examinarea demersului.

(5) Învinuitul, inculpatul poate solicita examinarea demersului privind aplicarea, prelungirea arestării preventive sau a arestării la domiciliu în ședință publică. Judecătorul de instrucție, consultând opinia procurorului, dispune examinarea demersului în ședință publică. În cazul în care există circumstanțele prevăzute la art. 18, judecătorul de instrucție poate respinge prin încheiere motivată cererea de examinare a demersului în ședință publică.

(6) La deschiderea ședinței, judecătorul de instrucție anunță demersul care va fi examinat și exercită dispozițiile prevăzute la art. 355–362 şi 364, care se aplică în mod corespunzător. Procurorul este obligat să motiveze bănuiala rezonabilă și temeiurile de aplicare a arestării preventive. Omiterea unei asemenea obligații constituie temei de respingere a demersului. După prezentarea materialelor de către procuror, partea apărării poate prezenta oricare materiale relevante la caz, care, în mod obligatoriu, se anexează la materialele cauzei. Ultimul cuvânt i se oferă învinuitului.

(7) În urma examinării demersului, judecătorul de instrucție sau, după caz, instanța de judecată adoptă o încheiere motivată privind admiterea sau respingerea demersului și, după caz, dispune aplicarea, prelungirea, revocarea sau înlocuirea, față de învinuit, a măsurii arestării preventive ori a arestării la domiciliu. Încheierea se înmînează procurorului și învinuitului. În baza încheierii, judecătorul de instrucție sau instanța de judecată emite un mandat de arestare, de prelungire, înlocuire sau de revocare a arestării preventive sau a arestării la domiciliu, care se înmînează (câte un exemplar) procurorului, învinuitului și administrației locului de deținere și care se execută imediat cu darea, după caz, în consemn la frontieră.

(8) Mandatul de arestare preventivă sau, după caz, de prelungire a termenului arestării preventive cuprinde date cu privire la:

a) instanța din care face parte judecătorul de instrucție sau, după caz, instanța de judecată care a dispus aplicarea, prelungirea măsurii arestării preventive;

b) data de emitere a mandatului;

c) numele, prenumele judecătorului de instrucție, instanța de judecată care a emis mandatul;

d) datele de identitate a învinuitului, inculpatului;

e) durata pentru care s-a dispus aplicarea, prelungirea arestării preventive a învinuitului, inculpatului, cu menționarea datei și orei la care încetează;

f) indicarea faptei de care este învinuită, acuzată persoana, cu indicarea datei și a locului de comitere a acesteia, încadrarea juridică, infracțiunea și pedeapsa prevăzute de lege, circumstanțele însoțite de probe pertinente, din care rezultă bănuiala rezonabilă că învinuitul a săvârșit fapta;

g) motivele care justifică insuficiența altor măsuri preventive pentru înlăturarea riscurilor ce au servit ca temei pentru aplicarea arestării preventive;

h) temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă;

i) ordinul de a aresta, de a prelungi arestarea învinuitului, inculpatului;

j) indicarea locului unde urmează să fie deținut învinuitul, inculpatul arestat preventiv;

k) semnătura judecătorului de instrucție din cadrul instanței de judecată care a emis mandatul;

l) semnătura învinuitului, inculpatului prezent. În cazul în care acesta refuză să semneze, se face mențiunea corespunzătoare în mandat.

(9) Adresarea repetată cu demers privind aplicarea sau prelungirea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu în privința aceleiași persoane în aceeași cauză, după respingerea demersului precedent, se admite numai dacă apar circumstanțe noi și servesc temei pentru aplicarea sau prelungirea față de învinuit a măsurii de arestare preventivă sau a arestării la domiciliu.

(10) Judecătorul de instrucție are dreptul să soluționeze chestiunea cu privire la necesitatea alegerii unei măsuri preventive mai ușoare. În cazul pronunțării hotărârii privind liberarea provizorie a persoanei pe cauțiune, învinuitul este ținut sub arest până când cauțiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul de depozit al procuraturii.

(1) Cererea de eliberare provizorie, în condiţiile art. 191 sau 192 poate fi depusă de către învinuit, inculpat, de soţul, rudele lui apropiate în cursul urmăririi penale şi în cursul judecării cauzei, până la terminarea cercetării judiciare în primă instanţă.

(2) Cererea va cuprinde numele, prenumele, domiciliul şi calitatea procesuală a persoanei care o depune, precum şi menţiunea despre cunoaşterea dispoziţiilor prezentului cod privind cazurile în care se admite revocarea eliberării provizorii.

(3) În cazul eliberării provizorii pe cauţiune, cererea va cuprinde şi obligaţia depunerii cauţiunii, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor prezentului cod privind cazurile de nerestituire a cauţiunii.

(4) Cererea depusă la administraţia locului de deţinere a persoanei se remite instanţei de judecată competente în termen de 24 de ore.

(1) Judecătorul de instrucţie verifică corespunderea cererii de eliberare provizorie prevederilor art. 191 sau 192. Dacă cererea nu corespunde acestor prevederi, judecătorul de instrucţie, prin încheiere, respinge cererea ca inadmisibilă, fără citarea părţilor.

(2) Dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute în alin.(1) şi este depusă de către învinuit, judecătorul de instrucţie decide admisibilitatea cererii şi fixează data soluţionării acesteia, cu citarea părţilor.

(3) Dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute în alin.(1), dar este depusă de către o persoană dintre cele specificate în art. 309, alta decât învinuitul, judecătorul de instrucţie, dispune aducerea învinuitului, cerându-i să consemneze însuşirea de către el a cererii, apoi decide admisibilitatea acesteia.

(4) La deciderea admisibilităţii cererii de eliberare provizorie pe cauţiune, judecătorul de instrucţie stabileşte şi cuantumul cauţiunii, încunoștințând despre aceasta persoana care a depus cererea. După prezentarea dovezii de depunere a cauţiunii pe contul instanţei judecătoreşti, aceasta fixează termenul pentru soluţionarea cererii.

(5) La data fixată, judecătorul de instrucţie judecă cererea de eliberare provizorie cu participarea procurorului, învinuitului, apărătorului şi reprezentantului lui legal, precum şi persoanei care a depus cererea. Soluţionarea cererii se face după ascultarea persoanelor prezente.

(6) Dacă cererea este întemeiată şi îndeplineşte condiţiile legii, judecătorul de instrucţie, prin încheiere motivată, dispune eliberarea provizorie a învinuitului, stabilind şi obligaţiile ce vor fi respectate de acesta.

(7) Copia de pe încheiere sau, după caz, un extras din încheiere se trimite administraţiei locului de deţinere a învinuitului, precum şi organului de poliţie în raza teritorială a căruia locuieşte învinuitul.

(1) Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării preventive sau a arestării la domiciliu, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei, privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii se depune de către procuror, învinuit, apărătorul său, reprezentantul său legal în instanţa care a adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei locului de deţinere, în termen de 3 zile de la data adoptării încheierii. Pentru persoana arestată, termenul de 3 zile începe să curgă de la data înmânării copiei încheierii.

(2) Administraţia locului de detenţie, primind recursul, este obligată să-l înregistreze şi imediat să-l expedieze instanţei care a adoptat încheierea, aducând faptul la cunoştinţa procurorului.

(3) Instanţa care a adoptat încheierea, primind recursul, în termen de 24 de ore, îl trimite, cu anexarea copiilor certificate ale actelor care au fost examinate pentru adoptarea încheierii contestate, instanţei de recurs, numind data de soluţionare a recursului şi informând despre aceasta procurorul şi apărătorul. Instanţa de recurs, primind recursul, solicită de la procuror și de la partea apărării copii certificate ale actelor ce confirmă sau infirmă necesitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei acesteia. După examinarea recursului, materialele acumulate se anexează la cauza penală respectivă.

(1) Controlul judiciar al legalităţii încheierii judecătorului de instrucţie privind măsurile preventive aplicate şi prelungirea duratei lor, adoptate în condiţiile art. 308–310, se efectuează de către instanţa judecătorească ierarhic superioară într-un complet format din 3 judecători.

(2) Instanţa de recurs judecă recursul în decurs de 3 zile din momentul primirii lui.

(3) Controlul judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţă închisă, cu participarea procurorului, învinuitului, apărătorului şi a reprezentantului lui legal. Neprezentarea bănuitului, învinuitului care nu este privat de libertate şi a reprezentantului lui legal, care au fost citaţi în modul prevăzut de lege, precum și a învinuitului anunțat în căutare, nu împiedică examinarea recursului. La ședință pot fi invitați și martorii chemați de procuror, învinuitul ori avocatul, neprezentarea cărora nu împiedică examinarea recursului. La solicitarea învinuitului de a examina legalitatea arestării în şedinţă publică se aplică prevederile art. 308 alin. (5).

(4) La deschiderea şedinţei de judecată în instanţa de recurs, preşedintele şedinţei anunţă ce recurs va fi examinat, concretizează dacă persoanelor prezente la şedinţă le sunt clare drepturile şi obligaţiile lor. După aceea recurentul, dacă participă la şedinţă, argumentează recursul, apoi sunt audiate celelalte persoane prezente în şedinţă. Desfășurarea ședinței de judecată se consemnează în procesul-verbal, întocmit în condițiile prevăzute la art. 336, care se aplică în modul corespunzător. Controlul judiciar se efectuează în limita materialelor prezentate de procuror și examinate de către judecătorul de instrucție, cu participarea părții apărării. În cazuri excepționale când au apărut circumstanțe inexistente la momentul examinării demersului de către judecătorul de instrucție, instanța de recurs, la cererea părților, poate să examineze și alte materiale, asigurând în prealabil părților posibilitatea și timpul necesar de a lua cunoștință de acestea și de a se expune pe marginea lor.

(5) În urma controlului judiciar efectuat, instanţa de recurs pronunţă una din următoarele decizii:

1) admite recursul prin:

a) anularea măsurii preventive dispuse de judecătorul de instrucţie sau anularea prelungirii duratei acesteia şi, dacă este cazul, eliberarea persoanei de sub arest;

b) aplicarea măsurii preventive respective care a fost respinsă de judecătorul de instrucţie, cu eliberarea ori de prelungire a arestării, sau aplicarea unei alte măsuri preventive, la alegerea instanţei de recurs, însă nu mai aspră decât cea solicitată în demersul procurorului, sau cu prelungirea duratei măsurii respective;

2) respinge recursul.

(6) În cazul în care în şedinţa de judecată nu au fost prezentate materiale ce confirmă legalitatea aplicării măsurii preventive respective sau prelungirii duratei ei, instanţa de recurs pronunţă decizia de anulare a măsurii preventive dispuse sau, după caz, a prelungirii duratei ei şi eliberează persoana reţinută sau arestată.

(7) Copia de pe decizia instanţei de recurs sau, după caz, mandatul de arestare ori de prelungire a arestării se înmînează procurorului, învinuitului imediat, iar dacă a fost pronunţată o decizie prin care a fost anulată măsura preventivă sau anulată prelungirea duratei acesteia, mandatul respectiv se transmite neîntârziat la locul de deţinere a persoanei arestate sau, respectiv, la secția de poliţie de la locul de trai al bănuitului, învinuitului. Dacă persoana în privinţa căreia a fost anulată arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu ori care a fost eliberată provizoriu, participă la şedinţa de judecată, ea se eliberează imediat din sala de şedinţă.

(8) În caz de respingere a recursului, examinarea unui nou recurs privind aceeaşi persoană în aceeaşi cauză se admite la fiecare prelungire a duratei măsurii preventive respective sau la dispariţia temeiurilor care au servit la aplicarea sau prelungirea arestului.

(1) Plângerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate specială de investigaţii pot fi înaintate judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată, de alţi participanţi la proces sau de către alte persoane drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost încălcate de aceste organe, în cazul în care persoana nu este de acord cu rezultatul examinării plângerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plângerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege.

(2) Persoanele indicate în alin.(1) sunt în drept de a ataca judecătorului de instrucţie:

1) refuzul organului de urmărire penală:

a) de a primi plângerea sau denunţul privind pregătirea sau săvârșirea infracţiunii;

b) de a satisface demersurile în cazurile prevăzute de lege;

c) de a începe urmărirea penală;

d) de a elibera persoana reținută pentru încălcarea prevederilor art. 165 și 166 din prezentul Cod;

e) de a elibera persoana deținută cu încălcarea perioadei de reținere sau a perioadei pentru care a fost autorizat arestul.

2) ordonanţele privind încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire penală;

3) alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei.

(3) Plângerea poate fi înaintată judecătorului de instrucţie la locul aflării organului care a admis încălcarea, în termen de 10 zile de la data la care a luat cunoștință de rezultatul examinării plângerii sau de la data expirării termenului prevăzut de lege la care urma să primească răspuns la plângere.

(4) Plângerea se examinează de către judecătorul de instrucție în termen de 30 de zile, fără prezența părților, cărora li se comunică data examinării plângerii. Judecătorul, printr-o încheiere motivată, poate dispune fixarea ședinței pentru prezentare la proces, cu citarea procurorului, a persoanei care a depus plângerea, precum și a persoanelor ale căror drepturi și libertăți pot fi afectate prin admiterea plângerii. Neparticiparea în ședință a procurorului, a persoanei care a depus plângerea și/sau a persoanelor ale căror drepturi și libertăți pot fi afectate prin admiterea plângerii nu împiedică examinarea acesteia. În ambele cazuri, procurorul este obligat să prezinte în instanță materialele corespunzătoare în termen de 5 zile de la înștiințare. În cazul examinării plângerii în cadrul ședinței de judecată, dau explicații procurorul, persoana care a depus plângerea și persoanele ale căror drepturi și libertăți pot fi afectate prin admiterea plângerii.

(5) Judecătorul de instrucţie, considerând plângerea întemeiată, adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să lichideze încălcările depistate ale drepturilor şi libertăţilor omului sau ale persoanei juridice şi, după caz, declară nulitatea actului sau acţiunii procesuale atacate. Constatînd că actele sau acţiunile atacate au fost efectuate în conformitate cu legea şi că drepturile sau libertăţile omului sau ale persoanei juridice nu au fost încălcate, judecătorul de instrucţie pronunţă o încheiere despre respingerea plângerii înaintate. Copia de pe încheiere se expediază persoanei care a depus plângerea şi procurorului.

(6) Încheierea judecătorului de instrucție este irevocabilă, cu excepția încheierilor privind refuzul în pornirea urmăririi penale, scoaterea persoanei de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale și reluarea urmăririi penale, care pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile de la data comunicării și se vor judeca conform art. 447 și 448, în lipsa părților.

(1) Instanţă de judecată este obligată, în cursul judecării cauzei, să cerceteze nemijlocit, sub toate aspectele, probele prezentate de părţi sau administrate la cererea acestora, inclusiv să audieze inculpaţii, părţile vătămate, martorii, să cerceteze corpurile delicte, să dea citire rapoartelor de expertiză judiciară, proceselor-verbale şi altor documente, precum şi să examineze alte probe prevăzute de prezentul cod.

(2) Instanţa de judecată, la judecarea cauzei, creează părţii acuzării şi părţii apărării condiţiile necesare pentru cercetarea multilaterală şi în deplină măsură a circumstanţelor cauzei.

(3) Derogări de la condiţiile menţionate în alin.(1) şi (2) pot fi admise doar în cazurile prevăzute de prezentul cod.

Procurorul, partea vătămată, partea civilă, apărătorul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor beneficiază de drepturi egale în faţa instanţei de judecată în ce priveşte administrarea probelor, participarea la cercetarea acestora şi formularea cererilor şi demersurilor.

(1) Şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 18. La şedinţa publică poate fi prezentă orice persoană, cu excepţia minorilor sub vârsta de 16 ani şi a persoanelor înarmate.

(2) Preşedintele şedinţei de judecată poate permite prezenţa la şedinţă a minorilor, precum şi a persoanelor înarmate care sunt obligate să poarte armă din oficiu.

(3) Preşedintele şedinţei poate permite reprezentanţilor mass-media, în cazurile în care cauza prezintă interes public, să efectueze înregistrări audio, video şi să fotografieze unele secvenţe de la deschiderea şedinţei în măsura în care acestea nu perturbează desfăşurarea normală a şedinţei şi nu aduc atingere intereselor participanţilor la proces.

(4) Preşedintele şedinţei de judecată poate limita accesul publicului la şedinţă, ținând seama de condiţiile în care se judecă cauza.

(1) Şedinţele instanţei de judecată sunt prezidate de către judecătorul sau preşedintele completului de judecată căruia i-a fost repartizată, conform prevederilor art. 344, cauza pentru judecare.

(2) Preşedintele conduce şedinţa de judecată şi, în interesele justiţiei, ia toate măsurile prevăzute de prezentul cod pentru asigurarea egalităţii în drepturi a părţilor, păstrând obiectivitatea şi imparţialitatea, creând condiţii necesare pentru examinarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a tuturor probelor prezentate de către părţi sau administrate la cererea acestora.

(2¹) Preşedintele ședinței de judecată este obligat să informeze părțile despre faptul că ședința de judecată se înregistrează audio şi/sau video.

(3) Preşedintele şedinţei de judecată pune în discuție cererile formulate de părţi şi instanţa decide asupra lor. În cursul judecăţii, întrebările se pun prin intermediul preşedintelui. Acesta poate încuviința ca întrebările să fie adresate direct.

(4) Preşedintele şedinţei de judecată asigură respectarea ordinii în şedinţa de judecată, înlăturând totul ce nu are legătură cu procesul de judecată. Preşedintele, de asemenea, verifică dacă participanţii la proces îşi cunosc drepturile şi obligaţiile şi le asigură exercitarea lor.

(5) În cazul în care vreunul din participanţii la proces formulează obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei, acestea se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.

(1) Grefierul şedinţei de judecată ia toate măsurile pregătitoare, care rezultă din dispoziţiile prezentului cod şi din indicaţiile preşedintelui şedinţei, necesare pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu fie amânată.

(2) Grefierul face apelul părţilor şi al celorlalte persoane care vor participa la şedinţă, constată care din ele nu s-au prezentat şi din care motive, despre ce face informaţie în şedinţă.

(3) Grefierul întocmeşte procesul-verbal al şedinţei de judecată. Dacă în şedinţă apar divergenţe între grefier şi preşedintele şedinţei referitor la conţinutul procesului-verbal, grefierul este în drept să anexeze la procesul-verbal obiecţiile sale, care se soluţionează în modul prevăzut în art. 336.

(1) Judecarea cauzei poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura de citare este îndeplinită. Neînfăţişarea părţii în instanţa de judecată nu împiedică examinarea cauzei dacă în instanţă s-a prezentat avocatul ales sau avocatul care acordă asistenţă juridică garantată de stat, care a luat legătura cu partea reprezentată.

(2) Partea prezentă la un termen de judecată nu mai este citată pentru termenele ulterioare, chiar dacă va lipsi la vreunul dintre aceste termene.

(3) În cazul în care judecata se amână, martorilor, experţilor, interpreţilor şi traducătorilor prezenţi li se aduce la cunoştinţă noul termen de judecată.

(4) La cererea persoanelor menţionate în alin.(2) şi (3), instanţa le înmînează citaţii spre a le servi drept justificare la locul de muncă în vederea prezentării la noul termen de judecată.

(5) Când judecata se desfăşoară în continuare, părţile şi ceilalţi participanţi la proces nu se mai citează.

(6) Militarii se citează la fiecare termen de judecată.

(7) În cazul citării persoanelor deţinute, despre aceasta se înştiinţează la fiecare termen de judecată şi administraţia locului de detenţie a persoanei.

(8) Persoanelor prezentate la citare li se eliberează, la solicitare, certificat prin care se justifică prezentarea lor la instanţă.

(1) Participarea procurorului la judecarea cauzei este obligatorie şi el îşi exercită atribuţiile prevăzute în art. 53. La judecarea cauzei în primă instanţă participă procurorul care a condus urmărirea penală sau, după caz, a efectuat de sine stătător urmărirea penală în cauza dată. În caz de imposibilitate a participării acestuia, procurorul ierarhic superior dispune participarea la şedinţă a altui procuror. În caz de necesitate, procurorul ierarhic superior poate dispune participarea unui grup de procurori.

(2) Reprezentând învinuirea de stat, procurorul se călăuzeşte de dispoziţiile legii şi de propria sa convingere bazată pe probele cercetate în şedinţa de judecată.

(3) Neprezentarea procurorului la şedinţa de judecată atrage amânarea şedinţei cu informarea despre acest fapt a procurorului ierarhic superior. Pentru lipsă nemotivată, procurorul este sancționat cu amendă judiciară.

(4) Dacă, pe parcursul judecării cauzei, se constată că procurorul este în imposibilitate de a participa în continuare la şedinţă, el poate fi înlocuit cu un alt procuror. Procurorului care a intervenit în proces instanţa îi oferă timp suficient pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti de participarea de mai departe la proces, însă înlocuirea procurorului nu necesită reluarea judecării cauzei de la început. Procurorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni suplimentare.

(5) Dacă, în procesul judecării cauzei, ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată nu confirmă învinuirea adusă inculpatului, procurorul este obligat să renunţe parţial sau integral la învinuire. Renunţarea procurorului la învinuire se face prin ordonanţă motivată şi atrage adoptarea de către instanţa de judecată a unei sentințe de achitare sau de încetare a procesului penal.

(1) Judecarea cauzei în primă instanţă şi în instanţa de apel are loc cu participarea inculpatului, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul articol.

(2) Judecarea cauzei în lipsa inculpatului poate avea loc în cazul:

1) când inculpatul se ascunde de prezentarea în instanţă;

2) când inculpatul, aflat în detenție, refuză să fie adus în instanţă pentru judecarea cauzei şi refuzul lui este confirmat şi de apărătorul lui sau de administrația locului de detenție a acestuia;

3) când inculpatul solicită judecarea cauzei în lipsa sa, dacă instanța constată existența circumstanțelor excepționale și a motivelor obiective care justifică absența inculpatului la ședință, în acest sens, inculpatul declarând solemn într-o ședință precedentă sau prezentând un înscris contrasemnat de apărătorul său prin care își manifestă dorința bazată pe o alegere în cunoștință de cauză de a renunța în mod expres la exercitarea dreptului său de a apărea în fața instanței, iar renunțarea nu contravine unui interes public mai important;

4) finalizării urmăririi penale în lipsa învinuitului în condițiile art. 291¹.

(2¹) În cazul prevăzut la alin. (2) pct. 2), inculpatul poate fi supus aducerii silite în instanța de judecată pentru a-și confirma refuzul de a participa la judecarea cauzei.

(3) În cazul judecării cauzei în lipsa inculpatului sau prin intermediul videoconferinței, participarea apărătorului şi, după caz, a reprezentantului lui legal este obligatorie.

(4) În caz de neprezentare a inculpatului în instanţă, judecarea cauzei se amână, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin.(2) și alin. (2¹).

(5) Instanţa, în cazul neprezentării nemotivate a inculpatului la judecarea cauzei, este în drept să dispună aducerea silită a inculpatului, cu darea în consemn la frontieră, şi să-i aplice o măsură preventivă sau să o înlocuiască cu o altă măsură care va asigura prezentarea lui în instanţă, iar la demersul procurorului, să dispună anunţarea inculpatului în căutare. Încheierea privind anunţarea inculpatului în căutare se execută de către organele afacerilor interne.

(6) Instanța decide judecarea cauzei în lipsa inculpatului din motivele prevăzute la alin. (2) pct. 1) numai în cazul în care procurorul a prezentat probe verosimile că persoana pusă sub învinuire și în privința căreia cauza a fost trimisă în judecată se ascunde de la judecată și, în urma măsurilor de căutare, a fost imposibilă obținerea manifestării voinței inculpatului de a se prezenta în instanță.

(1) Apărătorul participă la judecarea cauzei şi îşi exercită drepturile şi obligaţiile în conformitate cu prevederile art. 67-69, care se aplică în mod corespunzător.

(2) Apărătorul, la judecarea cauzei, beneficiază de drepturi egale cu acuzatorul.

(3) În cazul neprezentării în şedinţă a apărătorului şi al imposibilităţii de a-l înlocui în şedinţa respectivă, şedinţa de judecată se amână. Pentru lipsă nemotivată, apărătorul este sancționat cu amendă judiciară.

(3¹) În cazul în care inculpatul are mai mulți apărători, amânarea ședinței de judecată nu poate fi dispusă dacă cel puțin unul dintre aceștia este prezent la judecarea cauzei.

(4) Înlocuirea apărătorului care nu s-a prezentat la şedinţă se admite doar cu consimțământul inculpatului.

(5) Dacă participarea apărătorului ales de inculpat este imposibilă pe o durată care depăşeşte 3 zile, instanţa amână şedinţa şi propune inculpatului să-şi aleagă un alt apărător, iar în caz de refuz al inculpatului de a-şi alege alt apărător, instanţa decide solicitarea desemnării, de către coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat, a unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat. Pentru înlocuirea apărătorului în condiţiile prezentului alineat, instanţa stabileşte inculpatului un termen de 5 zile.

(6) Soluționând chestiunea amânării şedinţei de judecată în legătură cu înlocuirea apărătorului, instanţa ia în considerare oportunitatea unei asemenea hotărâri, ținând cont de durata de timp deja utilizată pentru judecare, de complexitatea cauzei, de durata de timp necesară pentru studierea materialelor cauzei de către apărătorul care intervine în proces, precum şi de alte circumstanţe pentru pregătirea apărării. Instanţa îi oferă apărătorului care a intervenit în proces timp suficient şi îi asigură posibilităţile respective pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti de participarea de mai departe în proces, însă înlocuirea apărătorului nu necesită reluarea judecării cauzei de la început. Apărătorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni suplimentare.

(1) Partea vătămată, participând la judecarea cauzei, dispune de drepturile şi obligaţiile prevăzute în art. 60.

(2) Judecarea cauzei se desfăşoară cu participarea părţii vătămate sau a reprezentantului ei, cu excepţiile prevăzute de prezentul cod.

(3) În caz de neprezentare motivată a părţii vătămate, instanţa, consultând opiniile părţilor, decide judecarea cauzei sau amânarea ei în funcţie de faptul dacă cauza poate fi judecată în lipsa părţii vătămate fără a-i leza drepturile şi interesele.

(4) La cererea întemeiată a părţii vătămate, instanţa o poate elibera de prezenţa la şedinţa de judecată, obligând-o să se prezinte la un anumit termen stabilit pentru audierea ei.

(5) În caz de neprezentare nemotivată în instanţă pentru audiere, partea vătămată poate fi adusă silit şi poate fi supusă amenzii judiciare.

(1) Partea civilă şi partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor participă la judecarea cauzei şi beneficiază de drepturile şi obligaţiile prevăzute în art. 62, 74, 80.

(2) În caz de neprezentare în instanţă a părţii civile sau a reprezentantului ei instanţa lasă acţiunea civilă fără soluţionare şi, în acest caz, partea civilă îşi menţine dreptul de a intenta acţiunea în modul prevăzut de procedura civilă.

(3) Instanţa, la cererea întemeiată a părţii civile sau a reprezentantului ei, poate decide judecarea acţiunii civile în lipsa acesteia.

(4) Neprezentarea părţii civilmente responsabile sau a reprezentantului ei la instanţa de judecată nu împiedică soluţionarea acţiunii civile.

(1) Judecarea cauzei în primă instanţă se efectuează numai în privinţa persoanei puse sub învinuire şi numai în limitele învinuirii formulate în rechizitoriu.

(2) Modificarea învinuirii în instanţa de judecată se admite dacă prin aceasta nu se agravează situaţia inculpatului şi nu se lezează dreptul lui la apărare. Modificarea învinuirii în sensul agravării situaţiei inculpatului se admite numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod.

(1) Procurorul care participă la judecarea cauzei penale în primă instanţă şi în instanţa de apel este în drept să modifice, prin ordonanţă, învinuirea adusă inculpatului în cadrul urmăririi penale în sensul agravării ei dacă probele cercetate în şedinţa de judecată dovedesc incontestabil că inculpatul a săvârșit o infracţiune mai gravă decât cea incriminată anterior, aducând la cunoştinţă inculpatului, apărătorului lui şi, după caz, reprezentantului legal al inculpatului noua învinuire. În asemenea situaţie, instanţa, la cererea inculpatului şi a apărătorului lui, acordă termen necesar pentru pregătirea apărării de noua învinuire, după ce judecarea cauzei continuă. În instanţa de apel, procurorul poate modifica acuzarea în sensul agravării doar în cazul în care a declarat apel.

(2) Dacă, în cadrul judecării cauzei, se constată că inculpatul a săvârșit o altă infracţiune sau că au apărut circumstanţe noi care vor influenţa încadrarea juridică a învinuirii aduse lui, sau că infracţiunea incriminată a fost comisă în coparticipare cu altă persoană care a fost scoasă de sub urmărire penală, instanţa, la cererea procurorului, amână examinarea cauzei pe un termen de până la o lună şi o restituie procurorului pentru efectuarea urmăririi penale privind această infracţiune sau pentru reluarea urmăririi penale, în modul stabilit la art. 287, pentru formularea unei învinuiri noi şi înaintarea acesteia inculpatului, cu participarea apărătorului. În primul caz, instanţa restituie dosarul penal fără rechizitoriu şi fără procesul-verbal al şedinţei de judecată şi anexele la el, iar în situaţia când cauza se restituie procurorului în vederea reluării urmăririi penale în privinţa persoanei scoase anterior de sub urmărire penală pentru aceeaşi faptă, instanţa restituie dosarul penal cu rechizitoriu. După aceasta, materialele noi, dobândite în cadrul urmăririi penale, se aduc la cunoştinţă inculpatului, apărătorului acestuia şi celorlalţi participanţi interesaţi, în condiţiile prevederilor art. 293 şi 294, apoi cauza se prezintă în instanţa respectivă pentru continuarea judecării. La demersul procurorului, termenul stabilit în prezentul alineat poate fi prelungit de instanţă până la 2 luni, la expirarea căruia cauza, în mod obligatoriu, se trimite instanţei pentru continuarea judecării.

(3) Dacă, în urma înaintării unei învinuiri noi, mai grave, se schimbă competenţa de judecare a cauzei penale, instanţa, prin încheiere, trimite cauza penală după competenţă.

Instanţa de judecată, la cererea părţilor, poate amâna şedinţa de judecată pe o perioadă de până la o lună pentru ca acestea să prezinte probe suplimentare în cazul în care ele consideră că probele prezentate în instanţă sunt insuficiente pentru confirmarea poziţiilor lor. Probele prezentate suplimentar se cercetează în şedinţa de judecată în mod obișnuit. Dacă părţile nu prezintă probe suplimentare în termenul cerut, instanţa soluţionează cauza în baza probelor existente.

(1) Părţile, în procesul judecării cauzei, pot renunţa la unele probe pe care le-au propus.

(2) După punerea în discuţie a renunţării la probe, instanţa dispune neexaminarea acestora dacă nu s-a solicitat examinarea lor de către altă parte.

(1) La orice etapă a judecării cauzei, până la pronunțarea hotărârii asupra fondului cauzei, instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor şi ascultând opiniile acestora, este în drept să dispună aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii preventive aplicate inculpatului. O nouă cerere de aplicare, înlocuire sau revocare a măsurii preventive poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta, dar nu mai devreme decât peste o lună după ce încheierea precedentă privind această chestiune a intrat în vigoare sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere.

(1¹) În cazul în care inculpatului îi este aplicată măsura arestului preventiv, judecarea cauzei penale se desfășoară în mod preferenţial și în regim de urgenţă.

(2) Hotărârile instanței privind aplicarea, neaplicarea, revocarea sau înlocuirea arestării preventive ori a arestării la domiciliu, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata acesteia, precum și cele privind aplicarea liberării provizorii sau refuzul liberării provizorii pot fi atacate cu recurs în termen de 3 zile, în instanța ierarhic superioară, care se judecă conform prevederilor art. 311 și 312, aplicate în mod corespunzător.

(3) Hotărârile Curții Supreme de Justiție privind aplicarea, neaplicarea, revocarea sau înlocuirea arestării preventive ori a arestării la domiciliu, precum și cele privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata acesteia pot fi atacate cu recurs în termen de 3 zile, care se judecă conform prevederilor art. 311 și 312, aplicate în mod corespunzător, de către alt complet al Curții Supreme de Justiție.

(1) Suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă în cazul în care se constată că inculpatul suferă de o boală gravă care îi împiedică participarea la judecarea cauzei. Instanţa dispune suspendarea şi reluarea judecării cauzei după suspendare prin încheiere motivată.

(2) Dacă în cauza penală sunt mai mulţi inculpaţi unul dintre care s-a îmbolnăvit grav, procesul penal în privinţa acestuia poate fi suspendat până la însănătoşire, iar în privinţa celorlalţi inculpaţi judecarea cauzei continuă. Apărătorul inculpatului în privinţa căruia procesul a fost suspendat participă la judecarea cauzei celorlalţi inculpaţi şi îl reprezintă dacă infracţiunea a fost săvârșită cu participaţie.

(3) După reluarea procesului suspendat în condiţiile alin.(2), acelaşi judecător sau, după caz, complet de judecată judecă cauza şi în privinţa inculpatului faţă de care a fost reluat procesul. Pentru aceasta, preşedintele şedinţei de judecată prezintă inculpatului materialele şedinţei de judecată în privinţa persoanelor condamnate în această cauză pentru a lua cunoştinţă de ele şi a-şi pregăti apărarea. Pentru inculpatul în privinţa căruia procesul a fost suspendat, procesul se reia din faza de judecată la care a fost suspendat. Inculpatul şi apărătorul său sunt în drept să solicite repetarea oricăror acţiuni procesuale efectuate în lipsa inculpatului dacă acesta are de concretizat suplimentar anumite chestiuni.

(1) În cazul neprezentării în ședință a unuia sau mai mulți martori, iar dispozițiile art. 371 nu pot fi aplicate, sau în cazul neprezentării uneia dintre părți sau din alte motive întemeiate, instanța poate decide motivat continuarea judecării cauzei sau amânarea ședinței de judecată cu cel mult 30 de zile dacă lipsa martorului sau a uneia dintre părți face imposibilă judecarea cauzei. În acest caz, instanța dispune părții obligate să prezinte probe să ia măsurile respective pentru asigurarea prezenței persoanelor care nu s-au prezentat și pentru asigurarea judecării cauzei la data fixată de instanță.

(1¹) La cererea motivată a inculpatului, apărătorului sau procurorului, ședința de judecată poate fi amânată o singură dată.

(2) Dacă în procesul judecării cauzei apare necesitatea de a administra noi probe sau de a modifica învinuirea adusă inculpatului în sensul agravării ei, precum şi în legătură cu alte circumstanţe justificate, instanţa, în condiţiile art. 326 şi 327, amână şedinţa de judecată pe o perioadă respectivă de timp, convenind cu părţile asupra datei continuării şedinţei. La luarea hotărârii privind amânarea şedinţei, preşedintele numeşte data, ora şi locul şedinţei, iar părţile şi persoanele prezente la această şedinţa sunt obligate să se prezinte la data numită fără a fi citate suplimentar. Totodată se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 201.

(3) Hotărârea instanţei privind amânarea şedinţei se adoptă prin încheiere motivată, care se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.

(1) În situația în care într-o cauză penală concretă există pericolul încălcării termenului rezonabil al judecării cauzei, participanții la proces pot adresa instanței care judecă în fond cauza o cerere privind accelerarea procedurii de judecare a cauzei.

(2) Cererea privind accelerarea procedurii de judecare a cauzei trebuie să corespundă condițiilor prevăzute la art. 259¹ alin. (2) și se depune:

a) după un an de la trimiterea cauzei în judecată, pentru cauzele aflate la etapa judecării în prima instanță;

b) după cel puțin 6 luni de la examinarea cauzei în instanța de apel sau recurs.

(3) Examinarea cererii privind accelerarea procedurii de judecare a cauzei se face în absența părților, în termen de cel mult 10 zile lucrătoare, de către un alt judecător sau de un alt complet de judecată decât cel care examinează cauza ce se repartizează în mod aleatoriu, prin intermediul Programului integrat de gestionare a dosarelor. În vederea soluționării cererii privind accelerarea procedurii de judecare a cauzei, judecătorul sau completul de judecată dispune de următoarele măsuri:

a) informează instanța pe al cărei rol se află cauza despre înaintarea cererii privind accelerarea procedurii de judecare a cauzei, cu mențiunea posibilității de a prezenta punctul de vedere cu privire la aceasta;

b) solicită instanței pe al cărei rol se află cauza transmiterea, în termen de cel mult 3 zile, a dosarului;

c) informează celelalte părți din proces cu privire la cererea privind accelerarea procedurii de judecare a cauzei și dreptul de a depune, în termen de cel mult 3 zile, referință cu privire la cele invocate în cerere.

(4) Netransmiterea punctului de vedere sau nedepunerea referinței prevăzute la alin. (3) lit. a) și c) nu împiedică soluționarea cererii privind accelerarea procedurii de judecare a cauzei.

(5) Judecătorul sau completul de judecată decide asupra cererii privind accelerarea procedurii de judecare a cauzei printr-o încheiere motivată, prin care fie că obligă instanța care judecă în fond cauza să întreprindă un act procedural, stabilind, după caz, un anumit termen pentru accelerarea procedurii, fie că respinge cererea. Încheierea nu se supune niciunei căi de atac.

(6) O cerere repetată privind accelerarea procedurii de judecare a cauzei poate fi înaintată după 6 luni de la rămânerea definitivă a încheierii emise conform alin. (5).

(1) Dacă în procesul judecării cauzei se atestă dificultăți la aplicarea normelor de drept material sau procedural, instanța de judecată poate solicita Curții Supreme de Justiție, din oficiu sau la cererea părților, emiterea unui aviz consultativ cu privire la aplicarea legislației.

(2) Avizul consultativ poate fi solicitat de către instanța de judecată care examinează cauza dacă:

a) norma de drept urmează a fi aplicată în cauza examinată în instanța de judecată;

b) lămurirea problemei de drept este determinantă pentru soluționarea cauzei și se referă la dificultăți de aplicare a normei de drept susceptibile de interpretări diferite;

c) problema este nouă, interpretarea dată problemei de drept nu a fost explicată anterior de către Curtea Supremă de Justiție.

(3) Părțile pot înainta cererea privind solicitarea avizului consultativ o singură dată în aceeași instanță de judecată pentru aceeași problemă de drept.

(4) Dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute la alin. (2), instanța de judecată respinge cererea de solicitare a avizului consultativ printr-o încheiere care nu se supune niciunei căi de atac.

(5) Solicitarea avizului consultativ se dispune printr-o încheiere, emisă în termen de 5 zile, care nu se supune niciunei căi de atac și care nu afectează examinarea în continuare a cauzei, însă, până la emiterea avizului consultativ, se amână pledoariile. Încheierea se transmite Curții Supreme de Justiție în termen de 5 zile de la data emiterii.

(6) În cazul în care se decide respingerea solicitării, Curtea Supremă de Justiție emite o încheiere motivată care se publică pe pagina web oficială a Curții.

(7) Curtea Supremă de Justiție emite avizul consultativ în cel mult 3 luni de la data solicitării, acesta fiind publicat pe pagina web oficială a Curții.

(1) În cazul în care, pe parcursul judecării cauzei, se constată vreunul din temeiurile prevăzute în art. 275 pct. 5) –9), 285 alin. (2), precum şi în cazurile prevăzute în art. 53-60 din Codul penal, instanţa, prin sentinţă motivată, încetează procesul penal în cauza respectivă.

(2) În cazul în care fapta persoanei constituie o contravenţie, instanţa încetează procesul penal şi, concomitent, soluţionează cauza conform prevederilor Codului contravenţional al Republicii Moldova.

(3) Concomitent cu încetarea procesului penal, instanţa ia măsurile respective prevăzute în art. 54 şi 55 din Codul penal, precum şi decide asupra chestiunilor prevăzute în art. 285 alin.(6).

(4) Sentinţa de încetare a procesului penal poate fi atacată cu apel sau, după caz, cu recurs în instanţa ierarhic superioară, în modul prevăzut de prezentul cod.

(5) În cazul prevăzut la art. 275 pct. 4), încetarea procesului penal nu se admite fără acordul inculpatului. În acest caz, procedura continuă în mod obişnuit.

(6) Concomitent cu încetarea procesului penal din motivul intervenirii termenului de prescripție de tragere la răspundere penală, al amnistiei ori al decesului făptuitorului, instanța examinează chestiunile privind confiscarea specială sau extinsă a bunurilor infracționale într-o ședință de judecată, cu participarea obligatorie a procurorului și cu citarea proprietarului bunului sau a persoanelor ale căror drepturi sau interese pot fi afectate, cărora li se solicită să depună o referință. Neprezentarea părților legal citate nu împiedică examinarea chestiunilor privind confiscarea specială sau extinsă.

(1) Judecarea cauzei se efectuează în condiţii care asigură buna funcţionare a instanţei judecătoreşti şi securitatea participanţilor la proces.

(2) La intrarea judecătorului sau completului de judecată în sala de şedinţă, grefierul anunţă: “Intră instanţa, rog s-o onoraţi” şi toţi cei prezenţi în sală se ridică în picioare. După aceasta, la invitaţia preşedintelui şedinţei, toţi îşi ocupă locurile.

(3) Toţi participanţii la şedinţa de judecată se adresează către instanţă cu cuvintele: “Onorată instanţă” sau “Onorată judecată”, după care, stând în picioare, fac declaraţii, formulează cereri, răspund la întrebări. Derogări de la această regulă se admit numai cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată.

(4) Persoanele prezente în sala de şedinţă, inclusiv participanţii la şedinţa de judecată, sunt obligaţi să se supună dispoziţiilor preşedintelui şedinţei privind menţinerea ordinii în şedinţă.

(1) Preşedintele şedinţei de judecată veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, fiind în drept de a lua măsurile necesare în acest scop.

(2) Dacă inculpatul încalcă ordinea şedinţei şi nu se supune dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, ultimul îi atrage atenţia asupra necesităţii respectării disciplinei, iar în caz de repetare a încălcării ori de abatere gravă de la ordine, judecătorul sau, după caz, completul de judecată dispune îndepărtarea lui din sala de judecată, continuând procesul în lipsa acestuia. Sentinţa, însă, se pronunţă în prezenţa inculpatului sau se aduce la cunoştinţa acestuia imediat după pronunțare.

(3) Dacă procurorul sau avocatul încalcă ordinea şedinţei de judecată şi nu se supun dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, ei pot fi sancţionaţi cu amendă judiciară şi despre comportamentul lor sunt informaţi Procurorul General, respectiv Uniunea Avocaţilor şi ministrul justiţiei.

(4) Dacă partea vătămată, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor tulbură ordinea şedinţei de judecată sau nu se supun dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, instanţa poate dispune, prin încheiere, îndepărtarea lor din sala de şedinţă. Celelalte persoane prezente la şedinţa de judecată, pentru aceleaşi acţiuni, pot fi îndepărtate din sală prin dispoziţia preşedintelui şedinţei.

(5) Persoanele menţionate în alin.(4), în cazul manifestării de lipsă de respect faţă de judecată prin tulburarea ordinii în şedinţa de judecată, precum şi prin săvârșirea unor fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de judecată, prin încheierea instanţei, pot fi supuse unei amenzi judiciare.

(1) Dacă, în cursul judecării cauzei, se săvârșește o faptă prevăzută de Codul penal, judecătorul de instrucţie sau, după caz, preşedintele şedinţei constată această faptă, identifică făptuitorul şi aceasta se consemnează în procesul-verbal. Extrasul din procesul-verbal se înmînează procurorului.

(2) Instanţa, dacă este cazul, poate dispune reţinerea făptuitorului prin încheiere, a cărei copie împreună cu făptuitorul se trimit de îndată procurorului.

(1) Desfășurarea ședinței de judecată se înregistrează cu mijloace audio sau video și se consemnează în procesul-verbal întocmit de grefier. Procesul-verbal se păstrează în modul stabilit de Consiliul Superior al Magistraturii.

(2) În procesul-verbal se enumeră acțiunile instanței de judecată și ale participanților la proces, cu mențiunea despre locul, data și ora începerii și încheierii fiecărei acțiuni, respectându-se ordinea cronologică.

(3) Dacă legea nu prevede altfel, procesul-verbal cuprinde:

a) instanța care judecă cauza, numele membrilor completului de judecată și al grefierului;

b) date despre prezența participanților la proces, inclusiv a reprezentanților, a martorilor, a experților, a specialiștilor și a interpreților, precum și despre cei care lipsesc, cu mențiunea calității procesuale;

c) mențiunea despre caracterul public sau închis al ședinței de judecată;

d) date despre înregistrarea audio și/sau video a ședinței de judecată și mijloacele tehnice folosite;

e) enumerarea acțiunilor efectuate în condițiile prezentului cod, cu indicarea datei și a orei efectuării;

f) rezumatul declarațiilor date în ședință de judecată de către părți și alte persoane participante la proces;

g) încheierile instanței de judecată.

(4) Dacă instanța consideră necesar, în procesul-verbal al ședinței de judecată se inserează rezumatul pledoariilor părților.

(5) Procesul-verbal al ședinței de judecată este întocmit și semnat în cel mult 5 zile de la data încheierii ședinței. Procesul-verbal se semnează de președintele ședinței și de grefier.

(6) În cazul divergențelor între conținutul procesului-verbal și înregistrarea audio, prevalează înregistrarea audio.

(7) Părțile și alte persoane participante la proces și reprezentanții lor pot solicita o copie a procesului-verbal și a înregistrării audio și/sau video a ședinței de judecată. Copia de pe înregistrarea audio și/sau video a ședinței de judecată se eliberează în cel mult 5 zile lucrătoare.

(8) În cazul examinării cauzei în ședință închisă, la eliberarea copiei procesului-verbal și a înregistrării audio și/sau video, solicitantul are obligația de a nu le divulga.

(1) Declarațiile inculpatului, părții vătămate, părții civile, părții civilmente responsabile și ale martorilor în ședința de judecată se consemnează de grefier, în scris, în baza înregistrării audio, ca documente separate, care se anexează la procesul-verbal, în termen de 5 zile de la audiere. Persoana care a depus declarația o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit, cu excepția declarațiilor efectuate prin intermediul videoconferinței. Dacă persoana care a depus declarația nu poate semna sau refuză să o semneze, despre aceasta se face mențiune în declarația consemnată, indicându-se motivele refuzului. Suportul informațional al înregistrării declarațiilor se anexează la materialele dosarului, fapt care se consemnează în procesul-verbal al ședinței de judecată.

(2) Declaraţia scrisă se semnează de preşedintele şedinţei şi de grefier, precum şi de interpret în cazul în care acesta a participat la declaraţie.

(3) Dacă persoana care a depus declaraţia revine asupra vreuneia din declaraţiile sale anterioare sau face completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile prezentului articol.

(1) După încheierea dezbaterilor judiciare, completul de judecată stabilește locul, data și ora pronunțării hotărârii integrale, care nu poate depăși termenul de 45 de zile lucrătoare.

(2) În urma deliberării se adoptă hotărârea integrală.

(1) La deliberare iau parte numai judecătorii în faţa cărora a avut loc judecarea cauzei. Completul de judecată deliberează în secret. Divulgarea celor discutate în timpul deliberării este interzisă.

(2) Completul de judecată deliberează sub conducerea preşedintelui şedinţei toate chestiunile prevăzute de lege care urmează să fie soluţionate. Fiecare chestiune urmează să fie formulată astfel ca să se poată da răspuns afirmativ sau negativ.

(3) În cazul în care pe chestiunea deliberată unanimitatea nu poate fi obţinută, hotărârea se ia cu majoritatea de voturi.

(4) Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa.

(5) Nimeni dintre judecători nu are dreptul să se abţină la nici una din chestiunile care se soluţionează. În toate cazurile preşedintele votează ultimul.

(6) Hotărârea motivată se semnează de toţi judecătorii care au participat la deliberare.

(7) În cazul în care unul dintre judecătorii completului de judecată nu este de acord cu hotărârea adoptată sau motivarea acesteia, acesta semnează hotărârea, dar este în drept să expună în scris opinie separată.

(8) Dacă unul dintre judecătorii completului de judecată nu are posibilitatea de a semna hotărârea, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitate de a semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei. În toate cazurile în hotărâre se menţionează cauza imposibilităţii de a semna.

(1) Președintele ședinței pronunță în ședință publică hotărârea prin citirea dispozitivului hotărârii, explică esența motivării acesteia și înmânează părților o copie de pe hotărâre. Părților care nu s-au prezentat în ședința de judecată li se expediază copia de pe hotărâre în termen de 3 zile.

(2) La pronunţarea hotărârii , toţi cei prezenţi în sală o ascultă, stând în picioare.

(3) Dacă, la adoptarea hotărârii , a fost expusă o opinie separată, despre aceasta se informează cei prezenţi la pronunţare, iar opinia se anexează la hotărâre.

(4) Hotărârea judecătorească și opiniile separate se publică pe pagina web oficială a instanței judecătorești.

(1) Instanţa de judecată, la înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, adoptă sentinţe, decizii, hotărâri şi încheieri.

(2) Hotărârea prin care cauza penală se soluţionează în fond de prima instanţă se numeşte sentinţă.

(3) Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi de recurs la rejudecarea cauzei, se numesc decizii.

(4) – abrogat.

(5) Toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul judecării cauzelor se numesc încheieri.

(1) Toate chestiunile care apar în timpul judecării cauzei se soluţionează prin încheiere a instanţei de judecată.

(2) Încheierile privind măsurile preventive, de ocrotire şi asiguratorii, recuzările, declinarea de competenţă, strămutarea cauzei, dispunerea expertizei judiciare, prelungirea termenelor de examinare a cauzelor prevăzute la art. 20 alin. (4¹), precum şi încheierile interlocutorii, se adoptă sub formă de documente aparte şi se semnează de judecător sau, după caz, de toţi judecătorii din completul de judecată.

(3) Încheierile instanţei asupra celorlalte chestiuni se includ în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

(4) Încheierile date pe parcursul judecării cauzei se pronunţă public.

(1) Cauza penală parvenită în instanţă se repartizează, în termen de o zi, judecătorului sau, după caz, completului de judecată în mod aleatoriu, prin intermediul Programului integrat de gestionare a dosarelor.

(2) Extrasul din Programul integrat de gestionare a dosarelor sau încheierea preşedintelui instanţei de judecată cu privire la repartizarea aleatorie a cauzei se anexează la dosar.

(1) În cazul învinuirii persoanei de săvârșirea unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave, iar în cazul minorilor – și a unei infracțiuni grave prevăzute la capitolele II–III și V–VI din partea specială a Codului penal, precum și în cazurile prevăzute la art. 276 alin. (1) din prezentul cod și în cazul intentării acțiunii civile, instanța de judecată, de la data repartizării cauzei și până la pronunțarea hotărârii, la solicitarea părților, adoptă o încheiere prin care dispune efectuarea procedurii medierii ori împăcării părților.

(2) Încheierea va cuprinde date de către cine a fost adoptată, date despre persoana învinuită şi esenţa învinuirii, indicaţia de a întreprinde măsuri de soluţionare a cauzei în procedura medierii ori împăcării părţilor, numele mediatorului care va efectua procedura de mediere, stabilind un nou termen rezonabil pentru mediere.

(2¹) În cazul în care una dintre părți invocă că nu dispune de mijloace suficiente pentru achitarea serviciilor de mediere, instanța de judecată, la cererea părții respective, emite încheierea prevăzută la alin. (2) fără a indica numele mediatorului și o transmite oficiului teritorial competent al Consiliului Național pentru Asistență Juridică Garantată de Stat în vederea acordării serviciilor de mediere garantată de stat. În cazul în care oficiul teritorial respectiv refuză acordarea serviciilor de mediere garantată de stat, instanța de judecată, la cererea părților, numește mediatorul care va efectua procedura de mediere care nu este garantată de stat.

(3) Încheierea se transmite mediatorului, persoanei învinuite, părţii vătămate, procurorului şi apărătorului.

(3¹) Mediatorul, până la începerea procesului de mediere, trebuie să fie informat de către instanţa de judecată despre elementele semnificative ale cazului. Mediatorului i se pun la dispoziţie materialele necesare, fără a prejudicia judecarea cauzei.

(4) Mediatorul începe imediat procesul de mediere conform prevederilor Legii cu privire la mediere.

(4¹) Părțile procesului penal pot beneficia repetat de dreptul la mediere până la deliberarea și pronunțarea sentinței.

(5) La încetarea medierii, mediatorul întocmeşte un proces-verbal în care consemnează temeiul încetării procesului de mediere. Procesul-verbal se înmînează părţilor şi se prezintă instanţei de judecată. Dacă părţile s-au împăcat, mediatorul întocmeşte tranzacția, care se semnează de către părţi şi se prezintă instanţei de judecată în a cărei procedură se află cauza penală împreună cu procesul-verbal privind încetarea medierii.

(1) În termen de cel mult 3 zile de la data la care cauza a fost repartizată pentru judecare, judecătorul sau, după caz, completul de judecată, studiind materialele dosarului, fixează termenul pentru şedinţa preliminară, care va începe în cel mult 20 de zile de la data repartizării cauzei, cu excepţia infracţiunilor flagrante. Ședința preliminară în cauzele privind infracțiunile de corupție, cele conexe actelor de corupție, privind infracțiunile de violență în familie, precum și în cauzele în care sunt inculpați minori sau arestați se face de urgență și cu prioritate, până la expirarea termenului de arest stabilit anterior.

(2) În cazul posibilităţii judecării cauzei în procedură de urgenţă, judecătorul pune cauza pe rol fără a ţine şedinţa preliminară şi ia măsurile necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea şedinţei de judecare a cauzei ca aceasta să nu fie amânată.

(3) Şedinţa preliminară constă în soluţionarea, cu participarea părţilor, a chestiunilor legate de punerea pe rol a cauzei. Şedinţa preliminară se ţine cu respectarea condiţiilor generale de judecare a cauzei, prevăzute la capitolul I din prezentul titlu, care se aplică în mod corespunzător.

(4) În şedinţa preliminară se soluţionează chestiunile privind:

1) cererile şi demersurile înaintate, precum şi recuzările declarate;

2) lista probelor care vor fi prezentate de către părţi la judecarea cauzei;

3) trimiterea cauzei după competenţă sau, după caz, încetarea, totală sau parţială, a procesului penal;

4) suspendarea procesului penal;

5) fixarea termenului de judecată;

6) măsurile preventive şi de ocrotire.

La soluţionarea cererilor, demersurilor şi recuzărilor înaintate de către părţi la şedinţa preliminară, părţile îşi expun opiniile asupra chestiunii în cauză.

(1) Părțile sunt obligate să prezinte, sub sancțiunea decăderii, în termenul stabilit de instanța de judecată, în ședința preliminară lista tuturor probelor de care dispun și pe care intenționează să le cerceteze în cadrul judecării cauzei, inclusiv a celor care nu au fost cercetate pe parcursul urmăririi penale.

(2) Copia de pe lista probelor prezentate instanţei de către parte, aceasta o înmînează, în mod obligatoriu, şi părţii oponente. Părţii civile şi părţii civilmente responsabile li se înmînează lista probelor care se referă la acţiunea civilă.

(3) Instanţa, ascultând opiniile părţilor prezente, decide asupra pertinenţei probelor propuse în liste şi dispune care din ele să fie prezentate la judecarea cauzei.

(4) Partea poate solicita prezentarea probelor în cursul cercetării judecătorești dacă, până la numirea cauzei spre examinare, nu dispunea de acestea sau probele nu au putut fi administrate.

În cazul în care judecarea cauzei nu ţine de competenţa instanţei sesizate, aceasta, prin încheiere motivată, dispune trimiterea cauzei în instanţa de judecată competentă. Despre aceasta se anunţă părţile care nu au participat la şedinţa preliminară.

(1) Suspendarea procesului penal poate fi dispusă în cazul în care se constată că, la momentul parvenirii cauzei în instanță sau în cursul judecării cauzei, inculpatul suferă de o boală gravă care îi împiedică participarea la judecarea cauzei și examinarea în absența sa nu este posibilă.

(2) Instanţa dispune suspendarea şi reluarea procesului penal prin încheiere motivată. Suspendarea şi reluarea procesului penal se fac în condiţiile prevăzute în art. 330, care se aplică în mod corespunzător.

(1) Dacă în şedinţa preliminară s-au constatat temeiurile prevăzute în art. 332, instanţa, prin sentinţă motivată, încetează procesul penal în cauza respectivă. În acest caz, dispozițiile art. 332 alin. (6) se aplică în mod corespunzător.

(2) O dată cu încetarea procesului penal, instanţa decide şi asupra chestiunilor prevăzute în art. 285 alin.(6).

(3) Copia de pe sentinţa de încetare a procesului penal se înmînează părţilor şi persoanelor interesate, explicându-li-se modul şi ordinea de atac.

(1) Dacă nu s-au constatat temeiuri pentru aplicarea prevederilor art. 348-350, instanţa de judecată numeşte cauza spre judecare.

(2) La numirea cauzei spre judecare, instanţa decide asupra următoarelor chestiuni:

1) locul, data şi ora la care se va judeca cauza;

2) procedura în care se va judeca cauza – generală sau specială;

3) admiterea apărătorului ales de inculpat sau, dacă acesta nu are apărător ales, solicitarea desemnării acestuia de către coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat;

4) lista persoanelor a căror prezenţă la judecarea cauzei va fi asigurată de către părţi;

5) judecarea cauzei în lipsa inculpatului, dacă legea permite aceasta;

6) judecarea cauzei în şedinţă publică sau închisă şi limba în care va avea loc judecarea cauzei;

7) măsurile preventive şi de ocrotire.

(3) Instanţa de judecată, înainte de a decide asupra chestiunilor prevăzute în alin.(2) pct. 1), 2), 4)-7), consultă părţile prezente la şedinţa preliminară, iar chestiunea prevăzută în alin.(2) pct. 3) o consultă cu inculpatul şi reprezentantul lui legal.

(3¹) La stabilirea datei şi orei pentru judecarea cauzei se va lua în considerare complexitatea acţiunilor ce urmează a fi întreprinse de către părţi până la judecarea cauzei, numărul şi posibilitatea de prezentare a părţilor, martorilor, reprezentanţilor, apărătorului, însă nu poate depăşi termenul de 30 de zile de la data desfăşurării şedinţei preliminare. În cazul prevăzut la alin. (6), termenul poate fi prelungit cu 15 zile.

(3²) În cazul în care părțile la proces sunt de acord și nu sunt incidente de procedură, instanța poate fixa cauza pentru judecare în aceeași zi.

(3³) În cauzele penale care au ca obiect săvârșirea infracțiunilor prevăzute la art. 181–182 din Codul penal nr. 985/2002, prima ședință de judecată are loc în cel mult 20 de zile de la data distribuirii cauzei. Stabilirea ședințelor de judecată pentru cauzele respective se realizează cu prioritate, cu fixarea ședințelor în zile consecutive sau apropiate. În cazul în care instanța de judecată a fixat pentru zilele respective ședințe de judecată pe alte categorii de cauze, instanța poate decide amânarea judecării celorlalte cauze pentru a asigura judecarea cu prioritate a cauzelor penale privind infracțiunile prevăzute la art. 181–182 din Codul penal nr. 985/2002.

(4) Fixând cauza pentru judecare, instanţa obligă părţile să asigure la data stabilită, prezenţa în instanţă a persoanelor pe care le-au solicitat în listele prezentate de ele.

(5) Dacă una din părţi este în imposibilitate de a asigura prezenţa vreunei persoane din lista prezentată, ea poate solicita, prin cerere, citarea acestor persoane de către instanţa de judecată.

(6) În cazul în care cauza a fost trimisă în instanţa de judecată fără ca învinuitul să ia cunoştinţă de materialele dosarului şi fără a primi copia de pe rechizitoriu, iar în şedinţa preliminară învinuitul s-a prezentat, instanţa dispune executarea acestor măsuri de către procuror.

(7) Fixând cauza pentru judecare, instanţa dispune menţinerea, schimbarea, revocarea sau încetarea, după caz, a măsurii preventive, în conformitate cu prevederile prezentului cod.

(8) Din necesitate, instanţa decide şi privitor la conexarea sau disjungerea cauzelor în condiţiile legii.

(1) Şedinţa preliminară începe cu anunţarea numelui şi prenumelui judecătorului sau, după caz, al judecătorilor completului de judecată, al procurorului şi grefierului. După aceasta, pe marginea chestiunilor prevăzute în art. 346-351, îşi exprimă opiniile reprezentanţii părţii acuzării, apoi ai părţii apărării. Preşedintele şedinţei de judecată poate pune întrebări părţilor în orice moment. Cu privire la propunerile, cererile şi demersurile înaintate de părţi, fiecare din participanţii la şedinţă este în drept să-şi expună opinia sa.

(2) Desfăşurarea şedinţei preliminare se consemnează într-un proces-verbal în conformitate cu prevederile art. 336, care se aplică în mod corespunzător. Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şedinţei şi grefier.

(3) Instanţa de judecată soluţionează, prin încheiere, chestiunile prevăzute în art. 346 - 351.

(4) În cazul în care şedinţa preliminară se ţine de către un singur judecător, el poate adopta încheierea respectivă imediat în şedinţă sau anunţă întrerupere pentru a o adopta, apoi o pronunţă public.

(5) În cazul în care şedinţa preliminară se efectuează de un complet de judecători, încheierea respectivă se adoptă în camera de deliberare.

(6) Încheierea adoptată în şedinţa preliminară este definitivă.

(1) Judecătorul sau, după caz, preşedintele completului de judecată are îndatorirea de a lua din timp toate măsurile necesare şi de a da indicaţiile respective pentru ca, la termenul de judecată fixat, judecarea cauzei să nu fie amânată.

(2) De asemenea, judecătorul asigură ca lista cauzelor fixate pentru judecare să fie întocmită şi afișată în instanţă la un loc public cu cel puţin 3 zile înainte de termenul de judecată fixat, indicându-se numărul dosarului, numele şi prenumele judecătorului (judecătorilor) care examinează cauza, data, ora şi locul desfăşurării şedinţei, numele şi prenumele inculpatului (inculpaţilor), infracţiunea care formează obiectul examinării, alte date referitoare la publicitatea şedinţei de judecată, precum şi alte informaţii care asigură transparenţa procesului de judecată.

La data şi ora fixată pentru judecare, preşedintele şedinţei de judecată deschide şedinţa şi anunţă care cauză penală va fi judecată.

După apelul părţilor şi celorlalte persoane citate, grefierul raportează prezentarea în instanţă şi motivele neprezentării celor care lipsesc.

După apelul martorilor, preşedintele şedinţei de judecată cere ca ei să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea lui. Preşedintele ia măsuri ca martorii audiaţi să nu comunice cu cei neaudiați.

(1) Preşedintele şedinţei stabileşte identitatea interpretului, traducătorului, datele privind numărul, seria și data eliberării autorizației, limba sau limbile pentru care este autorizat şi explică drepturile şi obligaţiile lor conform prevederilor art. 87.

(2) Interpretul, traducătorul sunt preveniți, contra semnătură, asupra răspunderii ce o poartă în caz de interpretare sau traducere intenţionat incorectă, conform art. 312 din Codul penal.

(1) Preşedintele şedinţei de judecată stabileşte identitatea inculpatului, şi anume:

1) numele, prenumele şi patronimicul;

2) anul, luna, ziua şi locul naşterii, cetăţenia;

3) domiciliul;

4) ocupaţia şi datele despre evidenţa militară;

5) situaţia familială şi datele despre existenţa la întreţinerea lui a altor persoane;

6) studiile;

7) datele despre dizabilitate;

8) datele despre existenţa titlurilor speciale, gradelor de calificare şi a distincţiilor de stat;

9) dacă posedă limba în care se desfăşoară procesul;

10) dacă a fost în această cauză în stare de reţinere sau de arest şi în ce perioadă;

11) alte date referitoare la persoana inculpatului.

(2) Preşedintele şedinţei verifică dacă inculpatului i-a fost înmânată informaţia în scris privind drepturile şi obligaţiile sale, copia de pe rechizitoriu şi dacă îi sunt clare aceste documente.

(3) În cazul în care cauza a fost trimisă în judecată în conformitate cu prevederile art. 297, iar în şedinţa de judecată inculpatul s-a prezentat, lui i se înmînează copia rechizitoriului şi i se dă posibilitate să ia cunoştinţă de materialele dosarului. Dacă după aceasta inculpatul cere termen pentru pregătirea apărării, instanţa soluţionează această chestiune.

(1) Preşedintele stabileşte identitatea procurorului şi a avocatului şi documentele care confirmă calitatea şi împuternicirile lor.

(2) În acelaşi mod se stabileşte identitatea părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi a reprezentanţilor lor.

(3) Preşedintele şedinţei verifică dacă persoanelor menţionate în alin.(2) le-a fost înmânată informaţia privind drepturile şi obligaţiile lor şi dacă acestea le sunt clare.

(4) În cazul în care vreuna din părţi declară că nu îi sunt clare drepturile şi obligaţiile, preşedintele face explicaţiile respective.

(1) Preşedintele şedinţei anunţă numele şi prenumele său şi, după caz, şi ale celorlalţi judecători din complet, ale procurorului, grefierului, precum şi ale expertului, interpretului, traducătorului şi specialistului, dacă aceştia participă la judecare, şi verifică dacă nu sunt cereri de recuzare sau abțineri.

(2) Cererile de recuzare sau abţinerile se soluţionează conform prevederilor respective din prezentul cod.

(1) Preşedintele şedinţei de judecată anunţă numele şi prenumele apărătorului şi constată dacă inculpatul acceptă asistenţa juridică a acestui apărător, renunţă la el cu schimbarea lui sau singur îşi va exercita apărarea. Dacă inculpatul formulează vreo cerere, instanţa o soluţionează conform prevederilor art. 69-71.

(2) Preşedintele şedinţei de judecată verifică, totodată, dacă nu sunt circumstanţe care fac imposibilă participarea apărătorului la procesul penal conform prevederilor art. 72.

(1) În caz de neprezentare a uneia din părţi la şedinţa de judecată, instanţa, ascultând opiniile părţilor prezente asupra acestei chestiuni, decide în modul prevăzut de dispoziţiile respective ale capitolului I din prezentul titlu.

(2) În caz de neprezentare a vreunui martor, a expertului sau a specialistului legal citaţi, instanţa, ascultând opiniile părţilor asupra acestei chestiuni, dispune continuarea şedinţei şi ia măsurile respective pentru asigurarea prezentei lor, dacă aceasta este necesar, sau dispune părţii care nu a asigurat prezenţa să o asigure la şedinţa următoare.

Dacă la judecarea cauzei participă expertul sau specialistul, preşedintele stabileşte identitatea şi competenţa acestora şi le explică drepturile şi obligaţiile prevăzute în art. 90 şi 91.

(1) Preşedintele şedinţei întreabă fiecare parte în proces dacă are careva cereri sau demersuri.

(2) Cererile sau demersurile formulate vor fi argumentate, iar dacă se solicită administrarea unor probe noi, se vor indica faptele şi circumstanţele ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află acestea, iar în privinţa martorilor, experţilor şi specialiştilor se va indica identitatea şi adresa lor în cazul în care partea nu poate asigura prezenţa lor în instanţa de judecată.

(3) Cererile sau demersurile formulate se soluţionează de către instanţă după audierea opiniilor celorlalte părţi asupra cerinţelor înaintate.

(4) Părţile pot prezenta şi cere administrarea probelor şi în cursul cercetării judecătoreşti.

(1) Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul persoană fizică poate declara, personal prin înscris autentic, că recunoaşte săvârșirea faptelor indicate în rechizitoriu şi solicită ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

(1¹) Judecarea cauzelor penale privind infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa cu detențiune pe viață nu poate avea loc pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

(2) Judecata nu poate avea loc pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, decât dacă inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele indicate în rechizitoriu şi nu solicită administrarea de noi probe, iar din probele administrate în faza de urmărire penală rezultă suficiente date cu privire la vinovăția inculpatului.

(3) În cadrul şedinţei preliminare sau până la începerea cercetării judecătoreşti, instanţa îl întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi asupra cărora nu are obiecţii, apoi acordă cuvântul procurorului, părţii vătămate şi celorlalte părţi asupra cererii formulate.

(4) Instanţa de judecată admite, prin încheiere, cererea dacă din probele administrate rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi dacă sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse şi procedează la audierea inculpatului potrivit regulilor de audiere a martorului.

(5) În caz de admitere a cererii, preşedintele explică persoanei vătămate dreptul de a deveni parte civilă şi întreabă partea civilă, partea civilmente responsabilă dacă propun administrarea de probe, după care instanţa procedează la dezbateri judiciare. Dezbaterile judiciare se compun din discursurile procurorului, apărătorului şi inculpatului, care pot lua încă o dată cuvântul în formă de replică. Dacă în şedinţă participă partea vătămată, partea civilă şi partea civilmente responsabilă, cuvânt în dezbateri li se oferă şi acestora.

(6) În caz de admitere a cererii privind judecarea cauzei pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, sentinţa se adoptă în condiţiile prevăzute de prezentul cod, cu derogările din prezentul articol.

(7) În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea prevederilor alin. (1), dispoziţiile art. 382–398 se aplică în mod corespunzător. Partea introductivă a sentinţei conţine, pe lângă datele expuse la art. 393, menţiunea despre judecarea cauzei pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

(8) – abrogat.

(9) În caz de respingere a cererii, instanţa dispune judecarea cauzei în procedură generală.

(10) Sentința adoptată în condițiile prezentului articol poate fi atacată cu recurs, invocându-se doar erorile procesuale și măsura de pedeapsă stabilită.

(11) Recursul se judecă de către instanța ierarhic superioară în conformitate cu prevederile art. 447 și 448.

(12) Persoana în privința căreia cauza a fost examinată conform prezentului articol poate fi audiată în calitate de martor într-un alt proces

(1) În cadrul cercetării judecătoreşti, în primul rând se cercetează probele prezentate de către partea acuzării.

(2) Instanţa, la cererea părţilor sau a altor participanţi la proces, poate modifica ordinea de cercetare a probelor dacă aceasta este necesar pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti. Inculpatul poate cere să fie audiat la începutul cercetării probelor sau la orice etapă a cercetării judecătoreşti.

(1) Preşedintele şedinţei de judecată anunţă începerea cercetării judecătoreşti. Cercetarea judecătorească începe cu expunerea de către procuror a învinuirii formulate. Dacă în procesul penal a fost pornită o acţiune civilă, se expune şi aceasta.

(2) În cazul în care a fost prezentată referință la rechizitoriu, președintele ședinței de judecată oferă posibilitatea inculpatului sau apărătorului de a aduce la cunoștința celor prezenți conținutul acesteia.

(3) Preşedintele şedinţei de judecată întreabă inculpatul dacă îi este clară învinuirea adusă, dacă acceptă să facă declaraţii şi să răspundă la întrebări. În cazul în care inculpatului nu-i este clară învinuirea formulată, procurorul îi face explicaţiile respective.

(4) După executarea acţiunilor menţionate în alin.(1)-(3), procurorul prezintă spre examinare probele acuzării.

(1) Dacă inculpatul acceptă să fie audiat, preşedintele şedinţei de judecată îl întreabă în ce relaţii se află cu partea vătămată şi îi propune să declare tot ce ştie despre fapta pentru care cauza a fost trimisă în judecată. Primii îi pot pune întrebări apărătorul şi participanţii la proces din partea apărării, apoi procurorul şi ceilalţi participanţi din partea acuzării.

(1¹) La cererea inculpatului aflat în detenție sau din oficiu, instanța poate dispune, printr-o încheiere motivată, care poate fi atacată odată cu sentința, audierea acestuia prin intermediul videoconferinței. Audierea inculpatului aflat în detenție prin intermediul videoconferinței are loc la sediul instituției penitenciare care dispune de mijloace tehnice corespunzătoare și care verifică identitatea inculpatului. Participarea apărătorului la audierea prin intermediul videoconferinței este obligatorie. Suportul informațional care conține înregistrarea se anexează la procesul-verbal.

(2) Preşedintele şedinţei şi, după caz, ceilalţi judecători pot pune întrebări inculpatului după ce i-au pus întrebări părţile, însă întrebări cu caracter de concretizare pot fi puse de preşedintele şedinţei de judecată şi judecători în orice moment al audierii.

(3) Dacă în cauza penală sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi.

(4) Audierea unui inculpat în lipsa unui alt inculpat care participă la judecarea cauzei se admite numai la cererea părţilor, în baza unei încheieri motivate, când aceasta este necesar pentru stabilirea adevărului. În acest caz, după întoarcerea inculpatului înlăturat, acestuia i se aduce la cunoştinţă conţinutul declaraţiilor făcute în lipsa lui şi i se dă posibilitate să pună întrebări inculpatului audiat în lipsa lui.

(5) Inculpatul poate fi audiat ori de câte ori este necesar în cursul cercetării judecătoreşti şi el poate să facă declaraţii suplimentare oricând, cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată.

(6) Preşedintele şedinţei de judecată respinge întrebările sugestive şi cele care nu se referă la cauză.

(1) Citirea declaraţiilor inculpatului depuse în cursul urmăririi penale, precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora, pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile:

1) când există contradicții esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată şi cele depuse în cursul urmăririi penale;

2) când cauza se judecă în lipsa inculpatului;

3) când inculpatul refuză să dea declarații în instanța de judecată.

(2) Aceeaşi regulă se aplică şi în cazurile în care se dă citire declaraţiilor inculpatului depuse anterior în instanţă sau în faţa judecătorului de instrucţie, dacă acesta din urmă l-a informat despre posibilitatea citirii lor în instanţă.

(3) Nu se admite reproducerea înregistrării audio sau video fără a se da citire, în prealabil, declaraţiilor consemnate în procesul-verbal respectiv.

(1) Audierea părţii vătămate, inclusiv audierea prin intermediul videoconferinței, se efectuează în conformitate cu dispoziţiile ce se referă la audierea martorilor şi care se aplică în mod corespunzător. Victima sau, după caz, partea vătămată, la cererea acesteia sau la demersul procurorului, poate fi audiată în lipsa inculpatului, asigurându-i ultimului posibilitatea de a lua cunoştinţă de declaraţii şi de a pune întrebări persoanei audiate.

(1¹) În caz de necesitate, instanța de judecată, din oficiu sau la cererea părții vătămate, poate dispune, printr-o încheiere motivată, audierea părții vătămate a infracțiunii cu caracter sexual, a infracțiunii de violență în familie, a infracțiunii privind traficul de persoane sau a infracțiunii privind traficul de copii în condițiile art. 110¹ sau în lipsa inculpatului, ultimului fiindu-i asigurată posibilitatea de a lua cunoștință de declarațiile părții vătămate și de a pune întrebări prin intermediul apărătorului său.

(2) Audierea părţii civile şi a părţii civilmente responsabile se face conform dispoziţiilor ce se referă la audierea inculpatului, care se aplică în mod corespunzător.

(3) Partea vătămată poate fi audiată ori de câte ori este necesar în cursul cercetării judecătoreşti şi ea poate să facă declaraţii suplimentare oricând cu permisiunea preşedintelui şedinţei.

(1) Martorii se audiază fiecare separat şi în lipsa martorilor care încă nu au fost audiaţi. Primii sunt audiaţi martorii din partea acuzării.

(2) Audierea martorului se efectuează în condiţiile prevăzute în art. 105-110, care se aplică în mod corespunzător. În caz de necesitate, martorul, la cerere sau în baza demersului procurorului, poate fi audiat în lipsa inculpatului, care este înlăturat din şedinţă, asigurându-i-se ultimului posibilitatea de a lua cunoştinţă de declaraţii şi de a pune întrebări prin intermediul apărătorului său persoanei audiate.

(2¹) În cazul în care asigurarea prezenței martorului în ședința de judecată este dificilă din cauza aflării acestuia peste hotarele Republicii Moldova, din cauza executării pedepsei în penitenciarele din Republica Moldova, din cauza internării într-o instituție medicală sau a dizabilităților locomotorii, instanța de judecată, prin încheiere motivată, care poate fi atacată odată cu sentința, poate decide, la cerere sau din oficiu, audierea acestuia prin intermediul videoconferinței în condițiile art. 109 alin.(3²) sau (3³). În acest caz se verifică identitatea martorului. Suportul informațional care conține înregistrarea se anexează la procesul-verbal.

(3) Părţile la proces sunt în drept să pună întrebări martorului. Primii pun întrebări participanţii la proces ai acelei părţi care a solicitat audierea martorului, iar apoi ceilalţi participanţi. Preşedintele şedinţei şi ceilalţi judecători pot pune întrebări martorului în condiţiile prevăzute în art. 367 alin.(2).

(4) Fiecare din părţi poate pune întrebări suplimentare pentru a elucida şi a completa răspunsurile date la întrebările altor părţi.

(5) Preşedintele şedinţei poate permite martorului audiat să părăsească sala de şedinţă înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, dar numai după audierea opiniilor părţilor la proces pe această chestiune.

(6) Martorul a cărui lipsă nu este justificată, în cazul în care partea insistă să fie audiat, poate fi supus aducerii silite.

(1) Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul urmăririi penale, precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora, pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile:

1) când există contradicții esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată şi cele depuse în cursul urmăririi penale;

2) când martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de imposibilitate de a asigura securitatea lui, cu condiţia că audierea martorului a fost efectuată cu confruntarea dintre acest martor şi bănuit, învinuit sau martorul a fost audiat în conformitate cu art. 109 şi 110.

(1¹) În cazul în care martorul minor a dat declaraţii în conformitate cu prevederile art. 110¹, citirea acestor declaraţii şi reproducerea înregistrării audio/video a acestora vor înlocui audierea personală a minorului pentru a reduce o posibilă traumare a acestuia, cu excepţia cazurilor în care, reieșind din circumstanţele cauzei, instanţa de judecată consideră că minorul trebuie să dea declaraţii în şedinţa de judecată. Audierea repetată a minorului trebuie evitată în măsura în care acest lucru este posibil.

(2) Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau video fără a se da citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul-verbal respectiv.

(3) Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza prevederilor art. 90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de judecată, declaraţiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau video ale declaraţiilor lui.

(1) Corpurile delicte prezentate de părţi pot fi examinate în orice moment al cercetării judecătoreşti. Atât la cererea uneia din părţi, cât şi din iniţiativa instanţei, corpurile delicte pot fi prezentate pentru examinare părţilor, martorilor, expertului sau specialistului. Persoanele cărora le-au fost prezentate corpurile delicte pot atrage atenţia instanţei asupra diferitelor circumstanţe legate de examinarea acestora, fapt ce se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.

(2) Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi examinate, dacă este necesar, la locul aflării lor.

(3) Examinarea corpurilor delicte restituite conform art. 161 alin. (5) nu poate fi solicitată nici de părți, nici la inițiativa instanței.

(1) Primele sunt cercetate documentele şi procesele-verbale ale acţiunilor procesuale propuse de partea acuzării, apoi cele propuse de partea apărării.

(2) Pot fi citite, integral sau parţial, procesele-verbale ale acţiunilor procesuale care confirmă circumstanţe şi fapte constatate prin percheziţie, ridicare, cercetare la faţa locului, examinare corporală, reconstituirea faptei, efectuarea măsurilor speciale de investigaţii, constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală, raportul de expertiză judiciară şi prin alte mijloace de probă, precum şi documentele anexate la dosar sau prezentate în şedinţa de judecată, dacă în ele sunt expuse sau ele confirmă circumstanţe care au importanţă în cauza dată. Documentele prezentate în şedinţa de judecată se anexează la dosar în baza unei încheieri.

(3) Cercetarea documentelor şi a proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale se efectuează prin citirea lor de către partea care a cerut cercetarea lor sau de către preşedintele şedinţei de judecată.

Dispunerea de către instanţă a efectuării expertizei judiciare şi audierea expertului în şedinţa de judecată se fac în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 142-155.

La cererea părţilor, în caz de necesitate, la judecarea cauzei, instanţa poate efectua, în condiţiile prezentului cod, alte acţiuni procesuale pentru constatarea circumstanţelor cauzei.

(1) Participanții, până la terminarea cercetării judecătorești, pot solicita administrarea probelor noi dacă din cercetarea judecătorească rezultă existența altor mijloace de probă care ar permite stabilirea sau verificarea circumstanțelor ce au importanță în cauza penală. După ascultarea opiniilor celorlalte părți, instanța dispune, prin încheiere motivată, fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor noi.

(2) Cererea sau demersul privind administrarea probelor noi trebuie să conțină circumstanțele care confirmă întrunirea condițiilor menționate la alin. (1) din prezentul articol și la art. 364 alin. (2), care se aplică în modul corespunzător.

(3) Instanța poate respinge cererea sau demersul privind administrarea probelor noi atunci când:

a) proba nu este pertinentă;

b) se constată că pentru faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite au fost administrate suficiente mijloace de probă;

c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;

d) proba este imposibil de obținut;

e) administrarea probei este contrară legii.

(1) După cercetarea tuturor probelor din dosar şi a celor prezentate la judecarea cauzei, preşedintele şedinţei de judecată întreabă părţile dacă doresc să dea explicaţii suplimentare ori să formuleze cereri sau, după caz, demersuri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti.

(2) Dacă nu au fost formulate cereri sau demersuri noi sau după soluţionarea cererilor şi demersurilor formulate şi îndeplinirea în cazurile necesare a acţiunilor procesuale suplimentare, preşedintele şedinţei de judecată declară cercetarea judecătorească terminată.

(3) Preşedintele şedinţei de judecată explică părţilor că ele, în dezbaterile judiciare, şi instanţa, la adoptarea sentinţei, sunt în drept să facă trimiteri numai la probele cercetate în şedinţa de judecată.

(1) După terminarea cercetării judecătoreşti, preşedintele şedinţei de judecată anunţă dezbaterile judiciare.

(2) Dezbaterile judiciare constau din cuvântările procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, apărătorului şi inculpatului când apărătorul nu participă la cauza dată sau dacă inculpatul cere cuvântul. Dacă există mai mulţi reprezentanţi ai părţilor, ordinea cuvântărilor lor o stabileşte instanţa.

(3) În cazul în care cel puţin una din persoanele care participă la dezbateri cere termen pentru pregătirea către dezbateri, preşedintele şedinţei de judecată anunţă întrerupere, cu indicarea duratei ei.

(1) În cuvântările lor, participanţii la dezbateri nu au dreptul să se refere la probe noi care nu au fost examinate în cadrul cercetării judecătoreşti. În cazul în care trebuie prezentate probe noi, participanţii la dezbateri pot cere reluarea cercetării judecătoreşti, indicând, totodată, care anume circumstanţe vor fi cercetate suplimentar şi în baza căror noi probe. Instanţa, ascultând opiniile celorlalte părţi, adoptă o încheiere motivată privind admiterea sau respingerea cererii sau demersului respectiv.

(2) Instanţa nu poate limita durata dezbaterilor la un anumit timp, însă preşedintele şedinţei de judecată are dreptul să întrerupă cuvântările participanţilor la dezbateri dacă aceştia, în susținerile lor, depăşesc limitele cauzei ce se judecă.

(3) Între cuvântări nu se admit întreruperi, însă, pentru motive întemeiate, dezbaterile pot fi întrerupte, dar întreruperea nu poate depăşi 3 zile.

După ce au luat cuvântul toţi participanţii la dezbateri, ei pot să mai ia o dată cuvânt în replică în legătură cu cele spuse în cuvântările ulterioare. Dreptul la ultima replică aparține întotdeauna apărătorului sau inculpatului, după caz.

(1) După terminarea dezbaterilor judiciare, preşedintele şedinţei acordă ultimul cuvânt inculpatului.

(2) În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt, nu i se pot pune întrebări şi el nu poate fi întrerupt decât în cazul în care el se referă la alte împrejurări decât cele care se referă la cauză.

(3) Dacă inculpatul, în ultimul cuvânt, relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa poate dispune reluarea cercetării judecătoreşti pentru verificarea acestora.

(1) După închiderea dezbaterilor şi rostirea ultimului cuvânt, părţile pot să depună instanţei concluzii scrise privitor la soluţia propusă de ele în cauză.

(2) Concluziile propuse de părţi nu au caracter obligatoriu pentru instanţă.

(3) Concluziile scrise se anexează la procesul-verbal.

(1) Completul de judecată sau judecătorul, când judecă singur cauza, deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept.

(2) Deliberarea se face asupra chestiunilor prevăzute în art. 385.

(1) Dacă în cursul deliberării instanţa constată că o anumită circumstanţă necesită concretizare pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa poate relua cercetarea judecătorească prin încheiere motivată.

(2) La reluarea cercetării judecătoreşti, în caz de neprezentare a părţilor la pronunţare, instanţa numeşte o nouă dată pentru şedinţă, ce nu poate depăşi termenul de 15 zile de la data stabilită pentru pronunţare, cu citarea părţilor şi a persoanelor interesate.

(3) După terminarea cercetării judecătoreşti suplimentare, instanţa ascultă din nou dezbaterile judiciare şi oferă ultimul cuvânt inculpatului.

(1) Instanţa hotărăşte asupra învinuirii înaintate inculpatului prin adoptarea sentinţei de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.

(2) Sentinţa se adoptă în numele legii.

(3) Sentinţa instanţei de judecată trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată.

(4) Instanţa îşi întemeiază sentinţa numai pe probele care au fost cercetate în şedinţa de judecată.

(1) La adoptarea sentinţei, instanţa de judecată soluţionează următoarele chestiuni în următoarea consecutivitate:

1) dacă a avut loc fapta de săvârșirea căreia este învinuit inculpatul;

2) dacă această faptă a fost săvârșită de inculpat;

3) dacă fapta întruneşte elementele infracţiunii şi de care anume lege penală este prevăzută ea;

4) dacă inculpatul este vinovat de săvârșirea acestei infracţiuni;

5) dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea săvârșită;

6) dacă există circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea inculpatului şi care anume;

7) ce măsură de pedeapsă urmează să fie stabilită inculpatului, luând în considerare şi recomandările serviciului de resocializare, dacă o asemenea anchetă a fost efectuată;

8) dacă măsura de pedeapsă stabilită inculpatului trebuie să fie executată de inculpat sau nu;

9) tipul penitenciarului în care urmează să execute pedeapsa închisorii;

10) dacă trebuie admisă acţiunea civilă, în folosul cui şi în ce sumă;

11) dacă trebuie reparată paguba materială atunci când nu a fost intentată acţiunea civilă;

12) dacă urmează să fie ridicat sechestrul asupra bunurilor;

13) ce trebuie să se facă cu corpurile delicte;

13¹) dacă urmează să fie aplicată confiscarea specială sau confiscarea extinsă;

14) cine şi în ce proporţie trebuie obligat să plătească cheltuielile judiciare;

15) dacă urmează să fie revocată, înlocuită sau aplicată o măsură preventivă în privinţa inculpatului;

16) dacă în privinţa inculpatului recunoscut vinovat de comiterea infracţiunii urmează să fie aplicat tratament medical forţat de alcoolism sau narcomanie.

(2) Dacă inculpatul este învinuit de săvârșirea mai multor infracţiuni, instanţa soluţionează chestiunile arătate în alin.(1) pct. 1)-13) pentru fiecare infracţiune în parte.

(3) Dacă de săvârșirea infracţiunii sunt învinuiţi mai mulţi inculpaţi, instanţa soluţionează chestiunile prevăzute în alin.(1) referitor la fiecare inculpat în parte.

(4) Dacă, în cursul urmăririi penale sau judecării cauzei, s-au constatat încălcări care au afectat grav drepturile inculpatului ce derivă din calitatea procesuală a inculpatului, instanţa examinează posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului drept compensare pentru aceste încălcări.

(5) În cazul constatării încălcării drepturilor privind condiţiile de detenţie, garantate de art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform jurisprudenței Curţii Europene a Drepturilor Omului, reducerea pedepsei se calculează în felul următor: de la una la două zile de reduceri pentru 10 zile de detenție în condiții precare calculate cumulativ. Prevederile art. 473² alin. (2)–(2⁵) și (5), art. 473³ alin. (3) și art. 473⁴ alin. (1)–(5¹) se aplică în mod corespunzător la examinarea plângerii prevenitului sau a apărătorului acestuia împotriva condițiilor de detenție.

(6) În cazul în care condamnatul s-a aflat în arest preventiv, în condițiile specificate la alin. (5), nu mai puțin de 3 luni până la numirea cauzei spre judecare, la stabilirea, în calitate de pedeapsă principală, a muncii neremunerate în folosul comunității, a amenzii sau a privării de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate, acesta este liberat de executarea pedepsei de către instanța de judecată.

(7) Odată cu adoptarea sentinței, instanța decide și asupra chestiunilor prevăzute la art. 18 alin. (5).

(1) Dacă, în timpul urmăririi penale sau cercetării judiciare, s-a pus chestiunea stării de responsabilitate a inculpatului, instanţa de judecată este obligată să soluționeze această chestiune încă o dată la adoptarea sentinţei.

(2) În cazul în care se constată că inculpatul se afla în timpul săvârșirii faptei în stare de iresponsabilitate sau după săvârșirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală mintală care a devenit temei pentru a-l recunoaşte iresponsabil, instanţa adoptă o sentinţă în conformitate cu prevederile capitolului II din titlul III din Partea specială.

(1) O dată cu sentinţa de condamnare, instanţa de judecată, apreciind dacă sunt dovedite temeiurile şi mărimea pagubei cerute de partea civilă, admite acţiunea civilă, în tot sau în parte, ori o respinge.

(2) În cazul când se dă o sentinţă de achitare, instanţa:

1) respinge acţiunea civilă dacă nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau fapta nu a fost săvârșită de inculpat;

2) nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat pentru că nu sunt întrunite elementele infracţiunii sau există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în art. 35 al Codului penal.

(3) În cazuri excepţionale cînd, pentru a stabili exact suma despăgubirilor cuvenite părţii civile, ar trebui amânată judecarea cauzei, instanţa poate să admită, în principiu, acţiunea civilă, urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să hotărască instanţa civilă.

(1) În cazul admiterii acțiunii civile, al reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune sau pentru a garanta executarea pedepsei amenzii ori compensarea cheltuielilor de judecată, instanța de judecată poate dispune, înainte ca sentința să fi devenit definitivă, aplicarea măsurilor de asigurare dacă asemenea măsuri nu au fost aplicate anterior.

(2) La pronunţarea sentinţei cu confiscarea specială sau confiscarea extinsă a bunurilor, instanţa de judecată ia măsuri pentru a asigura confiscarea acestora dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior.

(1) Sentinţa de condamnare se adoptă numai în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului în săvârșirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată.

(2) Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor.

(3) Declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale pot fi puse la baza sentinţei de condamnare numai în ansamblu cu alte probe suficiente de învinuire şi cu condiţia că, la urmărirea penală, a avut loc confruntarea cu bănuitul, învinuitul sau că martorul a fost audiat în condiţiile art. 109 şi 110, în cazul în care inculpatul nu a participat la confruntare cu acest martor în cadrul şedinţei de judecată.

(4) Sentinţa de condamnare se adoptă:

1) cu stabilirea pedepsei care urmează să fie executată;

2) cu stabilirea pedepsei şi cu liberarea de executarea ei în cazul amnistiei conform art. 107 din Codul penal şi în cazurile prevăzute în art. 89 alin.(2) lit. a), b), c), e), f) şi g) din Codul penal;

3) fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală în cazurile prevăzute în art. 57 şi 58 din Codul penal, cu liberarea de pedeapsă în cazul prevăzut în art. 93 din Codul penal sau al expirării termenului de prescripţie.

(5) La adoptarea sentinţei de condamnare cu stabilirea pedepsei care urmează să fie executată, instanţa stabileşte categoria pedepsei, mărimea ei şi începutul calculării termenului executării pedepsei.

(6) La adoptarea sentinţei de condamnare cu liberarea de pedeapsă sau, după caz, sentinţei de condamnare fără stabilirea pedepsei, instanţa argumentează în baza căror temeiuri, prevăzute de Codul penal, adoptă sentinţa dată.

(7) La adoptarea sentinței de condamnare conform alin. (4), instanța de judecată se pronunță asupra confiscării bunurilor, în cazul în care sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 106–106² din Codul penal nr. 985/2002.

(1) Sentinţa de achitare se adoptă dacă:

1) nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii;

2) fapta nu a fost săvârșită de inculpat;

3) fapta inculpatului nu întruneşte elementele infracţiunii;

4) fapta nu este prevăzută de legea penală;

5) există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

(2) În cazul achitării persoanei în temeiul alin.(1) pct. 2), organul de urmărire penală este obligat să continue urmărirea penală pentru identificarea făptuitorului.

(3) Sentinţa de achitare duce la reabilitarea deplină a inculpatului.

(1) Sentinţa de încetare a procesului penal se adoptă dacă:

1) lipseşte plângerea părţii vătămate, plângerea a fost retrasă sau părţile sau împăcat;

2) a intervenit decesul inculpatului;

3) persoana nu a atins vârsta pentru tragere la răspundere penală;

4) există o hotărâre judecătorească definitivă asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă;

5) există o hotărâre a organului de urmărire penală asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de clasare a procesului penal;

6) există alte circumstanţe care exclud sau condiţionează pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală; precum şi

7) în cazurile prevăzute în art. 54-56 din Codul penal.

(2) În cazul prevăzut în art. 332 alin.(2), instanţa încetează procesul penal, cu aplicarea sancţiunii contravenționale prevăzute în Codul contravenţional.

(3) În cazul sentinței de încetare a procesului penal în temeiurile prevăzute la alin. (1) pct. 2), 3) și 7) și la alin. (2), instanța de judecată se pronunță asupra confiscării bunurilor în cazul în care sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 106– 106² din Codul penal nr. 985/2002.

(1) După ce a soluţionat chestiunile arătate în art. 385-388, instanţa de judecată procedează la întocmirea sentinţei. Sentinţa constă din partea introductivă, partea descriptivă şi dispozitiv.

(2) Sentinţa se întocmeşte în limba în care s-a desfăşurat judecarea cauzei, de unul din judecătorii care au participat la adoptarea ei.

(3) Sentinţa se semnează de toţi judecătorii care au participat la adoptarea ei. Judecătorul care are opinie separată semnează şi el sentinţa.

În partea introductivă a sentinţei se arată:

1) că sentinţa a fost pronunţată în numele legii;

2) data şi locul adoptării sentinţei;

3) denumirea instanţei de judecată care a adoptat sentinţa, numele judecătorului sau, după caz, al judecătorilor completului de judecată, grefierului, interpretului, traducătorului, procurorului, apărătorului;

4) dacă şedinţa a fost publică sau închisă;

5) datele privind identitatea inculpatului prevăzute în art. 358 alin.(1);

6) legea penală care prevede infracţiunea de săvârșirea căreia este învinuit inculpatul.

7) datele referitoare la termenul de examinare a cauzei.

(1) Partea descriptivă a sentinţei de condamnare trebuie să cuprindă:

1) descrierea faptei criminale, considerată ca fiind dovedită, indicându-se locul, timpul, modul săvârșirii ei, forma şi gradul de vinovăție, motivele şi consecinţele infracţiunii;

2) probele pe care se întemeiază concluziile instanţei de judecată şi motivele pentru care instanţa a respins alte probe;

3) indicaţii asupra circumstanţelor care atenuează sau agravează răspunderea;

4) în cazul când o parte a acuzației este considerată neîntemeiată – temeiurile pentru aceasta;

5) încadrarea juridică a acţiunilor inculpatului, motivele pentru modificarea învinuirii dacă la judecată s-a efectuat aşa ceva;

6) menţiunea referitor la recidivă.

(2) Instanţa de judecată este obligată, de asemenea, să motiveze:

1) stabilirea pedepsei cu închisoare, dacă sancţiunea legii penale prevede şi alte categorii de pedepse;

2) aplicarea unei pedepse mai ușoare decât cea prevăzută de lege;

3) aplicarea unei condamnări cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei;

4) rezolvarea chestiunilor legate de condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de aplicarea altor categorii de liberare de pedeapsa penală, prevăzute în art. 89 din Codul penal.

(3) Partea descriptivă a sentinţei de achitare trebuie să cuprindă:

1) indicarea învinuirii pe baza căreia cauza în privinţa învinuitului a fost trimisă în judecată;

2) descrierea circumstanţelor cauzei constatate de instanţa de judecată şi enunțarea temeiurilor pentru achitarea inculpatului, cu indicarea motivelor pentru care instanţa respinge probele aduse în sprijinul acuzării. Nu se admite introducerea în sentinţa de achitare a unor formulări ce ar pune la îndoială nevinovăţia celui achitat.

(4) Partea descriptivă a sentinţei de încetare a procesului penal trebuie să conţină descrierea şi motivarea temeiurilor pentru încetarea procesului penal.

(5) Partea descriptivă a sentinţelor de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal trebuie să conţină motivele pe care este întemeiată hotărârea instanţei cu privire la acţiunea civilă sau la repararea pagubei materiale cauzate de infracţiune.

(1) În dispozitivul sentinţei de condamnare trebuie să fie arătate:

1) numele, prenumele şi patronimicul inculpatului;

2) constatarea că inculpatul este vinovat de săvârșirea infracţiunii prevăzute de legea penală;

3) categoria şi mărimea pedepsei aplicate inculpatului pentru fiecare infracţiune constatată ca dovedită, pedeapsa definitivă pe care urmează să o execute; categoria penitenciarului în care trebuie să execute pedeapsa cel condamnat la închisoare; data de la care începe executarea pedepsei; durata termenului de probă în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi cui îi revine obligaţia de a supraveghea pe cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În caz dacă instanţa îl găseşte pe inculpat vinovat, dar îl liberează de pedeapsă pe baza prevederilor respective ale Codului penal, ea este datoare să menţioneze aceasta în dispozitivul sentinţei;

4) dispoziţia despre computarea reţinerii, arestării preventive sau arestării la domiciliu, dacă inculpatul până la darea sentinţei se afla în stare de arest;

5) dispoziţia privitoare la măsura preventivă ce se va aplica inculpatului până când sentinţa va deveni definitivă;

6) obligaţiile puse în seama condamnatului cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

(2) Dacă inculpatul este învinuit în baza mai multor articole ale legii penale, în dispozitivul sentinţei trebuie să se indice precis în baza căror anume articole el a fost achitat şi în baza cărora a fost condamnat.

(3) În toate cazurile pedeapsa trebuie să fie precizată astfel încât la executarea sentinţei să nu apară nici un fel de îndoieli cu privire la categoria şi mărimea pedepsei stabilite de instanţa de judecată.

(4) În cazurile prevăzute în art. 66 din Codul penal, dispozitivul sentinţei va cuprinde, de asemenea, şi dispoziţia în vederea ridicării gradului militar sau special, titlului special, gradului de calificare (clasificare) sau a distincţiilor de stat ale inculpatului.

(5) În cazul condamnării unui cetăţean străin sau apatrid cu reşedinţă permanentă în alt stat, dispozitivul sentinţei va cuprinde explicaţii privind dreptul de a cere transferarea condamnatului în ţara de reşedinţă.

(6) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 106–106² din Codul penal nr. 985/2002, instanța de judecată se pronunță asupra confiscării bunurilor. În acest caz, dispozitivul sentinței va cuprinde:

1) în cazul confiscării bunului:

a) dispoziția privind confiscarea specială sau extinsă a bunului și informația ce permite identificarea acestuia;

b) numele și prenumele proprietarului sau ale posesorului bunului confiscat;

c) locul de păstrare ori autoritatea care va administra bunul confiscat;

2) în cazul confiscării contravalorii bunului, a veniturilor sau foloaselor obținute din acesta:

a) dispoziția cu privire la încasarea sumei;

b) numele și prenumele persoanei din contul căreia se încasează suma.

Dispozitivul sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal trebuie să cuprindă:

1) numele, prenumele şi patronimicul inculpatului;

2) dispoziţia de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal şi motivul pe care se întemeiază achitarea sau încetarea procesului;

3) dispoziţia de revocare a măsurii preventive, dacă o astfel de măsură a fost aplicată;

4) dispoziția de revocare a măsurilor de asigurare aplicate conform art. 203 alin. (2) – în cazul sentinței de achitare sau în cazul sentinței de încetare a procesului penal în temeiurile prevăzute la art. 391 alin. (1) pct. 1) și 4)–6).

Dacă instanţa de judecată a pronunțat o sentinţă de achitare pe motiv că fapta nu a fost săvârșită de inculpat, la cererea procurorului, acestuia i se restituie dosarul penal şi el reia urmărirea penală în vederea identificării făptuitorului infracţiunii.

Dispozitivul sentinţei de condamnare, precum şi al celei de achitare sau de încetare a procesului penal, pe lângă chestiunile enumerate în art. 395 şi 396, în cazurile necesare, trebuie să mai cuprindă:

1) hotărârea cu privire la acţiunea civilă înaintată sau hotărârea pronunţată din oficiu de către instanţă referitor la repararea pagubei;

2) - abrogat;

3) hotărârea cu privire la corpurile delicte;

4) hotărârea cu privire la măsurile de ocrotire;

4¹) hotărârea cu privire la secretizarea anumitor părți ale sentinței;

5) dispoziţia referitoare la repartizarea cheltuielilor judiciare;

6) dispoziţia referitoare la procedura şi termenul declarării apelului sau a recursului împotriva sentinţei, după caz.

(1) Dacă inculpatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă, sau eliberat de executarea pedepsei, sau a fost condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate, sau în privinţa lui a fost încetat procesul penal, instanţa, dacă inculpatul se află în stare de arest, îl pune imediat în libertate chiar în sala şedinţei de judecată.

(2) În caz de condamnare la închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de judecată îl eliberează pe inculpat de sub arest.

(1) Sentinţele pot fi atacate cu apel în vederea unei noi judecări în fapt şi în drept a cauzei, cu excepţia sentinţelor pronunţate de către instanţele judecătoreşti privind infracţiunile pentru a căror săvârșire legea prevede exclusiv pedeapsă nonprivativă de libertate.

(2) Încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu sentinţa cu excepţia cazurilor în care, potrivit legii, pot fi atacate separat.

(3) Apelul declarat împotriva sentinţei se consideră făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei.

(1) Pot declara apel:

1) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

2) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Sentinţele de achitare sau de încetare a procesului penal pot fi atacate şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal;

3) partea vătămată, în ce priveşte latura penală;

4) partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte latura civilă;

5) martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora;

6) orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

(2) Apelul poate fi declarat în numele persoanelor menţionate în alin.(1) pct. 2)-4) şi de către apărător sau reprezentantul lor legal ori de către succesorii acestora.

(1) Termenul de apel este de 15 zile de la data pronunțării sentinţei integrale, dacă legea nu dispune altfel.

(2) – abrogat.

(3) În cazurile prevăzute în art. 401 alin.(1) pct. 5) şi 6), calea de atac poate fi exercitată de îndată după pronunţarea încheierii, prin care instanţa a dispus asupra cheltuielilor judiciare sau a luat o altă măsură, dar nu mai târziu de 15 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei în fond, în afară de cazul când procesul a fost suspendat.

(4) Dacă procurorul care a participat la judecarea cauzei sau partea vătămată a declarat în termen apel în defavoarea inculpatului, procurorul participant la instanţa de apel, în termen de 15 zile de la data primirii de către parte a copiei apelului declarat, poate declara apel suplimentar, în care poate invoca motive adăugătoare de apel.

(5) Dacă inculpatul declară apel în termen şi îşi înlocuieşte apărătorul, noul apărător, în termen de 15 zile de la data primirii de către parte a copiei apelului declarat, poate declara apel suplimentar pentru inculpat, în care poate invoca motive adăugătoare de apel.

(6) În cazul declarării apelurilor suplimentare în condiţiile alin.(4) şi (5), copiile de pe apelurile suplimentare se înmînează părţilor şi se acordă timp necesar pentru pregătirea către judecarea apelurilor.

(1) Apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost determinată de motive întemeiate, iar apelul a fost declarat în cel mult 15 zile de la începerea executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale.

(2) Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărârii .

(1) Participantul la proces care a lipsit atât la judecarea, cât şi la pronunţarea sentinţei şi nu a fost informat despre adoptarea sentinţei, poate declara apel şi peste termen, dar nu mai târziu de 15 zile de la data începerii executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale.

(2) Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea sentinţei.

(3) Instanţa de apel poate suspenda executarea sentinţei atacate.

(1) Apelul se declară prin cerere scrisă.

(2) Cererea de apel trebuie să conţină:

1) denumirea instanţei la care se depune apelul;

2) numele şi prenumele apelantului, calitatea procesuală şi adresa lui;

3) denumirea instanţei care a pronunțat sentinţa, data sentinţei, numele şi prenumele inculpatului în privinţa căruia se atacă sentinţa;

4) conţinutul şi motivele cerinţelor apelantului;

5) indicarea probelor şi mijloacelor cu ajutorul cărora acestea pot fi administrate, dacă se invocă necesitatea administrării de noi probe. Poate invoca administrarea de noi probe numai procurorul şi avocatul care nu au participat la judecarea cauzei în primă instanţă. Părţile care au participat la judecarea cauzei în primă instanţă pot invoca administrarea de noi probe numai dacă despre acestea nu au ştiut la momentul judecării cauzei sau dacă instanţa de fond a respins cererea de a le administra;

6) data declarării apelului şi semnătura apelantului;

7) lista documentelor ce se anexează la cererea de apel.

(3) Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea de apel se atestă de un judecător de la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Cererea poate fi atestată şi de secretarul consiliului local al localității unde domiciliază apelantul.

(4) Cererea de apel se depune la instanţa a cărei sentinţă se atacă, cu atâția copii câți participanţi la proces sunt. Persoana arestată poate depune cererea de apel la administraţia locului de deţinere, fără a anexa copii.

(5) După expirarea termenului stabilit pentru declararea apelului, instanţa de judecată care a pronunțat sentinţa trimite, în termen de 5 zile, dosarul penal împreună cu apelul şi cu copiile acestuia în instanţa de apel despre ce informează părţile.

(1) Până la începerea cercetării judecătoreşti la instanţa de apel, oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută de apelant.

(2) Apelul declarat de procuror poate fi retras de către acesta, cu indicarea obligatorie a motivelor retragerii.

(3) În cazul retragerii apelului, instanţa de apel încetează procedura de apel.

Apelul declarat în termen este suspensiv de executare atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel.

(1) Instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

(2) În limitele prevederilor arătate în alin.(1), instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, însă fără a înrăutăți situaţia apelantului.

(1) Instanţa de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana care a declarat apel.

(2) În apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia.

Instanţa de apel examinează cauza prin extindere cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, având dreptul de a hotărî şi în privinţa lor, fără să creeze acestor părţi o situaţie mai gravă.

(1) Cauzele penale parvenite cu apel se repartizează în ordinea prevăzută la art. 344.

(2) În termen de până la 10 zile de la data de la care i-a fost repartizată, preşedintele completului de judecată căruia i-a fost repartizată cauza fixează termenul de judecată a apelului, iar dacă este necesar, fixează termen pentru şedinţa preliminară care se desfăşoară conform prevederilor art. 345.

(3) Judecarea apelului se face cu citarea părţilor şi înmânarea copiilor de pe apel.

(4) Judecarea apelului are loc în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de arest, cu excepţia prevăzută în art. 321 alin.(2) pct. 2).

(5) Neprezentarea părţilor legal citate în instanţa de apel nu împiedică examinarea cauzei.

(6) Dacă este necesar, instanţa de apel poate recunoaşte prezenţa părţilor obligatorie şi ia măsurile corespunzătoare pentru asigurarea prezentei lor.

(7) La judecarea apelului, participarea procurorului, precum şi a apărătorului, dacă interesele justiţiei o cer, este obligatorie. Apelul poate fi judecat în lipsa nemotivată a avocatului în măsura în care nu se încalcă dreptul la apărare.

(1) La judecarea apelului se aplică regulile generale pentru judecarea cauzelor în primă instanţă, cu excepţiile prevăzute în Partea specială titlul II capitolul IV secțiunea 1.

(2) Preşedintele şedinţei anunţă cauza ce urmează a fi judecată şi verifică prezenţa părţilor, apoi anunţă numele şi prenumele judecătorilor din completul de judecată, ale procurorului, ale grefierului, precum şi ale interpretului şi traducătorului dacă aceştia participă, ale apărătorului şi precizează dacă nu au fost formulate cereri de recuzare. După aceasta, preşedintele şedinţei verifică dacă părţile prezente au făcut alte cereri sau demersuri şi asupra lor instanţa de apel dă o încheiere.

(3) Instanţa de apel, la cererea părţilor, poate cerceta suplimentar probele administrate în primă instanţă şi poate administra probe noi.

(4) În cazul în care invocă necesitatea administrării de noi probe, părţile trebuie să indice aceste probe şi mijloacele cu ajutorul cărora pot fi administrate, precum şi motivele care au împiedicat prezentarea lor în primă instanţă.

(5) Preşedintele şedinţei oferă cuvântul apelantului, intimatului, apărătorilor şi reprezentanţilor lor, apoi procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.

(6) Părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi apărute în procesul dezbaterilor.

(7) Inculpatul are cel din urmă cuvântul.

(8) În şedinţa de judecată se întocmeşte un proces-verbal în conformitate cu prevederile art. 336.

(1) Instanţa de apel, judecând apelul, verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate în baza probelor examinate de prima instanţă, conform materialelor din cauza penală, şi în baza oricăror probe noi prezentate instanţei de apel.

(2) Instanţa de apel verifică declaraţiile şi probele materiale examinate de prima instanţă prin citirea lor în şedinţa de judecată, cu consemnarea în procesul-verbal.

(3) În cazul în care declaraţiile persoanelor care au fost audiate în prima instanţă se contestă de către părţi, la solicitarea acestora, persoanele care le-au depus pot fi audiate în instanţa de apel conform regulilor generale pentru examinarea cauzelor în primă instanţă.

(4) În vederea soluţionării apelului, instanţa de apel poate da o nouă apreciere probelor.

(5) Instanţa de apel se pronunţă asupra tuturor motivelor invocate în apel.

(6) Instanţa de apel nu este în drept să-şi întemeieze concluziile pe probele cercetate de prima instanţă dacă ele nu au fost verificate în şedinţa de judecată a instanţei de apel şi nu au fost consemnate în procesul-verbal.

(7) În cazul sesizării de către părţi a nerespectării termenului rezonabil de judecare a cauzei de către prima instanţă, instanţa de apel se expune şi asupra nerespectării acestui termen.

(1) Instanţa de apel, judecând cauza în ordine de apel, adoptă una din următoarele decizii:

1) respinge apelul, menținând hotărârea atacată, dacă:

a) apelul a fost depus peste termen, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 402;

b) apelul este inadmisibil;

c) apelul este nefondat;

2) admite apelul, casând sentinţa parţial sau total, inclusiv din oficiu, în baza art. 409 alin.(2), şi pronunţă o nouă hotărâre, potrivit modului stabilit, pentru prima instanţă.

3) admite apelul, casează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost anulată numai în cazul când nu a fost citat inculpatul, nu i s-a asigurat dreptul la interpret, i-a fost încălcat dreptul la apărare sau au fost încălcate prevederile art. 30, 33–35. Trimiterea la rejudecare a cauzei poate fi dispusă o singură dată.

(2) Sentinţa poate fi casată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ce priveşte latura penală sau latura civilă, dacă aceasta nu împiedică soluţionarea justă a cauzei.

(2¹) Judecând apelul declarat împotriva sentinţei de achitare, instanţa de apel nu este în drept să pronunţe o hotărâre de condamnare fără audierea învinuitului prezent, precum şi a martorilor acuzării solicitați de părţi. Martorii acuzării se audiază din nou în cazul în care declaraţiile lor constituie o mărturie acuzatorie, susceptibilă să întemeieze într-un mod substanţial condamnarea inculpatului.

(3) Decizia instanţei de apel este susceptibilă de a fi pusă în executare din momentul adoptării.

(4) Decizia cu privire la dispunerea rejudecării cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost anulată este irevocabilă.

Instanţa de apel, deliberând asupra apelului, dacă este necesar, poate hotărî reluarea cercetării judecătoreşti, aplicarea dispoziţiilor privitoare la repararea pagubei, la măsurile preventive, la cheltuielile judiciare şi la orice alte chestiuni de care depinde soluţionarea completă a apelului.

(1) Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă:

1) data şi locul pronunţării deciziei;

2) denumirea instanţei de apel;

3) numele şi prenumele judecătorilor completului de judecată, procurorului, grefierului, precum şi ale apărătorului, interpretului şi traducătorului, dacă aceştia participă la şedinţă;

4) numele şi prenumele apelantului, cu indicarea calităţii lui procesuale;

5) datele privind identitatea persoanei condamnate sau achitate de către prima instanţă, prevăzute în art. 358 alin.(1);

5¹) datele referitoare la termenul de examinare a cauzei;

6) fapta constatată de primă instanţă şi conţinutul dispozitivului sentinţei;

7) fondul apelului;

8) temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi motivele adoptării soluţiei date;

9) una din soluţiile prevăzute în art. 415;

9¹) menţiunea cu privire la ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul trebuie să-şi reia cursul. În caz contrar, toate actele procedurale sunt desfiinţate de drept;

10) menţiunea că decizia este executorie, dar poate fi supusă recursului, şi termenul prevăzut pentru această cale de atac.

(2) În cazul când inculpatul se află în stare de arest, în decizie se indică timpul care se include în termenul pedepsei.

(3) Dacă există temeiuri prevăzute în art. 218, instanţa de apel pronunţă o decizie interlocutorie.

(1) Deliberarea şi adoptarea deciziei se efectuează conform prevederilor art. 338 şi 339.

(2) - abrogat.

(3) - abrogat.

(4) - abrogat.

(5) - abrogat.

(6) După pronunţarea deciziei, instanţa de apel remite, în termen de cel mult 5 zile, dosarul penal în instanţa de fond pentru executare, fapt despre care se informează părţile.

Rejudecarea cauzei de către instanţa de apel se desfăşoară potrivit regulilor generale pentru examinarea cauzelor în primă instanţă, care se aplică în mod corespunzător.

Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului.

(1) Pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel.

(2) Încheierile instanţei de apel pot fi atacate cu recurs numai o dată cu decizia recurată, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.

(3) Recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel se consideră făcut şi împotriva încheierilor acesteia, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii recurate.

(4) Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele indicate în art. 401 nu au folosit calea apelului ori au retras apelul, dacă legea prevede această cale de atac. Persoana care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia instanţei de apel prin care i s-a înrăutățit situaţia. Procurorul care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia prin care a fost admis apelul declarat din partea apărării.

Pot declara recurs procurorul şi persoanele indicate în art. 401.

Termenul de declarare a recursului este de două luni de la data comunicării deciziei integrale.

Persoanele menţionate în art. 421 pot retrage recursul în condiţiile art. 407, care se aplică în mod corespunzător.

(1) Instanţa de recurs judecă recursul numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care aceasta o are în proces.

(2) Instanța de recurs examinează cauza numai în limitele temeiurilor prevăzute la art. 427 invocate în recurs.

Instanţa de recurs, soluționând cauza, nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana în favoarea căreia a fost declarat recurs.

Instanţa de recurs examinează cauza prin extindere cu privire la persoanele în privinţa cărora nu s-a declarat recurs sau la care acesta nu se referă, puțind hotărî şi în privinţa lor, fără a crea acestora o situaţie mai gravă.

(1) Recursul este admis dacă:

1) interpretarea legii din hotărârea contestată este contrară jurisprudenței uniforme a Curții Supreme de Justiție;

2) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudența Curții Supreme de Justiție;

3) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv sau a fost respins ca fiind tardiv un apel depus în termen;

4) există o cauză care înlătură răspunderea penală sau un temei care exclude urmărirea penală ori determină încetarea procesului penal;

5) a fost aplicată o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege;

6) hotărârea este arbitrară sau se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor;

7) instanța nu a fost compusă potrivit legii.

(2) Temeiurile prevăzute la alin. (1) pct. 4)–7) pot fi invocate în recurs doar dacă au fost invocate în apel. Această limitare nu se aplică dacă încălcarea a avut loc în instanța de apel.

(3) Aprecierea probelor dată de prima instanță și instanța de apel este obligatorie pentru instanța de recurs, cu excepția cazului în care se invocă temeiul de la alin. (1) pct. 6) sau a cazului în care Curtea Supremă de Justiție examinează cauza după trimiterea la rejudecare. În cazul respingerii nejustificate a administrării probei în instanța de apel într-o cauză care a fost trimisă anterior la rejudecare sau în cazul în care se invocă temeiul de la alin. (1) pct. 6), prevederile art. 413 alin. (3) și (4) se aplică în mod corespunzător.

Recursurile declarate împotriva deciziilor curţilor de apel se examinează de Curtea Supremă de Justiţie.

(1) Recursul se depune, de persoanele menţionate în art. 421 şi trebuie să fie motivat.

(2) Cererea de recurs se depune la instanţa de recurs cu atâția copii câți participanţi la proces sunt.

Cererea de recurs trebuie să conţină:

1) denumirea instanţei la care se depune recursul;

2) numele şi prenumele recurentului, calitatea procesuală sau menţiune cu privire la persoana interesele căreia le reprezintă şi adresa ei;

3) denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data pronunţării sentinţei, numele şi prenumele inculpatului în privinţa căruia se atacă hotărârea judecătorească, fapta constatată şi dispozitivul sentinţei, indicarea persoanei care a declarat apel şi motivele invocate în apel;

4) denumirea instanţei care a adoptat decizia în apel, data pronunţării deciziei de apel, dispozitivul deciziei în apel şi argumentele admiterii sau respingerii apelului;

5) temeiurile prevăzute la art. 427 și argumentele privind temeinicia recursului;

6) formularea propunerilor privind hotărârea solicitată. Deși formularea acestor propuneri este obligatorie pentru recurent, ele nu influenţează hotărârea Curţii Supreme de Justiţie;

7) data declarării recursului şi semnătura recurentului.

După primirea recursului, instanța:

1) desemnează un judecător raportor, care pregătește cauza spre judecare și stabilește data examinării admisibilității recursului;

2) verifică dacă recursul îndeplinește cerințele prevăzute la art. 430. În cazul în care recursul nu îndeplinește aceste cerințe, judecătorul raportor îi oferă timp recurentului pentru înlăturarea neajunsurilor. Dacă recurentul nu înlătură neajunsurile în termen de 15 zile, cererea de recurs se consideră nedepusă;

3) expediază părților recursul considerat admisibil și întrebările la care ar trebui să răspundă, solicitându-le să depună, în termen de până la o lună, referința;

4) solicită dosarul de la instanța respectivă.

(1) Instanța de recurs examinează admisibilitatea recursului declarat împotriva hotărârii instanței de apel, fără citarea părților, în baza materialelor din dosar.

(2) Un complet din 3 judecători, prin încheiere, declară inadmisibil recursul dacă:

1) recursul nu este depus de persoana menționată la art. 421;

2) recursul este tardiv;

3) recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 427;

4) recursul este vădit neîntemeiat;

5) problema juridică invocată în recurs nu este de o importanță fundamentală pentru dezvoltarea jurisprudenței;

6) recursul este repetat sau calea de atac nu este prevăzută de lege.

(3) Recursul declarat în temeiul prevăzut la art. 427 alin. (1)

pct. 6) nu poate fi declarat inadmisibil în temeiul alin. (2) pct. 5) din prezentul articol.

(4) În încheierea privind inadmisibilitatea recursului se menționează sumar faptele cauzei, motivele și temeiul inadmisibilității. Aceasta se publică pe pagina web oficială a Curții Supreme de Justiție și se comunică părților.

(1) Dacă este considerat admisibil, un complet din 3 judecători examinează recursul în fond.

(2) În scopul uniformizării practicii judecătorești, completul din 3 judecători poate decide, prin vot unanim, ca recursul considerat admisibil să fie examinat de un complet din 5 judecători, iar completul din 5 judecători poate decide, prin vot unanim, ca recursul considerat admisibil să fie examinat de un complet din 9 judecători.

(3) Recursul se judecă fără citarea părților, cu excepția:

a) recursului considerat admisibil în care se invocă temeiul prevăzut la art. 427 alin. (1) pct. 6);

b) - abrogată.

(4) Completul poate decide organizarea ședinței publice și pentru examinarea concomitentă a altor recursuri. La ședința publică sunt citați procurorul și persoanele indicate la art. 421 ale căror interese sunt atinse prin recurs. Neprezentarea lor nu împiedică examinarea recursului.

(5) Președintele ședinței anunță cauza în care a fost declarat recurs, numele judecătorilor completului de judecată și verifică dacă există cereri de recuzare.

(6) Primul cuvânt i se oferă recurentului, apoi celorlalți participanți. Dacă între recursurile declarate se află și recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta. Luările de cuvânt nu pot depăși cadrul argumentelor recursului și al întrebărilor expediate părților decât cu acordul completului.

(7) Președintele ședinței poate oferi dreptul la replică cu privire la chestiunile apărute în procesul dezbaterilor.

Judecând recursul, instanța verifică, în limitele invocate în recurs, legalitatea hotărârii atacate prin prisma temeiurilor prevăzute la art. 427.

(1) Judecând recursul, instanța adoptă una dintre următoarele decizii:

1) respinge recursul, cu menținerea hotărârii atacate;

2) admite recursul, casează, parțial sau integral, hotărârea atacată și adoptă una dintre următoarele soluții:

a) menține hotărârea primei instanțe;

b) dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal;

c) dispune rejudecarea de către instanța de apel în cazul în care eroarea judiciară nu poate fi corectată în instanța de recurs;

d) rejudecă cauza și pronunță o nouă hotărâre.

(2) Rejudecarea poate fi dispusă o singură dată.

(3) Judecând recursul, instanța soluționează și chestiunile prevăzute la art. 416.

(4) Adoptarea deciziei și întocmirea acesteia se efectuează în conformitate cu prevederile art. 417 și 418, care se aplică în mod corespunzător. Instanța de recurs se pronunță asupra tuturor motivelor esențiale invocate în recurs.

(5) Decizia instanței de recurs se pronunță integral. Decizia se consideră pronunțată din momentul plasării ei pe pagina web oficială a Curții Supreme de Justiție.

(6) Dacă recursul este admis în temeiul art. 427 alin. (1) pct. 6), completul poate emite o încheiere interlocutorie, pe care o expediază inspecției judiciare.

(1) Procedura de rejudecare a cauzei după casarea hotărârii în recurs se desfăşoară conform regulilor generale pentru examinarea ei.

(2) Pentru instanţa de rejudecare, indicaţiile instanţei de recurs sunt obligatorii în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea care a existat la soluţionarea recursului.

(3) Când hotărârea este casată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată.

(4) La rejudecarea cauzei este interzisă aplicarea unei pedepse mai aspre sau aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă decât numai dacă hotărârea iniţială a fost casată în baza recursului declarat de procuror sau în interesul părţii vătămate din motivul că pedeapsa fixată era prea blândă, sau în baza recursului procurorului care a solicitat aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă.

(1) Pot fi atacate cu recurs:

1) sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile uşoare pentru săvârșirea cărora legea prevede în exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate;

1¹) sentințele ale căror părți au fost secretizate, dacă nu se contestă fondul cauzei;

1²) sentințele pronunțate în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției și în procedura acordului de cooperare;

1³) sentințele adoptate în ședință preliminară;

1⁴) sentințele pronunțate în procedura pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală;

2) – abrogat;

3) sentinţele pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie;

3¹) încheierile privind refuzul în pornirea urmăririi penale, scoaterea persoanei de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale şi reluarea urmăririi penale, adoptate conform prevederilor art. 313;

4) alte hotărâri penale pentru care legea prevede această cale de atac.

(2) Încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.

(3) Recursul declarat împotriva sentinţei se consideră făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii recurate.

Recursul împotriva hotărârilor pentru care legea nu prevede calea de atac apelul poate fi declarat de persoanele menţionate în art. 401.

(1) Termenul de recurs împotriva hotărârilor pentru care legea nu prevede calea de atac a apelului este de 15 zile de la data pronunţării hotărârii .

(2) Data de la care curge termenul recursului, repunerea în termen, declararea peste termen a recursului şi retragerea recursului se reglementează de prevederile art. 402-407, care se aplică în mod corespunzător.

Recursurile declarate în termen împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul sunt suspensive de executare atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel.

(1) Instanţa de recurs judecă recursul numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care aceasta o are în proces.

(2) Instanţa de recurs examinează cauza în limitele temeiurilor prevăzute în art. 444, însă ea este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele, dar fără a agrava situaţia părţii în favoarea căreia s-a declarat recurs.

Instanţa de recurs, soluționând cauza, nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana în favoarea căreia a fost declarat recurs.

Instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la persoanele în privinţa cărora nu s-a declarat recurs sau la care acesta nu se referă, având dreptul de a hotărî şi în privinţa lor, fără a crea acestora o situaţie mai gravă.

(1) Hotărârile judecătoreşti pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanţele de fond în cazurile în care:

1) nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după calitatea persoanei;

2) instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost încălcate prevederile art. 30, 31 şi 33;

3) şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

3¹) anumite părți ale sentinței au fost secretizate neîntemeiat;

4) judecata a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi apărătorului, interpretului şi traducătorului, când participarea lor era obligatorie potrivit legii;

5) cauza a fost judecată în primă instanţă fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

6) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta este expus neclar, sau dispozitivul hotărârii redactate nu corespunde cu dispozitivul pronunţat după deliberare;

7) nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepţia cazurilor reîncadrării juridice a acţiunilor lui în baza unei legi mai blânde;

8) inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

9) s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege sau greşit individualizate în raport cu prevederile capitolului VII din Partea generală a Codului penal;

10) persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată de un act de amnistie, a intervenit decesul inculpatului ori a intervenit împăcarea părţilor în cazul prevăzut de lege;

11) inculpatul a fost achitat greşit pentru motivul că fapta săvârșită de el nu este prevăzută de legea penală sau când procesul penal a fost încetat greşit din motivul că exista o hotărâre judecătorească definitivă în privinţa aceleiaşi fapte sau că există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o lege nouă sau anulată de un act de amnistie ori că a intervenit decesul inculpatului;

12) faptei săvârșite i s-a dat o încadrare juridică greşită;

13) a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului;